CAP.

V – Optimizarea producției cu ajutorul metodelor economice

V.1. Programare liniara;

Sunt metode bazate pe costuri, prin adaos (în cazul produselor de panificaţie, preţul
acestora fiind influenţat mult de evoluţia preţului materiei prime), metoda bazată pe comparaţia cu
concurenţa, în funcţie de preţul pieţei şi metoda bazată pe valoarea percepută de consumator.
Această ultimă metodă este utilizată de obicei pentru produsele noi care urmează a fi lansate pe
piaţă, în faza de testare analizându-se şi cât este dispus potenţialul consumator să plătească pentru
noul produs. Bineînţeles, această metodă este utilizată în combinaţie cu metoda bazată pe costuri.

Programarea liniară poate fi folosită în gestiunea producţiei pentru rezolvarea unor probleme:
> de repartizare a producţiei pe diferite maşini în condiţiile maximizării profitului;

> optimizarea transportului privind alegerea celor mai scurte itinerarii,

> produselor între locurile de muncă şi între acestea şi punctele de distribuţie;

> de determinare a cantităţilor din diverse bunuri ce trebuie produse.

Procesul de optimizare a producţiei, care se dezvoltă într-un ritm din ce în ce mai intens în toate
ramurile economiei naţionale din ţara noastră, a început să se extindă în ultimul deceniu şi la problemele de
planificare şi evidenţă statistică.
Activitatea depusă pentru realizarea unui plan de producţie trebuie astfel organizată încât să conducă
la obţinerea producţiei într-un timp cât mai scurt (cu o productivitate maximă) cu minimum de cheltuieli (la
un preţ de cost cât mai redus) menţinînd în acelaşi timp calitatea produselor şi numărul sortimentelor
prevăzute în plan. Numai atunci rentabilitatea şi beneficiul vor creşte mărind astfel fondul de acumulări
socialiste, atât de necesar dezvoltării economiei noastre naţionale.
Un prim pas pentru realizarea acestui scop, îl constituie aplicarea metodelor statisticii matematice în
general şi a „programării liniare" în special.(se repeta mai jos)
Apărută acum 62 de ani ca o ramură a statisticii matematice, „programarea liniară" s-a dezvoltat
necontenit, generând capitole noi cu multiple aplicaţii în practică.
Printre acestea cităm: programarea pătratică, hiperbolică, polinomială, exponenţială, logaritmică, în
numere întregi, stohastică, parametrică, dinamică, programare liniară tridimensională etc.
O problemă de programare liniară poate conduce adesea la o planificare optimă a producţiei în
condiţiile unor resurse limitate.
 Folosind aceste resurse, întreprinderea trebuie să realizeze n produse diferite. Fie x1, x2,........, xn cantităţile
din aceste produse ce urmează a fi realizate şi pe care nu le cunoaştem.
Dacă notăm cu aij cantitatea din resursa i, (i = 1, 2, . . ., m) necesară realizării unei unităţi din produsul j, (j = 1, 2, . .., n), atunci:

— cantitatea din resursa i necesară realizării cantităţii Xj va fi aijxj;

— cantitatea totală din resursa i necesară realizării tuturor celor n produse va fi:

ai1x1 + ai2x2 +......+ ainxn.

Cum această cantitate nu poate depăşi cantitatea bi de care dispunem, apare în mod necesar condiţia:

ai1x1 + ai2x2 + ......+ainxn ≤ bi ; i = 1, 2,.....m. (1)

Cantităţile x1, x2,......, xn din cele n produse nu pot fi decît pozitive sau zero :

xj ≥ 0; j=1,2,...,n. (2)

Dacă notăm cu cj preţul de cost pe unitate de produs, atunci costul total al celor n produse va fi:

C = c1x1 + c2x2 + . . . + cnxn. (3)

Dacă înlocuim costul cj cu beneficiul ej realizat de o unitate din produsul j, atunci funcţia (3) devine:

B = e1x1 + e2x2 + . . . + enxn (4) şi reprezintă beneficiul total ce va fi realizat de acea întreprindere.
În acest caz, se pune problema de a întocmi un plan de producţie, adică de a determina cantităţile x 1, x2,....., xn, astfel încât funcţia (4) să-şi atingă
valoarea sa maximă, iar condiţiile (1) şi (2) să fie satisfăcute.
Din mulţimea problemelor practice ce se pot rezolva prin metodele programării liniare, vom mai cita cîteva:
— folosirea optimă a capacităţii de producţie a secţiilor unei întreprinderi, ţinând seama de numărul, tipul şi productivitatea
maşinilor-unelte şi a celorlalte utilaje existente;
— decuparea optimă a materialelor sub diferite forme (bare, foi etc.) în scopul reducerii la maximum a deşeurilor ;

— stabilirea poziţiei de amplasare a unor depozite, a unor magazii de scule, a unor betoniere, în incinta unei fabrici sau a unor
şantiere, astfel încât, ţinând seama de poziţia centrelor de distribuţie, a centrelor de consum şi a numărului de transporturi efectuate în unitatea
de timp (de exemplu pe zi), distribuţia să se facă cu un minim de lucru mecanic, sau într-un timp total minim;
— stabilirea poziţiei de amplasare a conductelor de gaz sau de petrol, ,a unei conducte electrice de înaltă tensiune, astfel că suma
distanţelor de la punctele de deservire (consum) să fie minimă;

— întocmirea unui plan optim de repartizare a mijloacelor de transport existente într-un număr
restrîns de centre, în raport cu nevoile de efectuare a unor transporturi de mărfuri (exemplu dirijarea
vagoanelor goale din staţiile mari, în staţiile unde urmează a fi încărcate), astfel încât parcursul gol al
vagoanelor de marfă să fie redus la minim;
— întocmirea unui plan optim de fabricaţie pentru mai multe produse, care urmează a fi prelucrate
la un număr oarecare de maşini, astfel încât ciclul total de fabricaţie să fie minim (reducând la minim
întreruperile în timpul funcţionării maşinilor, precum şi timpul de aşteptare a produselor ce urmează a fi
prelucrate).
• Activitatea depusă pentru realizarea unui plan de producţie trebuie astfel organizată
încât să conducă la obţinerea producţiei într-un timp cât mai scurt (cu o productivitate maximă) cu
minimum de cheltuieli (la un preţ de cost cât mai redus) menţinînd în acelaşi timp calitatea
produselor şi numărul sortimentelor prevăzute în plan. Numai atunci rentabilitatea şi beneficiul
vor creşte mărind astfel fondul de acumulări socialiste, atât de necesar dezvoltării economiei
noastre naţionale.
Un prim pas pentru realizarea acestui scop, îi constituie aplicarea metodelor statisticii
matematice în general şi a „programării liniare" în special.

Tabelul 5.1

Alimente A1 A2 A3 A4 Raţie
biologică
Substanţe

Calorii 2 1 2 7 8

Vitamine 1 3 2 4 12

Costuri unitare pentru 51 85 68 34 -

alimente

Obiectivul problemei este determinarea unui cost total minim, adică:

[min ] f = 51 x1 + 85 x2 + 68 x3 + 34 x4

Amestecul alimentar trebuie să reflecte raţia biologică. Aceste condiţii se exprimă prin
sistemul de ecuaţii:

Cantităţile optime repartizate pentru fiecare aliment sunt: x1 = 0, x2 = 52/17, x3 = 0 şi x4 =

12/17. În aceste condiţii se va obţine un cost minim, egal cu 284 unităţi monetare, când amestecul
optim este realizat numai din alimentul A2 în cantitate de 52/17 şi din alimentul A4 în cantitate de
12/17.