CURS NR.

1
INTRODUCERE ÎN PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI

1. DEFINIȚIA DREPTURILOR OMULUI

Sub aspect juridic, drepturile omului au o dublă accepțiune:
a. într-o primă accepțiune, ne referim la un «drept obiectiv al drepturilor
omului», care desemnează totalitatea instrumentelor internaționale ce consacră
și protejează asemenea drepturi, precum și mecanismele instituționale de
garantare a respectării lor;
b. a doua accepțiune, are în vedere sensul de drepturi subiective conferite unui
anumit titular. Conceptul de «drepturi subiective» desemnează un ansamblu de
prerogative recunoscute unui anumit subiect de drept. Din acest punct de vedere,
putem defini drepturile omului ca ansamblul drepturilor şi libertăţilor recunoscute
individului în raporturile sale cu celelalte persoane fizice sau juridice, în virtutea
Constituţiei, dar şi a textelor internaţionale, care exprimă valori sociale
fundamentale și care au drept finalitate satisfacerea unor nevoi și aspirații umane
esențiale și legitime. Aceste drepturi protejează individul atât împotriva puterii
executive, cât şi împotriva puterii legislative prin judecătorul constituţional sau
judecătorul internaţional.
Principalele trăsături ale drepturilor omului sunt:
- să beneficieze de consacrare juridică, adică să fie cuprinse în reglementări
interne și internaționale, deoarece pentru aplicarea lor efectivă este necesară
impunerea unor sancțiuni juridice în cazul nerespectării lor;
- sunt un concept specific dreptului internațional public, iar normele juridice
internaționale care le consacră constituie o ramură distinctă a acestei
discipline, denumită drept internațional al drepturilor omului;
- titularii acestor drepturi sunt indivizii, ca ființe umane, indiferent de
apartenența lor la un anume stat. Dacă, în mod generic, ele sunt recunoscute
fiecărui individ, aceasta nu exclude recunoașterea unor drepturi specifice
anumitor categorii de persoane, cum ar fi copii, femeile, persoanelor cu
dizabilități, minorități, refugiați;
- drepturile omului permit titularului exercițiul anumitor prerogative
opozabile autorităților statale. Raportul juridic ce ține de protecția

1
 internațională se naște direct, pe temeiul normei internaționale, între individ și
stat.

2. CLASIFICAREA DREPTURILOR OMULUI

a. După criteriul destinatarilor, adică al persoanelor beneficiare ale protecției

instituite, putem distinge:
1. drepturi generale ale omului, care se aplică tuturor indivizilor;
2. drepturi specifice, care sunt recunoscute anumitor categorii de
persoane, ținând cont de particularitățile lor (copii, femei, persoane
încadrate în muncă).

1. drepturi individuale, recunoscute fiecărei persoane indiferent dacă

exercitarea lor se face individual ori colectiv (de ex. dreptul de asociere);
2. drepturi colective, prevăzute pentru protejarea intereselor unui
ansamblu de persoane, care sunt titulare în mod colectiv ale drepturilor (de
ex. drepturile minorităților).

b. După criteriul conținutului lor, se disting:

1. drepturi civile și politice, care concură la afirmarea individului în
societate și asigură participarea la viața politică;
2. drepturi economice, sociale și culturale, care concură la satisfacerea
unor interese patrimoniale ale individului, precum și la afirmarea sa în
societate
c. După criteriul evoluției lor istorice, distingem:
1. drepturi de primă generație, care sunt drepturi civile și politice,
menite să protejeze individul de ingerința excesivă a statului și a
autorităților publice;
2. drepturi din a doua generație, cele sociale, economice și culturale,
vizează obligații pozitive ale statului, de a face, a interveni pentru
asigurarea drepturilor pozitive;
3. drepturi din a treia generație, cele colective, precum dreptul la un
mediu sănătos ori dreptul la dezvoltare. Mai sunt denumite și drepturi
de solidaritate;

2
 4. drepturi din a patra generație, drepturi menite a proteja generațiile
viitoare (dreptul de a moșteni patrimoniul genetic, cultural și natural al
omenirii), dar și legate de dezvoltarea fără precedent a mijloacelor de
comunicare în masă (dreptul la protecția datelor personale).

3. REGIMUL JURIDIC AL DREPTURILOR OMULUI

Regimul juridic al drepturilor omului desemnează un complex de principii și
reguli după care indivizii își pot exercita drepturile și libertățile fundamentale.
În primul rând, drepturile fundamentale sunt guvernate de principiul universalității
și egalității, toți indivizii avînd vocație, în mod egal la aceste drepturi recunoscute în
plan internațional.
Asigurarea unui tratament egal nu exclude însă instituirea unei protecţii speciale
pentru anumite persoane (minorități naționale, copiii și tineri, persoane cu handicap,
etc.). Încălcarea principiului egalităţii în drepturi (discriminarea) există atunci când se
aplică un tratament juridic diferit unor subiecte de drept aflate în situaţii identice sau
similare.
Exerciţiul drepturilor fundamentale nu este unul absolut. O limitare este dată chiar
de respectarea drepturilor fundamentale ale semenilor noştri, uzul de drept excluzând
abuzul de drept. Prin urmare, exercițiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie
să se realizeze cu bună-credinţă, fără să se încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Suspendarea exercițiului drepturilor omului se poate face doar în situații
limitative, respectiv, în caz de război, apariția unui pericol excepțional ce amenință
însăși viața națiunii sau în situații de criză ce amenință independența ori securitatea
unui stat (de pildă, insurecție armată, lovitură de stat, catastrofe naturale
excepționale).
În toate situațiile limitarea exercițiului drepturilor omului trebuie să se facă cu
repectarea a patru cerințe esențiale:
- limitarea să fie prevăzută de legea națională în domeniu, iar această lege
trebuie să fie accesibilă tuturor și previzibilă;
- limitarea să urmărească un scop legitim;
- limitarea să fie necesară într-o societate democratică;
- limitarea să fie proporțională cu scopul urmărit.

3
 4. CONCEPTUL DE PROTECȚIE INTERNAȚIONALĂ A DREPTURILOR
OMULUI
Protecția internațională a drepturilor omului este acea parte a dreptului
internațional public ale cărei norme reglementează drepturile subiective esențiale
pentru persoana umană, conținutul acestora și garanțiile existente pentru respectarea și
exercitarea lor în plan internațional.

5. PRINCIPII ALE PROTECȚIEI INTERNAȚIONALE A DREPTURILOR

OMULUI
- Excluderea competenței naționale exclusive în materia drepturilor omului –
drepturile omului nu mai reprezintă un domeniu de competență națională
exclusivă. Autoritatea jurisdicției naționale în domeniul specific drepturilor
omului cunoaște o limitare care înlătură caracterul exclusiv deținut anterior, în
beneficiul unui drept de intervenție din partea unui organism internațional
legitim. Suveranitatea statului se oprește acolo unde încep drepturile omului,
consacrate și garantate prin norme juridice internaționale, pe care statul este
obligat să le respecte;

- Aplicabilitatea directă a normelor internaționale privind drepturile omului

în dreptul intern - aptitudinea normei internaționale de a crea în mod direct
drepturi și obligații în beneficiul/sarcina particularilor. Însă pentru a fi aplicată
direct norma internațională, este necesar să aibă un conținut precis și complet,
să nu aibă nevoie de acte ulterioare de transpunere, de punere în aplicare;

- Superioritatea dreptului internațional al drepturilor omului față de normele

interne – acest principiu este consacrat de tendința tot mai pronunțată de
afirmare, în materia drepturilor omului, a superiorității normei internaționale
față de normele interne, cu excepția situației în care aceasta din urmă este mai
favorabilă;

- Subsidiaritatatea consacrării și garantării internaționale a drepturilor

omului față de consacrarea și garantarea lor în plan intern – nivelul
internațional de protecție reprezintă un standard minim, adică statele nu pot, în
plan intern, să deroge în jos de la acestea; ele pot însă să asigure o protecție
4
 sporită a drepturilor omului la nivel național. Structura internațională intervine
numai în ultimă instanță, față de violări ale drepturilor omului, în situația în
care mecanismele statale sunt nesatisfăcătoare. De aici rezultă regula
obligativității parcurgerii în prealabil a căilor interne de recurs înainte de
sesizarea unui organism internațional;

- Epuizarea căilor de recurs interne – statele au posibilitatea să-și rezolve

propriile probleme interne în materia drepturilor omului în concordanță cu
procedurile constituționale naționale, înaintea acceptării invocării
mecanismelor internaționale. Totuși când astfel de remedii interne sunt
inexistente sau se prelungesc nerezonabil sau nejustificat ori nu este de
așteptat să producă efecte utile, recurgerea la mecanismele internaționale de
protecție se poate realiza printr-o procedură accelerată;

- Existența unor mecanisme internaționale jurisdicționale sau non-

jurisdicționale de monitorizare a modului în care statele respectă drepturile
omului, care au drept scop protecția drepturilor omului și care pot fi declanșate
direct de către individ;

- Excluderea regulii reciprocității și crearea unui regim internațional de

ordine publică – problematica drepturilor omului nu este o chestiune
contractuală, ci una obiectivă, ce face parte din ordinea publică internațională.
Cele mai importante drepturi (dreptul la viață, reprimarea genocidului) sunt
obligatorii pentru toate statele;

- Individul – subiect al dreptului internațional al drepturilor omului – se

referă la capacitatea individului de a fi titular de drepturi și obligații și de a fi
parte la o serie de proceduri jurisdicționale și non-jurisdicționale în materia
dreptului internațional. Norma internațională îl afectează numai dacă, la
momentul adoptării ei, statele și-au exprimat intenția de a conferi particularilor
drepturi și obligații în ordinea juridică internațională, condiție ce este
îndeplinită și de normele internaționale în materia drepturilor omului. Acestea
din urmă creează direct drepturi pentru indivizi, care devin astfel titulari de
drepturi în baza normelor juridice internaționale și le pot invoca în fața
5
organelor interne și internaționale. Totodată, particularii sunt parte la
procedurile internaționale de garantare a drepturilor omului, inclusiv la
proceduri cu caracter jurisdicțional, având uneori chiar dreptul de a sesiza
aceste organe internaționale.