Regimul juridic clasic al operaţiunilor bancare

Din punct de vedere juridic banca s-a analizat ca o întreprindere care efectuează
operaţiuni specifice.
În lege nu au existat o definiţii ale operaţiunilor de bancă. Legiuitorul român, urmând
pe cel italian s-a mărginit să declare aceste operaţiuni ca fiind comerciale(art.3 al.1 pct.f
C.com.). Însă legea nu a furnizat nici o reglementare din care să se poate deduce elementele
lor definitorii, caracteristice.
Doctrina a fost cea care le-a definit ca acte juridice şi a furnizat criterii de identificare
a operaţiunilor bancare ca obiective de comerţ „în raport cu conceptul general al actului de
comerţ”(1).
Astfel, s-a observat că numerarul (numerar înţeles ca expresie monetară a capitalului,
a muncii acumulate) şi creditul (înţeles ca încredere acordată unei persoane ce se angajează să
restituie la termen sumele ce i-au fost încredinţate de creditor) pot constitui obiect al
comerţului ca orice marfă(2).
Cât timp banii şi creditul constituie obiectul unor acte juridice directe între cel ce le
are şi cel ce le consumă, operaţiunea are natură comună, civilă: se face o plată, se realizează
un transfer de numerar, se acordă un împrumut, se restituie o rată etc. Actul de acest fel va
avea o natură similară celui care se încheie între producătorul şi consumatorul unei mărfi
obişnuite.
Dacă operaţiunea presupunea însă un intermediar care se împrumută de la cei care au
numerar şi-l plasează celor care au nevoie, actele juridice efectuate, în ansamblul lor vor
dobândi caracter comercial. Ele vor realiza conţinutul şi vor avea semnificaţia juridică pe care
le presupune expresia „operaţiune de bancă”. Ne găsim în poziţia similară a celui care
cumpără o marfă pentru a o revinde, realizându-se o interpunere în schimbul banilor sau
creditului (3).
Altfel spus, banii şi creditul sunt bunuri supuse circulaţiei economice, ca orice marfă.
Intenţia de interpunere în schimbul acestor mărfuri a conferit caracter comercial operaţiunii
(4).
Alţi autori au văzut în operaţiunea bancară acţiunea prin care o persoană ia bani pe
credit cu intenţia de a specula asupra fondurilor astfel obţinute împrumutându-le celor care au
nevoie(5).
În concepţia legiuitorului român aceste operaţiuni au avut caracter comercial chiar
dacă au fost efectuate izolat, neprofesional. Calitatea subiectului nu avea semnificaţie pentru
calificarea operaţiunilor de bancă. Altfel spus, pentru a exista o operaţiune de bancă nu era
necesar ca actul să fie efectuat de o bancă, de un bancher (există şi opinii în sens invers
potrivit cărora operaţiunile de bancă nu pot exista decât sub formă de întreprindere; textul
codului comercial trebuie interpretat în lumina cerinţelor economiei politice şi a relaţiilor
sociale actuale din care rezultă că activitatea de comerţ organizat este regula şi nu invers (6)).
Este suficient să fi existat condiţiile expuse: activitatea de interpunere (de speculaţie)
în circulaţia banilor şi a creditului.

1
 Legea bancară veche(7), reluând tradiţia actelor normative mai vechi (8) a acordat
monopolul operaţiunilor de bancă întreprinderilor specializate: comerţul de bancă era efectuat
numai de bănci, întreprinderi care trebuie să îndeplinească condiţii riguroase de constituire,
publicitate şi funcţionare şi care necesită autorizare specială din partea Băncii Naţionale.
Reglementarea veche a privit însă numai comerţul de bancă profesional exercitat de
întreprinderi, neinteresându-se de operaţiunile de bancă izolate. În art.4 al legii bancare vechi
se se prevedea doar că se interzice oricărei persoane să desfăşoare activităţi bancare fără
autorizaţie; fapta de a nesocoti această interdicţie constituia infracţiune (art.74).
Această poziţie a legiuitorului s-a îndepărtat de concepţia iniţială a codului comercial,
potrivit căreia orice interpunere în comerţul cu bani şi credit ar fi operaţiune bancară. Totuşi
se poate considera că art.4 şi art.8 din legea bancară veche compla şi nu abroga textul legii
comerciale privind conceptul de operaţiune de bancă(9).
Legile bancare apărute succesiv, au reglementat un domeniu diferit de cel al codului
comercial. Legiuitorul a fost preocupat de controlul comerţului de bancă, de ideea ca acest
segment de activitate economică să fie supravegheat şi să funcţioneze în conformitate cu
interesele publice. Ori codul comercial a avut în vedere operaţiunea bancară ca activitate
privată care poate să existe şi care nu excede sferei activităţii economice; i-a indicat regimul
juridic şi poziţia în categoria raporturilor obligaţionale generale.
Avem deci o reglementare diferită pentru domenii distincte.

III. Tipuri de operaţiuni bancare

Tipuri de operaţiuni pasive (deşi nu toate aceste tipuri de operaţiuni sunt practicate
în sistemul bancar românesc reprezentăm schematic pentru cunoaşterea lor). Băncile îşi
procură fondurile prin următoarele tipuri de operaţiuni pasive:
a). Depozitele bancare presupun primirea de către bănci a unor sume de bani în
depozit; banca devine proprietarul numerarului primit pe care-l poare fructifica după voinţa sa
şi plăteşte dobânzi deponentului; ea este obligată să restituie sumele primite la termenele
cuvenite deponentul neavând beneficiul termenului în acest raport obligaţional; astfel banca
va putea şti ce întrebuinţare va da fondurilor ce le are la dispoziţie.
În practică se cunoaşte o mare varietate de formule de depozit bancar, fiecare
constituindu-se în produse oferite în comerţul bancar.
b). Conturile curente creditoare, creează disponibilităţi băneşti băncii care se situează
în poziţie de debitori faţă de clienţii săi. Ele pot apărea din diferite tipuri de operaţiuni
întreprinse de bancă:
- poate rezulta dintr-un depozit dat băncii spre fructificare care se înfăţişează sub
forma unui depozit la vedere, deponentul putând dispune de el oricând, la cerere;
- pot rezulta din raporturile ce se întâlnesc între bancă şi clienţi care păstrează
surplusul de numerar;

2
 - pot rezulta din activităţi îndeplinite de bancă pe seama clienţilor lor: incasso, încasări
de efecte, de dividente, cupoane sau rente. În această categorie am încadra şi activităţile
cunoscute în practica bancară sub denumirea de private banking, când băncile primesc mari
fonduri pentru administrare, consultanţă de plasament, gestiona de numerar, fie prin dispoziţii
proprii (private banking descriminator) fie prin la ordinul clientului, sub îndrumarea băncii
(private banking nediscriminator) pot apărea din creditele acordate de bănci clienţilor prin
conturi curente sub diferite forme oricare ai fi ele.
c). Operaţiunile de rescont la alte intreprinderi de bancă: creditul de scont poate deveni
operaţiune pasivă când banca deţinătoare de titluri de credit le vinde unei bănci mai mari, de
obicei, băncii centrale, de emisiune. Suma încasată prin rescont îi crează băncii obligaţia de a
plăti sau de a face să se plătească titlul rescontat ajuns la scadenţă. Astfel rescontul este o
operaţie pasivă pentru banca vânzătoare de titluri şi operaţiune activă pentru cea
cumpărătoare.
d). Operaţiunile inverse creditării în sistem lombard sau de acceptaţiune; creditarea
lombard sau prin acceptaţiune presupune un credit acordat clientului ce oferă, după caz, în
garanţie, sau spre acceptare, titluri de stat, obligaţiuni, acţiuni, valori mobiliare, respectiv,
cambii.
Banca ce utilizează asemenea sisteme se poate adresa la rândul său băncii centrale sau,
după caz unei bănci mai mari. Solicitând ea înseşi o creditare în sistem lombard sau de
acceptaţiune, predând în garanţie sau spre acceptare titlurile primite (ori acceptate) de la
clienţii lor. Fondurile astfel obţinute constituie obligaţii ale băncii, operaţiunea fiind pasivă.
e). Emisiunea de bonuri de casă, asumarea de angajamente pe termen scurt sub forma
unor titluri speciale în care se specifică suma depusă, dobânda bonificată şi termenul de plată,
credite pe piaţă celor care au disponibilităţi în numerar.
f). Emisiunea de înscrisuri funciare se realizează de intreprinderi bancare specializate
în credit funciar; înscrisurile funciare sunt titluri de credit purtătoare de dobândă fixă şi
amortizabile la valoarea lor nominală pe termen lung. Titlurile sunt garantate prin ipoteci de
prim rang asupra unor fonduri funciare: astfel de înscrisuri se emit pe baza unor împrumuturi
de valoare egală, garantate ipotecar şi amortizabile în acelaşi termen ca şi înscrisul funciar pus
în circulaţie. Totdeauna există o corelaţie între durata şi condiţiile de achitare a împrumutului,
pe de o parte şi condiţiile de amortizare a înscrisului funciar aflat în circulaţie. Banca de credit
funciar îşi va putea îndeplini obligaţiile faţă de posesorii de înscrisuri numai în măsura în care
debitorii săi vor putea fi urmăriţi pentru plata regulată a anuităţilor (dobânda plus
amortismentul la care se adaugă cheltuielile de administrare).
De obicei înscrisurile funciare se dau în plată creditorului băncii, pentru valoarea
creditului acordat, urmând ca acesta, creditorul să le tranzacţioneze pe piaţa titlurilor de
valoare, ori să le transfere altor bănci prin operaţiuni lombard.
Sistemul bancar românesc nu cunoaşte în prezent astfel de intreprinderi bancare. De
obicei instituţiile de credit funciar se organizează pe bază mutuale, toţi debitorii fiind obligaţi
solidar pentru angajamentele instituţiei emitente de titluri funciare.

3
 g). Emisiunea de obligaţiuni ipotecare realizează un sistem asemănător celui ce
presupune emisiunea de înscrisuri funciare dar cu deosebirea că activitatea de creditare a
instituţiei bancare se face direct.

Tipuri de operaţiuni active

Operaţiunile bancare active asigură finalitatea economică a activităţii pasive. Numai
aşa se poate obţine fructificarea fondurilor procurate prin îndatorare, prin asumarea de
obligaţii. Operaţiile active presupun un proces de creditare în sens economic: clientul, asumă
pe baza încrederii ce o prezintă obligaţii de plată la termen; întreaga activitate se derulează pe
riscul intreprinderii de credit (14).
Procedeele de creditare bancară sunt foarte numeroase. Ele pot fi analizate sau
clasificate economico-juridic după diferite sisteme de referinţă ori după numeroase criterii.
Încercăm o expunere după structura lor tehnică ce are şi semnificaţie juridică (15), care este
semnificativă atât din punctul de vedere al practicii bancare cât şi din cel al semnificaţiei
juridice. Astfel distingem:
a). Creditul de scont. Într-o formulare generală creditul de scont constă în compararea
unor creanţe cu caracteristici speciale, de o anumită valoare, plătibile la data certă cu
deducerea unor dobânzi numite scont, calculată din ziua efectuării operaţiei şi până în ziua
plăţii. În practică se obişnuieşte să fie scontate înainte de scadenţă, cambii, valori mobiliare
sau chiar creanţe înregistrate.
Deci obiectul operaţiunilor de scont îl constituie creanţe care sunt consemnate în titluri
cu regim special care asigură o transmisibilitate simplificată.
Schema clasică a creditului de scont se aplică prin utilizarea cambiilor.
Cambiile, indiferent de forma în care se prezintă (într-o accepţiune generală şi biletul
la ordin este o specie de cambie) (16), sunt titluri care încorporează creanţe (17) şi transmite
posesorilor drepturi autonome (18).
Schema clasică a comerţului de scont o întâlnim în cazul vânzărilor de mărfuri pe
credit: cumpărătorul are obligaţia să plătească la o anumită dată o anumită sumă de bani
reprezentând valoarea primită în marfă; el se va angaja separat să accepte o cambie trasă
asupra sa şi să o înmâneze vânzătorului; acesta, la rândul său, înainte de scadenţă, va gira
titlul unei bănci de scont, mobilizându-şi astfel creanţa ce o are împotriva cumpărătorului.
În practică creditul de scont se utilizează de obicei în tranzacţiile comerciale care
folosesc efecte de comerţ (cambii comerciale, cambii apărute în tranzacţii comerciale).
Scontarea este posibilă şi pentru efecte financiare prin utilizarea cambiilor de
complezenţă (19): comerciantul care doreşte să obţină un credit de scont pune o persoană
recunoscută ca fiind solvabilă să accepta o cambie; acest titlul va fi scontat apoi, urmând ca
cei doi subiecţi să se desocotească pentru obligaţiile ce rezultă din executarea titlurilor de
favoare.
Utilizarea valorilor mobiliare în operaţii de scont este mai puţin întâlnită dar urmează
aceeaşi schemă: băncile acordă credite pe termene scurte pe bază de valori mobiliare

4
(cupoane, bunuri de tezaur) cu scadenţă fixă, deducând din valoarea nominală a titlului
dobânda percepută din ziua operaţiei până la exicibilitatea valorii aduse în garanţie.
Vânzarea mărfurilor pe credit permite alte sisteme de creditare decât scontarea clasică.
Vânzătorul va avea evidenţiate în registrele sale comerciale obligaţiile cumpărătorului său;
soldul debitor permanent al acestuia ce rezultă din contul analitic corespunzător. Există deci o
creanţă consemnată în registrul vânătorului asupra cumpărătorului (20) care poate fi
mobilizată pe calea scontului: conturile debitoare se prezintă unei bănci, care le va evalua în
raport de bonitatea debitorului. Aceste creanţe pot fi preluate de banc, evident la o valoare mai
mică decât cea nominală, vânzătorul beneficiind de o creditare corespunzătoare valorii
creanţelor sale cedate. El va notifica debitorului său că toate plăţile ce le va mai face pentru
stingerea obligaţiilor sale se vor îndrepta la ghişeele băncii creditoare.
Formula modernă a acestui tip de scont (Buchforderungen) este cunoscută sub
denumirea de factoring: o convenţie prin care un agent economic numit factor plăteşte unui
comerciant denumit aderent creanţele pe care comerciantul le posedă faţă de clienţii săi (21).
Operaţiunea se realizează prin transferul creanţelor de la unul la celălalt: aderentul transmite
factorului facturile sale însoţite, de obicei, de efecte de comerţ; factorul plăteşte în contul
aderentului suma corespunzătoare facturilor depuse în mod singular sau pe bază de borderou;
din acest moment factorul se subrogă în drepturile comerciantului aderent; operaţiunea are ca
efect stingerea obligaţiei debitorului faţă de aderent (operează o plată), urmând ca factorul să
execute creanţele prin mijloace proprii; excepţiile debitorului faţă de creditorul aderent sunt
opozabile factorului.
Creditul bancar francez promovează şi un sistem propriu de mobilizare a creanţelor
comerciale (C.M.C.C.) (22): clientul băncii, beneficiar al creditului grupează mai multe
creanţe comerciale într-un bilet la ordin unic; acest bilet este semnat de client la ordinul
băncii; creanţele nu vor fi transmise băncii astfel că obligaţia de a încasa revine clientului;
alteori biletul la ordin poate fin însoţit de un borderou de cesiune a creanţelor de către bancă.
Creditul de scont se realizează pe termen scurt şi este avantajos din două motive:
- sistemele sunt însoţite de proceduri eficiente de executare a debitorilor răi platnici şi
- efectele de comerţ care însoţesc aceste mecanisme sunt uşor mobilizabile prin
operaţiunea pasivă a rescontului (vezi supra): băncile creditoare prin scont pot să sconteze la
rândul lor efectele deţinute către o altă bancă mai puternică financiar (de obicei rescontul îl
realizează banca centrală).
b). Creditele model lombard constau în avansuri sau conturi curente bancare care se
garantează cu valori mobiliare cu venit fix (obligaţiuni municipale, rente de stat, înscrisuri
funciare) sau venit variabil (acţiuni, obligaţiuni). De obicei sunt primite în garanţie valori
cotate la bursă şi numai prin excepţie titluri necotate.
Între valoarea garanţiei şi creditul lombard există o diferenţă numită marjă care
depinde de natura titlurilor gajate. Această diferenţă trebuie să acopere fluctuaţiile de valoare
pe piaţă a titlurilor date în garanţie.
c). Creditele pe baza de gaj. În acest sistem creditul este garantat de gajări, în mod
obişnuit, mărfuri, materii prime, semifabricate; între valoarea creditului acordat şi valoarea
gajului există o diferenţă pentru a se evita riscurile unor eventuale oscilări a preţurilor

5
bunurilor gajate; de obicei sumele de bai se avansează prin acoperire de mărfuri căutate pe
piaţă şi uşor de depozitat încât valorificarea gajului să se realizeze fără incidente şi în scurt
timp. Bunul gajat poate rămâne în mâna debitorului (art.480 al.4 C. com. reglementează
limitativ gajul asupra produselor solului prinse în rădăcină sau după cules şi gajul asupra
materiilor prime industriale aflate în stare de fabricaţie sau după prelucrare ce se găsesc în
fabrici sau depozite; acest sistem prezintă inconveniente deoarece debitorul este îndreptăţit să
utilizeze bunul gajat în activitatea sa normală; singurul mijloc de reducere a riscurilor
conduitei de rea credinţă a debitorului este controlul consecvent al băncii creditoare, activitate
ce necesită cheltuieli suplimentare) sau poate fi predat creditorului ori în mâna unui terţ.
Această din urmă formulă este practicată de antrepozite. de magazinele generale prin emitere
de warante (23). Creditele se pot acorda şi prin gajarea mărfurilor aflate în curs de transport.
Sistemul vinculaţiei este ilustrativ sub acest aspect; banca consimte creditarea cu condiţia ca
în documentele de expediere a mărfii să figureze atât în calitate de expeditor cât şi de primitor
(24).
d). Creditul documentar urmează o schemă juridică în care acordarea creditului către
cumpărătorul mărfii se bazează pe acoperirea în marfa livrată de vânzător. Livrarea este
atestată pe documentele depuse la banca creditoare ce consemnează operaţiile de remite ale
mărfii către cumpărător sau transportator şi pe cale accesorie această operaţiune.
Sistemele de credit documentat sunt foarte variate şi depind de natura operaţiilor
comerciale practicate şi de pieţele financiare pe care se operează (25).
e). Creditul ipotecar se practică în finanţările pe termen lung (el presupune garanţii
imobiliare). Creditul ipotecar poate consta în avansul în cont curent cu garanţie ipotecară sau
în sisteme de credit funciar (26).
f). Creditul de acceptare este foarte răspândit mai ales în operaţiunile de finanţare a
importului şi a exportului. Banca acordă credit clientului acceptând să traşă un efect de comerţ
asupra sa. O dată titlul acceptat de bancă, el devine pentru client un instrument de credit
preţios pe care-l poate întrebuinţa în diferite forme: îl transformă în numerar, prin vânzare la
bursă sau prin scontarea lui la o altă bancă sau predându-l sub formă de plată unui terţ. Acest
titlu acceptat poate circula până la scadenţă, în deplină libertate, prin gir. La scadenţă ultimul
posesor îl prezintă spre achitare acceptantului care îl onorează. Dacă clientul este solvabil şi
serios operaţiunea se poate repeta.
g). Creditul de garanţie se acordă comercianţilor care fac afaceri cu autorităţile
publice. Autorităţile solicită garanţii pentru comenzile lor importante. Ele (garanţiile) se
concretizează în numerar, efecte de comerţ sau scrisori de garanţie pe care băncile le pun la
dispoziţia celor care fac afaceri cu statul.
h). Creditul de cont curent este analizat ca tip de operaţiune activă numai datorită
formei tehnice în care se concretizează. Prin utilizarea contului curent băncile acordă
clienţilor lor diferite forme de credite: personale, lombard, ipotecare, pe gajuri, etc. Ceea ce
particularizează acest tip de creditare este faptul că avansarea fondurilor se face prin
mecanismul bancar de cont curent.
i) Plasamentele de valori mobiliare. Băncile urmăresc operaţiunile de emisiune de
valori mobiliare punându-se, fie la dispoziţia unităţilor private, fie la dispoziţia instituţiilor

6
 publice. Banca poate apărea în postură de mijlocitor între piaţa de capitaluri şi cei care au
nevoie de capitaluri, în diferite forme.
De asemenea băncile pot subscrie pachete din valorile emise din portofoliul lor
propriu pentru a le păstra sau a le plasa pe pieţele specializate.
j). Participările consorţiale. Se poate discuta în principiu dacă băncile pot participa cu
fonduri proprii la formarea capitalului unor societăţi comerciale. Literatura numeşte acele
bănci care au dreptul să realizeze astfel de participări, bănci de afaceri. Formula are avantaje
pentru că în acest mod ele se implică masiv în afaceri.
Sistemul românesc este foarte restrictiv sub acest aspect, permiţând băncilor să
realizeze astfel de participări numai cu titlul de excepţie.
k). Operaţiunile de mărfuri pe cont propriu. Unele sisteme bancare permit unor bănci,
în anumite momente să realizeze şi astfel de activităţi. În general literatura apreciază că astfel
de operaţiuni sunt anormale pentru o bancă şi pot fi admise numai în momente neobişnuite.
Depozitul bancar- contul de depozit
I. Depozitul bancar

1. Depozitul este un contract prin care o persoană numită deponent încredinţează un lucru altei
persoane numită depozitar care se obligă să-l păstreze determinată sau nedeterminată şi să-l restituie la
termenul convenit (81).
Depozitul este un contract real: se perfectează numai din momentul predării lucrului ce formează
obiectul contractului de la deponent la depozitant (art. 1593 C. civ.). Dacă există numai acordul părţilor şi
tradiţiunea nu se realizează avem un ante contract de depozit ce dă naştere unei obligaţii de a aduce în viitor
lucrul în mâna depozitarului (82).
Depozitarul trebuie să restituie însăşi lucru depozitat, în natură, împreună cu fructele ce le-a perceput
(art. 1604 al. 1 C. civ.).
2. Depozitul ce are ca obiect bunuri fungibile nu obligă la restituirea bunului în individualitatea lor;
depozitarul are sarcina de a restitui lucruri asemănătoare (83). În acest motiv depozitul este socotit a fi
translativ de proprietate .
Depozitarul devine depozitarul lucrurilor date în păstrare şi culege fructele lor. Obligaţia de restituire a
unor lucruri de acelaşi gen, calitate şi cantitate face din deponent titularul unui drept de creanţă (atât în ce
priveşte restituirea cât şi în ce priveşte renumeraţia pentru faptul de a se lipsi de bunul său pus la dispoziţia
depozitarului).
3. Dacă depozitarul este o bancă vorbim despre un depozit bancar de fonduri; un contract prin care o
persoană remite o anumită sumă de bani unei bănci care se angajează să o restituie la termen, la cerere.
În legătură cu natura juridică a acestui contract există o veche controversă ce s-a perpetuat până în
zilele noastre: pe de o parte se susţine că avem o varietate a contractului de depozit, un depozit neregulat; pe
de altă parte se contestă acest lucru.
Teoria dreptului comercial l-a analizat ca u împrumut de consumaţie (84) sau ca un contract nenumit,
original (85).
7
 Asemenea calificări prezintă, mai ales, un interes teoretic.
apreciem că o calificare instituţională trebuie să ţină seama de scopul economic urmărit de părţi când
încheie contractul, scop relevat din obiectul şi întinderea obligaţiilor asumate.
O persoană care depozitează fonduri în bancă îşi propun să împuternicească pe un altul să-i păstreze
fondurile. Banca profită de utilizarea fondurilor şi este de acord să-i ofere deponentului o parte din câştigul
său. Plata de dobânzi pentru fondurile primite în păstrare nu transformă acest raport într-un împrumut.
Primitorul fondurilor (banca) nu solicită părţii fonduri pentru un scop determinat. Ea foloseşte fondurile
primite în depozit ca orice alte fonduri puse la dispoziţia sa. De asemenea este ţinut, spre deosebire de
împrumutat să restituie fondurile la prima solicitare.
4. O asemenea controversă vizează şi aspecte practice. Dacă este vorba despre un depozit neregulat,
ceastă calificare oferă depozitarului dreptul de a dispune de bunul primit şi supune actul regulilor
contractului de depozit.
Or, conform art. 1147 C. civ. este interzisă compensarea în cazul în care se cere restituirea lucrului şi
conform art. 1411 C. civ. restituirea lucrului se face numai succesorilor în cazul morţii deponentului.
Aplicarea acestei reguli specifice depozitului este înlăturată de uzanţele de drept comercial: sumele date de
depozit pot să ajungă într-un cont curent şi să fuzioneze cu obligaţii în sens invers, ceea ce nu exclude
fenomenul compensaţiilor.
De asemenea restituirea sumelor depozitate urmează regulile contului ceea ce nu exclude posibilitatea
restituirii fondurilor către terţi.
5. Contractul de depozit de fonduri băneşti este o operaţiune bancară, mai precis un element al unei
operaţiuni bancare respectiv elementul pasiv; (avem în vedere ipoteza exclusivă în care raportul juridic este
calificat fără dubiu ca un contract e depozit de fonduri şi nu instituţia care avem de-a face cu un contract de
împrumut).
Scopul economic al depozitului este realizat de primitorul fondurilor prin plasarea capitalului primit.
Cauza depozitului de fonduri implică în mod necesar operaţiunea activă, utilizarea fondurilor, prin plasarea
lor pe piaţă.
Fiind vorba despre o operaţiune bancară ea nu se poate realiza doar de o bancă (art. 78 din Legea
bancară).
În consecinţă acest tip de contract realizat cu un alt stabiliment sau cu o altă persoană este nul,
încălcând prescripţiile imperative ale legii potrivit cărora operaţiunile bancare sunt realizate numai de bănci
(86).
Constatarea nulităţii ar produce efecte numai pentru viitor (87). Banii având productivitate continuă
depozitarul are obligaţia să plătească dobânda la vedere pentru utilizarea fondurilor, chiar în temeiul
contractului lovit de nulitate absolută (88).
Asemenea realitate juridică nu se poate realiza decât prin principiile răspunderii delictuale: primitorul
fondurilor în depozit în condiţii neautorizate trebuie să despăgubească e cealaltă parte pentru folosul
neprimit din utilizarea propriilor fonduri (89).
6. În mod normal, depozitele se fac la vedere şi obligaţia de restituire imediată, la solicitarea, impusă
băncii este definitorie; beneficiul termenului acordat creditorului obligaţiei de restituire deosebeşte depozitul
de împrumutul de consumaţie, care este specific ideii de credit şi creditare.

8
 Uneori, băncile cer deponenţilor lor să le dea un preaviz în caz de retragere a fondurilor. Obligaţia
preavizului nu schimbă natura contractului şi el se practică pentru a se da posibilitate băncii să-şi
îndeplinească obligaţiile fără incidente.
Alteori, depozitele sunt la termen, cu scadenţă fixă (o lună, trei luni, etc.) în funcţie de practicile
băncii. În acest caz, natura contractului este discutabilă. În ciuda denumirii, unii autori susţin că în acest caz
se realizează un împrumut cu dobândă în care banca este debitorul (90).
Într-adevăr, printr-un asemenea depozit banca realizează o operaţiune pasivă pe termen sprestabilit,
tipică unei creditări. Totuşi, observăm că în practica bancară clientul păstrează beneficiul termenului putând
solicita desfiinţarea depozitului înainte de scadenţă. Singura sancţiune pentru atitudine sa constă în
transformarea dobânzii convenite iniţial într-o dobândă pentru depozit la vedere. Or, o asemenea formulă
este inacceptabilă într-un contract de împrumut.
Deci în depozitul cu scadenţă fixă îşi păstrează natura sa juridică în măsura în care se permite
depozitarului să retragă fondurile înainte de împlinirea scadenţei.
7. Depozitul de fonduri în bancă este un act comercial, cel puţin pentru depozitar, după criteriul
subiectiv. El nu are acest caracter pentru deponent dacă depunerea nu se efectuează de către un comerciant.
Totuşi un asemenea raport juridic i se aplică legea comercială fiind aplicabile dispoziţiile art. 56 C.
com. Dovada unui asemenea contract se face prin orice mijloc de probă.
În practică depozitul dă loc întotdeauna unei deschideri de cont, contul de depozit. În acest caz
înscrierea în cont a creditului clientului poate oferi dovada depozitului efectuat.
Când depozitul se face cu scadenţă fixă, banca eliberează un certificat pentru suma depusă şi plătită la
termen. Aceste titluri sunt stabilite pentru sume fixe, de obicei pentru perioade scurte. Ele pot fi negociabile
(91) şi nu fac parte dintr-o emisiune globală.
Prin regimul lor se aproprie de biletele la ordin însă nu sunt titluri executorii şi nuz beneficiauză de
prerogrativele speciale ce caracterizează efectele de comerţ.
Aceste certificate pot fi nominative, la ordin sau la purtător. Nu sunt considerate valori mobiliare.
8. Contractul bancar de depozit de fonduri are particularităţi ce rezultă din caracterul său neregulat:
depozitarul poate să folosească liber fondurile primite, bunuri fungibile şi consultibile pentru că el este
proprietarul lor. Deci rezultă că depozitarul care refuză să restituie fondurile nu va săvârşii infracţiunea de
abuz de încredere tocmai pentru că el este proprietarul numerarului (92).
De obicei băncile folosesc asemenea fonduri în operaţiuni pe termen scurt. Depozitarul este obligat ca
la cerere sau la termen să restituie fondurile dar nu aceiaşi bani (93). El este un debitor al sumei depozitate.
Practica bancară ne arată că această sumă este trecută în cont de depozit deschis pe seama clientului. Într-un
asemenea raport banca va avea o poziţie debitoare faţă de clientul său şi va obligată să plătească o sumă
corespunzătoare celei indicată de soldul contului.
În reglarea raporturilor juridice dintre bancă şi client ce rezultă dintre contul depozit rezultă şi obligaţia
băncii de a plăti dobânzi deponentului pentru suma predată precum şi comisioane de lichidare sau de
întreţinerea a depozitului.
Ideea necesită precizări:

9
 Depozitul prin natura sa este un contract gratuit şi numai prin excepţie poate deveni oneros. Depozitul
în bancă este analizat prin prisma normelor de drept comun ar indica faptul că depozitul se face în interesul
depunătorului şi în acest sens beneficiind de serviciului depozitului ar trebui să renumereze pe depozitar. Or,
banca obţine avantaje din utilizarea fondurilor care sunt permanent productive, încât rolurile se inversează şi
banca trebuie să renumereze pe deponent.
Relaţia renumeratorie inversă dintre banc şi client nu este o excepţie de la regula de drept comun.
Contractul îşi păstrează natura sa juridică în toate componentele sale cu singura precizare că obligaţiile de
plată a dobânzilor şi comisioanelor rezultă din mecanismul de cont prin care se derulează depozitul şi nu din
contractul de depozit propriu-zis.
9. Banca în calitate de debitor trebuie să-şi îndeplinească calitatea de restituire a fondurilor depuse.
Clientul are dreptul să ceară restituirea în orice moment cu excepţia situaţiilor în care părţilor au stabilit
necesitatea unui aviz prealabil.
Întrucât suma de restituit este înregistrată într-un cont părţile pot conveni ca deponentul să tragă cecuri
asupra băncii, ţinând seama de poziţia sa creditoare.
Dacă depozitul este făcut în monedă străină depozitarul trebuie să restituie aceiaşi monedă (art. 1604
C. civ.) indiferent de cursul acesteia în momentul restituirii.
Restituirea sumelor depuse nu se poate face decât moştenitorilor deponentului (art. 1611 C. civ.), chiar
în ipoteza în care deponentul la autorizat pe depozitar să restituie fondurile altei persoane. O asemenea
clauză este considerată nulă pentru a se vita realizarea unor donaţii postmortem (94).
Banca ce cunoaşte despre moartea depunătorului nu trebuie să permită liberarea sumelor către
mandatari deoarece moartea deponentului pune capăt şi contractului de mandat (95).
Este dificil de imaginat situaţia în care banca poate să invoce forţa majoră (art. 1601 C. civ) pentru a
refuza justificat restituirea fondurilor primite în depozit. Jurisprudenţa franceză a admis posibilitatea ca o
bancă să nu fie considerată debitoare deşi u a restituit depozitele în ipoteza în care toate fondurile sale au fost
confiscate sau distruse în cursul războiului (96).

Situaţii speciale
10. Depunerile de fonduri la bancă pot fi făcute pentru a servi unor operaţiuni (tipuri de operaţiuni)
determinate.
Spre exemplu, sumele pot fi destinate unor cumpărări de acţiuni, efectuării unor plăţi, constituirii unor
garanţii pentru buna executare a unor lucrări, etc..
Asemenea depuneri au o destinaţie dinainte stabilită, o afecţiune specială: clientul realizează un
depozit cu destinaţie specială şi dă mandat băncii să redirecţioneze fondurile în scopul propus; banca
îndeplineşte mandatul şi(sau) prestează un serviciu specializat în vederea îndeplinirii obligaţiilor asumate.
Între clienţi şi bancă se derulează o sumă de operaţiuni contractule interdependente ce se
fundamentează pe o structură distinctă juridică plurivalentă ce subsumează o pluralitate de contracte distincte
şi reciproc intercondiţionate şi care împreună alcătuiesc un ansamblu închegat şi coerent (97).
Asemenea ansambluri se susţine pe voinţa juridică a partenerilor dirijată spre realizarea unei finalităţi
spre care tind toate contractele componente, finalitate care reprezintă raţiunea de a fi a oricăreia dintre ele.

10
Această pluralitate de contracte poate să fie constatată printr-un singur înscris sau printr-o pluralitate de
înscrisuri, dar această împrejurare este fără semnificaţie juridică.
Prezintă importanţă însă faptul că finalizarea scopului propus de părţi se înfăptuieşti prin cont,
mecanism financiar specific, fie printr-un cont curent fie printr-un cont de depozit.

II. Contul de depozit

11. Avem deci contracte bancare de depozit de fonduri ori contacte complexe ce subsumează o
pluralitate de manifestări convenţionale care îşi produc efectele şi realizează finalitatea pentru care au fost
încheiate prin mecanisme specific bancare: prin cont curent sau prin cont de depozit.
Denumirea de cont de depozit indică funcţia sa economică. acest cont are ca scop înregistrarea
operaţiunilor de casă care măresc sau micşorează un depozit deja constituit (într-un astfel de cont nu se pot
dispune plăţi fără să fi existat o sursă, o încasare ori o depunere – un argument în legătură cu natura juridică
a contului curent bancar).
Este important de ştiut dacă acest cont semnifică mai mult decât un cadru contabil prin care se asigură
reprezentarea materială, aritmetică a operaţiunilor de casă efectuate.
În unanimitate doctrina reţină că un cont de depozit este din punct de vedere juridic o veritabilă
convenţie care are ca obiect reglarea operaţiunilor intervenite între bancă şi client şi finalizează angajamentul
băncii de a furniza servicii de casă clientului.
12. Ca şi contul curent, contul de depozit este un mecanism contabil cu valenţe juridice: un instrument
specific bancar prin care, conform voinţei părţilor, se realizează automat de socotire a lor în urma remiterilor
ce şi le fac; remiterile făcute se transformă în unităţi de cont, care însumate, pe baza unui calcul aritmetic
indică soldul zilnic.
13. Trafica bancară ne prezintă un cont de depozit în care remiterile constau în depuneri şi retrageri, pe
care le realizează succesiv clientul băncii. Într-un contract complex în care banca îndeplineşte sarcini de
mandatar retragerile se suprapun peste plăţile ordonate de client în favoarea unor terţi (cum se împacă
posibilitatea plăţii către terţi: prin însăşi mecanismul contului) soldul contului se conturează ca o însumare
aritmetică a depunerilor de fonduri efectuate de client şi plăţile ordonate de acesta. Acestor remiteri li se pot
adăuga corespunzător dobânda convenită în raport de poziţia creditoare pe care o are permanent clientul.
14. Însă contul e depozit ideal presupune doar existenţa depozitului din care deponentul retrage
succesiv, potrivit intereselor sale, fondurile depuse până la epuizare; această schemă nu presupune în mod
necesar sarcini pe seama deponentului. Ea descrie o relaţie unilaterală în care depozitul este obligat să
restituie fondurile în condiţiile în care le solicită depunătorul.
Contul ca instrument contabil transformă remiterile deponentului în unităţi active implicată practice
imediate: deponentul va avea o comisie creditoare în raport cu parterul său şi trebuie să culeagă dobânzi
corespunzătoare creditului său ce se vor adăuga fondurilor depuse.
La solicitare, depozitarul va fii obligat să restituie şi dobânzile produse de capitalul depus.
Formula ideală a acestui tip de cont o deducem din natura contactului de depozit, care este în esenţă un
contract unilateral (98); contul de depozit ni se prezintă ca un mecanism specific ce ajută la executarea în
condiţii speciale, bancare a obligaţiilor părţilor semnatare ale contractului de depozit.

11
 15. În practică, însă, contul e depozit nu-l regăsim în forma sa ideală.
Banca se poate prezenta şi în postura de prestator de servicii sau de mandatar. Ea îndeplineşte anumite
activităţi în numele şi pe seama depunătorului. Pentru aceste servicii depozitarul va calcula şi va pretinde
îndreptăţit comisioane ce urmează a fi plătite de clientul deponent.
În limita acestei poziţii contractuale obligaţiile şi drepturile părţilor vor fi corelative, interdependente
iar remiterile reciproce, împlinindu-se condiţiile unei scheme specifice contului curent (supra).
Asemenea relaţie de afaceri ar produce obligatoriu, în condiţii limitate, un mecanism de cont complex
şi hibrid: de depozit în legătură cu restituirile de fonduri depozitate, cu dobânzile accesorii şi de cont curent
în legătură cu comisioanele de servicii şi întreţinere percepute de bancă (în practică comisioanele nu se
contabilizează în contul de depozit, prin debitarea acestuia ci doar se calculează înregistrându-se în contul de
venituri ale băncii; deci discuţia are valoare sub valoare numai sub aspect teoretic; ea ar putea avea
semnificaţie practică dacă contul de depozit ar crea efectul de garanţie pentru bancă în legătură cu
comisionul calculat; sistemul de contabilizare ne face să credem că banca nu vede în această sarcină a
clientului ca o remitere specifică contului curent limitându-se la efectele tipice unui cont de depozit; în
ipoteza în care banca doreşte să obţină o garanţie pentru acest comision ea va fi consemnată expres în
contract, ca garanţie de toate creanţele ce clientul le are împotriva băncii; această clauză contractuală va crea
preferinţa pentru bancă în legătură cu comisionul; garanţia însă rezultă din clauza contractuală specială ci nu
din convenţia de cont).
16. Practica bancară nu a admis punerea în operă a ideii de mecanism hibrid care să satisfacă
concluziile teoretice deduse din natura juridică a raporturilor ce statornicesc între bancă şi client într-o astfel
de situaţie.
Formula mecanismului hibrid este artificială şi satisface doar exigenţele analizei juridice. Respectarea
cerinţelor ei ar complica inutil derularea efectivă a operaţiunilor.
Ocrotirea intereselor băncii într-o astfel de situaţie se realizează în două etape: constituirea depozitului
se face într-un cont de depozit iar lichidarea sa se îndeplineşte prin trecerea fondurilor depozitate într-un cont
curent bancar.
Cele două instrumente, contul de depozit şi contul curent bancar apar şi funcţionează succesiv, la
constituire şi, apoi, la lichidare respectându-se exigenţele juridice ale relaţiei contractuale şi satisfăcându-se
ambele părţi.
17. Această analiză juridică suprapusă peste datele practicii bancare este importantă dacă avem în
vedere mecanismele ce le dezvoltă contul de depozit, analizate în raport de cele pe care le presupune contul
curent.
Contul curent se caracterizează prin opoziţia a două mecanisme: o lichidare a creanţelor reciproce
existente între contractanţii şi un sistem de garanţie (un partener al contului acceptă aducerea creanţei sale în
cont în speranţă că soldul contului se va echilibra prin intrarea şi înregistrarea în cont a unor creanţe în sens
invers.
Contul de depozit presupune şi el un mecanism de lichidare a creanţelor în sensul îmbunătăţirii poziţiei
creditoare a deponentului ca efect al remiterilor ce le face clientul aducând fonduri în depozitul organizat de
bancă.
18. Dar contul de depozit se deosebeşte de cel curent prin aceea că nu comportă mecanismul de
garanţie.

12
 Efectul practic al acestei observaţii se conturează în aceea că banca nu poate opune deponentului
compensaţia cu o creanţă a băncii faţă de client, refuzând restituirea în totalitate sau în parte a fondurilor
depuse (99).
Banca printr-un cont de depozit nu are rang de preferinţă în raport cu alţi creditori, pentru creanţele
sale împotriva clientului (nici măcar în ce priveşte comisioanele calculate pentru serviciile restante). Din
acest motiv băncile preferă să lichideze depozitele clienţilor săi prin conturi curente bancare. În această
formulă banca dobândeşte beneficiul garanţei oferit de contul curent pentru cheltuielile de întreţinere ale
contului e depozit şi pentru comisioanele serviciilor prestate.
Este de precizat că această schemă teoretică oferă indicii care deosebesc consecinţele practicii ale
contului de depozit de cele ale contului curent. Criteriile de distincţie trebuie să rezulte însă numai din voinţa
părţilor şi din conţinutul convenţiei propriu-zise dintre bancă şi client.
19. Efectul de lichidare specific contului de depozit este mascat în funcţionarea lui obişnuită.
În principiu contul de depozit prezintă un sol creditor şi înregistrează numai operaţiunile a căror
rezultat se traduce prin diminuarea sau creşterea soldului anterior.
Efectul de lichidare se poate analiza din punctul de vedere al fiecăreia din cele două părţi, clientul şi
banca.
Dacă deponentul remite numerar operaţiunea se înregistrează ca o creanţă ce rezultă din contractul de
depozit şi se înregistrează în cont ca atare, deponentul îndeplinindu-şi obligaţia asumată; dacă este vorba de
o altă creanţă a clientului, alta de cea ce presupune depunerea numerarului, ea se asimilează cu o depunere
de fonduri şi se reduce la o astfel de operaţiune, majorându-se astfel soldul contului şi strângând concomitent
obligaţia corelativă a creanţei clientului, adusă în cont; în ambele cazuri înregistrarea în cont semnifică
remiterea bunului depozitat împlinindu-se, în aceeaşi timp cerinţa specifică contractelor reale.
Dacă este vorba de o creanţă a băncii şi dacă părţile doresc acest lucru, înregistrarea acesteia în debitul
contului, ea va diminua soldul acesteia. Trecerea are semnificaţia unei retrageri de fonduri, producându-se
indirect o operaţie de compensare prin care se stinge obligaţia clientului faţă de bancă.
Din punctul de vedere al bancă efectul de lichidare nu apare decât în ipoteze speciale în care părţile
contului admit acest lucru. Chiar şi în această ipoteză creditori clientului interesaţi pot invoca
inopozabilitatea operaţiunii prin acţiuni pauliene, înlăturând în totul sau în parte efectul de lichidare.
20. În ciuda acestei situaţii deosebite faţă de realitate pe care o prezintă punctul curent, contul de
depozit nu se prezintă ca un tablou recapitulativ al creanţelor pe care le primeşte. Creanţele intrate în contul
de depozit nu-şi păstrează individualitate şi nu pot fi urmărite separat de creditorii clientului.
Faptul că unul din corespondenţi îşi trece creanţa în cont demonstrează implicit şi fără echivoc că şi-a
manifestat voinţa de a transforma această creanţă prin mecanismul contului într-o altă realitate, descrisă de
regimul juridic al soldului. Poziţia sa în raport de partenerul de cont sau de creditorii săi nu mai poate fi
examinată decât prin prisma a ceea ce exprimă soldul provizoriu ori cel final.
Imaginăm situaţia în care soldul contului este gajat în favoarea unui creditor. Asupra acestui cont
creditorul are rang de preferinţă. Aducerea unei creanţe în cont măreşte acest sold, îmbunătăţeşte garanţia
creditorului beneficiar de preferinţă. Creditorul clientului aducător al creanţei în cont nu poate urmării
creanţa intrată în cont deoarece s-au produs efectul de lichidare: creanţa fuzionează cu celelalte creanţe ale
clientului şi să exprimă prin soldul contului; poziţia sa de creditor chirografar îl dezavantajează; el poate cel

13
mult să promoveze cel mult o acţiune pauliană dar trebuie să dovedească frauda debitorului său şi a băncii
pentru a face intrarea în cont inopozabilă creditorului gajist.
Efectul de lichidare se explică în aceiaşi manieră ca şi în materia contului curent: creanţele aduse în
cont se sting prin fuziunea lor instantanee într-un sold disponibil (100).
21. Contul de depozit nu poate fi un mecanism de garanţie.
Ideea exprimă deosebirea de esenţă dintre contul de depozit şi cel curent.
De aici rezultă că toate consecinţele deduse din mecanismul de garanţie nu se regăsesc în materie de
depozit:
Nu există posibilitatea remiterilor reciproce între parteneri şi nici beneficiul de garanţei în favoarea
băncii în raport cu toţi creditorii clientului.
Nu există afectaţiunea generală a creanţelor către cont. Dacă o creanţă ia naştere între corespondenţi,
creditorul poate prin voinţa sa să o lase în afara contului sau să-şi manifeste voinţa de a o aduce în cont.
debitorul acestui raport juridic poate refuza însă intrarea în contul de depozit a acestei creanţe. Totuşi el
(debitorul) nu poate să oprească compensarea legală în astfel de situaţii (101). este vorba despre o
interpretare particulară a dispoziţiilor art. 1149 C. civ., în contextul special pe care îl creează mecanismele de
cont.
22. Autonomia convenţie de cont de depozit. De obicei regulile funcţionării contului de depozit sunt
stabilite în contractul ce se încheie între deponent şi bancă. funcţionarea contului de depozit este descrisă
printr-o clauza de cont din contractul de depozit bancar.
Totuşi convenţia de cont se bucură de o reală autonomie, neputând fi, totuşi, în practică mai mult decât
o clauză dintr-o convenţie. Ea (autonomia) rezultă din cauza diferită a celor două convenţii şi se exprimă
efectiv rin poziţia de organizator de cont pe care o dobândeşte banca (instituţia) depozitară. În această
calitate organizatorul trebuie să respecte regulile tehnice specifice contului. o aplicare riguroasă a acestor
reguli va duce inevitabil la rezultatul contabil şi juridic urmărit de părţi odată cu încheierea convenţiei.
Organizatorul e cont devine şi un prestator de servicii: operează în cont şi gestionează unităţile valorice
înscrise în tabloul contului.
Într-o astfel de relaţie complexă bancherul va avea o dublă calitate ce izvoreşte din convenţiile
încheiate:
- de pe o parte este depozitar într-o convenţie de depozit neregulat şi implicit proprietar al bunurilor
primite în depozit; în această poziţie nu poate fi urmărit pentru abuz de încredere în cazul în care refuză
restituirea bunului primit în depozit la solicitarea depunătorului; el poate fi cel mult executat silit pentru
faptul că nu-şi îndeplineşte obligaţia de restituire.
- pe de altă parte estre administratorul contului: urmăreşte punctuală şi menţine în funcţiune
mecanismul de lichidare specifice unui cont; execută ordinele titularului de cont în legătură cu drepturile e
creanţă înregistrate; nerespectarea mecanismelor contului, nerespectarea abuzivă a realităţii operaţiunilor în
derularea lor cronologică şi succesivă, producerea unei pagube şi obţinerea unor foloase pentru sine sau
pentru alţii atrage răspunderea penală a organizatorului de cont sau al funcţionarului său; fapta realizează
după caz conţinutul infracţiunii de delapidare sau gestiune frauduloasă.

14
 Calificările date de jurisprudenţă faptelor legate de executarea contractului de depozit de fonduri nu
pot fi explicate fără a recunoaşte autonomia convenţiei de cont de depozit şi fără a delimita între dubla
poziţie a bănii: de depozitar şi de organizator de cont.

CAPITOLUL V. CONTRACTUL BANCAR

I. GENERALITĂŢI

Contractele bancare sunt acorduri de voinţă prin care părţile realizează diferite operaţiuni
bancare. (1)

În sistemul românesc în mod obligatoriu, una din părţi trebuie să fie o bancă, deoarece numai
o bancă are capacitatea de a se angaja pentru înfăptuirea operaţiunilor economice ce pot
dobândi caracteristicile specifice operaţiunilor bancare.

II. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR BANCARE

1. CONDIŢII DE FOND

A. Consimţământul părţilor capabile

Contractele bancare pot fi încheiate numai prin consimţământul neviciat al părţilor
capabile (2). Distingem între:

a). Consimţământul băncii

Consimţământul băncii trebuie să fie exprimat în formă scrisă şi individualizat prin
raportare directă la un client şi la un contract bancar precis determinat. Existenţa
consimţământului băncii nu poate fi dedusă din simpla ofertă adresată publicului, aşa cum se
întâmplă, de exemplu, în cazul unei vânzări comerciale de bunuri mobile.
Aşadar, nici o ofertă a băncii adresată publicului în general nu poate genera pentru
bancă obligaţia de a încheia un contract concret.
Banca poate refuza oricând orice client, fără a fi obligată să–şi motiveze refuzul de a
contracta.
Consimţământul băncii se exprimă prin reprezentantul ei legal, desemnat de consiliul
de administraţie sau prin funcţionarul bancar însărcinat cu această operaţiune.

b). Consimţământul clientului

Consimţământul clientului trebuie să emane de la o persoană cu capacitate deplină de
exerciţiu.

15
 Persoana fizică pusă sub interdicţie şi minorul sub 14 ani îşi vor exprima
consimţământul prin reprezentantul lor legal iar minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, deci între 14 şi 18 ani, va fi asistat de persoana care îl ocroteşte.
Clientul persoană juridică îşi va exprima consimţământul prin persoana fizică
desemnată ca reprezentant potrivit legii sau statutului propriu.
Consimţământul trebuie să fie neviciat de eroare, dol sau violenţă.
Totodată, consimţământul clientului trebuie să fie dat în deplină cunoştinţă cu
privire la conţinutul şi efectele contractului bancar. Pentru ca această ultimă condiţie să se
realizeze, trebuie ca banca să – şi îndeplinească obligaţia de informare.

c) Obligaţia de informare

În practică, consimţământul clientului rezultă din semnarea formularului redactat

de bancă. Contractul bancar are, în acest sens, natura unui contract de adeziune, cu clauze
prestabilite de bancă.
Acest formular conţine numai clauzele esenţiale ale contractului. De aceea banca
este obligată să informeze clientela asupra tuturor condiţiilor contractelor bancare, a tuturor
angajamentelor reciproce ale părţilor.
Din natura contractului decurge consecinţa că toate clauzele care atenuează
răspunderea băncii sau care conferă acesteia drepturi specifice ( de exemplu: dreptul de a
rezilia unilateral şi intempestiv contractul încheiat ) sunt opozabile clientului şi produc efecte
juridice numai dacă există certitudinea că aceste clauze au fost cunoscute şi acceptate de
client în momentul semnării contractului.
Distinct de aceste clauze,contractul se consideră completat de drept cu normele legale
în vigoare şi cu uzurile bancare. Obligaţia de informare nu cuprinde şi aducerea lor la
cunoştinţa clientului.

B. Capacitatea părţilor

a ). Capacitatea persoanelor fizice

Persoana fizică, parte în contractele bancare, trebuie să aibă capacitate de exerciţiu

deplină, care se dobândeşte odată cu vârsta majoratului.

16
 Majorul pus sub interdicţie şi minorul lipsit de capacitate de exerciţiu încheie
contractele bancare prin reprezentanţii lor legali. Minorii cu capacitate de exerciţiu
restrânsă (14 – 18 ani ) trebuie să fie asistaţi de ocrotitorii legali.

b ). Capacitatea persoanelor juridice

Persoanele juridice pot încheia contracte bancare cu respectarea principiu- lui

specialităţii capacităţii de exerciţiu, prin persoanele fizice care le reprezintă în temeiul legii
sau al statutului propriu.
Potrivit art.33 alin. (1) din Decretul nr.31/1954 persoanele juridice care sunt supuse
înregistrării dobândesc capacitatea juridică de a avea drepturi şi obligaţii de la data
înregistrării lor.
Această regulă este atenuată în alineatele 2 şi 3 ale aceluiaşi articol care prevăd că
“celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, de la data
actului de dispoziţiune care le înfiinţează, de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării
lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere
ori de data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitatea
chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei,
îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât
acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.”
Deci, potrivit textului legal citat, viitoarea persoană juridică dobândeşte cu anticipaţie
o capacitate de folosinţă restrânsă, denumită în mod uzual “mica personalitate juridică“ (3).

C. Obiectul contractelor bancare

Obiectul contractelor bancare îl constituie operaţiunile bancare permise de dispoziţiile

art.8 al Legii 58/1998 care prevede:
“ Băncile, persoane juridice române, şi sucursalele băncilor străine pot desfăşura, în
limita autorizaţiei acordate, următoarele activităţi:
a) acceptarea de depozite;
b) contractarea de credite, operaţiunile de factoring şi scontarea efectelor de
comerţ, inclusiv forfetare;
c) emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;
d) plăţi şi decontări;
e) leasing financiar;
f) transferuri de fonduri;
g) emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
h) tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu:
- instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, certificate de depozit);

17
 - valută;
- instrumente financiare derivate;
- metale preţioase, obiecte confecţionate din acestea, pietre preţioase;
- valori mobiliare;
i) intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate
de acesta;
j) administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora;
k) custodia şi administrarea de valori mobiliare;
l) depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;
m) închirierea de casete de siguranţă;
n) consultanţa financiar – bancară;
o) operaţiuni de mandat.”
Preţul serviciilor bancare, datorat de client, trebuie să fie precis determinat prin
contract.

D. Cauza contractului bancar

Cauza contractului bancar trebuie să fie certă şi licită. De aceea sunt prohibite
contractele bancare având o cauză ilicită, cum ar fi “ spălarea banilor.“

2. CONDIŢII DE FORMĂ
Deşi contractele bancare, în general, fac parte din categoria actelor juridice
consensuale, care se încheie în mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, totuşi, în
practica bancară actuală, pentru dovada existenţei acestor contracte, ele se încheie întotdeauna
în formă scrisă. (4)
În unele situaţii, jurisprudenţa a acceptat ca dovada încheierii contractului să fie
făcută cu alte înscrisuri, cum ar fi corespondenţa purtată între părţi.
În alte situaţii, s – a admis proba cu registre pentru a dovedi nu însăşi încheierea
contractului ci operaţiunile efectuate în baza unui contract existent şi prelungit de părţi după
expirarea duratei sale.
Unele contracte bancare, cum sunt contractele de depozit, fac parte din categoria
actelor juridice reale, care se consideră încheiate numai în momentul predării sumei.
III. CARACTERELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR BANCARE

A. ASPECTE INTRODUCTIVE

Contractele bancare se deosebesc de celelalte contracte comerciale prin unele trăsături

specifice, cum sunt:
 Originalitatea tehnicilor utilizate ( depozitul de fonduri şi de titluri, scontul,
cardurile bancare etc. );

18
  Protecţia sporită a consumatorului (clientului) ca reacţie la inegalitatea părţilor şi
la importanţa intereselor puse în joc;
 Suprapunerea raportului de drept bancar cu raportul de drept comercial dintre
client şi terţe persoane ( de exemplu în cazul creditului documentar ) impune, în interesul
securităţii ambelor raporturi, izolarea lor juridică. De aici decurge o dublă consecinţă:

1. Excepţiile intrinseci raportului juridic de drept comercial nu pot fi invocate în

cadrul raportului juridic de drept bancar;
2. Banca nu este datoare să cunoască natura raportului juridic dintre client
şi terţa persoană.

B. CARACTERUL DE ADEZIUNE

În practica încheierii contractelor bancare sunt utilizate, fără excepţie, formularele

tipizate redactate de bănci, cu clauze nenegociabile, care conferă acestora natura unor simple
contracte de adeziune. Prin urmare, în caz de litigiu, instanţa verifică numai dacă la semnarea
contractului clientul a avut cunoştinţă de clauza litigioasă.
Contractele bancare nu sunt singurele contracte de adeziune. (5)
Aderarea la contract a clientului băncii are unele trăsături specifice. Clientul aderă nu
numai la clauzele exprese ale contractului ci şi la condiţiile generale de bancă, la uzurile
convenţionale şi la regulile profesionale bancare.
În sens larg, condiţiile generale ale contractelor bancare sunt norme care guvernează
ansamblul operaţiunilor efectuate de bănci în raporturile cu clientela.
În sens restrâns, ele se referă la remuneraţia cuvenită băncii pentru serviciile aduse
clientelei, la termenele şi la succesiunea cronologică în care se efectuează operaţiunile
bancare şi la remuneraţia datorată de bănci pentru fondurile puse la dispoziţia lor de către
clienţi.
Dacă aceste condiţii generale sunt reproduse pe imprimatul semnat de părţi, ele se
impun în virtutea principiului consensualismului. În caz contrar, aplicabilitatea lor într-un
raport juridic concret depinde de cunoaşterea lor de către client. Astfel, dacă clientul
semnează un document pe care este tipărită declaraţia că a luat la cunoştinţă de condiţiile
generale, deşi acestea figurează pe un alt document care nu i – a fost comunicat, ori dacă
documentul conţinând condiţiile generale a fost comunicat clientului numai după ce contractul
a fost executat, condiţiile generale vor fi opozabile clientului numai dacă acesta le – a
cunoscut efectiv şi le – a acceptat la încheierea contractului.
Verificarea acestei condiţii reprezintă atributul suveran al instanţei.
Aderarea clientului la uzurile bancare este examinată în raport de distincţia între
uzurile cu valoare de cutumă, care se înglobează în condiţiile generale şi uzurile
convenţionale care se impun în considerarea aderării tacite a părţilor.

19
 În cazul uzurilor cu valoare de cutumă, interpretarea contractului se bazează pe
prezumţia că părţile semnatare au acceptat toate efectele pe care uzurile bancare le conferă
mecanismelor operaţiunii pe care au declanşat-o.
Uzurile cu valoare de cutumă, asemenea legii, sunt de aplicabilitate generală şi,
teoretic, se impun chiar în absenţa unui acord contractual. Practic însă, şi aceste uzuri vor fi
izvor de obligaţii juridice dar numai pentru părţile unui contract bancar.
Deci, în toate situaţiile uzul devine sursă de obligaţii comerciale ca rezultat al aderării
la contractul bancar.
Uzurile convenţionale ocupă un loc important în practica actuală a contractelor
bancare. Existenţa, conţinutul şi limitele lor au stârnit numeroase controverse.
În ceea ce priveşte existenţa uzurilor convenţionale, în caz de contestare de către
client, aceasta trebuie dovedită de către bancă printr-un expert sau printr-o atestare a unui
organism profesional competent.
Se consideră că reprezintă uz bancar tot ceea ce face parte din funcţionare normală a
activităţii bancare.
De exemplu: efectuarea plăţilor ordonate de clientul care şi-a deschis un cont de
depozit de fonduri.
Chiar şi atunci când s-a dovedit existenţa uzului, recunoaşterea efectelor sale este
opera justiţiei, pentru că din uz pot izvorî numai obligaţii compatibile cu dispoziţiile legale.
Judecătorii constată şi interpretează suveran uzurile bancare, ţinând cont că aceste
uzuri exprimă voinţa părţii celei mai puternice şi că pot prezenta o abatere de la principiul
egalităţii.
Totodată, instanţa poate aprecia că, deşi uzul există şi a fost acceptat de ambele părţi
prin semnarea contractului bancar, el generează pentru clientul băncii o obligaţie lipsită de
cauză. Aşa este cazul uzului bancar al dat ei de valoare.
Uzul bancar al datei de valoare este o noţiune înţeleasă şi aplicată în mod diferit.
În Europa el reprezintă un mod de calcul al dobânzilor bancare, în timp ce în Statele
Unite el determină momentul în care fondurile sunt utilizabile de către titularul contului.
În România normele metodologice aplicabile1 prevăd că dobânzile datorate băncii
(calcula-te şi neajunse la scadenţă ), aferente exerciţiului în curs, se calculează de la data
punerii la dispoziţie a fondurilor iar dobânzile pe care le datorează banca, aferente exerciţiului
în curs, se calculează de la data primirii fondurilor.
În ceea ce priveşte clauza de exclusivitate, ea exprimă tendinţa băncilor de a uza de
principiul consensualismului pentru a – şi impune voinţa.
Astfel, unele contracte bancare de deschidere de credit şi unele convenţii de
modificare a acestor contracte ( intitulate protocol “, “ act adiţional “ etc. ), conţin clauze
conform cărora “ pe durata exercitării “ acelui contract, debitorul se obligă să efectueze toate
operaţiunile de încasări şi de plăţi numai prin conturile deschise la banca creditoare.

20
 Această clauză este conformă principiului consensualismului ( art.969 C.civ.) numai
dacă are o limită de timp şi o limită fizică, ambele corelate cu obiectul contractului: pe durata
executării acelui contract şi cu privire la operaţiile bancare de executare a acelui contract.
Dacă banca excede acestor limite, stipulând exclusivitatea la modul absolut, fără
limite de timp şi de operaţiuni, cu caracter de perpetuitate şi generalitate, clauza va fi nula ca
fiind lipsită de cauză. Efectul unei asemenea clauze este interzicerea, în viitor, pe o durată de
timp nelimitată, pentru debitor, de a solicita credite de la alte bănci.
O asemenea obligaţie asumată de clientul băncii nu îşi poate găsi cauza nici în
contractul de deschidere de credit, nici în alte contracte bancare.
Aderarea clientului la reglementarea exerciţiului profesiunii bancare se referă pe de o
parte la reglementările Băncii Naţionale a României iar pe de altă parte la convenţiile
interbancare.
a) Reglementările emise de Banca Naţională a României se impun, cu putere de lege,
atât părţilor contractului cât şi instanţelor judecătoreşti.
Această concluzie se desprinde din analiza dispoziţiilor art. 26 şi 50 ale Legii nr.101 /
1998 privind statutul Băncii Naţionale a României.
Astfel, art. 50 al legii prevede că toate reglementările emise de Banca Naţională a
României se publică în Monitorul Oficial al României şi se consideră că nimeni nu poate
invoca necunoaşterea lor.
Reglementările emise de Banca Naţională a României se materializează în norme,
regulamente, ordine şi circulare.
b) Convenţiile interbancare nu pot fi invocate de bancă împotriva clientului care nu
este parte în aceste convenţii.
De aceea, prevederile acestor convenţii pot fi opuse clientului numai dacă se
dovedeşte că el le-a cunoscut şi le-a acceptat.

C. Influenţa tehnicilor informatice asupra raportului juridic de drept bancar

În ultimul timp, în practica operaţiunilor bancare sunt utilizate tot mai mult
procedeele informatice şi telematice ( de ex.: cardul bancar cu microprocesor încorporat,
termina - lele din punctele de vânzare, distribuitoarele şi primitoarele automate de bancnote,
etc.) care substituie omului maşina. (6)
Dreptul are datoria de a se adapta acestor noi tehnici. Astfel, pornind de la principiul
potrivit căruia maşina este în serviciul omului considerăm că dreptul este receptiv la
exigenţele noilor tehnici cu condiţia ca libertatea exprimării voinţei omului şi protecţia sa
juridică tradiţională să nu fie puse în pericol.
Principalele aspecte practice ale problemei se referă la: formarea actului juridic;
influenţa asupra obligaţiilor băncii; influenţa asupra probei raportului juridic.

21
 Ordinatorul care se substituie bancherului este programat să efectueze automat
anumite operaţiuni de înregistrare contabilă. Se pune problema dacă aceste înregistrări sunt
veritabile manifestări de voinţă susceptibile de a forma un act juridic.
Jurisprudenţa consideră că în aceste situaţii înregistrările sunt simple operaţiuni
materiale, dacă ele nu s – au efectuat în deplină cunoştinţă de cauză. Deci, bancherul le poate
rectifica dacă alta a fost voinţa lui reală. Totuşi se impun unele precizări.
Astfel, dacă înregistrarea efectuată de ordinator nu este neaparat expresia fidelă a
voinţei bancherului, totuşi nu se poate ignora că ordinatorul a efectuat operaţiunea în sensul în
care a fost programat de bancher şi de aceea operaţiunea materială de înregistrare constituie
un mijloc de probă privind voinţa bancherului.
Instanţa poate constata că înregistrarea reflectă fidel voinţa bancherului dacă el a
aprobat-o ulterior sau, dimpotrivă, poate accepta că înregistrarea nu reprezintă adevărata
voinţă a bancherului dacă acesta stornat-o de îndată.
Recurgerea la procedee informatice trebuie să ofere o ameliorare a serviciilor bancare
şi nu degradare a acestora. Tehnica trebuie să fie adaptată exigenţelor dreptului şi nu invers.
Banca este deci datoare să-şi programeze în mod adecvat ordinatorul.
Băncile sunt interesate să indice în clauzele contractului – formular consecinţele
dintre decalajul existent între data înregistrării în cont şi momentul producerii efectelor
juridice ale operaţiunii.
În virtutea principiului consensualismului, băncile au dreptul să redacteze clauzele
contractului în aşa fel încât să fie înlăturate situaţiile incompatibile cu tehnicile utilizate sau să
se insereze clauze de limitare a responsabilităţii pentru anumite prejudicii care ar putea rezulte
din imperfecţiunea tehnicilor utilizate. Esenţial este ca aceste clauze să fi fost cunoscute şi
acceptate de către client în momentul semnării contractului.
Utilizarea tehnicilor informatice şi telematice ridică probleme noi şi în ce priveşte
proba obligaţiilor.
Înregistrările automate ale ordinatorului băncii sunt opera unor maşini dar în acelaşi
timp ele emană de la una din părţi.
În ceea ce priveşte principiile de bază ale probaţiunii judiciare acestea rămân valabile:
sarcina probei incumbă celui care pretinde existenţa obligaţiei iar partea adversă trebuie să
facă dovada executării obligaţiei.
În utilizarea distribuitoarelor automate de bancnote pot să apară contestaţii privitoare
la corectitudinea înregistrărilor efectuate de automat. De exemplu cu privire la cuantumul
sumei.
Înregistrarea automatului băncii este considerată ca dovadă a existenţei obligaţiei şi
revine clientului sarcina de a proba că înregistrarea nu este corectă.
Sau, un alt caz, similar, este cel al despăgubirilor pretinse pentru prejudiciul suferit de
client prin efracţia seifului, în condiţiile în care banca ignoră ce conţine seiful sau măcar dacă
acesta conţine ceva. Clientul trebuie să probeze certitudinea şi întinderea prejudiciului suferit.
Simpla lui afirmaţie nu constituie o probă suficientă.

22
 Pentru a înlătura eventualele discuţii care s-ar putea naşte cu privire la soluţionarea
acestor probleme, menţionăm că formularele contractelor de card bancar conţin clauza potrivit
căreia înregistrările ordinatorului, ale ghişeului automat sau ale distribuitorului automat sau
înregistrarea acestor informaţii pe suport magnetic sunt singurele care fac dovada, între părţi
despre operaţiunile efectuate prin utilizarea acestor aparate.
Jurisprudenţa consideră valabile aceste clauze, în virtutea principiului disponibilităţi
care permite părţilor să deroge prin convenţie expresă de la regulile privind probele.
Forţa probantă a acestor mijloace de dovadă rămâne însă la aprecierea suverană a
justiţiei.

D. Obligaţia băncii de informare, de prevenire şi de sfătuire a clientelei

Ca orice contract de prestări servicii, şi contractul de servicii bancare presupune existenţa
unei obligaţii de informare şi de sfătuire a clientului pentru a completa şi a face cât mai util
serviciul prestat de bancă clientului.
Obligaţia se restrânge la informaţiile şi la sfaturile care privesc serviciul contractat: în
ce condiţii este prestat serviciul şi dacă acest serviciu corespunde nevoilor clientului; dacă
tipul de cont este compatibil cu operaţiunile pe care îşi propune să le efectueze clientul.
Banca este obligată să prezinte clientului toate efectele juridice pe care le produce
serviciul contractat, prezentându-i totodată alternativele pe care le are, astfel încât opţiunea
clientului să fie exprimată în deplină cunoştinţă de cauză.
Nu trebuie confundată obligaţia de informare şi de sfătuire a clientului cu sfera
obiectului serviciului. Prin informarea clientului banca nu urmăreşte să lărgească sfera
obiectului serviciului. Astfel, cu prilejul depunerii în depozit a unor titluri (acţiuni) banca nu
este obligată să informeze clientul cu privire la factorii ce influenţează cursul acestor acţiuni.
În schimb, dacă aceste acţiuni au fost încredinţate băncii pentru a fi gestionate, ea trebuie să îl
informeze pe client despre evenimentele care pot să influenţeze cursul acţiunilor, astfel încât
clientul să poată decide dacă păstrează respectivele acţiuni sau le vinde.
Deci, banca sfătuieşte clientela numai asupra mijloacelor legate de serviciul prestat nu
şi asupra gestiunii patrimoniului clientului.
Banca nu poate fi însă răspunzătoare de orice pierderi suferite de client.
Culpa băncii poate fi reţinută numai dacă ea cunoaşte atât ignoranţa clientului cât şi
interesul sau dreptul clientului care sunt periclitate de această ignoranţă în operaţiunea
bancară concretă care va fi efectuată (7).
În cazul remiterii unui cec spre încasare, dacă banca nu–l informează pe client asupra
absenţei acoperirii în timp util.
Vinovăţia băncii de a nu fi presupus ignoranţa clientului poate fi reţinută numai
excepţional, fiind de neconceput ca banca să aibă obligaţia de a oferi fiecărui client şi pentru

23
fiecare operaţiune, cu titlu preventiv, toate informaţiile economice şi juridice pentru protejarea
intereselor acestuia.
Clientul este cel care are datoria de cere informaţiile de care are nevoie, de a cere
explicaţii suplimentare, banca nefiind obligată să presupună că clientul nu a înţeles ceea ce i
s-a spus.

E. Obligaţia de discreţie
Cu privire la fundamentul juridic al obligaţiei băncii de a păstra discreţia asupra
informaţiilor pe care le deţine cu privire la clientelă s-au formulat două opinii:
1. O primă opinie consideră că obligaţia de discreţie a băncii are un temei legal.
2. A doua opinie, consideră că obligaţia de discreţie are un temei contractual,
deoarece, contractul bancar este izvorul obligaţiei băncii de a păstra secretul (8).
Indiferent care este fundamentul juridic al obligaţiei de discreţie, legal sau contractual,
ea este strâns legată de dubla calitate a băncii: aceea de confident necesar şi aceea de prestator
de servicii.
În calitate de confident necesar, banca este obligată să nu divulge informaţiile
confidenţiale, indiferent dacă divulgarea acestora ar fi sau nu de natură al prejudicia pe client.
Ca prestator de servicii banca este obligată să se abţină de a divulga orice informaţie
despre client, chiar şi neconfidenţială, dacă această informaţie ar putea fi utilizată împotriva
clientului.
Deci obligaţia de discreţie are două laturi:
1. Protecţia secretului care îşi delimitează domeniul de aplicare la date precise,
cum ar fi cuantumul soldului unui cont.
2. Obligaţia de discreţie care incumbă, potrivit art. 35 – 37 din Legea nr.58/1998,
nu numai personalului societăţilor bancare ci şi celorlalte persoane care, în orice mod, obţin
informaţii intrând în sfera secretului bancar. Această obligaţie de nedivulgare este completată
cu obligaţia de a nu folosi nici pentru sine, nici pentru altul asemenea informaţii.
În ceea ce priveşte opozabilitatea secretului aceasta este în principiu generală.
Potrivit art.37di Lege 58 /1998, dezvăluirea secretului profesional se poate face numai
în cadrul procedurii penale, la cererea scrisă a procurorului sau a instanţei judecătoreşti.
Secretul operaţiunilor bancare nu poate servi pentru acoperire criminalităţii
economice (art.37 din Legea nr.58/1998).
Secretul operaţiunilor bancare nu poate fi utilizat, de regulă, ca un mijloc de anihilare
a exerciţiului unui drept subiectiv ocrotit de lege. De exemplu dreptul soţului divorţat de a
cunoaşte situaţia depozitului de fonduri bun comun.
De asemenea:
- organele fiscale au dreptul să cunoască existenţa conturilor contribuabililor (şi
nu alte date) art. 3 din Legea nr. 87/1994;

24
 - organele fiscale au dreptul să obţină iar băncile au obligaţia să furnizeze date
privind conturile contribuabililor când se verifică modul de respectare a obligaţiilor fiscale-
art.8 din O.G. nr.70/1997;
- Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor trebuie să fie
informat de către bănci în legătură cu tranzacţiile care realizează spălarea banilor (în sensul
definit de lege), derulate prin conturi- art.3 din Legea nr.21/1999. Din economia textelor legii
rezultă că, dacă tranzacţia despre care oficiul a fost informat este infracţiune, procurorul va
avea acces la secretul bancar, indiferent dacă s-a pus sau nu în mişcare acţiunea penală;
- oricărui organ de urmărire penală şi Curţii de Conturi nu-i poate fi opus
secretul bancar când obiectul activităţii acestora vizează infracţiuni de corupţie, infracţiuni
asimilate corupţiei şi infracţiuni în legătură cu corupţia- art. 26 din Legea 78/2000). Tot în
temeiul acestei legi procurorul poate pune sub supraveghere fără ca în prealabil să se pună în
mişcare acţiunea penală;
- banca poate divulga secretul profesional când îşi apără propriul interes,
posibilitate ce relevă doctrina şi care se fundamentează pe relaţiile contractuale dintre bancă şi
client;
- în cazul executării silite, executorul este îndreptăţit să cunoască situaţia
financiară a debitorului executat – art.373/2 al.3 C. pr. civ.

G. Rezilierea unilaterală a contractului

Din art.20 din Legea nr.33/1991 rezultă că, societăţile bancare nu pot rezilia unilateral
un contract de deschidere de credit încheiat cu clientul băncii
De la această regulă există şi excepţii:

1). Banca poate anula sau reduce cuantumul creditului acordat în situaţia în care
clientul a furnizat date nereale, pe care banca le – a luat în considerare la semnarea
contractului. În acest caz, rezilierea unilaterală va opera numai după expirarea unui termen de
preaviz de minimum 5 zile, care va fi comunicat în scris clientului.
2). Rezilierea unilaterală de către bancă a unui contract de deschidere de credit poate fi
efectuată fără preaviz dacă:
a ). clientul a încălcat condiţiile contractului de credit;
b ). Situaţia economică şi financiară a clientului băncii nu mai asigură condiţii de
rambursare.
Deşi noua lege bancară nu cuprinde aceste prevederi aceste condiţii de reziliere pot fi
considerate actuale şi în prezent. Rezilierea s-ar putea motiva pe principii, prevederile legii
vechi nefăcând altceva decât să menţioneze expres situaţii care sunt deduse din regulile
generale ale rezoluţiunii şi nulităţii. Orice reziliere unilaterală de către bancă a unui contract
de credit în alte condiţii decât cele de mai sus ar fi fără efect şi constituie un abuz ce poate
antrena răspunderea contractuală pentru daune – interese.
Noua teorie a conturilor bancare curente

25
 I. Contul curent bancar; contractul de cont curent bancar
Implementarea Directivei 2007/64/CE a Parlamentului european si a Consiliului, adoptarea
OUG nr. 113/2009, privind serviciile de plata in Romania, intrarea in vigoare a Noului cod
civil si evolutia tehnicilor bancare au impus o formulare noua a teoriei contului curent, in
sens juridic, conventional.

A. Renuntarea la independenta conturilor in raporturile cu banca – titularitatea

asupra mai multor conturi.

În cazul în care între instituţia de credit şi client există mai multe raporturi juridice sau mai
multe conturi, chiar şi în monede diferite, soldurile active şi pasive se compensează reciproc,
afară de cazul în care părţile au convenit altfel (art.2185 C. civ.).
Practic, prin aceasta noua reglementare se renunta la teoria clasica – formulata si aplicata in
favoarea clientilor bancii, in protectia acestora ca debitori – pentru o institutie juridica ce este
construita in favoarea exclusiv a bancii organizatoare de conturi.
De aici rezulta consecinte practice:
- daca banca (institutia de credit) are o creanta impotriva clientului sau acesta se poate
indrepta cu preferinta – in raport de alti creditori chirografari – impotriva soldurilor
active ale clientului sau realizand comoensare indicata de art. 2185 C. civ.
- daca banca doreste sa se protejeze in raport de creditorii nechirografari (care au
garantii asupra soldurilor contului clientilor bancii), trebuiie sa-si constituie garantii
conventionale asupra soldurilor clientilor, garantii ce trebuie sa fie inregistrate prin
registrele de publicitate.
- banca ar putea realiza compensarea chiar si impotriva soldurilor conturilor de
acoperire a cecurilor ce urmeaza sa fie trase pe aest cont; clientul care ar dori sa-si
protejeze provizioanele de cecuri trebuie sa prevada pentru soldul contului de cecuri
clauze speciale de protectie.
- privilegiul compensarii opereaza numai in favoarea baancii organizatoare de conturi;
tertii creditori urmeaza regulile de drept comun de executare silita a soldurilor.

B. Conturile cu mai multi titulari

În cazul în care un cont curent are mai mulţi titulari şi s-a convenit că fiecare dintre aceştia are
dreptul să dispună singur efectuarea de operaţiuni în cont, cotitularii sunt consideraţi creditori
sau debitori în solidar pentru soldul contului (art. 2186 C..civ.)

26
În cazul în care titularul contului decedează, până la efectuarea partajului, moştenitorii sunt
consideraţi titulari coindivizari ai contului, pentru efectuarea operaţiunilor în cont fiind
necesar consimţământul tuturor coindivizarilor.
Creditorul personal al unuia dintre comoştenitori nu poate urmări silit prin poprire soldul
creditor al contului indiviz. El poate doar să ceară partajul.
Comoştenitorii sunt ţinuţi divizibil faţă de instituţia de credit pentru soldul debitor al contului,
dacă prin lege sau prin convenţie nu se stabileşte altfel
Dispoziţiile de mai sus sunt aplicabile în mod corespunzător şi în alte cazuri de indiviziune
între titularii contului curent, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 2187 al.1-3 C. civ.)

Practic, se instituie – de principiu - regula solidaritatii asupra titularilor multipli.

Exceptie fac situatiile de indiviziune, prevazute de art. 2187 al.1-3 C. civ.

C. Revocabilitatea contului curent bancar

În cazul în care contractul de cont bancar curent este încheiat pe durată nedeterminată,
oricare dintre părţi poate să denunţe contractul de cont curent, cu respectarea unui termen de
preaviz de 15 zile, dacă din contract sau din uzanţe nu rezultă un alt termen, sub sancţiunea de
daune-interese (art. 2188 C. civ.)
Formula este logica, contractul bancar de cont curent pastrand toate caracteristicile unui
contract intuitu personae.
Putinta de denuntare a contractului apartine si bancii; se au in vedere relatiile de incredere ce
trebuie sa domine asemenea rapor juridic.

D. Regimul juridic general a sarcinii principale asumate de banca

Instituţia de credit este ţinută, potrivit dispoziţiilor prevăzute în materia contractului de

mandat, pentru executarea împuternicirilor primite de la client.
Dacă împuternicirea primită trebuie executată pe o piaţă unde nu există sucursale ale
instituţiei de credit, aceasta poate să împuternicească la rândul ei o filială a sa, o instituţie de
credit corespondentă sau o altă instituţie de credit ori o altă entitate agreată de titularul de cont
şi instituţia de credit (art. 2189 C. civ.).
Contractul bancar de cont curent se structureaza ca un raport juridic complex, ce urmeaza a fi
analizat seprat.

27
Insa regimul de drept comun al sarcinilor principale ce decurg din asemenea raport contratual
ramane cel al contractului de mandat; interpretarea acestui contract se realizeaza pornind de la
acesata prmisa indicata explicit de lege; peste acest cadru se pot suprapune – si de obicei se
suprapun - clauze specifice altor tipuri de contract – de obicei clauze de prestari de servicii;
asemenea clauze au caracter special in raport de sarcina principala asumata de banca, de a fi
mandatarul clientului.

E. Regimul juridic al soldului contului curent bancar

În cazul în care depozitul bancar, creditul sau orice altă operaţiune bancară se realizează prin
contul curent, titularul contului poate să dispună în orice moment de soldul creditor al
contului, cu respectarea termenului de preaviz, dacă acesta a fost convenit de părţi (art. 2184
C. civ.).
Norma legala prevede ca asupra soldului titularul poate dispune oricand respectand dreptul lla
informare prealabila a bancii.
Tehnic, soldul contului curent se stabileste instantaneu si poate fluctua -dupa caz – in sens
pozitiv sau negativ, in raport de clauzele functionale ale acestuia (de clauzele ce permit
aducerea de creante in cont ori executarea platilor.
Functionalitatea economica – functionalitate ce se regaseste in formula jridica a contului
bancar curent de disponibilitati – poate produce situatii in care soldul contului poate fi
negativ.
Jurisprudenta care ar permite executarea silita soldului negativ este in continuare valabila
tocmai datorita imprejurarii ca procurarea de disponibilitati ar putea aduce soldul in forma
pozitiva.
Prin urmare soldul contului curent – in raport de functiunile economice ce le indeplineste -
poate avea si regimul juridic al unui drept in devenire.
Adica a unui drpt supus unei conditii suspensive intrinseci - legate de posibilitatea realizarii
obiectului dreptului – prin procurarea in viitor aa disponibilitatilor destinate contului.
Cum – in termeni practici – procurarea de disponibilitati se poate infaptui pe seama bancii –
prin descoperire (creditare) a contului) – ori pe seama tertilor prin aducerea unor creante in
cont (prin realizarea incasarilor), conduita acestora de a refuza aducerea in contul curent a
creantelor promise paote fi analizata ca o conduita frauduloasa pentru tertul creditor interesat,
in sensul art. 1562 si urm. C. civ.

F. Prescriptia actiunilor de restituire a soldului creditor

Dreptul la acţiunea în restituirea soldului creditor rezultat la închiderea contului curent se

prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii contului curent.

28
În cazul în care contul curent a fost închis din iniţiativa instituţiei de credit, termenul de
prescripţie se calculează de la data la care titularul sau, după caz, fiecare cotitular al contului a
fost notificat în acest sens prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la ultimul
domiciliu sau sediu adus la cunoştinţa instituţiei de credit (art. 2190 C. civ.).

G. Natura juridica a contului curent bancar

Solutiile ce le instituie codul civil, precum si cele ale practicii bancare ne indreptatesc sa
retinem ca – in sens juridic – contractul de cont curent bancar este un contract cadru.
Insa intelesul nu este cel dat de art. 1176 C. civ. ci in sens financiar – cel indicat de art. 4 al. 1
pct. 12 din Directiva 2007/64/CE a Parlamentului european si a Consiliului ori art. 5 pct. 8 din
OUG nr. 113/2009.
Prin „contract-cadru” se înțelege - in intelesul directivei - un contract de servicii de plată care
reglementează executarea, în viitor, a unor operațiuni de plată individuale și succesive și care
poate conține obligația de a constitui un cont de plăți, precum și condițiile legate de
constituirea acestuia.
Mecanismele tehnice de functionare a contului curent bancar ilustreaza exact conceptul
financiar al cadrului: contul este destinat serviciilor de plata viitoare, serviciil de plata
intelese tot in sensul directivei.

Serviciile de plata – in sensul financiar – presupun explicit si limitativ:

1. servicii care permit plasarea de numerar într-un cont de plăți, precum și toate operațiunile
necesare pentru funcționarea unui cont de plăți.
2. Servicii care permit retrageri de numerar dintr-un cont de plăți, precum și toate
operațiunile necesare pentru
funcționarea unui cont de plăți.
3. Executarea de operațiuni de plată, inclusiv transferul de fonduri într-un cont de plăți
deschis la prestatorul serviciilor de plată al utilizatorului sau la un alt prestator de servicii de
plată:
— realizarea de debitări directe, inclusiv debitări directe singulare;
— executarea operațiunilor de plată printr-un card de plată sau un dispozitiv asemănător;
— executarea transferurilor-credit, inclusiv a ordinelor de plată programată.
4. Executarea operațiunilor de plată în cazul în care fondurile sunt acoperite printr-o linie de
credit pentru un utilizator al
serviciilor de plată:
— executarea de debitări directe, inclusiv debitări directe singulare;

29
— executarea operațiunilor de plată printr-un card de plată sau un dispozitiv asemănător;
— executarea transferurilor-credit, inclusiv a ordinelor de plată programată.
5. Emiterea și/sau achiziționarea de instrumente de plată.
6. Remiterea de bani.
7. Executarea operațiunilor de plată în cazul în care consimțământul plătitorului pentru
executarea unei operațiuni de plată este exprimat prin intermediul oricăror dispozitive de
telecomunicație, digitale sau informatice, și în cazul în care plata este efectuată către
operatorul sistemului sau rețelei informatice sau de telecomunicații, acționând exclusiv ca
intermediar între utilizatorul serviciilor de plată și furnizorul bunurilor și serviciilor. (anexa
Directivei)

II. Contractul pentru operatiuni in contul curent bancar de disponibilitati

A. Precizari
Contractul de cont curent bancar defineste conventional un instrument tehnic si fixeaza cadrul
financiar care-l poate face operational.
Altfel spus, acest model nu exista prin sine insusi; instrumentul tehnic bancar obtinut
conventional va primi functionalitati economice – realizabile tot conventional – in raport de
nevoile operatorilor, a clentilor bancii; aceste functionalitati cu tinta economica sunt
complexe; prin urmare si raporturile juridice conventionale ce fac posibila realizarea
obiectivelor economice ale clientilor vor fi, de asemenea, complexe.
Contractul de cont curent bancar va deveni operational prin structurarea si executare unui
contract pentru operatiuni in contul curent bancar de disponibilitati.

B. Definitie
In teorie, contractul pentru operatiuni in contul curent bancar de disponibilitati este analizat ca
fiind contractul incheiat intre o banca si un client al sau prin care se efectueaza plati si incasari
multiple ale clientului, in care articolele de credit si debit ale contului sufera o procesare
tehnica (prin fuzionare) ce va produce instantaneu un sold cu inteles juridic specific, iar
operatiunile pe elementele contului vor produce efecte de lichidare ori, dupa caz, de garantie
intre partenerii carora li se destina aceste operatiuni ( a se vedea R . Postolache, Drept bancar,
ed. CH Beck, Bucuresti, 2012, p. 162).

C. Natura juridica
Contractul are natura complexa: peste o sarcina generala intuitu personae, asumata de banca,
de mandatar al clientului se suprapun sarcini bilaterale specifice contractelor de prestari de
servicii; corelativ, premergator (ori concomitent) si succesiv realizarii acestor raporturi
contractuale, mecanismul de cont curent poate produce efecte tehnice cu semnificatie
juridica, specifice cadrului tehnic de cont curent - de lichidare, ori, dupa caz, de garantie -
intre partenerii clientului bancii ori chiaar intre banca si clientul sau

30
 D. Caractere
Caracterele juridice ale acestui ansamblu contractual se analizeaza in raport de modelul
conventional care primeste semnificatie in realizarea operatiunii comandate ori asumate de
client.
In general contractele asamblate – in mecanismul specificat - sunt analizate ca fiind bilaterale,
oneroase, de executare succesiva, dupa caz, numite, accesorii

E. Continut: Drepturile si obligatiile bancii

1.Dreptul de a incasa comisioane; comisionul este contravaloarea baneasca a serviciului

prestat de banca; acesta se calculeaza diferit de la o banca la alta dupa criterii stabilite
contractual.
2. Obligatia de a inscriptiona in cont operatiunille pentru care se prezinta inscisurile
convenite in prealabil.
Vor fi inscrise in cont numai creantele certe, lichide si exigibile; creantele suuse unei
conditii rezolutorii se inscriu de asemenea dar banca este obligata sa urmareasca implinirea
conditiei; creantele supuse unei conditii suspensive nu se inscriu; se admite – in unele opinii
– ca primirea in cont a unor creante afectate suspensiv ar avea semnificatia juridica a unui
avans platit clientului (a se vedea R . Postolache, Drept bancar, ed. CH Beck, Bucuresti, 2012,
p. 168).
In realizarea acestei obligatii baanca executa ordinele de plata, dispozitiile de plata,
ordinele de incasare, executa ceurile, cardurile, efectele de comert, infaptuieste viramentele.
Realizarea operatiunilor si inscriptionaarea lor este conditionta de manifestarea de vointa a
clientului bancii – prealabil ori concomitent operatiunii si de verificaarea formala a
regularitatii acesteia.
Banca nu are dreptul sa se amestece in afacerile clientului
Se discuta daca prin fuzzionaarea specifica de cont curent si obtinerea soldului creanta
intrata in cont si incrptionata isi pastreaza ori nu individualitatea; s-a exprimat punctul de
vedere ca o asemenea creanta isi pastreaza individualitatea putand fi urmaarita pe calea
dreptului comun (a se vedea R . Postolache, Drept bancar, ed. CH Beck, Bucuresti, 2012, p.
179).
Nu impartasim aceasta formulare: daca se va constata ulterior nulitatea intrarii creantei in
cont, partenerul clientului avand dreptul sa urmareasca prin mijloace de drept comun activele
clientului bancii – beneficiar al operatiunii de inscriptionare nule – contul (si inevitabil soldul)
nu se vor rescrie; creditorul va putea urmari soldul debitorului sau, in evolutia sa viitoare sau
alte active ale acestuia; efectul de garantie al operatiunilor pe contul curent impiedica
rescrierea contului; in mecanismul general al contului efectul de garantie ofera certitudine
tuturor celor interesati de evolutia contului; aplicarea regulilor de drept omun in aacest
mecanism ar distruge grantia specifica de cont curent.
3. obligatia de a elibera clientului extrase de cont; conditiile eliberarii se stabilesc
conventional.
31
 Extrasul are valoare informativa; valoarea sa probatorie este limitata; valoarea probatorie
deplina o vor avea registrele contabile ale bancii in conditiile legii.
4. obligatia de a elibera la inchiderea contului suma echivalenta a soldului creditor (pentru
client).

F. Continut: Drepturile si obligatiile clientului

1. Dreptul de a i se elibera extrasul de cont

2. Dreptul de a primi soldul creditor la inchiderea contului.
3. Obligatia de plata a comisioanelor

G. Incetarea contractului

Contractul poate inceta prin ajungerea la termen ori prin denuntare (daca sunt incheiate pe
durata nedeterminata);
Incetarea contractului nu impiedica ppartile sa incheie un ou contract.

Contractele bancii cu consumatorii; problmatica juridica

Precizari generale:
Raporturille dintre o banca si unii din clientii sai se pot analiza si ca raporturi intre un
profesionist si un consumator, dupa caz; din acest motiv, reglementarile generale privind
relatia juridica dintre profesionisti si consumatori prezinta importanta pentru dreptul bancar,
deoarecee banca este intotdeauna un profesionist din perspectiva reglementarilor comunitare
si nationale.
In implementarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, privind
clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene a fost emisa Legea nr. 193 din 6 noiembrie 2000 privind clauzele
abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, lege aplicabila si
profesionistului banca.

Se prevede de principiu ca orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori

pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără
echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate; ca in caz de
dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea
consumatorului.
De asemenea, se interzice profesioniştilor sa stipuleze de clauze abuzive în contractele
încheiate cu consumatorii.

32
 Prin consumator – in sensul reglementarii - se înţelege orice persoană fizică sau grup
de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care acţionează în
scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori
liberale.
Prin profesionist se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în
temeiul unui contract care acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de
producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în
numele sau pe seama acesteia.

Clauzele abuzive; regimul lor juridic general

O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată

abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în
detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ
între drepturile şi obligaţiile părţilor.
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul
dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum
ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de
comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Imprejurarea că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre
clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi
pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că
acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist.
Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată
direct cu consumatorul, este obligat sa probeze acest fapt.
Legea da o lista exemplificativa de clauze care sunt considerate – in principiu abuzive
- abuzive.
- dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a
avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
- obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut
posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului;
- obligă consumatorul să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale, chiar şi în
situaţiile în care profesionistul nu şi le-a îndeplinit pe ale sale;
- dau dreptul profesionistului să prelungească automat un contract încheiat pentru o
perioadă determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada-limită la
care acesta putea să îşi exprime opţiunea a fost insuficientă;
- dau dreptul profesionistului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului,
clauzele privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie

33
 furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui
serviciu;
- dau dreptul profesionistului să constate unilateral conformitatea produselor şi
serviciilor furnizate cu prevederile contractuale;
- dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale;
- restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în
care profesionistul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale;
- obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul
neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele
suferite de profesionist;
- restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a denunţa sau de a rezilia
unilateral contractul, în cazurile în care:
- profesionistul a modificat unilateral clauzele indicate de lege
- profesionistul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale;
- profesionistul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata
unei sume fixe în cazul denunţării unilaterale;
- exclud sau limitează răspunderea legală a profesionistului în cazul vătămării sau
decesului consumatorului, ca rezultat al unei acţiuni sau omisiuni a
profesionistului privind utilizarea produselor şi serviciilor;
- exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legală sau de a exercita
un alt remediu legal, solicitându-i în acelaşi timp rezolvarea disputelor în special
prin arbitraj;
- permit în mod nejustificat impunerea unor restricţii în administrarea probelor
evidente de care dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care, potrivit
legii, fac obiectul unei alte părţi din contract;
- dau dreptul profesionistului să transfere obligaţiile contractuale unei terţe persoane
- agent, mandatar etc. -, fără acordul consumatorului, dacă acest transfer serveşte
la reducerea garanţiilor sau a altor răspunderi faţă de consumator;
- interzic consumatorului să compenseze o datorie către profesionist cu o creanţă pe
care el ar avea-o asupra profesionistului;
- prevăd că preţul produselor este determinat la momentul livrării sau permit
vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a creşte preţurile, fără
ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul în
cazul în care preţul final este prea mare în raport cu preţul convenit la momentul
încheierii contractului.
- permit profesionistului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul
neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea
existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul
neexecutării contractului de către profesionist;
- dau dreptul profesionistului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să
prevadă acelaşi drept şi pentru consumator;

34
 - dau dreptul profesionistului să înceteze contractul încheiat pentru o durată
nedeterminată fără o notificare prealabilă rezonabilă, cu excepţia unor motive
întemeiate.
Consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au
dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi
ale Codului de procedură civilă
Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul
să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele
abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale.
Actiunile de constatare aa existentei clauzelor abuzive pot fi initiate si d asociatiile de
protectie a consumatorilor.

Contractele de credit cu consumatorii

Contractul de credit

Particularitatile contractului de credit in raporturile cu consumatorii

In implementarea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23
aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, fost emisa Ordonanta
de urgenta nr. 50/2010 din 9 iunie 2010, privind contractele de credit pentru consumatori.

Norma legala impune partilor - institutiilor de credit si clentilor lor - reguli speciale, detaliate,
in legatura cu publicitatea comerciala si cu informarea precontractuala; de asemenea, sunt
impuse sarcini pe seama institutiei de credit pentr a verifica bonitatea clientului sau, precum
si conditii care sa permita profesionistului accesul la diferite baze de date; sunt puse conditii
restrictive privind drepturile ce rezulta din contract; sunt precizate informatii obligatorii pe
care trebuie sa le contina contractul si reguli speciale de executare a acestuia.
Legea detaliaza carui tip de contract i se aplica regulile speciale si carui contract nu (art.2 ).

Publicitatea comerciala

Orice formă de publicitate referitoare la contractele de credit trebuie să cuprindă informaţii

standard, potrivit legii. Adica:
Informaţiile standard trebuie sa specifice, prin intermediul unui exemplu reprezentativ,
următoarele:
a) rata dobânzii aferente creditului, fixă şi/sau variabilă, împreună cu informaţii privind
orice costuri incluse în costul total al creditului pentru consumator;
b) valoarea totală a creditului;
c) dobânda anuală efectivă;

35
 d) durata contractului de credit;
e) în cazul unui credit sub formă de amânare la plată pentru un anumit bun sau serviciu,
preţul de achiziţie şi valoarea oricărei plăţi în avans;
f) după caz, valoarea totală plătibilă de către consumator şi valoarea ratelor.
În orice formă de publicitate, informaţiile prevăzutemai sus sunt scrise în mod clar, concis,
vizibil şi uşor de citit, în acelaşi câmp vizual şi cu caractere de aceeaşi mărime.

Informaţiile precontractuale
Creditorul şi, după caz, intermediarul de credit ce furnizează consumatorului, pe baza
clauzelor şi a condiţiilor de creditare oferite de către creditor, precum şi, după caz, a
preferinţelor exprimate şi a informaţiilor furnizate de către consumator, informaţiile necesare
care să îi permită consumatorului să compare mai multe oferte pentru a putea lua o decizie
informată cu privire la eventuala încheiere a unui contract de credit.

Informaţiile trebuie furnizate:

a) cu suficient timp înainte, dar nu cu mai puţin de 15 zile înainte ca un consumator să
încheie un contract de credit sau să accepte o ofertă;
b) pe hârtie sau pe alt suport durabil şi sunt redactate în scris, vizibil şi uşor de citit, fontul
utilizat fiind Times New Roman, mărimea de minimum 12 p. În cazul în care informaţiile sunt
redactate pe hârtie, culoarea de fond a hârtiei pe care este redactat formularul trebuie să fie în
contrast cu cea a fontului utilizat;
c) prin intermediul formularului "Informaţii standard la nivel european privind creditul
pentru consumatori", prevăzut în anexa legii.

Legea indica si ce informatii se livreaza potentialului client, doritor sa angajeze un credit,

adica informatii inlegatiura cu continutu viitorului contract (art. 14).
Orice informaţii suplimentare pe care creditorul ar putea să i le furnizeze consumatorului
trebuie oferite într-un document separat, care poate fi anexat la formularul "Informaţii
standard la nivel european privind creditul pentru consumatori".
Creditorii şi, după caz, intermediarii de credit trebuie sa ofere consumatorului explicaţii
corespunzătoare care să îi permită acestuia să evalueze dacă contractul de credit propus este
adaptat la nevoile sale şi la situaţia sa financiară.
Se interzice perceperea unui comision de analiză dosar în cazul în care creditul nu se acordă.

Evaluarea bonitatii clientului consumator

Înainte de încheierea unui contract de credit, creditorul evaluează bonitatea consumatorului,

având în vedere inclusiv capacitatea acestuia de a face faţă unor evoluţii nefavorabile privind
cursul de schimb, rata dobânzii şi venitul.
36
Creditorul realizează evaluarea bonităţii consumatorului pe baza unui volum suficient de
informaţii obţinute, inclusiv de la consumator, şi, după caz, pe baza consultării bazei de date
relevante cu respectarea Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la
prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, cu modificările şi
completările ulterioare.
În cazul în care respingerea cererii de creditare se bazează pe consultarea unei baze de date,
creditorul informează consumatorul imediat şi în mod gratuit, în scris sau, la solicitarea
expresă a consumatorului, în forma aleasă de acesta şi agreată de creditor, în legătură cu
rezultatul acestei consultări şi cu identitatea bazei de date consultate.
Informaţiile se pun la dispoziţie, cu excepţia cazului în care furnizarea unor astfel de
informaţii este interzisă prin norme naţionale ce transpun legislaţia europeană sau care
creează cadrul legal pentru aplicarea acesteia ori furnizarea informaţiilor contravine
obiectivelor de ordine publică sau de securitate publică.

Contractele pe durata nedeterminata

Consumatorul poate decide încetarea unui contract de credit pe durată nedeterminată, gratuit,
în orice moment, cu excepţia cazurilor în care părţile au convenit o perioadă de notificare.
Această perioadă nu poate depăşi o lună.
Dacă s-a convenit în contractul de credit, creditorul poate decide încetarea unui contract de
credit pe durată nedeterminată prin notificarea consumatorului în scris, pe hârtie sau pe alt
suport durabil, cu cel puţin două luni înainte.
Dacă s-a convenit în contractul de credit, creditorul, din motive justificate obiectiv, poate
retrage dreptul consumatorului de a efectua trageri pe baza unui contract de credit pe durată
nedeterminată.
Pot constitui motive justificate obiectiv suspiciunea unei utilizări neautorizate sau frauduloase
a creditului ori un risc semnificativ de incapacitate a consumatorului de a rambursa valoarea
totală a creditului. Aceste motive nu sunt limitative.
Creditorul trebuie sa enumere în contract motivele considerate justificate în temeiul cărora
acesta poate retrage dreptul consumatorului de a efectua trageri. În mod excepţional,
creditorul poate retrage dreptul consumatorului de a efectua trageri pentru alte motive
justificate obiectiv, motive ce nu sunt prevăzute în contract, cu informarea prealabilă a
consumatorului.
Creditorul trebui sa-l informeaze pe consumator în legătură cu retragerea dreptului şi cu
motivele acesteia, pe hârtie sau pe alt suport durabil, dacă este posibil înainte de retragere şi
cel mai târziu imediat ulterior, cu excepţia cazului în care furnizarea acestor informaţii este
interzisă prin norme naţionale ce transpun legislaţia comunitară sau ce creează cadrul legal
pentru aplicarea acesteia ori furnizarea acestei informaţii contravine obiectivelor de ordine
publică sau de securitate publică.

Dreptul de retragere din contractul de credit

37
Consumatorul are la dispoziţie un termen de 14 zile calendaristice în care se poate retrage din
contractul de credit fără a invoca motive. Acest termen nu se aplică în cazul contractului de
credit legat, acordat exclusiv pentru achiziţionarea de bunuri sau servicii, precum şi în cazul
contractului de leasing.

Termenul de retragere începe să curgă de la una dintre următoarele date:

a) data încheierii contractului de credit;
b) data la care consumatorului îi sunt aduse la cunoştinţă clauzele, condiţiile contractuale şi
informaţiile ce trebuie comunicate potrivit legii.

În cazul în care consumatorul îşi exercită dreptul de retragere, acesta are următoarele
obligaţii:
a) de a-l notifica pe creditor pentru ca exercitarea acestui drept să îşi producă efectele
înainte de expirarea termenului de retragere;
b) de a-i plăti creditorului creditul sau partea de credit trasă şi dobânda aferentă de la data la
care creditul sau partea respectivă din credit a fost trasă până la data la care creditul sau partea
respectivă din credit a fost rambursată; dobânda se calculează pe baza ratei dobânzii
convenite.

Exercitarea dreptului de retragere îşi produce efectul de la data expedierii notificării de către
consumator.
Achitarea către creditor a creditului sau a părţii de credit trasă şi a dobânzii se efectuează fără
nicio întârziere nejustificată şi nu mai târziu de 30 de zile calendaristice de la expedierea
notificării de retragere către creditor.
Creditorul nu este îndreptăţit la nicio altă compensaţie din partea consumatorului în cazul
retragerii, cu excepţia compensaţiei pentru orice taxe nerambursabile plătite de către creditor
administraţiei publice.
În cazul în care creditorul sau un terţ, pe baza unui contract între terţ şi creditor, prestează
un serviciu accesoriu aferent contractului de credit, iar consumatorul îşi exercită dreptul de
retragere din contractul de credit potrivit prevederilor din prezenta secţiune, obligaţiile
consumatorului ce decurg din serviciul accesoriu respectiv încetează.

Rambursarea anticipata

Consumatorul are dreptul, în orice moment, să se libereze în tot sau în parte de obligaţiile sale
care decurg dintr-un contract de credit.
În acest caz, consumatorul are dreptul la o reducere a costului total al creditului, această
reducere constând în dobânda şi costurile aferente perioadei dintre data rambursării anticipate
şi data prevăzută pentru încetarea contractului de credit.

38
Dreptul consumatorului de a rambursa anticipat nu poate fi condiţionat de plata unei anumite
sume minime sau de un anumit număr de rate

În cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptăţit la o compensaţie

echitabilă şi justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea
anticipată a creditului cu condiţia ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care
rata dobânzii aferente creditului este fixă.
O astfel de compensaţie nu poate fi mai mare de:
a) 1% din valoarea creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre
rambursarea anticipată şi data convenită pentru încetarea contractului de credit este mai mare
de un an;
b) 0,5% din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă perioada de timp dintre
rambursarea anticipată şi data convenită pentru încetarea contractului de credit nu este mai
mare de un an.
Creditorul trebuie sa stabileasca o metodă de calcul a compensaţiei clară şi uşor verificabilă,
pe care o va face cunoscută consumatorului din stadiu precontractual.

Nu se poate obtine o compensaţie pentru rambursare anticipată în niciunul dintre

următoarele cazuri:
a) rambursarea a fost realizată ca urmare a executării unui contract de asigurare care are
drept scop asigurarea riscului de neplată;
b) contractul de credit este acordat sub forma "descoperitului de cont";
c) rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului
nu este fixă.

Orice compensaţie nu poate depăşi cuantumul dobânzii pe care consumatorul ar fi plătit-o

în perioada dintre rambursarea anticipată şi data convenită pentru încetarea contractului de
credit.

Cesiunea contractului de credit

În cazurile în care contractul de credit însuşi ori numai creanţele rezultate dintr-un contract de
credit se cesionează, consumatorul are dreptul să invoce împotriva cesionarului, orice mijloc
de apărare la care putea recurge împotriva cedentului iniţial, inclusiv dreptul la despăgubire.
Contractele de credit şi creanţele rezultate din acestea pot fi cesionate numai către creditori
Creditor in intelesul acestei legi inseamna o persoana juridică, inclusiv sucursalele instituţiilor
de credit şi ale instituţiilor financiare nebancare din străinătate, care desfăşoară activitate pe
teritoriul României şi care acordă sau se angajează să acorde credite în exerciţiul activităţii
sale comerciale ori profesionale.

39
Prin exceptie de la acesta ultima regula contractele de credit pot fi cesionate si către entităţi ce
au drept obiect de activitate emiterea de instrumente financiare securitizate în baza unui
portofoliu de creanţe, precum si către entităţi care desfăşoară activitatea de recuperare creanţe

Contractul de credit ipotecar pentru investitii imobiliare

In implementarea aceleiasi Directive 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului

din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, fost emisa si Legea nr.
190 din 9 decembrie 1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.

Creditul ipotecar pentru investitii imobiliare presupune îndeplinirea cumulativă a

următoarelor condiţii:
1. este acordat în scopul efectuării de investiţii imobiliare cu destinaţie locativă sau cu altă
destinaţie decât cea locativă ori în scopul rambursării unui credit ipotecar pentru investiţii
imobiliare contractat anterior;
2. acordarea creditului este garantată cel puţin cu ipoteca asupra imobilului care face
obiectul investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia se acordă creditul, respectiv cu ipoteca
asupra imobilului obiect al investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia a fost anterior
acordat un credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, a cărui rambursare urmează a fi astfel
finanţată.

Ipoteca imobiliară constituită pentru garantarea creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare
durează până la rambursarea integrală a tuturor sumelor datorate în temeiul respectivului
contract de credit ipotecar.
În cazul în care părţile convin astfel, prin act în formă autentică ipoteca va putea fi transferată
asupra unui alt imobil. Ipoteca asupra imobilului iniţial încetează de drept la data înscrierii
noii ipoteci.
În acesta ultima ipoteza, rangul ipotecii transferate asupra noului imobil va fi determinat de
data înscrierii noii ipoteci în cartea funciară.
Codul civil nu se aplică ipotecilor imobiliare constituite pentru garantarea creditelor ipotecare
pentru investiţii imobiliare acordate în condiţiile speciale alee acestei legi.

Ipoteca constituită în condiţiile prezentei legi asupra unui bun viitor se intabulează în cartea
funciară dacă, în prealabil, a fost notată autorizaţia de construcţie.
Rangul unei ipoteci asupra unei construcţii viitoare va fi determinat de momentul înscrierii
sale în cartea funciară.
Dacă ipoteca se constituie doar asupra construcţiei, iar nu şi asupra terenului aferent acesteia,
în condiţiile existenţei unui drept de superficie legal constituit, obiectul ipotecii îl constituie
respectivul drept de superficie, respectiv dreptul de proprietate asupra construcţiei, precum şi
dreptul de folosinţă asupra terenului pe care se află construcţia.

40
Obiectul ipotecii cuprinde şi servituţile existente asupra imobilului ipotecat.

Până la rambursarea integrală a creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare, imobilul

ipotecat va putea fi înstrăinat numai cu acordul prealabil, în scris, al creditorului ipotecar.
Acest acord va fi necesar în legătură cu fiecare înstrăinare determinată.
Actele încheiate cu nerespectarea acestei regului sunt lovite de nulitate absolută.
La înscrierea ipotecii aferente unui credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, Biroul de carte
funciară are obligaţia de a nota din oficiu interdicţia de înstrăinare.

La solicitarea unei oferte de credit, instituţia autorizată are obligaţia de a oferi gratuit
împrumutatului, pe hârtie sau pe alt suport durabil, un grafic de rambursare şi un exemplar al
proiectului contractului de credit.

Contractul de credit ipotecar va cuprinde obligatoriu şi următoarele informaţii referitoare la

costurile suportate de împrumutat
a) valoarea totală a creditului;
b) rata dobânzii aferente creditului, fixă şi/sau variabilă, împreună cu informaţii privind
orice costuri incluse în costul total al creditului pentru împrumutat
c) costul total al creditului;
d) durata contractului de credit;
e) valoarea totală plătibilă de împrumutat;
f) costurile aferente contractului de asigurare, în cazurile în care, pentru acordarea
creditului, împrumutatul este obligat să încheie un contract de asigurare
Contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare nu va putea fi modificat decât în scris
de către părţi, prin încheierea de acte adiţionale.
Împrumutaţii au dreptul de a rambursa anticipat creditul primit, în condiţiile stabilite de părţi
prin contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare.
În caz de faliment, lichidare voluntară a creditorului ipotecar sau în alte cazuri de lichidare
prevăzute de lege, împrumutaţii au dreptul de a rambursa anticipat creditul ipotecar primit
pentru investiţii imobiliare.

În cazul ipotecării unei construcţii, împrumutatul va încheia un contract de asigurare

acoperind toate riscurile aferente acesteia. Contractul de asigurare va fi încheiat şi reînnoit
astfel încât să acopere întreaga durată de valabilitate a creditului.
Drepturile asiguratului derivând din contractul de asigurare vor fi cesionate în favoarea
creditorului ipotecar pe toată perioada de valabilitate a contractului de credit ipotecar pentru
investiţii imobiliare.

41
Opozabilitatea cesiunii faţă de terţi, cu excepţia asigurătorului, se face prin înscrierea acesteia
la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, pe cheltuiala asiguratului.
Opozabilitatea cesiunii faţă de asigurător se realizează prin notificarea acestuia prin scrisoare
cu confirmare de primire sau prin intermediul executorilor bancari ori judecătoreşti.
Despăgubirile încasate de creditorul ipotecar vor duce la stingerea creanţei în următoarea
ordine: dobânzile scadente şi neachitate aferente capitalului împrumutat, suma ratelor de
credit rămase de achitat, alte sume datorate de împrumutat creditorului ipotecar la data
primirii despăgubirii, în baza contractului de credit.
Primele de asigurare vor fi achitate de împrumutat, urmând ca acesta să prezinte creditorului
ipotecar dovada plăţii acestora, la datele convenite în contractul de credit ipotecar pentru
investiţii imobiliare.

42