Sunteți pe pagina 1din 9

CAPITOLUL 8

COSTUL DE PRODUCŢIE

8.1. Noţiune de cost. Componenţa şi clasificarea costurilor

Orice activitate economică este însoţită de anumite cheltuieli, de anumite costuri. Rezultatele activităţii
economice sunt o funcţie de mai mulţi factori, dintre care dimensiunea cheltuielilor necesare pentru obţinerea
lor ocupă un loc important.
De aceea e necesar ca fiecare firmă să cunoască nivelul costurilor de producţie şi conţinutul lor economic.
Costul de producţie reprezintă expresia valorică a consumului de muncă vie şi materializată pentru realizarea
unui proces economic. Acest indicator exprimă cheltuielile curente ale firmei în expresie valorică pentru
fabricarea şi realizarea producţiei.
In costul de producţie se includ cheltuielile legate de utilizarea în procesul de producţie a mijloacelor fixe
(amortizarea), costul materiei prime, materialelor, combustibilului şi altor resurse materiale consumate în
procesul de producţie, precum şi remunerarea muncii personalului care a participat Ia acest proces. Costul de
producţie include şi cheltuielile legate de pregătirea procesului de producţie, cheltuielile administrative şi cele
legate de comercializarea producţiei.
Costul de producţie este o categorie economică, care sintetizează toată activitatea economică a firmelor. El
formează baza preţurilor de realizare a bunurilor materiale şi serviciilor, deoarece este partea lor principală.
Orice firmă trebuie să-şi recupereze cheltuielile de producţie prin comercializarea producţiei. Această
recuperare e posibilă numai în cazurile în care costul de producţie nu va fi mai mare decât preţurile de
comercializare a producţiei. Dar pentru a asigura o activitate economică eficientă, costul de producţie trebuie să
fie mai mic decât preţul de comercializare a producţiei. Se ştie că ceea ce are cost şi este destinat vânzării
trebuie că aibă şi preţ, iar ceea ce are preţ are şi cost. Dar costul se află în spatele preţului şi pentru consumatori
nu întotdeauna este evident.
Preţul de vânzare al bunurilor nu se formează direct sub influenţa costului de producţie. Preţul de vânzare îl
formează piaţa, în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă, în condiţiile concurenţei. Deci, piaţa îi impune
producătorului preţul. El însă nu poate activa efectiv în cazurile în care preţul de vânzare al produselor fabricate
va fi mai mic decât costurile lor. Firmele vor intra pe piaţă cu produsele lor numai atunci când îşi vor putea
recupera costurile. Deci, cu toate că piaţa determină preţurile de vânzare a bunurilor şi serviciilor, este evident
că la baza formarii lor se află costurile de producţie care influenţează indirect mărimea lor.
Costurile şi preturile sunt categorii economice de mare utilitate practică, cu ajutorul cărora se caracterizează
întreaga activitate economică a firmelor. Costurile exprima modul concret în care au fost utilizate resursele
materiale şi umane, iar preţurile reflectă recunoaşterea cheltuielilor de către consumatori.
Mărimea şi structura cheltuielilor de producţie reprezintă oglinda activităţii economice a fiecărei firme. Costul
de producţie este un element de bază în asigurarea competitivităţii producţiei şi stabilitatea firmei.
Costul de producţie devine astfel o pârghie de fundamentare a deciziilor firmelor la toate etapele realizării
circuitului economic. Cu ajutorul lui se argumentează posibilitatea continuării activităţilor economice şi
iniţierea unor noi activităţi.
în noul sistem contabil bazat pe standardele naţionale se deosebesc noţiunile „consumuri" şi „cheltuieli".
Consumurile sunt considerate drept resursele utilizate pentru fabricarea produselor şi prestarea serviciilor în
scopul obţinerii venitului.
Cheltuielile în acest standard sunt considerate drept cheltuieli şi pierderi în urma activităţii
economico-financiare.
Acceptând o astfel de delimitare a consumurilor şi cheltuielilor, este necesar să subliniem totodată că
orice consum de resurse are un cost. care se include în cheltuielile totale legate de fabricarea
produselor ori prestării serviciilor.
Costul de producţie este valoarea tuturor consumurilor şi a altor cheltuieli necesare pentru fabricarea
produselor ori prestării serviciilor.
Astfel, consumurile se transformă în cheltuieli. Din aceste considerente noţiunile „consumuri" şi
„cheltuieli" rămân sinonime.
Iată de ce în acest capitol utilizăm mai des noţiunea „cheltuieli".
Firmele sunt interesate în elaborarea şi realizarea strategiilor în domeniul managementului costurilor,
care ar asigura reducerea lor, ca bază a sporirii eficienţei activităţii economice.
în acest scop trebuie asigurată evidenţa şi gruparea cheltuielilor, care se includ în componenţa
costului de producţie.
Cheltuielile incluse în costul de producţie pot fi clasificate după diferite criterii. în funcţie de modul
de includere în costul de producţie ele pot fi cheltuieli directe şi indirecte.
Cheltuielile directe sunt cheltuielile proprii unui produs şi pot fi nemijlocit incluse în costul lui de
producţie.
Cheltuielile care sunt proprii mai multor tipuri de produse sunt numite cheltuieli indirecte
(cheltuielile de secţie, administrative şi altele). Cheltuielile indirecte se repartizează pe diferite tipuri de
produse prin diferite metode, de exemplu, proporţional cu salariile directe calculate pentru fabricarea
fiecărui tip de producţie etc.
Costul de producţie include toate cheltuielile pentru producerea şi desfacerea rezultatelor activităţii
economice. Deci, afară de cheltuielile productive, costul de producţie include şi chel tuieli neproductive
legate de transportarea şi comercializarea producţiei. Suma totală a cheltuielilor productive şi
neproductive formează costul de producţie.
In funcţie de costurile şi variaţia volumelor de producţie se deosebesc costuri variabile şi costuri
fixe.
Costurile variabile includ cheltuielile care se schimbă proporţional o dată cu schimbarea volumului
de producţie. Aceste costuri includ cheltuielile pentru materia primă, consumul diferitelor materiale,
pentru combustibil, energie şi remunerarea muncii lucrătorilor de bază din producţie.
Costurile fixe (constante) includ cheltuielile care nu depind de schimbarea volumului producţiei în
uncie limite ale acestora. Aceste costuri cuprind cheltuielile administrative, plata pentru arenda
clădirilor etc. Dar schimbarea volumului producţiei după unele limite poate genera reducerea ori
creşterea cheltuielilor fixe. Astfel, costurile fixe pot deveni costuri condiţiona] con stante, cu
schimbarea discretă a valorilor sale în funcţie de schimbarea volumului de producţie după o limită
oarecare.
Dependenţa dintre costurile fixe, variabile şi totale ale unei firme poate fi expusă grafic. în graficul
8.1 costurile fixe rămân constante.

Graficul 8,1. Dependenţa costului total de volumul producţiei


(costurile fixe constante)

Graficul 8,2. Dependenţa costului total de volumul producţiei


(costurile fixe sunt condiţional constante)

Suma cheltuielilor variabile şi fixe reprezintă costul total (global) al firmei pentru obţinerea unui anumit volum
de producţie.
Potrivit graficului 8.2, pentru volumul de producţie q1 avem unul şi acelaşi volum de cheltuieli fixe Cf1. în
intervalul volumelor de producţie - dintre q1 şi q2 va fi un alt nivel, dar tot neschimbat, al chelluielilor fixe.
După cum treptat se schimbă volumul cheltuielilor fixe, tot aşa treptat se schimbă şi costul total, deoarece:
Ct = C v + C f
E necesar să luăm în consideraţie faptul că, în funcţie de volumul producţiei (graficul 8.1), costurile
variabile se pot schimba strict proporţional sau neproporţional. Se ştie că augmentarea volumului de
producţie până la o limită oarecare poale duce Ia reducerea costului variabil al unei unităţi de producţie, iar
apoi şi la creşterea lui. în astfel de cazuri costurile variabile se vor schimba neproporţional, în funcţie de
modificarea volumului de producţie.
Cheltuielile totale ale unei firme pot fi grupate după elementele primare de cheltuieli. Conform acestui
criteriu, avem:
- materie primă, materiale de bază şi auxiliare;
- materiale recuperabile;
- combustibil, energie, apă, abur;
- salariile de bază şi suplimentare;
- defalcările pentru asigurările sociale sau alte fonduri;
- amortizarea mijloacelor fixe;
- alte cheltuieli.
Gruparea cheltuielilor după elementele primare determină structura cheltuielilor totale ale firmei
pentru fiecare perioadă. Această structura diferă de la o firma la alta, în funcţie de direcţia de activitate a
firmei şi de gradul ei de specializare. Dar gruparea cheltuieli lor după elementele primare au asigură
repartizarea lor pe produsele concrete fabricate de firmă în perioada respectivă.
în acest scop gruparea cheltuielilor se face pe articole de cir culaţie. După acest criteriu, cheltuielile de
producţie se separă în următoarele grupe:
- materii prime şi materiale directe;
- materiale recuperabile şi reutilizabile (se scad);
- articole cumpărate, semifabricate;
- combustibil, energie, apă, aburi pentru destinaţie tehnologică;
- salariile de bază şi suplimentare ale muncitorilor;
- defalcările în fondul social şi în alte fonduri;
- cheltuieli pentru întreţinerea şi exploatarea utilajului de producţie;
- cheltuielile generale ale secţiei;
- cheltuielile generale ale firmei.
Primele şase grupe de articole de calculare a preţului de cost al unui produs concret reprezintă
cheltuielile directe, pentru producerea acestui produs. Cheltuielile din ultimele două grupe sunt
cheltuieli indirecte ale secţiei şi firmei, deoarece ele nu pot fi nemijlocit calculate pe un produs
concret. După mai multe metode, aceste cheltuieli se repartizează în costul de producţie al diferitelor
produse.
Gruparea cheltuielilor după articolele de calculare permite evidenţierea preţului de cost al fiecărui
produs.
8.2. Indicatorii costului de producţie şi dinamica lor

Mărimea costului de producţie la fiecare firmă poate fi eviden ţiată pe toată producţia fabricată şi
comercializată ori pe unităţi ale fiecărui tip de produs.
Cel mai răspândit indicator este costul total al producţiei-marfă sau al producţiei comercializate - C,.
El se determină ca suma cheltuielilor firmei pe toate elementele şi exprimă cheltuielile totale de
producţie ale firmei pentru o perioadă oarecare. Pe baza costului de producţie total al firmei pot fi
calculate cheltuielile de producţie medii ce revin Ia un leu (1000 de lei) , producţie-marfă sau
producţie comercializată, Cm (Cr):
___
Ct ___
Ct
Cm  sau r 
C
Pm Pr

Acest indicator permite să se efectueze diferite comparaţii ale costurilor de producţie în spaţiu (a
diverselor firme omogene) şi în timp şi pe baza analizelor să se determine posibilităţile reducerii lor.
Astfel, cheltuielile de producţie ce revin la un leu producţie-marfă ori producţie comercializată sunt un
indicator principal, care caracterizează eficienţa activităţii economice a firmelor. Cu cât mai mică va
fi mărimea acestui indicator, cu atât mai înaltă va fi eficienţa activităţii economice.
Dar firmele contemporane, în cele mai multe cazuri, produc diferite tipuri de produse. Evidenţierea
cheltuielilor pe articole de calculare permite să se determine mărimea costurilor pe fiecare produs, pe
baza cărora se determină costul de producţie al unei unităţi de producţie. Acesta este un indicator
principal în argumentarea deciziilor manageriale privind elaborarea programelor de producţie.
Costul, Ci, al unei unităţi de producţie, i, se calculează astfel:
Ci
Ci  t
qi
i
unde C t sunt cheltuielile de producţie totale pe produs, i.
Costul pe produs (costul unitar) se calculează precum costul mediu şi caracterizează cheltuielile
medii ce revin pentru o unitate de producţie conform volumului efectiv de producţie.
Dar în cazurile în care firma doreşte să mărească volumele de producţie, e necesar să fie determinat
şi costul marginal al unei unităţi de produs.
Costul marginal, Cmt, caracterizează cheltuielile suplimentare necesare pentru obţinerea unei unităţi
suplimentare de producţie:
Cti
Cim 
q i
unde Cti sunt cheltuielile suplimentare de producţie pentru sporirea producţiei i cu ∆qi, unităţi.
E necesar sa luăm în consideraţie că valoarea costului marginal poate fi calculată pentru o
sporire mică a producţiei. Costul marginal se determină mai corect ca derivata costului
total de producţie după volumul de producţie:
dCti
Ci 
m

dqi
Valoarea costului marginal, de regulă, se deosebeşte de valoarea costului mediu şi ea poate fi folosită
în argumentarea deciziilor manageriale privind sporirea volumelor de producţie.
În analiza economică se foloseşte de obicei costul mediu al produsului.
Costul mediu al produsului este o mărime variabilă. El variază în funcţie de modificarea volumului de
producţie. Chiar în limitele modificării volumului de producţie, în care costul mediu variabil rămâne
neschimbat, costul mediu total se schimbă.

Mărime variabilă este şi costul marginal. Valoarea lui se află în funcţie de modificarea volumului de
producţie şi în cele mai multe cazuri ea diferă de valoarea medie a costului unitar.

Exemplu:
Să urmărim schimbarea costurilor unitare după datele condiţionale ale unei firme. In tabelul de mai jos
sunt indicate volumele de producţie şi costurile respective totale, fixe şi variabile. Pe baza acestor date
sunt calculate costurile unitare: fixe, variabile, totale şi costurile marginale.

Tabelul 8.1
Datele pentru calcularea costului unitar al producţiei în funcţie de modificarea volumului de producţie

Costul total, Costul mediu,


mii de lei mii de lei/1t
Volumul Cost marginal,
producţiei, t Cos Cost Cost Cost
Cost
Cost mii de lei/11
t variabi variabi
total fix total
fix l l
520 13
40 200 320 5 8 8
760 10,8
70 200 560 2,86 8 8
1100 6
100 300 800 3 8 11,33
1350 11
150 300 1050 2 7 5
1700 9
200 300 1400 1,5 7 7
2480 8,5
320 400 2080 1,25 6,5 6,5
430 7,75
500 400 3900 0,8 7,8 10,11
0 8,6
Datele respective ne permit să concludem că, în funcţie de creşterea volumului de producţie, de regulă,
se reduce costul unitar fix.
Majorarea volumului de producţie poate asigura şi reducerea costului unitar variabil, deci, şi reducerea
costului unitar total. Dar această reducere poate avea loc până la o limită, după care creşterea volumului
de producţie poate genera şi creşterea costului unitar total pe baza majorării, in primul rând, a costului
unitar variabil. Creşterea volumului de producţie, în cele mai multe cazuri, duce şi la majorarea costului
marginal.
In cazurile în care firma realizează produse omogene, costul de producţie al unei unităţi de producţie
este indicatorul de bază pentru analiza şi evidenţierea dinamicii lui. Dinamica valorii costului de
producţie în asemenea cazuri se studiază cu ajutorul indicilor individuali:
Ci1
ic  0
Ci
Eficienţa activităţii economice a firmei va creşte atunci când va fi o reducere a costului de producţie

în dinamică (
C C
1 0 ). Indicele dinamicii lui va fi mai mic de o unitate.
i i
Indicele costului de producţie poate fi calculat şi ca raportul dintre costul efectiv în perioada curentă şi
valoarea lui planificată pentru aceeaşi perioadă, C i1p:
C1
ic  1ip
Ci

Majoritatea firmelor contemporane emit mai multe tipuri de produse, fiecare dintre ele având costul
lor de producţie. în asemenea cazuri, pentru analiza dinamicii costurilor mai multor produse, se
foloseşte indicele agregat cu structura fixă a producţiei:
n

C q 1 1
i i
I cf  i 1
n

C
i 1
0 1
q
i i

Diferenţa dintre numitorul şi numărătorul acestui indice determină economisirea cheltuielilor firmei
pe baza reducerii costului de producţie, în cazul în care există o astfel de reducere:
n n
Ec   Ci0 qi1   Ci1qi1
i 1 i 1
Exemplu:
Pentru a urmări calculele concrete, să examinăm următorul exemplu. Să admitem că dispunem de datele
unei firme care a fabricat în două perioade trei produse lactate.
Datele pentru calcularea indicelui dinamicii costului de producţie al producţiei

Anul de bază Anul curent


Costul de Indicii
Produsele Costul de producţie, individuali
Volumul, t producţie, Volumul, t
mii de lei/lt
mii de lei/lt
Brânză 850 8 980 7 0,875
Unt 240 17 210 15 0,941
Smântână 370 5 470 4 0,6

Indicele agregat al dinamicii costului de producţie va fi:


980 * 7  210 *19  470 * 4 12100
I cf    0,879
980 * 8  210 *17  470 * 5 13760
Deci, costul de producţie în ansamblu pe firmă s-a redus în perioada curentă cu 22,1% faţă de
perioada de bază. Pe baza acestei reduceri firma a economisit o sumă de
n n
Ec   Ci0 qi1   Ci1qi1  13760  12100  1660 (mii de lei)
i 1 i 1

Costul producţiei totale în anul curent a fost cu 630 mii de lei mai mare decât în anul de bază. Să
descompunem această creştere pe factori. Creşterea totală este:
n n
Ct   Ci1qi1   Ci0 qi0  630
i 1 i 1

de unde creşterea (reducerea) pe baza schimbării costului unitar:


n n
Ct'   Ci1qi1   Ci0 qi1  1660
i 1 i 1

iar creşterea pe baza sporirii volumului de producţie (şi a structurii ei):


n n
Ct'   Ci0 qi1   Ci0 qi0  1030
i 1 i 1

Prin urmare, în anul curent costul total al producţiei s-a micşorat cu 30% pe baza reducerii costului unitar şi s-a
majorat cu 8,1% pe baza creşterii volumului de producţie.
8.3. Reducerea costurilor de producţie
Reducerea costurilor de producţie este direcţia principală a sporirii eficienţei activităţii economice a firmelor.
Fiecare firmă este interesată să obţină producţie cu costuri minime, altfel este greu să fie asigurată o activitate
economică eficientă în condiţiile pieţei concurenţiale.
Reducerea costurilor poate fi asigurată prin perfecţionarea permanentă a tehnologiilor de producţie, folosirea
intensivă a mijloacelor fixe şi circulante, prin combinarea raţională a factorilor de producţie, adaptarea
producţiei la cerinţele pieţei, reducerea cheltuielilor administrative etc.
Pentru reducerea costurilor de producţie, o dată cu evidenţierea lor permanentă, firmele elaborează şi
realizează diferite măsuri în vederea folosirii tuturor rezervelor posibile de perfecţionare a proceselor de
producţie. Cea mai importantă rezervă în această privinţă este reducerea cheltuielilor materiale şi sporirea
productivităţii muncii.
Succese în reducerea costurilor de producţie le obţin în primul rând firmele în care normarea folosirii materiei
prime, a materialelor şi a resurselor de muncă este în centrul activităţii manageriale.
Evident că economisirea cheltuielilor de producţie poate fi asigurată în primul rând pe baza perfecţionării
bazei tehnice a firmelor şi implementarea tehnologiilor avansate. Acestea asigură nu numai sporirea
productivităţii muncii, ci şi economisirea cheltuielilor materiale în urma utilizării normelor progresive a
materiei prime şi diferitelor materiale.
Un loc deosebit în reducerea cheltuielilor de producţie îi revine asigurării sporirii permanente a nivelului
tehnic al proceselor de producţie. înlocuirea utilajelor şi liniilor tehnologice cu altele moderne şi implementarea
tehnologiilor avansate asigură nu numai sporirea productivităţii lor, ci şi reducerea normelor de utilizare a
materiei prime şi a altor cheltuieli materiale.
La unele firme, utilajele sunt vechi, deci, productivitatea lor este redusă, iar costurile exploatării acestor
utilaje rămân ridicate, ceea ce duce la creşterea costurilor totale de producţie. Pentru a reduce costurile, firmele
trebuie să fie preocupate permanent de introducerea utilajelor moderne şi tehnologiilor avansate. Evident că
reutilarea tehnică solicită un efort financiar considerabil. Dar aceste eforturi pot fi recuperate într-un timp scurt
pe baza reducerii considerabile a costului de producţie.
E necesar să se compare investiţiile cu efectele aşteptate atât în urma sporirii volumelor de producţie, cât şi în
urma reducerii costurilor de producţie.
Perfecţionarea organizării proceselor de producţie şi a muncii este de asemenea o rezervă solidă în reducerea
cheltuielilor de producţie.
Practica mondială a demonstrat că amplasarea raţională a locurilor de muncă şi dotarea lor cu toate
instrumentele necesare contribuie esenţial la sporirea productivităţii muncii şi favorizează reducerea costurilor
de producţie. De aceea e necesar să se acorde atenţie perfecţionării organizării producţiei şi muncii, eare
reprezintă un factor principal în calea reducerii costurilor de producţie.
Cheltuielile de producţie pot fi reduse şi pe baza sporirii calităţii producţiei. E necesar să ţinem cont de faptul
că sporirea calităţii producţiei poate fi asigurată pe baza realizării măsurilor suplimentare, care implică şi
cheltuieli suplimentare. Deci, în aşa cazuri, volumul cheltuielilor totale va creşte. Dar sporirea calităţii
producţiei, de regulă, favorizează şi majorarea preţurilor comercializării producţiei. în cele din urmă, sporirea
calităţii producţiei va asigura reducerea cheltuielilor ce revin la un leu producţie realizată.
La reducerea costurilor de producţie contribuie în mod deosebit planificarea costurilor şi elaborarea bugetelor
de cheltuieli ale firmei pentru fiecare perioadă. Planul costurilor de producţie este o parte componentă a planului-
business al firmei şi reprezintă un sistem de calcule tehnico-economice în care se determina cheltuielile
necesare pentru producerea şi comercializarea producţiei totale şi a fiecărui produs.
Scopul elaborării planului este stabilirea optimă a cheltuielilor pentru producerea şi comercializarea volumului
necesar de producţie şi asigurarea utilizării raţionale a resurselor materiale.
Informaţiile iniţiale necesare pentru elaborarea planului costurilor de producţie sunt: volumul producţiei în
expresie naturală şi valorică; normele de folosire a materiei prime, combustibilului şi a altor materiale la o
unitate de producţie; norma de folosire a muncii la o unitate de producţie; valoarea mijloacelor fixe folosite în
procesul de producţie şi normele lor de amortizare; preţurile tuturor tipurilor de materie primă; combustibilul
şi materialele folosite în procesul de producţie; sistemul de salarizare; planul de dezvoltare tehnică şi de
perfecţionare a organizării producerii şi altele. Calculul corect al costurilor are o însemnătate deosebită pentru
toată activitatea următoare a firmei. Numai un calcul corect al costurilor poate contribui ta utilizarea eficientă a
resurselor.
Bugetele de cheltuieli ale firmelor pot fi elaborate după două metode: normativă şi determinarea costurilor în
funcţie de variaţia principalilor factori tehnico-economici.
Principiile metodei normative sunt: existenţa normelor de cheltuieli a materiei prime, combustibilului şi a
altor materiale şi stabilirea devierilor utilizării lor efective de la normele stabilite. Cheltuielile normate se
înmulţesc cu indicele devierilor stabilite pe fiecare tip de materii prime, combustibil şi alte materiale incluse în
bugetul de cheltuieli. Pe baza devierilor se recalculează consumurile normate şi se obţin consumurile normative
ce corespund condiţiilor actuale ale firmei.
Pentru stabilirea costului normat pe fiecare produs se efectuează calculele necesare pe articolele de calculaţie:
materie primă, materiale de bază, materiale auxiliare, combustibil, energie, salarii directe şi defalcări, la care
se adaugă şi cheltuielile indirecte repartizate după una dintre metodele cunoscute.
Evident că bugetul de cheltuieli al unei firme implică elaborarea în prealabil a bugetelor de cheltuieli pentru
fiecare secţie de producţie.
Bugetul de cheltuieli al fiecărei secţii se formează prin însumarea cheltuielilor normate stabilite pe fiecare
produs aparte, iar bugetul de cheltuieli al firmei prin însumarea bugetelor tuturor secţiilor.
Bugetele de cheltuieli normate se elaborează de către firme, înainte de începutul anului nou de planificare,
pentru toate produsele şi tipurile de activitate. Pentru produsele noi incluse în planul de producere, normativele
de cheltuieli se stabilesc după consumurile prevăzute de tehnologia fabricării lor.
A doua metodă de elaborare a bugetului de cheltuieli se bazează pe analiza dependenţei cheltuielilor de
producţie de variaţia volumului de producţie, structurii producţiei, organizării producţiei şi a altor factori. Prin
această metodă se poate determina influenţa schimbării diferiţilor factori în perioada de planificare asupra
volumului cheltuielilor de producţie.
Calculele cheltuielilor de producţie după această metodă se efectuează pe elementele de cheltuieli în
următoarea consecutivi ta te:
- se determină cheltuielile de producţie la un leu producţia - marfă în perioada de bază;
- se calculează costul producţiei - marfă în perioada de planificare conform costului de producţie la un leu
producţie – marfă în perioada de bază;
- se determină influenţa fiecărui factor asupra nivelului de cheltuieli, pe baza căreia se stabileşte
economisirea ori depăşirea cheltuielilor în urma schimbărilor planificate a factorului respectiv în
perioada de planificare;
- costul producţiei-marfa în perioada de planificare, stabilit după norma costului în perioada de bază,
se corectează cu ajutorul sumelor economisirii ori depăşirii cheltuielilor stabilite la etapa anterioară pe
baza îndeplinirii măsurilor planificate.
La suma totală a cheltuielilor de producţie se adaugă cheltuielile legate de transportarea şi
comercializarea producţiei.
Bugetul cheltuielilor de producţie se foloseşte în elaborarea altor părţi componente ale business -
planului şi în determinarea necesităţii de mijloace circulante.

8.4. Managementul prin costuri

Reducerea costurilor faţă de cele calculate sau faţă de realizările din anii anteriori este o tendinţă
obiectivă a tuturor firmelor.
Determinarea corectă a costului de producţie şi urmărirea respectării Iui are o importanţă
considerabilă pentru fiecare unitate organizatorică a firmei, deoarece nu există producţie fără costuri.
în scopul înregistrării devierilor generatoare de modificări ale costurilor şi stabilirii controlului strict
asupra acestora, în ultimii ani multe firme, pe lângă alte metode de gestionare, aplică şi managementul
prin costuri.
Managementul prin costuri este o metodă de conducere care asigură realizarea obiectivelor stabilite în
limitele costurilor prestabilite.
Costul de producţie este elementul de bază în asigurarea competitivităţii producţiei şi stabilităţii
firmei. Deci, el este pârghia principală în perfecţionarea gestiunii economice a firmei. Astfel, activitatea
managerială a firmelor este de neconceput fără acumularea operativă a informaţiei despre costurile de
producţie.
Evident că dezvoltarea economică, sporirea eficienţei activităţii economice pot fi asigurate în primul rând
graţie aplicării metodelor de management bazate pe reglementarea strictă a costurilor.
Managementul prin costuri, numit în limbajul economic şi managementul prin bugete, are scopul de a asigura
utilizarea metodelor adecvate în realizarea controlului operativ asupra costurilor, astfel asigurând optimizarea
întregului proces de activitate economică.
Managementul prin costuri permite stabilirea şi urmărirea costurilor de producţie pe diferite unităţi şi trecerea
responsabilităţilor pentru respectarea costurilor prestabilite în bugetele respective la aceste niveluri.
Totodată, sunt argumentate mai obiectiv deciziile luate în desfăşurarea proceselor de producţie de fiecare
unitate de producţie a firmei. Astfel, fiecare unitate de producţie participă activ la formarea costului total de
producţie. In asemenea condiţii, costul de producţie devine instrumentul principal de control al procesului de
producţie, metoda principală de conducere a întregii activităţi a firmei.
In scopul realizării cu succes a managementului prin costuri, evidenţierea costurilor trebuie organizată în aşa
fel, încât să reflecte şi să controleze procesul de producţie în toate fazele.
Managementul prin costuri permite modelarea tuturor proceselor din cadrul firmei, începând cu aprovizionarea
şi încheind cu comercializarea producţiei fabricate. Pe baza informaţiilor acumulate cu privire la costurile de
producţie pot fi luate decizii operative şi eficiente, capabile să amelioreze situaţia creată.
Pentru a orienta corect politica de producţie şi cea comercială, fiecare conducător de firma trebuie să ştie cât mai
exact costurile stabilite la fiecare fază de producţie şi preţurile posibile de comercializare a producţiei. O astfel
de informaţie amplă şi corectă poate fi acumulată şi utilizată eficient în cadrul realizării managementului prin
costuri.