Criminologie

Piele umană tatuată cu figuri de femei. Tatuajele erau folosite ca mijloc de identificare, fapt ce
continuă și azi

Criminologia (din latină crīmen, "acuzație" inițial derivat din greaca veche, din verbul "krino" "κρίνω",
și din -λογία, -logia, de la "logos" care înseamnă: "cuvânt", "motiv" sau "plan") este studiul științific al
naturii, măsurării, managementului, cauzelor, controlului, consecințelor și prevenirii
comportamentului infracțional, atât la nivel individual cât și social. Criminologia este un domeniu
interdisciplinar atât în științele comportamentale cât și în științele sociale, incluzând cercetările
făcute de sociologi, de psihologi, de filosofi, de medici psihiatri, de biologi, de antropologi sociali,
precum și universitari în domeniul legislației.

Termenul de criminologie a fost inventat în anul 1885 de către profesorul italian de drept Raffaele
Garofalo - în italiană: criminologia. Mai târziu, antropologul francez Paul Topinard a folosit termenul
analog în franceză: criminologie.

Școli criminologice de gândire[1][modificare | modificare sursă]

La mijlocul secolului al 18-lea, criminologia a apărut ca rezultat al studiilor filosofilor sociali despre
crimă și conceptele de drept. De-a lungul timpului, s-au dezvoltat mai multe școli de gândire. Erau
trei școli principale de gândire la începuturile teoriei criminologice acoperind perioada de la mijlocul
secolului al 18-lea până la mijlocul secolului al 19-lea: școala clasică, școala pozitivistă și școala de la
Chicago. Aceste școli de gândire au fost înlocuite de mai multe paradigme contemporane de
criminologie, cum ar fi subcultura, controlul, etichetarea, criminologia critică, criminologia culturală,
criminologia postmodernă, criminologie feministă.

Școala clasică[modificare | modificare sursă]

Școala Clasică a apărut în mijlocul secolului al 18-lea și își are baza în filosofia utilitaristă. Cesare
Beccaria, autorul lucrării Despre delicte și pedepse (1763-64), Jeremy Bentham (inventatorul
panopticonului), și alți filosofi din această școală au susținut:

Oamenii au libertatea de a alege cum să acționeze.

Baza pentru descurajarea actelor criminale este ideea că oamenii sunt "hedoniști" care caută
plăcerea și evită durerea; ei sunt "calculatoare raționale" care cântăresc costurile și beneficiile
fiecărei acțiuni. Se ignoră posibilitatea iraționalității și a pulsiunilor subconștientului ca motivatori.

Pedeapsă (de suficientă severitate) poate descuraja oamenii să comită crime, deoarece costurile
(penalitățile) depășesc beneficiile; severitatea pedepsei ar trebui să fie proporțională cu infracțiunea.

Cu cât o pedeapsă este mai rapidă și mai sigură, cu atât este mai eficientă ca factor de descurajare a
comportamentului criminal.

Această școală s-a dezvoltat în timpul reformei majore în dreptul penal și a multor reforme juridice, a
Revoluției franceze, și a dezvoltării a sistemului juridic în Statele Unite.

Școala pozitivistă [2][modificare | modificare sursă]

Școala pozitivistă argumentează că acest comportamentul criminal vine de la factori interni și externi
independenți de individ. Filozofii din această școală au aplicat metoda științifică pentru a studia
comportamentul uman. Pozitivismul cuprinde trei segmente: biologic, psihologic și pozitivism social.

Școala italiană[modificare | modificare sursă]

Cesare Lombroso (1835-1909), un sociolog Italian din secolul al 19-lea, este adesea numit "părintele
criminologiei". El a fost unul dintre principalii factori care au contribuit la pozitivismul biologic,
fondând școala italiană de criminologie. Lombroso a abordat domeniul în mod științific, insistând pe
dovezile empirice în studierea criminalității. El a sugerat că trăsăturile fiziognomice sau dimensiunile
craniului ar putea indica tendințe criminale "atavice" . Această abordare, a căror influență a venit
prin teoria frenologiei, și prin teoria evoluției a lui Charles Darwin, a fost înlocuită de Enrico Ferri, un
student al lui Lombroso, care credea că factorii sociali, precum și cei biologici joacă un rol
determinant; după el, criminalii nu ar trebui să fie responsabili atunci când factorii care au cauzat
criminalitatea au fost dincolo de controlul lor. Criminologii de după Lambroso și Ferri au respins
teoriile biologice ale acestora, întrucât nu au folosit în cercetările lor grupurile de control (sau
grupurile martor).

Pozitivismul sociologic[modificare | modificare sursă]

Pozitivismul sociologic sugerează că factorii sociali, cum ar fi sărăcia, apartenența la subculturi sau
nivelurile scăzute de educație predispun oamenii la crimă. Adolphe Quetelet a utilizat date statistice
și de analiză pentru a studia relația dintre crimă și factorii sociologici. El a constatat că vârsta, sexul,
sărăcia, educația și consumul de alcool sunt factori importanți în determinarea acțiunii criminale.
Lance Lochner a efectuat trei experimente diferite, fiecare dovedind că educație reduce
criminalitatea. Rawson W. Rawson a folosit statisticile criminalității pentru a sugera o legătură între
densitatea populației și rata criminalității, orașele aglomerate producând mult mai multe infracțiuni.
Joseph Fletcher și John Glyde au citit documentele Societății de Statistică din Londra în studiile lor
asupra criminalității și a distribuției ei. Henry Mayhew a folosit metode empirice și o abordare
etnografică în cercetarea sărăciei, și a publicat Londra muncii și săracii din Londra. Émile Durkheim a
privit crima ca un aspect inevitabil al societății cu distribuție inegală a bogăției și alte diferențe între
oameni.

Asocierea diferențială (subculturală)[modificare | modificare sursă]

Oamenii învață comportamentul criminal prin asociere. Această teorie a fost susținută de Edwin
Sutherland. În asociere se poate tolera mai ușor comportamentul criminal; interacțiunea cu tovarășii
antisociali este o cauză majoră. Sprijinirea comportamentului criminal îl face să devină cronic. În cazul
în care există subculturi penale, multe persoane învață comportamentul criminal și criminalitatea
crește în acele zone.

Școala de la Chicago[modificare | modificare sursă]

Școala de la Chicago a apărut la începutul secolului 20, prin activitatea lui Robert E. Park, Ernest
Burgess și a altor sociologi urbani de la Universitatea din Chicago. În 1920, Park și Burgess au
identificat cinci zone concentrice, care de multe ori există în orașele mari, inclusiv "zona de tranziție",
care au fost identificate ca fiind cele mai volatile și cele mai predispuse la dezordini. În 1940, Henry
McKay și Clifford R. Shaw s-au concentrat pe delincvenții juvenili, constatând că aceștia sunt
concentrați în zona de tranziție.

Sociologii Școlii de la Chicago au adoptat ecologia socială în abordarea studierii orașelor și au postulat
că tocmai cartierele urbane cu un nivel ridicat de sărăcie străbat de multe ori distrugerea structurilor
sociale și a instituțiilor precum familia și școala. Acest lucru duce la dezorganizare socială, ceea ce
reduce capacitatea acestor instituții de a controla comportamentul și creează un mediu propice
pentru un comportament deviant.

Alți cercetători au sugerat adăugarea și a unei legături social-psihologică. Edwin Sutherland a sugerat
că tinerii învață comportamentul infracțional de la infractorii mai în vârstă și mai experimentați cu
care se pot asocia.

Perspectivele teoretice utilizate în criminologie includ psihanaliza, funcționalismul, interacționismul,

marxismul, econometria, teoria sistemelor, postmodernismul, genetica, neuropsihologia, psihologia
evoluționistă și, practic, mai toate domeniile cunoașterii..

Teoriile structurii sociale[modificare | modificare sursă]

Această teorie se aplică la o varietate de abordări în criminologie, în special, și în sociologie, în

general, ca o teorie a conflictului sau o perspectivă a conflictului structural în sociologie și în
sociologia crimei.Această perspectivă este în sine suficient de largă, îmbrățișând o diversitate de
poziții.[3]

Dezorganizare socială (cartiere)[modificare | modificare sursă]

Teoria dezorganizării sociale se bazează pe lucrările lui Henry McKay și Clifford R. Shaw, în cadrul
Școlii de la Chicago. Teoria dezorganizării sociale postulează că, în imensa majoritate a cazurilor,
cartierele afectate de sărăcie și de lipsuri economice au tendința de a experimenta rate ridicate de
șomaj. Această teorie sugerează că, în mod explicit, crima și devianța sunt apreciate în cadrul unor
grupuri din societate, în ''subculturi " sau " bande". Aceste grupuri au valori diferite față de valorile
majorității populației. Aceste cartiere, de asemenea, tind să aibă o mare eterogenitate a populației.
Cu un șomaj ridicat, structura socială informală, de multe ori, nu reușește să se dezvolte, ceea ce face
dificilă menținerea ordinii sociale într-o comunitate.

Ecologie socială[modificare | modificare sursă]

Din 1950, studii de ecologie socială au fost întreprinse având ca bază toeria dezorganizării sociale.
Multe studii au găsit că rata criminalității este strâns legată de sărăcie, tulburare, un număr mare de
clădiri abandonate, și alte semne de deteriorare a comunității. Deoarece muncitorii și clasa de mijloc
părăsesc cartierele deteriorate, rămân cele mai dezavantajate porțiuni ale populației. William Julius
Wilson a sugerat "efectul concentrării " sărăciei, care poate provoca izolarea cartierelor
predispunerea lor la violență.

Teoria tensiunii sociale[modificare | modificare sursă]

Teoria tensiunii sociale, cunoscut și sub numele de anomia mertoniană, avansată de către sociologul
american Robert Merton, sugerează că ea, cultura de masă, în special în Statele Unite, este saturată
cu vise de oportunitate, libertate și prosperitate - adică Visul American. Cele mai multe persoane au
acest vis, și devine o puternică motivație culturală și psihologică. Merton, de asemenea, a folosit
termenul de anomie, dar asta însemna ceva diferit pentru el decât pentru Durkheim. Merton a folosit
termenul în sensul dihotomiei între ceea ce societatea așteaptă de la cetățenii săi și ceea ce acești
cetățeni ar putea realiza de fapt. Prin urmare, dacă structura socială de oportunități este inegală și
previne majoritatea de a realiza visul, unele dintre aceste abătut va transforma în mijloace nelegitime
(crima), în scopul de a se realiza. Alții se vor retrage sau de a abandona în deviant subculturi (cum ar
fi membri ai bandei, sau ceea ce el numește "vagabonzi"). Robert Agnew a dezvoltat această teorie în
continuare pentru a include tipuri de tensiui sociale care nu derivă din constrângerile financiare. Este
cinoscută sub numele de "Teoria generală a tensiunii (sociale - n.t.)".

Teoria subculturală[modificare | modificare sursă]

Pe urmele Școlii de la Chicago și a teoriei tensiunii sociale, cât și bazându-se pe ideea lui Edwin
Sutherland's a asocierii diferențiale, teoreticienii subculturali s-au concentrat asupra microgrupurilor
culturale desprinse de curentul principal, pentru a-și forma propriile lor valori și concepții despre
viață.

Albert K. Cohen a dezvoltat teoria anomiei prin conectarea ei la ideea formării reacției a lui Freud,
sugerând că delincvența în rândul tinerilor din păturile economice inferioare este o reacție la
normele sociale ale clasei de mijloc. Unii tineri, mai ales din zonele mai sărace, unde oportunitățile
sunt limitate, s-ar adopta normelor sociale specifice acestor locuri, care pot include "îndârjire" și lipsă
de respect pentru autoritate. Acte criminale pot rezulta atunci când tinerii se conformează normelor
subculturii deviante.

Richard Cloward și Lloyd Ohlin a sugerat că delincvența poate rezulta dintr-o oportunitate
diferențială pentru clasa de jos tineret. Astfel de tineri ar putea fi tentați să preia activități
infracționale, să aleagă calea fărădelegii, care le oferă mai mari beneficii economice decât cele
convenționale[4].

Teoriile controlului[modificare | modificare sursă]

O altă abordare este luarea în considerare a legăturii sociale sau teoria controlului social. În loc de a
căuta factorii care îi fac pe oameni să devină penali, aceste teorii încearcă să explice de ce oamenii nu
devin criminali. Travis Hirschi a identificat patru caracteristici principale: "atașamentul față de
ceilalți", "credința în valabilitatea morală a regulilor", "angajamentul în ceea ce fac", și "implicarea în
activități legale". Cu cât aceste trăsături de caracter sunt mai puternice, cu atyât persoana respectivă
are mai puține șanse să devină deviantă. Pe de altă parte, dacă aceste trăsături nu sunt prezente,
persoana respectivă are mai multe șanse să devină criminală. Hirschi a extins această teorie cu ideea
că în cazul unei persoane cu un nivel scăzut de auto-control este mult mai probabil ca ea să devină
criminală.

Un exemplu simplu: Cineva vrea un iaht mare, dar nu are mijloacele de a cumpăra unul. Dacă
persoana nu poate să-și exercite autocontrolul, s-ar putea să încerce să obțină iahtul (sau mijloacele
de a-l avea) într-un mod ilegal, pe când cineva cu autocontrol puternic (mult mai probabil), renunță
sau caută o soluție inteligentă intermediară, cum ar fi aderarea la un club de yacht pentru a putea
utiliza un iaht în grup, fără a încălca normele sociale. Legăturile sociale, prin colegi, părinți, și altele
pot contracara efectul unui autocontrol scăzut. Pentru familii cu statut socio-economic scăzut, un
factor care distinge familii cu copii delincvenți de celelalte este controlul exercitat de către părinți sau
chaperonage. În plus, teoreticieni, cum ar fi David Matza si Gresham Sykes a susținut că infractorii
sunt capabili de a-și neutraliza temporar constrângerile morale și sociale comportamentale interne
prin tehnici de neutralizare.

Interacționismul simbolic[modificare | modificare sursă]

Interacționismul simbolic se bazează pe fenomenologia lui Edmund Husserl și a lui George Herbert
Mead, precum și pe teoriile subculturală și a conflictului. Această școală de gândire
este axată pe relația dintre statul puternic, mass-media, și elita conducătoare conservatoare, pe de o
parte și alte grupuri mai puțin puternice, pe de altă parte. Grupurile puternice au avut capacitatea
de a deveni "celălalt semnificativ" față de grupurile mai puțin puternice, în procesul de generare de
sens. Altfel spus, primii pot, într-o oarecare măsură să-și impună semnificațiile față de cei din urmă;
de aceea, ei au putut "eticheta" minorii delincvenți drept tineri penali. Acești tineri sfârșesc prin a-și
însuși aceste etichetări, acceptând și mai ușor să devină infractori, și, prin urmare, actori în
"autorealizata profeție" a grupurilor puternice. Dezvoltări ulterioare ale acestui set de teorii au fost
realizate de Howard Becker și Edwin Lemert, la mijlocul secolului 20. Stanley Cohen care a dezvoltat
conceptul de "panică morală" descrie reacția societală la spectaculoasele și alarmantele fenomene
sociale, cum ar fi cele de după cel de-Al Doilea Război Mondial provocate de tineri (de exemplu,
Mods and Rockers din Marea Britanie, în 1964, SIDA și huliganismul în lumea fotbalului).

Teoria etichetării[modificare | modificare sursă]

Teoria etichetării se referă la o persoană care este etichetată negativ, situație studiată în detaliu de
către Howard Becker. Inițial, studiul este sociologic, dar este folosit cu regularitate în criminologie. Se
spune că atunci când cineva este etichetat criminal, el poate să respingă sau să accepte și să continue
să comită crime. Chiar și cei care inițial resping eticheta, în cele din urmă, pot accepta pe măsură ce
eticheta devine tot mai cunoscută, în special printre tovarășii lor. Acest stigmat poate deveni și mai
profund atunci când etichetele se referă la devianță, și este de crezut că această stigmatizare poate
duce la devierea de amplificare. Klein (1986) a efectuat un test care a arătat că etichetarea teoria
afectate unii tineri delincvenți, dar nu altele[5].

Teorii individuale[modificare | modificare sursă]

Autoevaluarea făptuitorului dezastrului de la Școala din Bath, Anglia.

Teoriile trădătorului[modificare | modificare sursă]

În cealaltă parte a spectrului, criminologul Lonnie Athens a dezvoltat o teorie despre modul în care
brutalizarea de către părinți sau colegi care apare de obicei în copilărie, are ca rezultat infracțiuni
violente la maturitate. Richard Rhodes în De ce au ucis descrie observațiile lui Athens despre violența
domestică și societală în mediile criminalilor. Și Atena și Rodos resping teoriile moștenirii genetice.

Teoria alegerii raționale[modificare | modificare sursă]

Cesare Beccaria

Teoria alegerii raționale se bazează pe filozofia utilitaristă a lui Cesare Beccaria, popularizat de către
Jeremy Bentham. Ei au susținut că pedeapsa, dacă este sigură, rapidă și proporțională cu crima, este
un factor de descurajare a crimei, prezentând riscuri mai mari decât beneficiile posibile pentru
infractor. În Dei delitti e delle pene (Despre infracțiuni și despre pedepse, 1763-1764), Beccaria a
susținut un dreptul penal rațional. Beccaria concepe pedeapsa ca aplicare necesară a legii în cazul
unei infracțiuni; prin urmare, judecătorul trebuie doar să dea pur și simplu o sentință conform legii.
Beccaria, de asemenea, a făcut distincție clară între crimă și păcat, și a pledat împotriva pedepsei cu
moartea, precum și împotriva torturii și a tratamentelor inumane, întrucât el nu le considera ca
ducând la descurajare rațională .
Această filozofie a fost înlocuită de pozitivism și Școlile din Chicago și nu a fost reînviată până în anii
1970, prin scrierile lui James Q. Wilson, prin articolul lui Gary Becker în 1965 intitulat "Crimă și
pedeapsă" și prin articolul lui George Stigler în1970, "Aplicarea optimă a legilor". Teoria alegerii
raționale susține că infractorii, ca și alte persoane, cântăresc costurile/riscurile și beneficiile atunci
când se decid să comită infracțiuni și gândesc în termeni economici. Este adevărat, însă, că această
alegere rațională poate fi eronată din cauza aprecierii subiective a riscurilor și a beneficiilor.

Gary Becker, de exemplu, a recunoscut că mulți oameni funcționează sub o înaltă ținută morală și
constrângere etică, dar considera că infractorii văd în mod rațional că beneficiile crimelor lor sunt
mai mari decât costurile, cum ar fi probabilitatea de arestare, condamnare, pedeapsa. Din
perspectiva politicii publice, deoarece costul creșterii penalizării este marginal față de costurile
creșterii supravegherii, se poate concluziona că cea mai bună politică este de a maximaliza
penalizarea și a minimaliza supravegherea.

Teoria activității de rutină[modificare | modificare sursă]

Teoria activității de rutină, elaborată de către Marcus Felson și Lawrence Cohen, se bazează pe
teoriile controlului și explică criminalitatea în termeni de oportunități infracționale care apar în viața
de zi cu zi. O oportunitate infracțională presupune o convergență a unor elemente în același timp și
în același loc, în special: (1) un infractor motivat, (2) o țintă sau o victimă potrivite, și (3) lipsa unei
paze capabile. O pază într-un anume loc, cum ar fi o stradă, ar putea include agenți de pază sau chiar
pietoni obișnuiți martori la fapta penală și care, eventual, să intervină sau să raporteze poliției.
Teoria activității de rutină a fost extinsă de către John Eck, care a adăugat un al patrulea element, cel
al "managerului locului", cum ar fi managerii de proprietate de închiriere care pot și ei, prin măsurile
luate, să contribuie la combaterea infracționalității.

Teoriile biosociale[modificare | modificare sursă]

Criminologia biosocială este un domeniu interdisciplinar care își propune să explice criminalitatea și
comportamentul antisocial prin explorarea atât a factorilor biologici și factorii de mediu. În timp ce
criminologia contemporană a fost dominată de teoriile sociologice, biosociale criminologie, de
asemenea, recunoaște potențialele contribuții din domenii precum genetica, neuropsihologieși
psihologie evoluționistă.

Comportamentul agresiv a fost asociată cu anomalii în trei principale sisteme de reglementare în

corpul sisteme de serotonina, catecolamine sisteme, și hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenaliene
axa. Anomalii în aceste sisteme, de asemenea, sunt cunoscute a fi induse de stres, fie severă, stres
acut sau cronic-grad scăzut de stres[6].

Criminologia marxistă [modificare | modificare sursă]

În 1968, tineri sociologi britanici au format un grup numit Conferința Națională pentru Devianță.
Grupul includea numai cadre didactice universitare și a constat din 300 de membri. Ian Taylor, Paul
Walton și Jock Young - membrii NDC - au respins explicațiile de până atunci pentru criminalitate și
devianță. Astfel, ei au decis să urmeze o nouă abordare criminologică, considerată de ei marxistă. În
Noua Criminologie, au argumentat împotriva "pozitivismului" biologic reprezentat de Lombroso,
Hans Eysenck și Gordon Trasler.

Conform perspectivei marxiste asupra criminalității, "împotrivirea este normală - în sensul că oamenii
sunt acum conștient implicați în asigurarea diversității umane." Astfel criminologii marxiști au
susținut ideea unei societăți în care faptele ținând de diversitatea umană, fie sociale sau personale,
să nu fie incriminate. Prin urmare, ei atribuiau înfăptuirea crimelor nu unor date genetice sau
psihologice, ci mai degrabă bazei materiale a unei societăți date.

Criminologia condamnatului [7][modificare | modificare sursă]

Adepții criminologiei condamnatului au fost afectați în mod direct de Sistemul de Justiție Penală, de
multe ori ei înșiși petrecând ani de zile în sistemul penitenciar. Cercetători în domeniul criminologiei
condamnatului, precum Dr. John Irwin și Dr. Stephan Richards susțin că metodele criminologice pot fi
mai bine înțelese de către cei care au trăit între pereții complexului industrial al închisorii . Leyva
susține că întemnițarea de multe ori începe înainte de închisoare, la domiciliu, în comunitate și în
școli.

Criminologia și LGBT[modificare | modificare sursă]

Criminologia legată de grupurile LGBT este un domeniu de studiu care se concentrează asupra
persoanelor fizice respective și a interacțiunilor lor cu sistemul de justiție penală. Obiectivele acestui
domeniu de studiu sunt după cum urmează:

Pentru a înțelege mai bine istoria persoanelor LGBT și legile împotriva acestei comunități

De ce cetățenii LGBT sunt încarcerați și dacă/de ce sunt arestați la rate mai mari decât persoanele
heterosexuale și cisgen

Cum au luptat activiștii LGBT împotriva legilor opresive care îi incriminau

Pentru a desfășura activități de cercetare și a le folosi ca o formă de activism prin educație

Tipuri și definiții ale infracțiunii[modificare | modificare sursă]

Atât pozitiviștii cât și Școlile Clasice sunt în consens că o infracțiune este un act care încalcă valorile
de bază și credințele ale societății. Aceste valori și credințe se manifestă ca legi cu care societatea
este de acord. Cu toate acestea, există două tipuri de legi:

Legile naturale își au rădăcinile în valorile de bază împărtășite de către multe culturi. Legile naturale
protejează împotriva prejudicierii altor persoane (de exemplu, omor, viol, tâlhărie) sau a proprietății
(furt, hoție, tâlhărie), și formează baza sistemului dreptului comun.

Legile sunt adoptate de către parlamente și reflectă moravurile culturale curente, deși unele legi pot
fi controversate, de exemplu, legile care interzic consumul de canabis sau jocurile de noroc.
Criminologia marxistă, criminologia conflictului și criminologia critică susțin că cele mai multe relații
dintre stat și cetățean sunt non-consensuale și, ca atare, dreptul penal nu este neapărat
reprezentativ pentru convingerile și dorințele publice: este exercitat în interesele partidului de
guvernământ sau a clasei dominante. Mai multe criminologii de dreapta tind să afirme că există un
contract social consensual între Stat și cetățean.

Prin urmare, definițiile infracțiunilor variază de la o societate la alta, în conformitate cu normele

culturale și moravurile, dar pot fi în general clasificate ca infracționalitate a gulerelor albastre,
infracționalitate corporativă, crimă organizată, criminalitate politică, infracționalitate contra ordinii
publice, crimă de stat, infracționalitatea corpului statal și a infracționalitatea gulerelor albe. Cu toate
Acestea, au existat mișcări contemporane în teoria criminologică de îndepărtare de pluralismul
liberal, de culturalism și postmodernism, prin introducerea termenului universal de " prejudiciu" în
dezbaterea criminologică ca un înlocuitor pentru termenul legal de "infracțiune".