MANAGEMENTUL CRIZEI ÎN CLASA DE ELEVI

Schimbarea socială poate cuprinde aspecte sau laturi diferite ale realităţii sociale, dar
cuprind şi mutaţii în planul vieţii spirituale, în cultură, în modele comportamentale şi în atitudini
şi mentalităţi. În dinamica socială şi a conduitelor inovative care concură la transformarea
socială, fenomenele de tranzienţă pot genera tensiuni sociale şi situaţii de conflict.
Conflictele sunt apreciate ca fiind „omniprezente” în viaţa socială, ele având o mare
diversitate de exprimare. Acestea pot avea un caracter normal sau patologic, funcţional sau
disfuncţional, firesc sau anormal.
Oamenii trăiesc şi muncesc împreună. Este important pentru ei să se înţeleagă unii pe
alţii. Conflictul este o parte firească a vieţii de zi cu zi, o realitate a vieţii cotidiene, inerentă în
relaţiile interumane. Conflictul poate fi tratat pe căi pozitive sau negative. Abordat printr-o
gândire pozitivă, conflictul poate avea rezultate creative, poate fi o forţă pozitivă pentru creşterea
personală şi schimbarea socială. Abordat printr-o gândire negativă, conflictul poate avea rezultate
distructive atât din punct de vedere emoţional, spiritual, cât şi fizic. De asemenea, conflictul
poate deveni o sursă de maturizare şi învăţare, ajută la descoperirea propriilor valori şi credinţe,
la sănătatea mentală individuală.
Capacităţile de management al conflictului pot fi învăţate: prin practică putem îmbunătăţi
comunicarea, negocierea, facilitarea, medierea conflictelor. Modul în care definim o problemă,
determină dacă şi cum o vom rezolva (cu cât definim mai clar problema cu atât mai uşor vom
găsi o soluţie). Într-un conflict, sentimentele sunt importante; câteodată nu ajungem la motivele
conflictului şi nu putem rezolva până când nu luăm în considerare sentimentele neconştientizate.
În orice clasă de elevi pot apărea conflicte ce constau în stări tensionale ce se pot instala
la niveluri diferite:
1. elev-elev;
2. diriginte-elevi;
3. profesori-elevi;
4. clasa de elevi-alte colective de elevi;
5. elevi-părinti.

1
 Cauzele conflictelor
Cauzele care pot genera conflicte sunt foarte diferite, situându-se atât la nivelul
profesorului, la nivelul elevului, cât şi la nivelul dirigintelui, al conducerii şcolii sau al părintilor.
Aceste conflicte sunt cel mai adesea provocate de:
 lipsa de comunicare sau de comunicarea defectuoasă;
 insuficienta cunoaştere a elevilor şi a specificului interacţiunii în clasa de elevi;
 lipsa de atenţie în raport cu dorinţele şi aşteptările actorilor implicaţi în educaţie;
 lipsa de obiectivitate a educatorului în conduita faţă de elevi, suprîncărcarea elevilor cu
sarcini nediferenţiate, aplicarea rutinieră a aceloraşi măsuri în raport cu toţi elevii,
nevalorificarea şi lipsa de apreciere a aptitudinilor elevilor, nesesizarea la timp a influenţelor
informale asupra elevilor, neacceptarea exprimării unor opinii opuse sau modificate de către
elevi;
 recurgerea la argumentul autorităţii în rezolvarea unor probleme, pasivitatea,
amânarea rezolvării problemelor;
 menţinerea unor catalogări, ,,etichete", cu privire la elevi;
 afirmarea, deschisă sau nu, a neîncrederii, neantrenarea elevilor în luarea
deciziilor;
 nediscutarea cu elevii a regulilor şi a consecinţelor încalcării acestora, neexersarea
înţelegerii şi acceptării sanctiunilor şi recompenselor, slaba comunicare cu părinţii, slaba
comunicare cu consiliul profesoral al clasei şi cu conducerea şcolii.

Strategii de prevenire ale conflictelor

1. modelul Canter - profesorul să se manifeste pozitiv în toate situaţiile, să ajute elevii să
conştientizeze scopurile şi cerinţele de rezolvare şi, mai ales, normele disciplinare, de participare,
utilizând stimulările adecvate;
2. modelul Glasser - terapia realităţii, cu raportarea permanentă a
comportamentului la specificul mediului, la cerintele şi dificultăţile lui, prin analize şi dezbateri;
3. modelul Kounin — rolul “efectului de undă” asupra grupului atunci când se aplică o
sancţiune unui elev;
4. modelul modificărilor de comportament - întărirea unui comportament se datorează

2
consecinţelor pozitive sau negative pe care le are; întărirea, prin confirmare, a unui
comportament pozitiv duce la repetare, iar lipsa de întărire a celor negative va determina
suprimarea lor, ambele situaţii determinând modificări comportamentale;
5. modelul consecinţelor logice - elevul trebuie să se autoanalizeze şj să prevadă consecinţele
abaterilor, cu sprijinul dirigintelui şi al clasei.

Soluții de rezolvare ale conflictelor

Înainte însă ca să fie introduse corective ori demersuri de soluţionare, în procesul de
stingere şi eliminare a conflictului respectiv, trebuie să fie statuate demersurile de diagnoză
iniţială a fenomenelor, de analiză, de elucidare, de investigare. În gestionarea situaţiilor de criză
educaţională întâlnim mai multe etape:
 Identificarea şi cunoaşterea;
 Etimologia situaţiei de criză (necesitatea cunoaşterii profunde a
situaţiei dar şi a cauzelor). Rolul cadrului didactic nu este de a culpabiliza,
de a blama, de a stigmatiza persoanele şi faptele, ci de a accentua ideea de
cooperare în rezolvarea crizei. E bine să fie accentuate elementele cu
valoare de liant, ceea ce uneşte şi elementele stabile, ceea ce echilibrează.
 Decizia.
În soluționarea conflictelor se solicită cadrului didactic nu numai promptitudine şi
rapiditate, ci şi variante rezolutive. Durata luării deciziei trebuie să fie foarte scurtă şi neînsoţită
de ezitări.
Programul de intervenţie: chiar dacă decizia preliminară a fost luată, ca tip de intervenţie
imediată foarte necesară, pentru perspectivele pe termen lung trebuie să fie trasate liniile de
evoluţie şi alternativele pentru deciziile secundare.
În aplicarea măsurilor, orientarea către scopul comun, eliminarea ostilităţilor şi a
suspiciunilor, precum şi situarea tuturor celor implicaţi în ipostaza de participanţi activi la
procesul de soluţionare a conflictului, trebuie să constituie constante ale acţiunilor cadrului
didactic.
Cercetările psihopedagogice şi experienţa pedagogică, întăresc rolul hotărâtor al evaluării
şi aprecierii în orice act pedagogic, ca factor hotărâtor al progresului şcolar. În acest caz
evaluarea are în vedere măsurarea şi aprecierea stării finale a grupului în urma încheierii

3
demersurilor rezolutive. Un obiectiv esenţial al etapei evaluative îl constituie concluziile inferate
în urma impactului cu starea de criză şi angajarea tuturor celor implicaţi în acţiuni de cunoaştere
şi de prevenire a viitoarelor situaţii de acest gen. Evaluarea nu este altceva decât raportarea
rezultatelor – schimbărilor în personalitate – la scop (obiective), în cazul nostru la rezolvarea
conflictului fără învinşi, cu câştig reciproc, adică este un raport scop – efect. În cadrul
concluziilor putem stabili calitatea procesului de rezolvare a conflictului, despre participanţii în
conflict cu calităţile lor morale şi psihice, motivaţia lor (interese, nevoi, dorinţe) despre
schimbările lor atitudinale şi comportamentale. O criză poate fi aşadar formativă pentru că ea
îndeplineşte deci şi o serie de funcţiuni ameliorative, dependente de competenţele manageriale
Etapele de rezolvare ale conflictelor:
1. Ascultarea, receptarea părerilor exprimate de cei în conflict, apelând la empatie pentru a le
înţelege;
2. Identificarea motivului real, generator al stărilor de tensiune;
3. Analiza comparativă, cu obiectivitate, a variantelor expuse;
4. Găsirea punctelor comune pozitive, pentru a fi utilizate ca puncte de plecare în construirea
soluţiilor;
5. Discuţia individuală, cu fiecare parte, pentru a completa informaţiile cauzale;
6. Sugerarea punerii în situaţia celuilalt;
7. Discuţia la nivelul grupului, ca studiu de caz;
8. Arbitrajul, implicarea unei părţi neutre sau medierea, consultanţa, consilierea;
9. Punerea în situaţii de comunicare, variată pentru o mai mare deschidere;
10. Punerea în situaţii de exprimare emoţională;
11. Utilizarea sistemului recompenselor;
12. Organizarea de discuţii de grup şi cu alţi factori interesaţi (părinţi, consilier, prieteni);
13. Antrenarea părţilor în conflict în proiecte comune;
14. Cererea de scuze în mod direct, la nivel de grup sau clasă, cu explicaţia necesară;
15. Raportarea în comun la situaţii mai dificile, obstacole, amenintări;
16. Imaginarea a cât mai multor consecinţe pozitive şi negative şi analiza lor comparativă de
către părţile implicate;
17. Schimbarea grupului sau reconstruirea după alte criterii;
18. Apelul la factori de specialitate ( medici, jurişti, psihologi, asistenţi sociali) în cazul abaterilor

4
şi devierilor grave de comportament;
19.Utilizarea sistemului de sancţiuni şi pedepse.

Bibliografie:
Adriana Băban: Consiliere educaţională, Cluj Napoca, 2001.
Iucu, B.,R.: Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Iași, 2000
Ioan Nicula: Microsociologia colectivului de elevi, București, 1974
Romiţă B. Iucu: Pedagogie, București, 2001/2002;
Romiţă B. Iucu,: Managementul clasei de elevi. Gestionarea situaţiilor de criză educaţională în
clasa de elevi, Ed. Fundaţiei culturale Dimitrie Bolintineanu, 1999.