Bine te-am găsit !

În articolele precedente spuneam că tranzistoarele sunt nişte componente electronice a căror

funcţionare este foarte asemănătoare cu cea a unui robinet: debitul de fluid (semnalul de ieşire)
este controlat prin ajustarea corespunzătoare a rotiţei de reglaj a acestuia (semnalul de intrare).
Spre deosebire de un simplu robinet, un tranzistor poate fi montat în “instalaţia” noastră” în mai
multe moduri, numite pe scurt “ conexiunile tranzistorului”. Aşadar, astăzi vom vorbi despre:

 Conexiunile tranzistorului – Generalităţi

 Conexiunea de tip emitor comun (EC)
 Conexiunea de tip colector comun (CC)
 Conexiunea de tip bază comună (BC)

Conexiunile tranzistorului – Generalităţi

În articolul despre tranzistoare spuneam că tranzistoarele sunt legate simultam în două circuite:

 un circuit de intrare (prin care tranzistorul primeşte semnalul de comandă);

 un circuit de ieşire (prin care tranzistorul controlează semnalul de ieşire conform
indicaţiilor semnalului de intrare).

Acest lucru, corelat cu faptul că un tranzistor are doar 3 terminale sugerează că indiferent cum
am conecta acel tranzistor, întotdeauna unul din cele 3 terminale este comun atât circuitului de
intrare cât şi a celui de ieşire. Terminalul comun celor două terminale este în acelaşi timp cel
care dă numele conexiunii: emitor comun, colector comun sau bază comună. Sau cel puţin aşa
este “etimologia” oficială [1, 2, 3 etc.].

În ceea ce mă priveşte, “etimologia” oficială nu mi-a fost prea clară de la bun început şi de aceea
făceam uşor confuzii între conexiunile tranzistorului. Ştiind că sunt şanse ca nici pentru tine
“etimologia” oficială să nu fie prea clară, o reformulez în felul următor:

Conexiunile tranzistorului se denumesc în funcţie de terminalul (tranzistorului) care este legat

direct la una dintre bornele sursei de alimentare a circuitului respectiv. Astfel, conexiunile
elementare posibile ale tranzistorului sunt în număr de 3 şi se numesc “emitor-comun”,
“ colector -comun” sau “bază comună”.

Cu convingerea că acum ţi-e mai clar de ce conexiunile tranzistorului se numesc aşa cum se
numesc, hai să vedem, pentru fiecare din ele, ce anume le diferenţiază pe unele de celelalte.

Conexiunea de tip emitor comun (EC)

Aşa cum sugerează definiţia dată mai sus, conexiunea de tip emitor comun (EC) presupune ca
emitorul tranzistorului să fie legat la una din bornele sursei de alimentare. Modul complet de
conectare emitor comun este arătat în figura 1, unde am trasat şi drumul parcurs de semnalul de
intrare (linia punctată din stânga) şi cel de ieşire (linia punctată din dreapta).

Figura 1. Conexiunea emitor comun (EC) a unui tranzistor bipolar de tip NPN.

Semnalul de intrare este aplicat între bază şi emitor, permiţând astfel controlul asupra curentului
de colector. Modificarea curentului de colector înseamnă practic modificarea rezistenţei dintre
colectorul şi emitorul tranzistorului (pe care o vom numi prescurtat RCE). Observăm că în serie
cu RCE este legată şi o rezistenţă R.Col. (rezistenţă de colector) şi că cele două formează un divizor
de tensiune în punctul notat cu Ustatic.

Punând cap la cap informaţiile de mai sus, putem spune că semnalul de intrare controlează
valoarea lui RCE, care la rândul ei va modifica raportul de divizare al divizorului de tensiune şi
implicit va modifica şi valoarea tensiunii din punctul Ustatic. Ustatic, împreună cu borna GND
(masa), reprezintă punctele din care este cules semnalul de ieşire.

Conexiunea emitor comun este caracterizată de o amplificare în putere foarte mare, putând oferi
la ieşire curenţi şi tensiuni chiar şi de sute de ori mai mari decât cei aplicaţi la intrare.
Bineînţeles, tensiunile şi curenţii de ieşire nu pot fi niciodată mai mari decât cei pe care îi poate
oferi sursa de alimentare a respectivului circuit.

Trebuie să ştii că în cazul conexiunii emitor comun, semnalul de intrare şi cel de ieşire se află
defazate cu 180º. Asta înseamnă că dacă la un moment dar tensiunea semnalului de intrare creşte,
cea a semnalului de ieşire scade, şi invers. De exemplu:
  dacă între baza şi emitorul din figura 1 avem 0V, între punctul Ustatic şi masă (GND)
tensiunea va fi maximă (practic egală cu Ucc+);
 dacă între baza şi emitorul din figura 1 avem cel puţin 0,65V, între Ustatic şi masă (GND)
tensiunea va fi minimă (practic 0V).

Din cauza acestui defazaj, spunem că emitor comun este o conexiune inversoare (sau de
inversor).

În acest punct conexiunea emitor comun pare să fie foarte potrivită pentru amplificarea
semnalelor de orice gen. Din păcate, schema de bază (cea din figura 1) nu permite lucrul cu
semnale mai mici decât tensiunea de deschidere a joncţiunii B-E a tranzistorului respectiv. Pe
lângă asta, toate semnalele mai mari de 0,65V vor determina aceeaşi tensiune Ustatic, adică Ustatic
= ~ 0V. În concluzie, amplificarea cu care se lăuda mai sus conexiunea emitor comun este
valabilă doar atunci când semnalele de intrare au tensiuni foarte, foarte, foarte apropiate de
0,65V. Din fericire, există o soluţie simplă prin care putem convinge conexiunea emitor comun
să lucreze cu o gamă mai largă de semnale de intrare, însă despre ea vom vorbi în articolul viitor.

Conexiunea de tip colector comun (CC)

În acest tip de conexiune colectorul tranzistorului este legat direct la una din bornele sursei de
alimentare. Modul complet de conectare colector comun este arătat în figura 2, unde am trasat şi
drumul parcurs de semnalul de intrare (linia punctată din stânga) şi cel de ieşire (linia punctată
din dreapta).

Figura 2. Conexiunea colector comun (CC) a unui tranzistor bipolar de tip NPN.

Semnalul de intrare este aplicat şi de această dată tot între bază şi emitor, permiţând astfel
controlul asupra curentului de colector. De asemenea, rezistenţa care în figura 1 era conectată în
colector, acum este conectată în emitor, motiv pentru care este rebotezată în R.Em. (rezistenţă de
emitor).
Urmărind linia neagră din figura 2 stânga, observăm că în drumul său, semnalul de intrare
ajunge în punctul Ustatic, unde suferă o atenuare cu circa 0,65V din cauza joncţiunii B-E prin care
tocmai a trecut. Ţinând cont de faptul că semnalul de ieşire este preluat tot din punctul Ustatic, asta
înseamnă că în conexinea colector comun, semnalul de ieşire va fi mereu cu 0,65V mai mic decat
semnalul de intrare.

Din acest motiv, conexiunea colector comun este numită şi repetor pe emitor, deoarece “repetă”
pe emitor semnalul aplicat la intrare (scăzând bineînţeles cei ~0,65V care se pierd pe joncţiunea
B-E).

O consecinţă directă a acestui lucru este faptul că amplificarea în tensiune a conexiunii colector
comun este un pic mai mică decât 1, adică practic este un atenuator, tensiunea de ieşire fiind
puţin mai mică decât cea de intrare. Însă marele avantaj al acestei conexiuni este dat de
amplificarea în curent care este practic egală cu factorul de amplificare al tranzistorului. Din
punct de vedere practic, asta înseamnă că la ieşire pot fi conectate sarcini care vor curenţi de
intensitate mare (un motor electric, un difuzor, un bec cu incandescenţă etc.) în timp ce la intrare
poţi aplica semnale de la surse care nu pot da decât curenţi de intensităţi foarte mici. Dintre toate
conexiunile tranzistorului, conexiunea colector comun are cea mai mare amplificare în curent.

În conexiunea colector comun semnalele de intrare şi cel de ieşire sunt în fază, adică dacă
semnalul de intrare creşte, la fel face şi cel de ieşire.

Conexiunea de tip bază comună (BC)

Acest ultim tip de conexiune este caracterizat în principal de faptul că baza tranzistorului este
legată direct la una din bornele sursei de alimentare. Modul complet de conectare bază comună
este arătat în figura 3, unde am trasat şi drumul parcurs de semnalul de intrare (linia punctată din
stânga) şi cel de ieşire (linia punctată din dreapta).
 Figura 3. Conexiunea bază comună (BC) a unui tranzistor bipolar de tip NPN.

În cazul în care mai era vreo îndoială, controlul curentului de colector se realizează şi în acest
caz tot prin aplicarea semnalului de intrare între bază şi emitor. La fel ca si conexiunea emitor
comun, conexiunea bază comună presupune utilizarea unei rezistenţe de colector (RCol.). De fapt,
dacă ne uităm mai atent la figurile 1 şi 3 vom vedea că bază comună este o structură emitor
comun în care baza şi emitorul sunt conectaţi unul în locul celuilalt.

Conexiunea bază comună nu se laudă cu o amplificare prea mare nici în curent şi nici în
tensiune, însă oferă avantajul unei foarte bune izolări a circuitului de intrare faţă de semnalele
care circulă în circuitul de ieşire. În mod natural tindem să credem că doar semnalul de intrare
determină ceea ce se întâmplă în circuitul de ieşire, însă în realitate (chiar dacă într-o măsură
mult mai mică) există şi o influenţă inversă – semnalele din circuitul de ieşire influenţează
fenomenele din circuitul de intrare. Ei bine, după cum spuneam şi mai sus, conexiunea bază
comună nu permite decât valori foarte reduse ale aceastei influenţe inverse. La frecvenţe de până
la câteva sute de MHz, influenţa inversă este neglijabilă, însa în circuitele de radiofrecvenţă
aceasta poate crea probleme serioase. Acesta este şi motivul pentru care conexiunea bază
comună este predominant folosită în circuitele de înaltă frecvenţă.

Din punct de vedere al domeniului de valori în care poate varia semnalul de intrare, conexiunea
bază comună are aceeaşi problemă ca şi conexiunea emitor comun: amplificarea este constantă
doar atunci când semnalul de intrare are valori foarte, foarte apropiate de tensiunea de deschidere
a joncţiunii B-E. Mai mult, studiind mai atent figura 3 vom observa că pentru ca semnalul de
intrare să poate intra în joncţiunea B-E, acesta trebuie aplicat cu plusul (+) pe bază şi cu minusul
(-) pe emitor. În concluzie, conexiunea bază comună, aşa cum este ea prezentată în figura 3, are
o amplificare constantă doar atunci când semnalul de intrare are valori foarte apropiate de
valoarea de -0,65V. Din fericire, şi în acest caz există soluţii prin care conexiunea bază comună
poate fi ajutată să lucreze şi cu alte valori are semnalului de intrare însă pe acestea le voi aborda
cu alta ocazie.

În ceea ce priveşte defazajul dintre semnalele de intrare şi cel de ieşire, în cazul conexiunii bază
comună acesta este de 0º, adică dacă semnalul de intrare creşte sau scade la fel face şi cel de
ieşire.

În încheiere vreau să centralizez cele mai importante caracteristici care ne interesează atunci
când vorbim despre conexiunile tranzistorului [3].

Conexiune
Conexiune emitor comun Conexiune bază
Parametru colector comun
(EC) comună (BC)
(CC)
Amplificare în
Mare (100-200) Unitară (~1) Medie (10-50)
tensiune
Amplificare în Foarte mare (100-
Mare (50-300) Subunitară (<1)
curent 800)
 Impedanţă de Medie (de la câteva sute de Mare (de câţiva Mică (de cel mult
intrare Ω şi până la câţiva kΩ) kΩ) câteva zeci de Ω)
Medie (aproximativ egală cu Foarte mare (de cel
Impedanţă de Mică (de cel mult
valoarea rezistenţei de puţin câteva sute de
ieşire câţiva Ω)
colector) kΩ)
Defazaj 180º 0º 0º

Conexiunile tranzistorului, aşa cum au fost ele prezentate în acest articol, nu sunt rezervate
exclusiv tranzistoarelor bipolare de tip NPN ci pot fi utilizate cu orice alt tip de tranzistoare
ţinând cont doar de următoarele reguli simple:

 poarta (G) se conectează în locul bazei (B), sursa (S) în locul emitorului (E) şi drena (D)
în locul colectorului (C);
 pentru tranzistoare bipolare de tip PNP sau tranzistoarele cu efect de câmp cu canal P, se
inversează polaritatea tensiunii de alimentare.

Chiar dacă aşa cum sunt prezentate aici conexiunile tranzistorului par prea puţin practice, aş vrea
să înţelegi că acestea sunt echivalentul unor cărămizi: astăzi ai învăţat care-i treaba cu forma lor
brută iar data viitoare vei începe să înveţi cum le poţi şlefui astfel încât să poţi construi ceva
practic cu ele.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, distribuie-l mai departe în grupul tău de prieteni !

Cu bine,