Declasarea profesorimii române

de Mihai Maci28 martie 20190

Citire în 37 min

”Meseria de profesor nu şi-a pierdut doar “aura” prestigiului social, ci şi

conţinutul. Cândva, profesorul era profesionistul unui domeniu…Acum,
profesorul a ajuns un repetitor: mai înainte de toate nu are mijloacele de a se
păstra în contact cu lucrurile semnificative din domeniul său, apoi nu mai are
timpul, diponibilitatea (şi – de multe ori – nici formaţia necesară) pentru a le
aprofunda. Cum s-a ajuns aici? Care a fost logica acestei decăderi?”

Studiul “Educaţie pentru democraţie în şcolile din România” (realizat de

Universitatea Babeş-Bolyai şi dat publicităţii la finele anului trecut), aduce la lumină
câteva aspecte legate de “atitudinile şi valorile profesorilor” din ţară. Astfel, aproape
jumătate dintre-aceştia au un “ataşament scăzut faţă de prezenţa unui regim
democratic” (în schimb sunt sensibili la un lider autoritar şi – e de bănuit –
carismatic), au o încredere ridicată în instituţiile de forţă (armată şi poliţie) şi în
“gardianul tradiţiei” (Biserica), sunt (din ce în ce mai) reticenţi faţă de “străini” – romi,
imigranţi, cupluri dezorganizate (ca să nu mai vorbim de homosexuali) – şi cred că
şcoala românească e mai bună decât cea din alte ţări (dar nu tot aşa de bună ca pe
vremea lui Ceauşescu). Primul şi ultimul punct (din cele selectate de mine – dar
studiul merită parcurs în întregime) lasă să se întrevadă nostalgia Tovarăşului, iar
cele centrale trimit la idealul unei omogenităţi “sub lege”, în care “fiecare să fie
respectat” (iar marginalii excluşi). Această panoramă a “valorilor profesorilor din
România” vine la 10 zile după faimosul Referendum în care s-a văzut clar cât de
echilibrat e votul din rural şi urban precum şi din regiunile dezvoltate şi cele sărace,
fapt ce pune în discuţie teza “electoratului captiv” (din mediul rural şi din sudul ţării
sau din Moldova de mijloc) cu care – până acum – se explicau (prea) multe. Nu ştiu
ca cineva să fi fost curios să facă o cercetare de sociologie a profesiilor aderenţilor la
“Vatra Românească” sau la “Partidul România Mare” (cel puţin eu n-am văzut aşa
ceva), însă îmi permit să cred că – dacă s-ar face – frecvenţa dăscălimii în aceste
formaţiuni politice ar fi surprinzătoare. Nici doamna Andronescu, nici liderii sindicali
lipiţi de partide n-au dus niciodată lipsă de suporteri printre profesori. Şi, în ciuda a
ceea ce pare, au beneficiat nu doar de adeziunea – mică în fond – a celor din
administraţia educaţiei (direct interesaţi în conservarea funcţiilor sau în avansări), ci
şi de o simpatie (destul de bizară) în rândul “cadrelor de bază” ale învăţământului.
Toate acestea ne spun două lucruri: mai întâi că profesorimea – mică şi medie
(adică majoritatea; cei cu salarii de până în 6 000 de lei; mai exact, cu media pe la
3000) – e conservatoare; nu (mai) gustă noul, inovaţia şi nici nu are optici alternative
(care, eventual, să genereze soluţii) la problemele cu care se confruntă. Înainte de-a
ne mira de această stare de lucruri, să ne amintim că – în mod regulat – şcoala
noastră a fost supusă din 1997 la nenumărate şocuri de “schimbare” şi de “reformă”.
Nu cred că e cineva care să le mai ţină socoteala. În mare, acestea au constat cam
în două lucruri: atribuţiile profesorului s-au înmulţit (pe acelaşi salariu) şi birocraţia
formularelor a crescut exponenţial. Evident, au apărut şi “băieţii deştepţi” (sau “fetele
deştepte”, căci în educaţie egalitatea de gen e o realitate), care au început să se
joace cu punctele şi subpunctele formularelor, au creat noi genuri ale birocraţiei
(ARACIP, ARACIS, CNCSIS, UEFISCDI, CNATDCU), s–au plimbat în toată lumea
pe “fonuri nerambursabule”, au “coordonat” culegeri şi alte “materiale didactice”, s-au
împăunat cu doctorate şi, pe aceste trepte – mai puţin fragile decât par – au scăpat
de condiţia tot mai puţin invidiabilă a celorlalţi. Fireşte, această evadare i-a
nemulţumit pe pălmaşii învăţământului, legaţi de glie prin şcoli cu “cazuri sociale”
sau prin facultăţi unde absenteismul e regula, nu excepţia. Azi, profesorul de rând e
un amestec de poliţist de proximitate, alfabetizator, conţopist de formulare, sergent
la raport (în faţa tuturor comisiilor ce-i cad pe cap) şi ceva imprecis, între donator
(căci duce de-acasă ceea ce-i lipseşte şcolii) şi om de serviciu (căci – după celebra
lege a d-lui Boc – funcţiile acestea s-au împuţinat dramatic). Şi, pentru toate la
pachet, e plătit cu un salariu care – la finele carierei – e cam un sfert din cel al unui
chelner în Occident, iar la început de carieră se cuantifică în Cola şi ţigări. A, să nu
uităm: acestor oameni li se aminteşte ocazional că un sudor (din acela cu 10 clase şi
2 de profesională), poate încasa uşor dublul salariului lor. Aşa că – pe cale de
consecinţă (şi acesta e al doilea punct) – profesorii se simt declasaţi şi această
conştiinţă îi face reactivi. În urmă cu trei decenii – nu mai vorbesc de 8 sau mai
multe – faptul de a fi profesor însemna ceva în comunitatea căreia omul îi aparţinea;
astăzi e un pseudonim pentru slujbaş mărunt, căruia oricine (mai ales angajaţii “cu
studii medii” din “instituţiile de stat”) îi poate da ordine. Slab plătit (e cazul majorităţii),
lipsit de orice demnitate profesională (îl batjocoresc până şi elevii), profesorul de
rând e un frustrat reactiv care ar paria benevol pe un “despot luminat” care să aducă
în lume “ordine şi disciplină” şi să-l reabiliteze şi pe el, săracul, care (cu excepţia
unor ore de meditaţii şi a câtorva firfirei din proiectele altora) n-a primit nimic în cei
30 de ani de “democraţie originală”. Asta ca să nu-i punem la socoteală pe
nenumăraţii absolvenţi de facultăţi cu “modul pedagogic” care şi-au înecat tinereţea
pe la call-center-uri, ghişee de mall sau – în cel mai bun caz – pe la diverse firme de
“organizat evenimente” şi care îşi închipuie că a lucra în învăţământ e un ideal de
neatins.
Mi se vor putea obiecta, cu uşurinţă, câteva lucruri. Mai înainte de toate, faptul că
democratizarea unei activităţi (sau a unei profesii) înseamnă – inevitabil – şi
“dezvrăjirea” ei. Meseria de profesor avea o greutate reală atunci când profesorii
erau puţini şi cunoaşterea lor era păstrată – prin ritualuri stricte – doar în interiorul
castei. Explozia facultăţilor (de după 1990) şi – poate în primul rând – difuzarea în
masă (şi gratuită!) a cunoaşterii (până nu demult) specializate de diverse formate de
televiziune şi, mai ales, de internet a “secularizat” (trecând în domeniul public)
apanajul “mediatorilor cunoaşterii”. Altfel spus, ştiinţa lor e acum accesibilă
(deopotrivă ca posibilitate de-a o obţine şi ca preţ) oricui, în vreme ce “obiectul
muncii lor” a glisat dinspre cunoaştere şi transmiterea ei către ceva nelămurit, între
“gardieni de proximitate” şi funcţionari mărunţi.. Aşa o fi, problema medierii poate fi
considerată mai curând una teoretică pe baza căreia am putea divaga suficient,
însă, iarăşi – înainte de a-i lăsa pe profesori în plata lor – se cuvine să ne întrebăm
două lucruri: cunoaşterea de internet e cea de care avem nevoie pe plan social?
Dacă da, atunci să ne ducem direct la aceasta şi să o folosim eficient, nu să o
mimăm prin tot soiul de “programe naţionale” şi “curriculum-uri”. În al doilea rând: de
ce mai producem profesori (prin Universităţi), dacă – în mod manifest – nu mai avem
nevoie de ei? Nu putem opri mecanismul care generează pagubă întregii societăţi?
Cred că acestor întrebări s-ar cuveni să le răspundem cu toţii, pentru că toţi – şi încă
luaţi împreună – alcătuim societatea. Învăţământul nu e nimic altceva decât o funcţie
a societăţii. Şi dacă societatea decide că nu mai e nevoie de şcoală, atunci mai bine
o suprimăm decât să o menţinem în irelevanţă. A doua obiecţie ce mi se poate
aduce este aceea că, totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa de rău: în definitiv, doar în
ultimii doi salariile profesorilor au crescut spectaculos, iar meseria aceasta nu
presupune nici pe departe riscurile efective ale altor profesii (fie chiar şi aceea de
sudor). La aceasta aş răspunde, mai întâi, că media salarizării pe o ramură e o
sfântă iluzie. Cred că oricine e interesat de problemă poate vedea că 10 % din
angajaţii unui domeniu au salarii foarte mari şi mari, iar 90 % au salarii mici şi foarte
mici. Aceasta e situaţia şi în învăţământ: există o castă de funcţionari ai educaţiei
(prin direcţiuni, Inspectorate, rectorate, Minister, diverse comisii etc.) care au
câştiguri semnificative. Toţi la un loc nu depăşesc o zecime din numărul cadrelor
didactice. Restul pendulează între 2000 şi 6000 de lei pe lună. Nu e şi acesta un
câştig bun pentru România? Ar trebui să-l raportăm la alte categorii profesionale ca
să avem o justă valoare a lui: de pildă cât câştigă un poliţist la angajare şi cu cât se
pensionează? Sau un doctor, sau un magistrat, sau ce doriţi dintre cei plătiţi de stat.
Nu e chiar uşor să-i ceri unui tânăr să se pregătească profesional – căci aceasta e
exigenţa lui majoră – după ce-şi plăteşte cheltuielile (eventual chiria sau transportul),
hrana, hainele şi ce-i mai e necesar din 2 000 de lei. Bine, mi se va spune – şi
aceasta e a treia obiecţie – dar atunci de ce stă în învăţământ? Să se ducă să
lucreze în privat, unde se câştigă altfel. Acum, nu e chiar limpede dacă peste tot în
privat se câştigă mai bine. Impresia mea e că şi acesta e alcătuit din mai multe etaje,
în vârful cărora se află multinaţionalele. Oricât le hulim, tinerii şi le doresc, deopotrivă
pentru salariu, condiţii decente de muncă şi, eventual, stagii în străinătate. La limita
de jos a privatului e angajatorul autohton, perceput – cel mai adesea – ca un
“şmecher”, care te exploatează la sânge, “uită” să-ţi dea ce e al tău, în schimb îţi
cere mereu norme peste orar şi lucru peste atribuţii – toate pe un salariu de nimic.
Negociere nu există în România decât pe posturile “de top” ale administraţiei
centrale, ale marilor companii de stat şi a diverse cluburi mirobolante. Lucrul cel mai
dramatic după 30 de ani de “tranziţie” e acela că antreprenorul autohton nu atrage, ci
sperie tinerii în căutarea unui loc de muncă. Această tristă realitate mărturiseşte
eşecul tranziţiei noastre spre capitalism şi – în acelaşi timp – uşurinţa cu care un
autocrat ar putea reetatiza o bună parte din economie. Ca atare, oricât de multe
neajunsuri ar avea, locul de muncă “la stat” e preferabil celui de “la privat”. În primul
există măcar siguranţa plăţii contribuţiilor de sănătate şi a cotizaţiei de pensie. În al
doilea, după cum o arată continua (şi inutila) modificare a legislaţiei Fiscului, acestea
sunt – de (prea) multe ori – simple iluzii. Pe lângă această “garanţie de stat” a locului
de muncă – şi a pensiei ce decurge din el – mai sunt încă două lucruri care
contează: mai întâi vacanţele (reputate a fi lungi în învăţământ), apoi puţinul (sau
multul) “ce mai cade” din meditaţii. Deşi situaţia dascălilor e puţin invidiabilă de alte
categorii de salariaţi ai statului, ea e – indiscutabil – mai bună decât a muncitorilor
necalificaţi (căci la acest nivel ar fi angajaţi în afara domeniului lor), a vânzătorilor ori
a diverşilor lucrători “pe perioadă determinată”. Acesta e motivul principal pentru
care tinerii se orientează – încă – spre cariera didactică. Dar, în fapt, ea nu le e
profitabilă decât vârfurilor din administraţia (locală şi naţională a) educaţiei, precum
şi diverselor personaje din alte domenii (mai ales din cele bine plătite: medicină,
jurisprudenţă, armată, servicii secrete, poliţie, politică, înaltă administraţie etc.) ce
doresc să-şi adauge înaintea numelui particula “profesor universitar doctor” (şi, mai
nou, “habilitat”).
Meseria de profesor nu şi-a pierdut doar “aura” prestigiului social, ci şi conţinutul.
Cândva, profesorul era profesionistul unui domeniu. Condiţia lui îi îngăduia să se
ţină up to date cu informaţia specializării sale, timpul îi îngăduia să o aprofundeze,
formaţia lui universitară să o structureze şi harul personal să o expună – actualizată
an de an – elevilor (sau studenţilor) lui. Acum, profesorul a ajuns un repetitor: mai
înainte de toate nu are mijloacele de a se păstra în contact cu lucrurile semnificative
din domeniul său, apoi nu mai are timpul, diponibilitatea (şi – de multe ori – nici
formaţia necesară) pentru a le aprofunda. În fine, elevii (sau studenţii) sunt cei care
sunt şi, cu rarele excepţii ale şcolilor “de top” (şi a câtorva secţii universitare)
informaţia pe care aceştia o pot asimila e una minimală. La toate acestea se mai
adaugă şi condiţionările formale venite din partea Ministerului (şi a comisiilor lui),
precum şi a Inspectoratelor. Practic, profesorul e mai curând în situaţia de a expune
nişte scheme – tot mai simplificate – care nu mai sunt scheletul cunoştinţelor din aria
lui domenială, ci chiar aceste cunoştinţe. Dincolo de ele, şi pentru profesor, şi pentru
elevi, nu sunt decât examenele şi punctajele în care tot ce contează e reproducerea
lor cât mai mecanică. E limpede că treaba aceasta nu mai are nimic de-a face cu
cunoaşterea şi că, prin reluarea ei anuală, ea erodează şi bruma de cunoaştere cu
care tânărul profesor a venit din facultate. În egală măsură, meditaţiile – care mai
rotunjesc venitul profesorilor – nu doar le reduc drastic timpul necesar informării, ci,
prin caracterul lor stereotip, le sterilizează pasiunea (dacă mai e) pentru nou. Pentru
majoritatea profesorilor cunoştinţele fundamentale sunt cele de facultate – adică cele
dobândite până la 22 de ani – cărora, ulterior, li se adaugă foarte puţin (şi, mai ales,
puţin din studiu; majoritatea noilor informaţii venind din hazardul unor emisiuni de
televiziune sau a unor pagini de web). Sigur că există nenumărate “comisii de
calitate” prin şcoli şi universităţi, însă acestea nu pot spune nimic despre calitatea
cunoştinţelor oamenilor din învăţământ din simplul motiv că nu cu aceasta se ocupă,
ci cu număratul unor bife din tot soiul de formulare. Iar bifele acelea nu se află în
formulare fiindcă înseamnă ceva, ci, pur şi simplu, pentru că trebuie puse. Aşa că
respectiva comisie – ca, de altminteri, toate celelalte – constată că sunt acolo şi că
ies la număr. În vreme ce alte domenii ale cunoaşterii – cel medical sau IT-ul, de
pildă – se dezvoltă şi cer competenţe din ce mai specializate (şi care sunt plătite pe
măsura specializării), învăţământul decade într-o generalitate plată şi, în bună
măsură, inutilă. Societatea nu are ce să facă cu ea, elevilor nu le e de nici un folos,
pentru dascăli a ajuns o rutină sterilă iar suma tuturor e un amar sentiment al
zădărniciei. Şi, evident, conştiinţa minoratului profesional se acompaniază cu aceea
a minoratului pecuniar.
Cum s-a ajuns aici? Care a fost logica acestei decăderi? Şi de ce, pe fundalul ei, se
proiectează nostalgia unei perioade pe care nu o caracteriza nici libertatea de
expresie, nici circulaţia liberă a informaţiilor, nici bibliografiile şi nici tehnologia de
acum? Răspunsul cel mai simplu e acela că dificultăţile prezentului ne fac să privim
cu mai multă îngăduinţă rătăcirile trecutului şi să-i vedem, hiperbolizate, părţile bune.
În definitiv, în lumea lui Ceauşescu, atât în mod oficial, cât şi în conştiinţa publică,
criteriul diferenţierii sociale îl constituia educaţia. Deopotrivă salarizarea şi “funcţiile
de conducere” erau – cel puţin după 1965 – în funcţie de competenţa profesională
atestată de diplomă. Numărul celor cu studii (liceale la începutul comunismului,
universitare ulterior) era destul de mic – raportat la scara populaţiei, iar tinerii
studioşi proveneau, în bună măsură, din familii rurale ori de la periferia urbanului.
Pentru ei, la fel ca şi pentru părinţii lor, şcoala – mai ales cea superioară – era o
modalitate de urbanizare şi, în măsura în care le oferea accesul la poziţii publice de
responsabilitate (şi bine retribuite), de “îmburghezire”. Chiar în copilăria lor rurală,
faptul de a se dedica învăţăturii era ceva mult mai uşor – şi mai acceptabil – decât
muncile fizice pe care erau obligaţi să le facă pentru a-şi ajuta părinţii. În plus,
profesorii acelui timp se bucurau de un dublu prestigiu: pe de o parte erau
supravieţuitorii interbelicului sau, mai exact, a ceea ce interbelicul avusese bun – o
şcoală de tradiţie franco-germană, în care accentul era pus pe cultura generală, pe
formarea umanistă şi pe educarea unei gândiri deschise. Toate acestea contrastau
cu dogmatismul primelor decenii ale comunismului românesc şi atrăgeau, tocmai
prin contrast, un tineret care nu voia doar şcolarizare universală (pe care i-o oferea
Partidul), ci şi prestigiul unei şcoli autentice. O dată cu reformele dintre 1965 şi 1972
lucrurile acestea sunt parţial instituţionalizate şi ele devin un atractor al mobilităţii
sociale. A doua sursă de prestigiu o constituie viziunea magică a omului rural cu
privire la cel care stăpâneşte cuvintele. Să nu uităm că timp de secole, viaţa
“oamenilor pământului” a depins de ceea ce un funcţionar a însemnat în diverse
registre – mai ales cele de impozitare sau de chemare la armată – şi că ţăranul
(aproape întotdeauna) s-a văzut supus destinului pe care i-l (pre)scria mânuitorul
cuvintelor. Aşa că, în bună măsură, profesorul – ca deţinător al cunoaşterii – se
înfăţişa tinerilor rurali ca un amestec de Herr Profesor, înalt funcţionar şi cvasi-
şaman ce schimbă destine. E foarte adevărat, profesorii erau pe atunci puţini (mai
ales după epurările din anii ’50) şi, chiar dublaţi de cei “pe puncte”, îşi păstrau
neştirbit prestigiul. Contingentele de studenţi fiind mici, contactul dintre profesor
(universitar) şi elevi/studenţi era mult mai apropiat şi filiaţia academică (“am fost
elevul/studentul lui X”) bine conştientizată. Cariera didactică – mult mai puţin
formalizată decât alte funcţii publice – îi îngăduia profesorului să se ţină la curent cu
informaţia domeniului lui (atâta câtă se publica în ţară) şi, dacă avea elevi/studenţi
dotaţi şi silitori să o împărtăşească cu aceştia. Învăţământul era astfel, asemeni
artelor, o filieră vocaţională, în care – cu toate limitările vremii (mai ales cele
ideologice şi cele decurgând din relativa izolare informaţională) – un om putea trăi
onest făcând ceea ce îi plăcea.
E în această imagine, neîndoilenic, o bună doză din fascinaţia celor ce atunci se
uitau la profesori ca la nişte maeştri, şi din nostalgia celor care – acum – regretă acel
timp. În fapt, încă de pe atunci, realitatea era ceva mai prozaică. Aşa cum bine a
arătat-o Dragoş Sdrobiş, şcoala interbelică e – în bună măsură – sub nivelul
retroproiecţiilor cu care a fost investită încă din vremea comunismului şi mai ales
după aceea. Pe de altă parte, aşa cum se va întâmpla şi după 1990, ea ajunge la o
limită a calităţii a ceea ce poate produce datorită faptului că dezvoltarea economică
a societăţii româneşti din acel timp nu era atât de rapidă şi de amplă pentru a
valoriza expertiza unui tot mai mare număr de tineri formaţi în mediul universitar.
Naţionalismul (intens cultivat între războaie), apoi alunecările spre extremă sunt
dovada faptului că – luată în ansamblu – şcoala acelui timp nu a fost chiar atât de
minunată cum pare retrospectiv. Însă, cum s-a întâmplat de multe ori în istoria
noastră, mai înainte de-a o putea judeca în contextul epocii ei ne-am pomenit cu o
bulversare istorică de asemenea proporţii, încât tot ceea ce i-a fost anterior a părut,
dintr-o dată, a fi idilic.
La fel ca toate sectoarele vieţii publice şi şcoala a fost – după reforma din 1948 –
obligată să adopte modelul şi metodele sovietice. În ciuda entuziasmului mimat,
lucrul acesta s-a făcut, mai peste tot, à contre coeur şi – după cum avea să se vadă
destul de repede – nu a lăsat urme marcante (decât prin anecdotic) în minţile celor
care au fost nevoiţi să-l traverseze. Totuşi, un lucru e neîndoielnic, spre deosebire
de ingineri sau medici – a căror cunoaştere e “obiectivă” şi, prin urmare, relativ
impermeabilă ideologic (deşi şi ei erau în situaţia de a trimite la “realizările ştiinţei
sovietice”) – corpul profesoral a suferit mai brutal şocul “sovietizării”, fiind obligat nu
doar să facă genuflexiunile de rigoare în faţa puterii ocupante ci şi, în lipsa
necesarului de activişti, sa-i propage doctrina. Orice s-ar spune, această “întoarcere
a armelor” (mai ales de către oameni care cu puţin timp înainte fuseseră partizani ai
Legiunii sau apologeţi ai “Cruciadei împotriva bolşevismului”) a fost observată şi
înregistrată de mentalul public. Al doilea lucru ţine de faptul că – pentru a-şi afirma
logica modernizatoare, pe model rusesc (adică prin industriile grele) – statul
comunist valorizează intens (şi oarecum compensator, dacă ne uităm la interbelic) o
altă profesie, în speţă cea de inginer. Neutră ideologic, aplicată (fapt ce contează
pentru o primă generaţie deprinsă cu munca fizică), cerută de regim, dar relativ
independentă – în virtutea tehnicităţii ei – de acesta, ingineria dobândeşte în acest
timp un prestigiu pe care nu-l va pierde decât odată cu decăderea industriilor, după
1990. Lucru foarte important, mai ales în acele timpuri sărace ale reconstrucţiei, un
inginer era plătit mult mai bine decât un profesor. Ulterior, în vremea naţional-
comunismului, un inginer avea mai multe şanse de a-şi găsi un loc de muncă în
urban, unde erau marile fabrici, decât un profesor (care se vedea obligat să trăiască
din supliniri, în “oraşele închise” concursurilor).
“Liberalizarea” de după 1965 a părut să fie, într-o anumită măsură, triumful
profesorilor asupra inginerilor. Brusc, întreaga istorie – şi asta înseamnă nu doar
istoria ca disciplină, ci şi istoriile domeniale (a literaturii, a artei, a muzicii, a diferitelor
ştiinţe) – se cerea rescrisă şi, în acest efort, cadrele didactice (universitare în primul
rând, dar şi cele din şcoli) erau solicitate să-şi facă “datoria patriotică”. Şi-au făcut-o,
mulţi cu onestitate şi cu un patriotism care nu era mimat. Însă, chiar în acel timp, cei
care au câştigat jocul au fost tot inginerii: cunoştinţele lor au animat efortul a sute de
mii de muncitori manuali care au ridicat fabricile comunismului şi, în jurul lor les cités
dortoirs ce definesc, indelebil, peisajul oraşelor noastre. Dezvoltarea exponenţială a
oraşelor în deceniul al 6-lea şi al 7-lea pune o acută problemă a serviciilor –
medicale, alimentare şi educative. Pentru a o rezolva, statul comunist creează cele
trei tipuri de Licee: Sanitar, Economic şi Pedagogic plus o treaptă intermediară,
menită a-i prelua în şcolile gimnaziale pe cei care absolveau învăţământul primar
(ambele cicluri fiind, de acum, obligatorii): Institutele Pedagogice de 3 ani. Născute
dintr-o necesitate evidentă (aceea de a şcolariza baby-boomer-şii de după Război şi,
ulterior, de după Decretul din octombrie 1966, care trebuiau să facă 8 clase
obligatorii), IP3-urile pun o problemă serioasă: cunoaşterea profesorilor poate fi
“comprimată” în “variantă scurtă”. Astfel, disticţia dintre un absolvent de asemenea
Institut şi unul de Universitate (cu 5 ani) devine ambiguă, în vreme ce aceea dintre o
asistentă şi un doctor, sau un tehnician şi un inginer rămâne clar marcată. Să mai
adăugăm un lucru: în domeniul disciplinelor pedagogice (adică pe care le urmau
viitorii profesori), IP3-urile au fost prima formă de învăţământ superior de masă din
România. E straniu că, în contextul exploziei studiilor universitare de după 1995 şi a
“implementării Procesului Bologna” (după 2004), al cărui prim ciclu – cel esenţial – e
tot de trei ani, nimeni nu s-a gândit să reconsidere experienţa IP3-urilor din anii ’60 –
’70. Într-un fel sau altul, am fost şi aici protocronişti, avându-ne “Bologna noastră” cu
trei decenii şi jumătăte înaintea celei europene! Partea ciudată a lucrurilor e aceea
că nu am evaluat-o niciodată; nu ştim ce s-a întâmplat cu dascălii formei scurte de
învăţământ şi cum a afectat aceasta evoluţia şcolii româneşti.
Pare destul de clar că majoritatea acestor profesori cu formaţie scurtă au profitat de
diverse portiţe legale pentru a-şi “completa” studiile şi a deveni “profesori cu
Universitate”. Nu e însă tot atât de limpede dacă formaţia lor efectivă a făcut saltul
de la Institutul Pedagogic la formaţia universitară. Precaritatea cunoştinţelor acestor
profesori, dimpreună cu generalizarea învăţmântului de 10 clase şi – concomitent cu
acesta – a Liceelor Industriale (sau Agro-Industriale) constituie, după părerea mea,
una din cauzele degradării şcolii româneşti din anii ’80 ai secolului trecut, ce
culminează cu industria “comentariilor” şi a meditaţiilor. Despre felul în care au
afectat acestea din urmă starea învăţământului românesc am vorbit cu altă ocazie.
Argumentul meu de atunci era – şi a rămas – acela că posibilitatea unui câştig
“alternativ” a avut ca efect reducţia informaţiei la scheme şi a gândirii la
mnemotehnică, adică o simplificare drastică (sau – dacă doriţi – ridicolă) a
cunoaşterii, care e cea din care s-a născut învăţământul universitar de după ’89.
Ceea ce era încă bun în şcoala anilor ’80 ţinea de inerţia în virtutea căreia mai
supravieţuiau parcele de materie şi, mai ales oameni ai timpului dinainte, care
refuzau – pasiv – “încadrarea” cunoştinţelor lor domeniale în shemele devenite (prin
examene) obligatorii. Cu rare excepţii, nu se mai lucrează cu/pe surse, ci pe
compilaţii şi rezumate – mai bune sau mai mediocre – iar “vizibilitatea” nu mai ţine
de stăpânirea informaţiei şi de competenţă, ci de capacitatea de a reproduce (acolo
unde e necesar, cu un tremolo patriotic în plus) materialele venite “de sus”.
Generalizarea Liceelor Industriale – menite a “alinia” învăţmântul producţiei (inclusiv
prin introducerea şi, apoi, creşterea orelor de practică) – are ca efect pe de o parte
diminuarea rolului orelor şcolare propriu-zise, pe de alta, prin comprimarea continuă
a materiei, faptul că o bună parte din teorie scapă înţelegerii elevilor şi nu mai poate
fi urmărită de aceştia. Profesorii, mai ales cei de umanioare, văd că noile generaţii,
mult superioare numeric celor precedente, sunt – în realitate – mult sub nivelul
acestora. Datorită faptului că ţara avea nevoie de “personal calificat”, elevii erau
promovaţi – într-o logică în care Bacalaureatul era aproape insignifiant – deşi le
lipseau atât datele minime ale unei formaţii şcolare, cât şi cele ale uneia
profesionale. În ciuda acestui fapt, tot “în concordanţă cu imperativele vremii”
erau de jure angajaţi în uzine – adică în mediul urban – deşi, de facto, cei mai mulţi
se aflau într-un şomaj subvenţionat de stat.
În schimb, absolvenţii de studii superioare – cu excepţia politehniştilor – ajungeau
foarte greu în oraşe. Dacă la aceasta se adaugă şi sărăcia ce se cronicizează (şi
devine tot mai drastică) în acest deceniu, nu e de mirare că profesorii – în ciuda
prestigiului rezidual al funcţiei lor – se proletarizează în ritm accelerat. O lume
săracă are, întotdeauna, alte preocupări decât cultura şi educaţia. Pasiunea pentru
cunoaştere care animase generaţia precedentă e aproape stinsă în anii ’80.
Singurele lucruri care mai contează – şi care îi dau profesorului o pondere (de
altminteri iluzorie) în societate – sunt examenele şi meditaţiile pentru acestea. E
semnificativ faptul că cele trei Licee “vocaţionale” – Sanitar, Economic şi Pedagogic
– ajung să conteze mai mult decât anumite facultăţi şi concursurile de intrare pentru
ele să fie la fel de drastice ca admiterile în Universitate. A fi profesor în acel timp
însemna a recita manualul la clasă şi, dacă zbaterea pentru asigurarea necesarului
cotidian îţi mai lăsa ceva timp, a colporta vorbe culese fie din literatura tolerată de
regim (dar care evita encomiasticul tot mai obligatoriu în acel timp), fie, cel mai
adesea, de la posturile de radio ce criticau “comunismul dinastic” al lui Ceauşescu.
Mai exista încă un échappatoire pentru intelectualitatea medie a acelui timp:
naţionalismul soft şi versificat pe care îl pune în scenă Adrian Păunescu şi trupa lui
de baladişti. Oricât de ciudat ar părea, acest patriotism de pacotilă a îmbibat – ca o
mâzgă groasă – minţile a o mulţime de dascăli deoarece opera subtila artă a
metamorfozării unui neajuns (izolarea noastră tot mai accentuată din acel timp) într-o
calitate (“mândria de a fi români”). Izul patetic-grotesc al “spectacolelor şcolare” îi
datorează mult lui Păunescu, la fel ca şi orientarea unei mulţimi de dascăi spre
naţionalismul de extremă al anilor ’90. La alt nivel, un “intelectual autentic” al acelui
timp e un om ce nu se prostituează prea mult în spectacolele de laudă ale
“Conducătorului iubit”, care are ceva timp pentru el, are şi ceva (re)surse – cele care
rămăseseră în ţară după instaurarea comunismului (adică, în mare, cărţile
interbelicului, inclusiv lucrări de bază publicate în Occident) –, ştie limbile necesare
pentru a le citi şi se închide cu ele, pentru a le aprofunda, în singura cameră încălzită
a casei. Pe de-o parte blocajul (aproape ermetic în ultimii ani) al informaţiei
domeniale, pe de alta reacţia la ideologia oficială, la care se poate adăuga şi
influenţa supravieţuitorilor lumii naufragiate între ’44 şi ’48, îi întorc pe cei ce se
dedică studiului în lumea interbelicului şi a legendelor lui. Departe de a putea
dobândi instrumentarul necesar înţelegerii lumii în care trăiesc, puţinii intelectuali
autentici ai acelui timp alunecă – pe nesimţite – într-un trecut pe care fascinaţia lor îl
poleieşte în culori aurorale. Nu e deloc o întâmplare că primul lucru pe care l-au
adus în atenţia publicului elitele cultivate după 1989 a fost tocmai perioada
interbelică. Şi asta nu doar pentru că supravieţuitorii ei reveneau pe scena publică şi
în media, nu numai pentru că fusese interzisă, ci şi pentru că “generaţia tânără” a
anilor ’80 – ’90 ajunsese să se familiarizeze cu ea mai mult decât cu gândirea
perioadei căreia-i aparţinea. Lucrul acesta a devenit bine vizibil în inadecvarea
discursului intelocraţilor de după 1996 la realitatea lumii româneşti şi, evident, în
eşecul patent al reformelor susţinute de aceştia.
În ciuda a ceea ce pare, Revoluţia nu a rupt zăgazurile cenzurii şi nici nu le-a restituit
oamenilor libertatea de informare pe care comunismul le-o limitase mereu. După
Revoluţie nu am trăit într-o lume în care să avem şansa de cunoaşte – în sens
profesional – trecutul din care ieşeam şi lumea nouă în care intram, căci de lucrări
autohtone (“de sertar”) asupra acestor subiecte nu dispuneam, iar posibilitatea de-a
ni le achiziţiona din Occident era, practic, nulă. Singurele lucruri “ştiute” în acel timp
erau cele vehiculate de presă şi de televiziune. Lipsiţi de exerciţiul diversităţii
mediilor de informare, am trăit – cu toţii – această perioadă ca pe una a reducţiei
cunoaşterii la ştire. În acest proces a jucat un rol deloc neglijabil întregul schematism
format în deceniul precedent, precum şi retorica găunoasă a “omagiilor” obligatorii.
Altoite pe câteva tehnici simple ale media-ei occidentale şi pe principiul capitalist
al rating-ului şi al vânzării ziarului, acestea au creat monstrul televiziunilor, al
radiourilor şi al presei actuale. Oameni d’un certain age, profesorii acelui timp au fost
mai capacitaţi de această (nouă) simplificare a discursului (mai ales când venea la
pachet cu rima baladelor şi sunetul fanfarelor), decât de puţinele surse a căror
aprofundare ar fi putut crea un spaţiu al gândirii libere. Faptul că, deja, ei nu mai sunt
profesionişti a fost ocultat un timp de valul care ia cu asalt noile universităţi private
(şi care recurge – tradiţional – la meditaţii) şi de mutarea, oportună, a unora dintre ei
din învăţământul liceal în cel universitar. Dacă în 1990 exista şansa de-a restructura
cu adevărat şi de-a aşeza pe alte baze universităţile României; destul de repede
aceasta e pierdută. Aducerea masivă a profesorilor de liceu în facultăţi – mai ales în
cele de provincie – are ca efect faptul că tot ceea greva în anii ceauşismului
învăţământul preuniversitar (dezinteresul, lipsa de pregătire profesională,
schematismul şi reducţionismul, transformarea meseriei în afacere etc.) se mută la
nivelul studiilor superioare. Mi se va putea obiecta că fără aceşti oameni ar fi fost
imposibilă preluarea de către universităţi a mulţimii de tineri care iau cu asalt marile
centre de educaţie după Revoluţie. Din punctul meu de vedere, soluţia ar fi constat –
atunci! – în a aduce profesori (eventual dintre românii emigraţi) din alte ţări. Infuzia
universităţilor cu profesori de liceu a avut exact acelaşi efect, la nivelul
învăţământului superior, pe care l-a avut la cel preuniversitar integrarea IP3-iştilor: a
aliniat nivelul la medie, iar media a dat-o masa. Mă tem că oricum am privi lucrurile,
şcoala românească de după 1990 era condamnată şi, asemeni celui rătăcit într-o
mlaştină, fiecare pas în plus nu a făcut decât s-o adâncească în eşec.
Multitudinea de studenţi, deschiderea de noi universităţi, secţii şi programe de studii,
avalaşa de bani care vine din taxe, posibilitatea rapidă de angajare a absolvenţilor
de la secţiile nou-create (datorată absenţei unor structuri ale statului compatibile cu
dezideratul aderării europene), modificarea rapidă a priorităţilor (şi cu ele a
cunoştinţelor valorizate social) – toate acestea au ca efect ocultarea problemelor
şcolii în primele două decenii postcomuniste. Cam tot în acest timp se fac – pentru
că “ni le cere Europa” – diverse “comisii” care, patrulând (pe bani buni) ţara
“acreditează” tot ce e de acreditat, deoarece nimeni nu găseşte util să oprească nici
maşinăriile de făcut bani ale universităţilor, nici să suspende anii de studii care
dispar din statisticile şomajului. “Vârful” şi “baza” învăţamântului universitar se
întâlnesc dincolo de sala de examen, se creează legături, se încheie afaceri de
durată, într-un cuvânt se pune pe picioare tot sistemul care va duce la “fabricile de
doctorate”. Ne place sau nu, acesta e adevărul: democraţia e acel tip de ordine
socială de pe urma căruia profită cel mai bine mediocrităţile. Structurate în piramide
de interese şi de influenţe, acestea au acaparat “sistemul” educaţiei, transformându-l
într-o “industrie de produs”: privilegii la vârf şi rebuturi la bază. În ciuda caracterului
lor statistic, noile “raportări” nu diferă cu nimic de “omagiile” dedicate lui Ceauşescu:
în ambele triumfă “realizările” care justifică “salarii de merit”, “prime” şi “indemnizaţii”
pentru cei cu “funcţii de conducere”. Dincolo de aceste “raportări”, nu există nici un
interes pentru starea de fapt a situaţiei învăţământului. Îngropat de “comisii” sub
“munţi de “raportări” şi “evaluări”, acesta a putrezit lent şi inexorabil, până a ajuns un
compost cu care – de fapt – nimeni nu mai vrea să aibă de-a face.
Camerele de luat vederi ale domnului Daniel Funeriu şi dezvăluirile de presă – între
care se remarcă cele ale doamnelor Emilia Şercan şi Melania Cincea – cu privire la
impostura agresivă a unor “doctori pe puncte”, urmate de penibilul “operelor ştiinţifice
de puşcărie” (girate “ştiinţific” de “mari somităţi academice”) au arătat, în ochii
tuturor, starea reală a şcolii româneşti. Aseemeni industriilor lui Ceauşescu, aceasta
e o imensă ruină în care aproape nimeni nu-şi mai face treaba şi care supravieţuişte
inerţial pentru că deocamdată nu există nici o soluţie la singura problemă pe care
societatea o mai pune şcolii: ce facem cu copiii atâta timp cât părinţii lor sunt la
lucru? Într-un fel sau altul, lucrurile acestea erau şi înainte bine cunoscute “în sistem”
(deşi se profita cinic de pe urma lor). Astăzi au ajus de notorietate publică. Şi, ca
atare, rostul şcolii însăşi a ajuns tot mai problematic. Prima expresie a acestui fapt e
finanţarea învăţamântului: de la discuţiile din anii 2007, nici un decident politico-
administrativ nu a găsit de cuviinţă să arunce cu bani în ciurul spart al
învăţământului. “Politica educaţiei” e destul de simplă: sunt bine plătiţi cei care-i pot
controla pe cei mulţi (cei din comisiile Ministerului, cei din suprastructura
universităţilor, din Isnpectoratele şcolare şi diverse direcţiuni), iar şcolile şi
universităţile se descurcă cum au norocul. Dacă merg, cu atât mai bine, pentru că
stabilizează o franjă – fie ea şi minimă – a unei populaţii puse pe exod; dacă nu
merg şi dispar, nu le plânge nimeni de milă. Generalizraea “internetului la purtător”
(cu trecerea de la cunoaştere la entertainment), călătoriile în străinătate, lipsa de
examene pentru admiterea în facultăţi, dublate de incompetenţa crasă cu care au
fost concepute programele şcolare şi de corupţia, iar mai apoi de arbitrariul unei
decizii politice care i-a lipsit pe elevi de manuale, au ca efect marginalizarea şcolii în
percepţia publică. Departe de-a o mai vedea ca pe o instituţie a formării, tot mai mulţi
părinţi văd în ea un obstacol, penibil şi obligatoriu, pe care-l au de înfruntat copiii lor
dacă rămân în ţară.
De aici, în bună măsură, atitudinea de dispreţ şi superioritate pe care o afişează în
faţa profesorilor. Aceştia, monospecializaţi şi – ca atare – incapabili să-şi mai
găsească un loc de muncă la nivelul pregătirii (şi al salariului) lor, sunt întru totul la
mila statului, care îi tratează ca un vechil ursuz. Spre deosebire de ingineri sau
medici, care îşi găsesc fără probleme de lucru în străinătate, profesorii nu pot pleca
decât abandonându-şi profesia şi ajungând “muncitori necalificaţi”. Cei tineri nu mai
au acces în oraşe – iarăşi o similitudine cu vremurile lui Ceauşescu – şi sunt împinşi
spre periferiile zonelor metropolitane, în şcoli în care înaintea învăţarii sunt mari
probleme sociale. O tânără de 21 de ani ajunsă într-o şcoală în care sunt aduşi cu
arcanul copii din familii destrămate, care se luptă – adesea la propriu – pentru
supravieţuirea zilnică, nu mai are sentimentul că e un profesor. Un bătrân, care după
40 de ani de “carieră didactică” ia jumătate sau un sfert din pensia unui plutonier
pensionat la 40 de ani nu mai are nici un fel de demnitate a vocaţiei lui. Un director
care, în ciuda salariului, trebuie mereu să dea seama – pentru cele mai năstruşnice
lucruri – inspectorilor, primăriei, comisiilor naţionale şi oricui i-o cere, nu mai are nici
timpul, nici disponibilitatea de-a se considera un adevărat profesor. Un absolvent de
facultate ajuns în faţa feţelor indiferente ale elevilor ce rulează scroll-ul telefoanelor
mobile are, acută, senzaţia inutilităţii. Şi, la fel, tot senzaţia inutilităţii o are şi un
universitar care vede cum studenţii lui cei mai buni ajung la ghişeele supermarket-
urilor sau la call-center-uri. În fine, ultimă umilinţă, multora – şi din învăţământul
general, şi din cel universitar – le e dat a vedea cu ochii lor cum sunt daţi la o parte,
fără menajamente (chiar “la locul de muncă”), de diverşi “traineri”, “speakeari” şi, mai
nou, “apologeţi” care – cu câteva trucuri ieftine (“emoţionale” şi “motivaţionale”) – pot
monopoliza uşor atenţia unor tineri slab pregatiţi şi incapabili să-şi raporteze lucid
dorinţele la posibilităţi. Iar mai sus, la next level, prin diverse “Academii”, până şi cei
cei mai obedienţi profesori sunt înlocuiţi, fără preaviz, de chipiele pe care – cu
slugărnicie – le-au habilitat cu câţiva ani în urmă. Meseria de dascăl e, din ce în ce
mai mult, o listă de frustrări mai lungă decât bonul de la supermarket. Dar nimeni – şi
nici o comisie – nu-i va întreba niciodată pe profesori ce gândesc (şi ce simt) despre
toate acestea.
Au făcut-o sociologii de la Cluj şi profesorii le-au răspuns că refuză lumea în care le
e dat a trăi şi că şi-ar dori alta, cu linii şi culori clare, în care să fie bine, în care să fie
respectaţi (inclusiv în plată), în care “şcoala să fie şcoală” şi să conteze în societate.
Dar, în mod simptomatic, lucrurile acestea nu mai ţin pentru ei de viitor (şi de
“reformele educaţiei”) ci de trecut, de vremea în care un om singur – cu un cuvânt
sau cu un gest – schimba faţa ţării. Umbra omului aceluia bântuie pustiul dintre cer şi
pământ, dintre ceea ce ne dorim şi ceea ce nu (mai) putem.

Notă: Textul de faţă a fost scris pentru volumul “100 de ani de învăţământ.
Perspectivele educaţiei în următorii 100 de ani în România”, coordonat de d-na
Maria Ana Georgescu şi aflat în curs de publicare.

Lect. univ. dr Mihai Maci, la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de
masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.
Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi
subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema
masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În perioada doctorală am beneficiat
de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a
lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în
particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în
particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi
rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu
totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află
dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.