CURS NR.

2
CONSACRAREA ȘI PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI
LA NIVEL UNIVERSAL ȘI REGIONAL

Sursele internaționale de consacrare și protecție a drepturilor omului sunt

forme de exprimare a normelor juridice care consacră și garantează în plan
internațional drepturile omului. Aceste surse pot fi convenționale, cutumiare sau
jurisprudențiale.
Din punct de vedere al sferei geografice de aplicare, sursele convenționale
sunt surse cu vocație universală și surse regionale.

1. SURSE DE CONSACRARE ȘI PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI

LA NIVEL UNIVERSAL

Cadrul juridic internațional care marchează începutul «erei drepturilor» este

constituit dintr-o serie de documente ce formează așa-numita «Cartă internațională a
Drepturilor Omului», documente ce au fost elaborate, adaptate și aplicate în cadrul
ONU : Carta ONU, Declarația Universală a Drepturilor Omului și cele două Pacte
ale ONU din 1966.

1.1 Carta Organizației Națiunilor Unite este un tratat internațional

multilateral semnat de către cele 50 de state fondatoare ale ONU în cadrul conferintei
de la San Francisco (26 iunie 1945). Carta proclamă, în preambulul său, credința în
drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, în
egalitatea de drept a bărbaților cu femeile, ca și a națiunilor, mari și mici.
Articolul 1 paragraful 3 al Cartei conferă ONU scopul fundamental de a
realiza cooperarea internationala, dezvoltand si incurajand respectul drepturilor
omului si al libertatilor fundamentale pentru toți fără distincție de rasă, sex, limbă sau
religie. Aceasta este prima consacrare de ordin general a protectiei drepturilor omului
la nivel international, printr-un tratat internațional fundamental cu vocatie de

1
universalitate. Statele membre ONU au obligatia de a îndeplini cu bună-credință
obligațiile asumate prin Cartă, dar au și obligația de a acționa în comun între ele si cu
ONU, pentru îndeplinirea scopului din Cartă.
Din păcate Carta are si lacune. Deși favorizează respectarea drepturilor
omului de catre organele ONU nu instituie nicio garantie în acest sens și nici nu
definește în vreun fel conținutul drepturilor. Prin aderarea la Cartă statele părți
recunosc că drepturile omului la care se refera Carta sunt de interes internațional și nu
mai fac obiectul exclusiv al jurisdicției lor interne. De-a lungul timpului ONU a reușit
să lărgească sfera de cuprindere a obligației satelor semnatare ale Cartei de a promova
drepturile omului și a înființat institutii destinate asigurarii respectarii de catre statele
membre a obligatilor asumate.

1.2. Declaratia Universala a Drepturilor Omului este o rezolutie a Adunarii

Generale a ONU adoptată la 10 decembrie 1948, reprezentând primul document
cuprinzător în sfera drepturilor omului, adoptat de o organizație internațională.
Preambulul Declarației dezvoltă ideea că recunoașterea drepturilor omului constituie
«fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume», iar art.28 afirmă necesitatea unei
ordini internaționale care să permită deplina ocrotire a drepturilor și libertăților
persoanei.
Declarația Universală cuprinde doua mari categorii de drepturi :
- drepturi civile si politice ;
- drepturi sociale, economice si culturale.

În stabilirea drepturilor fundamentale ale omului Declaratia s-a sprijinit pe doua

concepte, și anume demnitatea umană inerentă și natura inalienabilă a drepturilor
omului : art.1 "toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi"
și art.2 "nu se admite în exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale nicio
deosebire bazată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă
opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau decurgând din orice situație,
dar nici bazată pe statut politic, juridic sau internațional al țării sau teritoriului de
care aparține persoana".

Dintre drepturile civile si politice recunoscute de Declaratie cele mai cunoscute

sunt : dreptul la viață; la libertatea și la securitatea persoanei; interdicția sclaviei,
2
torturii și a tratamentelor crude, inumane sau degradante; dreptul de a nu fi supus in
mod arbitrar arestării, reținerii sau exilului; dreptul la un proces echitabil; prezumția
de nevinovăție; dreptul la viață privată; dreptul de proprietate; libertatea de exprimare,
de religie, de intrunire; dreptul la liberă circulatie. Articolul 21 prevede drepturile
politice ale individului, inclusiv dreptul acestuia de a participa la guvernarea țării sale,
direct sau prin reprezentanți liber aleși.
Din categoria drepturilor economice, sociale si culturale amintim: dreptul la
muncă, la asigurari sociale și la protecție împotriva şomajului; dreptul la plată egala
pentru muncă egală; dreptul la o retribuție echitabilă și satisfăcătoare, dreptul la
odihnă, dreptul la educație.
Declarația recunoaște că drepturile pe care le proclama nu sunt absolute, în
consecință recunoaște statelor posibilitatea de a adopta legi prin care sa limiteze
exercițiul acestor drepturi, cu condiția ca unicul scop al acestei limitări să fie
,,asigurarea recunoașterii corespunzătoare și respectării drepturilor celorlalți și a
compatibilității cu cerințele îndreptățite privind moralitatea, ordinea publică și
bunăstarea generală într-o societate democratică".
Declarația Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea Generală
a ONU ca rezoluție, deci nu are putere obligatorie. Scopul declarației este furnizarea
unui "mod de înțelegere comun" al drepturilor și libertăților fundamentale la care face
referire Carta ONU, și de a folosi tuturor statelor si națiunilor drept standard comun
cu privire la declarațiile de drepturi. Deși la origine Declarația nu avea forță juridică,
ea a suferit importante transformări din acest punct de vedere. Impactul ei asupra
întregului sistem internațional de protecție a drepturilor omului i-a conferit, în timp,
un caracter cvasi-normativ, creator de obligații juridice pentru statele membre ale
ONU.

1. 3. Pactele internationale privind drepturile omului

Drepturile și libertățile fundamentale proclamate de Declarația Universală a
Drepturilor Omului au fost transpuse în cvasitotalitatea lor în texte convenționale abia
după 18 ani, prin adoptarea celor două pacte internaționale.
Acestea au fost adoptate de Adunarea Generala a ONU si deschise spre semnare
în decembrie 1966, însă intrarea lor în vigoare a fost posibilă doar în 1975-1976 ,
pentru că doar atunci acestea au fost ratificate de către 35 de state.

3
 Pactele au natura juridica a unui tratat international creând așadar obligatii
juridice pt statele parti. In consecinta nerespectarea si nerecunoasterea drepturilor
garantate de pacte devine problemă de interes international, iar statelor li se vor putea
aplica sancțiuni.
Deși pactele au anumite dispozitii comune, fiecare dintre acestea instituie un
sistem de aplicare distinct. Aceste masuri de aplicare sunt extinse in cazul Pactului
International privind Drepturile Civile si Politice printr-un protocol facultativ care
permite persoanelor sa depună plângeri privind încălcări ale drepturilor lor în temeiul
respectivului Pact. Un al doilea Protocol la Pactul internațional cu privire la drepturile
civile și politice a fost adoptat de Adunarea Generală la 15 decembrie 1989 și are ca
obiect abolirea pedepsei cu moartea.
Cele două pacte cuprind o primă parte comună, compusă dintr-un singur articol,
care recunoaște principiul autodeterminarii popoarelor care presupune dreptul
acestora de a-si stabili statutul politic, de a-si asigura dezvoltarea economica, sociala
si culturală și dreptul de a dispune liber de bogatiile si resursele naturale.

A. Pactul international privind drepturile civile si politice

Prin prevederile sale se aduc completari la Declaratia Universala a Drepturilor
Omului precum: angajamentul statelor de a recunoaște membrilor minorităților etnice,
lingvistice sau religioase dreptul de a se bucura de propria cultură, de a folosi și
practica propria religie si limbă. Pactul garantează drepturi precum libertatea de a nu
fi închis pentru datorii, dreptul copilului de a dobândi o cetățenie și de a i se asigura
măsurile de protecție ce decurg din statutul sau de minor. Însă, în pact nu se regasesc
drepturi recunoscute de declarație, precum dreptul de proprietate, dreptul de azil,
dreptul la cetățenie.
Pactul conține și o clauză de derogare care permite statelor părți ca în caz de
pericol public ce amenință existența națiunii să suspende toate drepturile cu excepția a
șapte : dreptul la viață; dreptul de a nu fi supus torturii sau altor pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante; dreptul de a nu fi ținut în sclavie și
servitute; dreptul de a nu fi închis pentru neexecutarea unor obligații contractuale;
principiul neretroactivității incriminarilor; dreptul fiecărui om la recunoașterea
personalității sale juridice și libertatea gândirii, conștiinței și religiei.
Pactul permite restrângerea exercițiului unor drepturi, numai în cazul în care
aceste restrângeri sunt prevăzute de lege și sunt necesare pentru apărarea siguranței,
4
ordinii, sănătății și moralei publice sau a drepturilor și libertăților fundamentale ale
altora.
Obligațiile asumate de părțile semnatare ale tratatului au în centrul lor pe cea
prin care statele se obligă să respecte și să garanteze tuturor persoanelor aflate pe
teritoriul lor și sub jurisdicția lor drepturile recunoscute prin pact. Prin ratificarea
pactului statele s-au obligat, inclusiv să adopte măsurile legislative sau de orice alt
ordin necesare pentru realizarea exercitării drepturilor consacrate de pact.
Pentru respectarea obligațiilor asumate, pactul a instituit un mecanism de
aplicare prin intermediul Comitetului Drepturilor Omului, organism înființat prin
tratat și format din 18 experți independenți aleși pentru o perioadă de 4 ani.
Activitatea comitetului se desfășoară pe 2 planuri :
1) Procedura de raportare : statele sunt obligate ca o dată la 5 ani să prezinte
rapoarte privind drepturile garantate de pact si implementarea acestora în
dreptul intern. Rapoartele sunt examinate de Comitetul Drepturilor Omului
în sesiuni publice, de regulă, în prezența reprezentanților statelor și a ONG-
urilor internaționale și locale. După examinarea rapoartelor și în urma
discuțiilor cu reprezentanții guvernamentali și cu ONG-urile, Comitetul
adoptă comentarii specifice pentru fiecare stat asupra situației raportate.
Comitetul poate adopta și comentarii generale care conțin opinia sa asupra
interpretării unor dispoziții ale Pactului.
2) Procedura de examinare a plangerilor interstatele si individuale, este o
procedură opțională și rolul Comitetului se reduce la găsirea unor soluții
amiabile, care se iau urmare unor proceduri de mediere sau conciliere, fără
posibilitatea pronunțării unei decizii finale asupra unor chestiuni concrete
privind respectul drepturilor omului.

B. Pactul international privind drepturile sociale, economice si culturale.

Acest pact recunoaște următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se
bucura de condiții de muncă juste și prielnice; dreptul de a înființa și de a face parte
din sindicate; dreptul la securitate socială; dreptul la protecția familiei; dreptul la un
standard de viață satisfăcător; dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil
de sănătate fizică și psihică; dreptul la educație; dreptul de a participa la viața
culturală.

5
 Pactul definește în mod detaliat fiecare dintre drepturile pe care le consacră
indicând și măsurile ce ar trebui luate pentru realizarea acestor drepturi. Prin
ratificarea pactului, statul nu își asuma obligația de a-l punde imediat în practică spre
deosebire de celalalt pact, ci se agajează să ia măsuri individuale sau prin cooperare
internațională astfel ca prin utlizarea la maximum a resureselor sale economice
disponibile să ajungă treptat la realizarea drepturilor recunoscute de pact.
Acest pact nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem de plângeri interstatale
sau individuale si cere statelor doar comunicarea unor rapoarte privind măsurile
adoptate și a progreselor înregistrate în respectarea drepturilor recunoscute prin Pact.
Pactul nu înființează niciun Comitet special pentru examinarea rapoartelor, ci
stipulează doar că aceste rapoarte sunt înaintate Consiliului Economic și Social al
ONU.
Începand din 1976, prin mai multe rezolutii ale Consiliului economic si social al
ONU s-a înfiintat Comitetul pentru drepturile economice, sociale si culturale, compus
din 18 experți aleși cu titlu personal și nu în reprezentarea statului de unde provin, și
al carui scop este acela de a asista Consiliul economic si social in examinarea
rapoartelor statelor.
Rapoartele statelor privind stadiul respectării drepturilor sociale, economice și
culturale se depun o data la 5 ani, Comitetul putând elabora îndrumări către state
ptentru redactarea acestor rapoarte.
Comitetul adoptă comentarii specifice dar poate adopta si comentarii generale
prin care interpretează prevederile pactului.

1.4. Alte convenții ONU privind drepturile omului

La nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de convenții
specializate, pentru protecția unor categorii speciale de drepturi sau de beneficiari.
Dintre acestea, "nucleul" îl formează următoarele convenții :
- Convenția pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială (1965) ;
- Convenția asupra eliminării oricărei forme de discriminare față de femei (1979);
- Convenția împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante (1984);
- Convenția pentru drepturile copilului (1989);
- Convenția pentru protecția muncitorilor migranți și a membrilor de familie ai
acestora (1990).
6
 Alături de acestea trebuie menționate: Convenția privind statutul refugiaților
(1951); Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid (1948);
Convenția asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid (1973), Convențiile de la
Geneva pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în
campanie sau pe mare, privitoare la tratamentul prizonierilor de război și la protecția
persoanelor civile în timp de război.

2. MECANISMELE NAȚIUNILOR UNITE PENTRU PROTECȚIA

DREPTURILOR OMULUI

2.1 Adunarea Generală a ONU este organul principal cel mai reprezentatativ
al organizației, cu cele mai importante funcții și puteri în domeniul promovării și
respectării drepturilor omului. Astfel, Adunarea Generală poate discuta orice
chestiune sau cauze care intră sub incidența Cartei ONU și poate să facă recomandări
în legătură cu acestea membrilor organizației.
De asemenea, Adunarea Generală inițiază studii și face recomandări în scopul
dezvoltării progresive și codificării dreptului internațional. Practic, tratatele de
drepturile omului adoptate în sistemul Națiunilor Unite au fost promovate prin
rezoluții ale Adunării Generale și au fost precedate de declarații ale acesteia, uneori
deosebit de solemne, precum Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Adunarea Generală promovează cooperarea internațională pentru a sprijini
înfăptuirea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire
de rasă, sex, limbă sau religie. În acest scop, printre altele, Adunarea Generală
primește și exminează rapoartele celorlalte organe ale Națiunilor Unite cu atribuții în
domeniul drepturilor omului.

2.2 Consiliul de Securitate deși este organul principal al ONU însărcinat cu

menținerea păcii și securității internaționale, activitatea acestuia poate avea incidență
și în domeniul apărării drepturilor omului, atunci când situațiile de violări grave și
masive ale drepturilor omului pot pune în pericol pacea și securitatea internațională.
De ex., implicarea Consiliului de Securitate în Somalia sau în ex-Iugoslavia în anii 90.

7
 2.3 Consiliul Economic și Social – a fost înființat prin Carta ONU, ca organ
principal al organizației sub autoritatea Adunării Generale, având responsabilități în
domeniul cooperării internaționale, inclusiv pentru respectarea universală și efectivă a
drepturilor omului. Pentru îndeplinirea acestei funcții, Consiliul a înființat mai multe
organe specializate, respectiv Comisia pentru Drepturile Omului, Comisia pentru
condiția femeii și Comisia pentru prevenirea crimelor și justiție penală.

2.4 Curtea Internațională de Justiție – este organul judiciar principal al

ONU și în cadrul competenței sale contencioase intră toate cauzele pe care le supun
părțile, care pot fi numai statele, precum și toate chestiunile prevăzute în mod special
în Carta ONU sau tratatele și convențiile în vigoare.

2.5 Secretarul General – este cel mai înalt funcționar ONU, numit de
Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate. În domeniul drepturilor
omului el poate folosi confidențial bunele sale oficii între statele membre, cu privire la
probleme precum comutarea unor pedepse capitale, eliberarea de prizonieri, etc.

2.6 Înaltul Comisar ONU pentru Drepturile Omului – a fost creat prin
Rezoluția Adunării Generale ONU în 1993, ca adjunct al Secretarului General, sub
coordonarea căruia funcționează Centrul Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului și
Divizia de asistență electorală, care oferă servicii consultative și asistență tehnică în
următoarele domenii :
- promovarea și protejarea drepturilor omului în toate țările inclusiv prin
reformarea legislației naționale, și menținerea unui dialog permanent între ele;
- ajutor în redactarea legilor și a rapoartelor naționale ;
- gestionarea crizelor, prevenirea și alerta rapidă ;
- ajutorarea statelor aflate în tranziție ;
- democratizarea și consilierea proceselor electorale ;
- coordonarea și raționalizarea programelor cu privire la drepturile omului,
inclusiv prin formarea personalului pentru justiție, avocatură și poliție judiciară.

8
 3. SURSE ȘI MECANISME DE CONSACRARE ȘI PROTECȚIE A
DREPTURILOR OMULUI
LA NIVEL REGIONAL
-SPAȚIUL EUROPEAN ȘI EURO-ATLANTIC-

3.1 CONSILIUL EUROPEI

Consiliul Europei a luat naştere la Londra, la 5 mai 1949, când a fost semnat
Statutul Consiliului Europei. Aceasta este astăzi principala organizaţie internaţională
interguvernamentală la nivel european care are ca şi atribuţie principală consacrarea şi
apărarea drepturilor omului. Consiliul Europei este compus din 47 state europene
membre la care se adaugă o serie de state cu statut de observator (SUA, Canada,
Mexic, Japonia, Vatican şi Israel).
Calitatea de stat membru al Consiliului Europei este condiţionată de
acceptarea principiilor statului de drept şi principiul potrivit căruia fiecare persoană
aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului. Totodată, aderarea la Consiliul Europei implică şi angajamentul statului de
a colabora în mod sincer şi efectiv la realizarea scopurilor acestuia.
Încălcarea acestor obligaţii prevăzute de articolul 3 al Statutului poate atrage
aplicarea unor sancţiuni, conform articolului 8: suspendarea drepturilor de
reprezentare; cererea făcută de Comitetul Miniştrilor de a se retrage din Consiliul
Europei; încetarea calităţii de membru al Consiliului Europei prin decizia Consiliului
Miniştrilor.

3.1 ORGANELE CONSILIULUI EUROPEI

3.1.1 COMITETUL MINIŞTRILOR este organul decizional al Consiliului

Europei, compus din miniştrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor
diplomatici permanenţi la Strasbourg. În cadrul Comitetului Miniştrilor sunt dezbătute
probleme politice ale integrării europene; dezvoltarea cooperării; apărarea instituţiilor
democratice; protecţia drepturilor omului.

9
 Miniştrii de externe ai stelor memebre ai C.E. se întrunesc de cel puţin două
ori pe an pentru dezbaterea problemelor politice şi ale cooperării europene. La nivelul
ambasadorilor, întâlnirile au loc săptămânal.
Deciziile Comitetului Miniştrilor sunt trimise guvernelor statelor membre sub
forma RECOMANDĂRILOR care sunt incluse în convenţii şi acorduri europene, şi
care au forţă juridică obligatorie pentru statele care le ratifică.
Comitetul Miniştrilor poate suspenda dreptul de reprezentare al unui stat în
Consiliul Europei în cazul violării drepturilor omului şi, chiar, încetarea calităţii de
membru, cu condiţia întrunirii unei majorităţi de 2/3 din numărul total al membrilor
CE.

3.1.2 ADUNAREA PARLAMENTARĂ este prima adunare europeană din

istoria continentului şi totodată are cea mai extinsă reprezentare: 47 de state sunt
reprezentate în cadrul ei. Dezbaterile şi deliberările Adunării Parlamentare reprezintă
direcţii pentru activitatea Comitetului Miniştrilor şi exercită o influenţă considerabilă
asupra guvernelor statelor membre.
Membrii Adunării Parlamentare sunt numiţi de Parlamentele naţionale din
cadrul membrilor acestora. Fiecare ţară are între 2 şi 18 reprezentanţi în adunare,
funcţie de populaţie.
De asemenea, în cadrul adunării se asigură o reprezentare echitabilă a
partidelor politice din parlamentele naţionale şi a principalelor curente politice
(socialist, popular, liberal, etc).
Adunarea Parlamentară se întruneşte de două ori pe lună pentru o săptămână în
sesiune plenară. Reuniunile sunt publice şi au loc la Palatul Europei din Strasbourg.
Adunarea îşi alege preşedintele şi vicepreşedinţii. De asemenea, Adunarea
alege secretarul general al Consiliului Europei şi pe adjunctul acestuia, secretarul
general al Adunării, judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului şi pe Comisarul
Drepturilor Omului.

3.1.3 SECRETARUL GENERAL are responsabilitatea direcţiilor strategice

ale programului de lucru al CE şi supraveghează organizarea şi funcţionarea curentă a
Consiliului.

10
 3.1.4 COMISARUL PENTRU DREPTURILE OMULUI a fost înfiinţat prin
rezoluţia (99)50 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei din 7 mai 1999.
Comisarul este o instituţie nonjurisdicţională destinată a promova educaţia,
cunoaşterea şi respectul drepturilor omului în statele membre ale CE, aşa cum sunt
prevăzute de instrumentele juridice ale acestei organizaţii internaţionale. Comisarul
pentru drepturile omului este o instituţie independentă şi funcţionează imparţial. El
este ales de către Adunarea Parlamentară dintre 3 candidaţi propuşi de Comitetul
Miniştrilor. Candidaţii pot fi propuşi de statele membre, trebuie să aibă cetăţenia
unuia dintre aceste state şi trebuie să fie personalităţi eminente de o înaltă ţinută
morală cu o experienţă recunoscută în domeniul drepturilor omului, cu un ataşament
declarat în privinţa valorilor Consiliului Europei şi cu autoritatea personală necesară
îndeplinirii misiunii sale. Mandatul Comisarului este de 6 ani şi nu poate fi reînoit.
Printre atribuţiile Comisarului se găsesc:
- promovarea educaţiei şi cunoaşterii drepturilor omului în statele membre;
- contribuţia la promovarea respectului efectiv al drepturilor omului în
statele membre;
- asigură sfaturi şi informaţii despre protecţia drepturilor omului şi
prevenirea încălcărilor drepturilor;
- facilitarea activităţilor ombudsmen-ilor naţionali sau ale instituţiilor
similare din domeniul drepturilor omului;
- identificarea posibilelor lipsuri sau neconcordanţe în dreptul şi practica
statelor membre privind respectarea drepturilor omului aşa cum sunt
prevăzute de instrumentele CE.
Comisarul poate face rapoarte ori de câte ori consideră necesar, precum şi un
raport anual general pe care îl adresează Comitetului Miniştrilor şi Adunării
Parlamentare.
Actele Comisarului pentru drepturile omului sunt: recomandările, opiniile şi
rapoartele.

3.2 CONVENŢIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ŞI

LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE (Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului) este un catalog al drepturilor fundamentale elaborat de Consiliul Europei,
care a fost încheiată la Roma, la 4 noiembrie 1950, şi a intrat în vigoare la 3

11
septembrie 1953. Convenția a fost ratificată ulterior de cvasitotalitatea statelor
membre ale Consiliului Europei, inclusiv de către România la data de 20 iunie 1994.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este un document internaţional
regional cu o dublă dimensiune, NORMATIVĂ şi INSTITUŢIONALĂ, fiind un
instrument juridic obligatoriu pentru statele părţi, în temeiul său fiind create
instituţiile şi mecanismele necesare punerii sale în aplicare (Comisia Europeană a
Drepturilor Omului şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului).
Convenția și protocoalele sale adiționale apără mai multe drepturi și libertăți
fundamentale ce au ca titulari persoane fizice, privite individual sau diverse entități
sociale, cu excepția oricăror structuri statale.
În forma iniţială, CEDO garanta următoarele drepturi:
- dreptul la viaţă;
- dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente sau pedepse inumane
sau degradante;
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie; interzicerea muncii forţate;
- dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei;
- dreptul la un proces echitabil;
- dreptul de a nu fi supus unor legi şi pedepse ex post facto;
- dreptul la viaţă privată şi de familie;
- libertatea de gândire, conştiinţă şi religie;
- libertatea de expresie;
- libertatea de asociere şi de întrunire paşnică;
- dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie.
Convenţia mai conţine o clauză de nediscriminare (art.14) şi obligaţia de a se
acorda un remediu eficace prin instanţele naţionale oricărei persoane ale cărei drepturi
au fost violate (art.13).
Convenţia a fost modificată şi completată cu 16 protocoale adiţionale, care
sunt de două feluri:
a. Protocoale NORMATIVE: protocoalele nr.1 (introduce dreptul la
proprietate, la educaţie, angajamentul statelor de a organiza alegeri libere
şi secrete la intervale de timp rezonabile), nr.4, nr.6 (privind abolirea
pedepsei cu moartea pe timp de pace), nr.7, nr.12 şi nr.13.
b. Protocoale PROCEDURALE care privesc organizarea şi funcţionarea
organelor create prin Convenţie: protocoalele nr.3, 5, 8, 10, 14, 15 şi 16.
12
 Între acestea menţionăm faptul că protocul nr.11 a adus modificări şi
completări textului iniţial al Convenţiei menite să contribuie la
înbunătăţirea mecanismului de apărare a drepturilor omului, prin acesta
instituindu-se o Curte Europeană unică a drepturilor omului.
Protoculul nr.14 a adus modificări privind competenţa Curţii Europene
a Drepturilor Omului, durata mandatului judecătorilor şi revocarea
acestora, condiţiile de admisibilitate ale cererilor individuale.
Protocolul nr.16 ( din 2013) a introdus posibilitatea instanţelor supreme
din statele părţi de a adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului cereri de
avize consultative asupra unor chestiuni de principiu privind interpretarea
şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor definite în Convenţie, consolidând
interacţiunea dintre Curte şi autorităţile naţionale.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reprezintă practic primul
instrument de drept internaţional care a organizat apărarea individului în faţa
propriului stat, garantându-i drepturi şi libertăţi fundamentale.
În principiu, drepturile recunoscute prin Convenţie sunt drepturi civile şi
politice, unele având însă, şi un caracter economic şi social.

3.3 CARTA SOCIALĂ EUROPEANĂ a fost adoptată la Torino la data de 18

octombrie 1961 și a fost ratificată de România prin Legea nr.74/1999.
Aceasta prevede următoarele drepturi mai importante: dreptul la muncă,
dreptul sindical, dreptul la negocieri colective, dreptul la securitate socială, dreptul la
asistență socială și medicală, dreptul oricărei familii la protecție socială, drepturile
lucrătorilor imigranți și ale membrilor familiilor lor la protecție și asistență.
Respectarea obligațiilor asumate de state prin ratificarea Cartei este supusă
controlului unui Comitet European al Drepturilor Sociale, alcătuit din 13 membri,
independenți și imparțiali, aleși de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei,
pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînoirii mandatului o singură dată.

3.4 SURSE DE CONSACRARE ŞI PROTECŢIE A DREPTURILOR

OMULUI ÎN CADRUL ORGANIZAȚIEI PENTRU SECURITATE ȘI
COOPERARE ÎN EUROPA

13
 În cadrul OSCE (cea mai cuprizătoare organizație de securitate de tip regional,
numărând 57 de state membre din Europa, America de Nord – SUA și Canada și toate
republicile care au format fosta Uniune Sovietică) au fost adoptate anumite acte care,
deși nu sunt tatate internaționale, neavând caracter juridic, au reglementat pe larg
problematica drepturilor omului, contribuind la recunoașterea lor pe plan european. În
acest cadru, un rol important l-a avut Actul final al Conferinței pentru Securitate și
Cooperare în Europa, semnat la Helsinki la 1 august 1975, punct de cotitură în
evoluția gândirii europene în domeniul drepturilor omului. Nu este un tratat, însă, el
depășește impactul multor tratate, prin amprenta pe care și-a pus-o asupra procesului
de securitate și cooperare în Europa. Acest act enunță, în partea I, zece principii
fundamentale care guvernează relațiile dintre statele participante, printre care
principiul VII se referă la "respectul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului
inclusiv libertatea de gândire, conștiință, religie și credință". Pe larg, problematica
drepturilor omului este tratată în "Coșul III" privind "cooperarea în domeniul
umanitar și în alte domenii".

3.5 PROTECȚIA ȘI PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI

ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE

Deși Uniunea Europeană are un pronunțat caracter economic, protecția

drepturilor fundamentale ale omului constituie unul dintre principiile de bază ale
dreptului U.E.
Proiectul Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa a creat baza
juridică pentru aderarea Uniunii la Convenția europeană, ceea ce ar fi permis
contestarea, în fața C.E.D.O., a actelor instituțiilor U.E., prin care se aduc atingere
drepturilor omului. Eșecul acestui proiect a determinat reluarea eforturilor statelor
europene în vederea reformei Uniunii, ce a fost finalizată prin adoptarea la Lisabona,
la 13 decembrie 2007, a Tratatului de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene. Tratatul de la
Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.
Prin pct.8 din Tratatul de la Lisabona a fost modificat art.6 din Tratatul privind
Uniunea Europeană (TUE). Astfel, potrivit noului art.6 alin.2 TUE, Uniunea aderă la
Convenția europeană. Prin urmare, drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate
14
prin Convenția europeană și care rezultă din tradițiile constituționale comune statelor
membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii, iar aderarea Uniunii la
Convenția europeană reprezintă o contribuție majoră la crearea unui sistem coerent de
protecție a drepturilor omului în Europa.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Carta U.E.), care a fost
proclamată de Consiliul European de la Nisa la 7 decembrie 2000 și reproclamată în
mod solemn de către Parlamentul European, Consiliu și Comisie la 12 decembrie
2007, constituie un document modern ce nu impune niciun transfer de competențe,
stabilind instrumentele cu ajutorul cărora poate fi controlat modul în care Uniunea sau
statele membre își exercită competențele în materia drepturilor omului în dreptul
Uniunii.
Preambulul Cartei prezintă hotărârea statelor membre de a împărtăși „un viitor
pașnic întemeiat pe valori comune” și declară că, „conștientă de patrimoniul său
spiritual și moral, Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile și universale ale
demnității umane, libertății, egalității și solidarității; aceasta se întemeiază pe
principiile democrației și statului de drept”.
Carta drepturilor fundamentale reunește într-un singur text ansamblul
drepturilor civice, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni și ale tuturor
celor care locuiesc pe teritoriul Uniunii. Aceste drepturi sunt descrise în 54 de articole
grupate în șase capitole principale: Demnitatea, Libertățile, Egalitatea, Solidaritatea,
Cetățenia și Justiția.

15