AGHATA CHRISTIE

A TREIA FATA
NOREI BLACKBORROW

CAPITOLUL I
Hercule Poirot servea micul dejun. În mâna dreapt avea o ceaşc cu
ciocolat aburind . Totdeauna era mare amator de dulciuri. ţiocolata o înso ea
cu o brioş . Aceasta se potrivea cu ciocolata. El încuviin cu capul. Ţrioşa era
de la al patrulea magazin la care încercase. De fapt, era o patiserie danez , îns
infinit superioar celei aşa-numite fran-cez de al turi, care nu reprezenta
nimic altceva decât o înşel torie.
Era mul umit de arta culinar . Îşi împ case stomacul. Şi sufletul îi era
împ cat, poate într-o m sur prea mare. Tocmai îşi terminase magnum opus, o
analiz a marilor scriitori de fic iune poli ist , îndr znise s vorbeasc caustic
despre Edgar Allan Poe, îşi exprimase nemul umirea fa de lipsa de metod
sau ordine în eufuziunea romantic a lui Wilkie ţollins ridicase în slava cerului
doi autori americani, care erau practic necunoscu i, cinstise cum se cuvine, în
diferite alte feluri, ceea ce era de apreciat şi s-a ab inut serios acolo unde a
considerat c nu e cazul. A v zut volumul tip rit, a privit rezultatele şi, afar de
un num r într-adev r incredibil de greşeli de tipar, a hot rât c este bun. S-a
bucurat de aceast izbând literar , a avut la dispozi ie o vast bibliografie pe
care a trebuit s-o citeasc , fiind straşnic de nemul umit în timp ce zvârlea câte
o carte pe podea (deşi, totdeauna îşi amintea s-o ridice, s-o culeag de pe jos şi
s-o pun cu grij în coşul de hârtii) şi dând din cap aprobator în rarele ocazii
când astfel de pre uire era justificat .
Şi acum? Trebuia s aib un r gaz pl cut de destindere, foarte necesar,
dup munca sa intelectual . Dar cineva nu se poate odihni pe veci, are s
treac mai departe, la urm torul lucru. Din nefericire, nu avea idee care ar
putea fi acesta. Vreo nou realizare literar ? Se gândi c nu. S faci un lucru
bine, apoi s -l p r seşti. Acesta era principiul s u. ţa s spunem adev rul, era
plictisit. Toat activitatea spiritual pe care şi-a îng duit-o fusese prea mult. Îl
deprinsese cu obiceiuri proaste, îl f cuse agitat.
Sup r tor! Îşi scutur capul şi mai lu o înghi itur de ciocolat .
Uşa se deschise şi servitorul s u experimentat, George, intr . Avea o
atitudine respectuoas şi p rea c -şi cere scuze. Tuşi şi murmur :
 — A venit – f cu o pauz – o… o tân r lady. Poirot îl privi cu surprindere
şi uşor dezgust.
— La aceast or nu doresc s v d pe nimeni, spuse el cu reproş.
— Nu, sir! A fost repede de acord George. St pânul şi servitorul se uitar
unul la altul. Uneori, leg tura dintre ei se stabilea foarte greu. Din in-flexiune
sau aluzie, ori dintr-o anumit alegere de cuvinte, George putea s -şi dea
seama c exista ceva ce ar trebui s fie scos la iveal , dac se punea întrebarea
potrivit . Poirot socoti c , în acest caz întrebarea nimerit ar putea fi:
— Este frumoas aceast tân r lady? Accentua întrebarea cu grij .
— Dup mine – nu, sir, dar gusturile nu se discut . Poirot lu în
considerare acest r puns. Îşi aminti mica pauz , pe care a f cut-o George
înainte de expresia – tân r lady. George era un delicat registrator social. El nu
fusese sigur de starea social a vizitatoarei, dar îi d duse ei privilegiul îndoielii.
— Crezi c este, mai degrab , o tân r lady, decât, s spunem, o tân r
persoan ?
— Aşa, cred, sir, deşi… Nu este întotdeauna uşor s realizezi diferen a în
ziua de azi, vorbi George, cu un sincer regret.
— Avea un motiv de a dori s m vad ?
— A zis – George pronun cu o oarecare lips de tragere de inim ,
cerându-şi scuze pentru ea înainte, chipurile – c ar vrea s v consulte în
leg tur cu o crim , pe care poate a s vârşit-o ea!
Hercule Poirot f cu ochii mari. Sprâncenele i se ridicar .
— Poate a s vârşit-o? Nu ştie?
— Asta e ceea ce a spus, sir.
— Nesatisf c tor, dar posibil interesant, zise Poirot.
— Poate a fost o glum , sir, rosti George, şov ielnic.
— Orice este posibil, presupun – încuviin Poirot – dar cineva cu greu ar
crede. Îşi ridic ceaşca. Pofteşte-o în untru peste cinci minute.
— Da, sir. George se retrase.
Poirot termin ultima înghi itur de ciocolat . D du la o parte ceaşca şi
se ridic în picioare. Merse pân la sob şi-şi aranj musta a, cu grij , în fa a
oglinzii de deasupra şemineului. Mul umit, se întoarse la fotoliul s u şi aştept
sosirea vizitatoarei. Nu ştia exact la ce s se aştepte…
Tr gea n dejde la ceva mai aproape de propria sa apreciere referitoare la
atrac ia feminin . Îi veni în minte expresia învechit „frumuse ea în mizerie”!
De aceea, fu dezam git când se întoarse George, înso ind pe musafir . F cu un
semn cu capul s intre şi oft . Nici vorb de frumuse e – şi nici de mizerie
vizibil . Tr s tura distinctiv p rea s fie mai degrab o blând nedumerire.
„Da de unde! Se gândi Poirot cu dezgust.” Fetele astea! ţe nu încearc s
fac pentru ele însele? Ţine machiat , îmbr cat cu gust, p rul aranjat de un
coafor maestru, atunci, da, ea ar putea s întâlneasc pe cineva. Dar acum!”
Vizitatoarea sa era o tân r de vreo dou zeci şi ceva de ani. Un p r lung,
ciufulit, de o culoare nedefinit , i se rev rsa în voie pe umeri. Ochii ei, mari, de
o culoare albastru-verzui, aveau o expresie absent . Purta ceea ce se
presupunea a fi îmbr c min-tea deosebit a genera iei sale: cizme din piele
neagr cu carâmb înalt, ciorapi de lân cu ajur alb de o cur enie îndoielnic , o
fust scurt şi un pulover de lân groas , lung şi neîngrijit. Oricine de vârsta şi
din genera ia lui Poirot ar fi avut o singur dorin – s arunce fata într-o baie,
îndat ce e posibil. Adesea a sim it o asemenea reac ie, plimbându-se pe str zi.
Erau sute de fete cu exact aceeaşi înf işare. Toate ar tau murdare. Şi, totuşi –
o contradic ie în termeni – aceasta avea înf işarea de parc de curând a fost
scufundat şi scoas dintr-un râu. „Astfel de fete, cuget el, poate c nu sunt
cu adev rat murdare. Ele, pur şi simplu, au o mare grij şi se str duiesc s
arate aşa.”
Se ridic afişând polite ea-i obişnuit , îi strânse mâna şi trase un scaun
spre ea.
— A i cerut s m vede i, mademoiselle? Lua i loc, v rog.
— Oh, suspin fata cu o voce stins . Se uita fix la el.
— Ei, bien? Întreb Poirot. Ea ezit .
— Cred c aş prefera s stau în picioare. Ochii mari continuau s
priveasc int , cu un aer de îndoial .
— Cum dori i! Poirot îşi relu locul şi o cercet . Aştepta. Fata îşi târşâi
picioarele. Se uit în jos la ele, apoi, din nou, la Poirot.
— Dumneavoastr … Dumneavoastr sunte i Hercule Poirot?
— Desigur! În ce fel v pot fi de folos?
— Oh, p i, este destul de greu. Aşa cred Poirot sim i c fata s-ar putea s
aib nevoie de un mic sprijin. Spuse, cu dorin a de a o ajuta:
— Servitorul mi-a spus c vre i s m consulta i, deoarece crede i c …
„poate a i s vârşit o crim ”. E corect?
Fata înclin din cap, aprobator.
— Aşa e!
— Fireşte c asta nu este o chestiune care s admit vreun dubiu.
Dumneavoastr , singur , trebuie s şti i dac a i comis vreo crim .
— Ei bine, nu prea ştiu cum s v spun. Aşa cred!
— Haide, acum, o îndemn Poirot cu blânde e. Aşeaz -te. Relaxeaz - i
muşchii. Povesteşte-mi totul cum s-a întâmplat.
— Nu cred… Oh, vai, nu ştiu cum. Vede i, totul este atât de greu. Eu m-
am… Eu, m-am r zgândit! Nu vreau s fiu prost crescut … Dar, cred c ar fi
mai bine s plec.
— Ei, hai. Curaj.
— Nu, nu pot. M-am gândit c trebuie s vin şi… Şi s v rog, ce ar
trebui s fac?! Dar, nu pot, în elege i! Totul e aşa de diferit, de…
— De ce?
— Îmi pare extrem de r u şi, într-adev r, nu vreau s fiu prost crescut ,
dar…
Ea scoase un suspin adânc, se uit la Poirot, îşi întoarse privirea şi,
subit, izbucni:
— Sunte i prea în vârst ! Nimeni nu mi-a spus c sunte i atât de b trân!
ţu adev rat, nu vreau s fiu prost crescut , dar asta e. Dumneavoastr sunte i
prea b trân. Îmi pare foarte r u, fireşte.
Se întoarse brusc şi ieşi, încurcat , din camer , mai degrab ca un
fluture în lumina l mpii.
 Poirot, cu gura c scat , auzi clopo elul uşii de la intrare. Exclam :
— Nom d'un nom d'un nom…
CAPITOLUL II
Sun telefonul. Hercule Poirot nu-şi d du, pe deplin, seama de acest fapt.
Telefonul zbârnâi, iar şi, strident şi insistent.
George intr în camer şi p şi spre el, întorcând o privire întreb toare
c tre Poirot.
Poirot gesticula cu mâna.
— Las -l!
— Spuse el.
George se supuse, p r sind camera. Telefonul continu s sune.
Zgomotul strident şi iritant persist . Ţrusc, se opri. Dup un minut sau dou ,
îns , telefonul începu s sune iar şi.
— Ah, Doamne! Asta trebuie s fie o femeie – sigur e o femeie!
Oft , se ridic în picioare şi veni la aparat. Ridic receptorul.
— Alo, zise el.
— Dumneata eşti… Eşti Monsieur Poirot?
— Eu în persoan !
— Sunt Mrs. Oliver. Vocea ta sun altfel. Nu te-am recunoscut la
început.
— Bonjour, madame.
— Te sim i bine, sper?!
— O, da, foarte bine! Vocea Ariadnei Oliver se auzea cu accentele ei
vesele, obişnuite. Renumita scriitoare de romane poli iste şi Hercule Poirot erau
în rela ii prieteneşti.
— Este, poate, prea devreme s te sun, dar vreau s te rog s -mi faci un
serviciu.
— Da?
— E vorba de dineul anual al Clubului autorilor noştri poli işti… M
întreb dac ai vrea s participi şi s fii anul acesta preşedintele nostru de
onoare?!
— Când are loc?
— Luna viitoare – pe dou zeci şi trei. În telefon se auzi un oftat adânc.
— Vai! Sunt prea b trân.
— Prea b trân? ţe Dumnezeu vrei s zici? Nu eşti deloc b trân.
— Crezi c nu sunt?
— Fireşte c nu. Vei fi minunat. Po i s ne povesteşti o mul ime de istorii
dr gu e despre crime adev rate.
— Şi cine m va asculta?
— Toat lumea! Ei – Monsieur Poirot, este vreo problem ? S-a întâmplat
ceva? Pari tulburat…
— Da, sunt tulburat. Starea mea de spirit – ei, bine, n-are importan .
— Dar, povesteşte-mi…
— De ce aş face caz?
— De ce nu?! Mai bine, ai veni şi mi-ai povesti totul. Când po i veni? În
dup -amiaza asta? Vino s bem un ceai.
 — Dup -amiaza nu beau ceai.
— Atunci, poate, o cafea.
— Dup -amiaza nu beau, de obicei, cafea.
— Ciocolat ?! ţu frişc deasupra?! Sau o tizan . Îmi place s sorb o
tizan pe îndelete. Sau limonad . Sau oranjad . Sau i-ar pl cea cafea
decofeinizat , dac pot s-o procur…
— Ah, ça, non, par exemple! E nesuferit .
— Unul din acele siropuri care î i place atât de mult. Ştii, mai am
jum tate dintr-o sticl de Ribena în bufet.
— Ce-i Ribena?
— Sirop de coac ze negre.
— Bineîn eles c l-a adus cineva! Dumneata, fireşte c -l încerci cu mine,
madame! Sunt mişcat de grija ce mi-o por i! Voi accepta, cu pl cere, s beau o
ceaşc de ciocolat în aceast dup -amiaz .
— Bine. Şi atunci îmi vei povesti totul despre ce te-a tulburat.
Şi închise telefonul.
*
**
Poirot chibzui o clip . Apoi, form un num r. ţurând dup aceea,
întreb :
— Domnul Goby? Sunt Hercule Poirot. Sunte i cumva prea ocupat în
acest moment?
— Aşa şi aşa, r spunse vocea domnului Goby. ţa s fiu cinstit, potrivit.
Dar, spre a v face pl cere, monsieur Poirot, dac sunte i gr bit, ca de obicei.
— Ei bine, n-aş zice c tinerii mei, de cele mai multe ori, nu reuşesc în
ceea ce întreprind în prezent. Desigur, nu sunt b ie i buni, aşa, cât ai bate din
palme, cum am dori noi s fie. În zilele noastre se gândesc prea mult la ei
înşişi. Ei cred c ştiu totul dinainte s înceap s înve e. Dar, ajunge! Nu te
po i aştepta la capete mature pe umeri tineri! Aş fi încântat s m pun la
dispozi ia dumneavoastr , monsieur Poirot. Poate c sunt în stare s pun la
treab unul sau doi din cei mai buni fl c i. Presupun c este ceva, ca de obicei
– culegere de informa ii?!
Domnul Goby d dea din cap aprobator şi asculta, în timp ce Poirot intra
în detaliile a ceea ce tocmai dorea s fac . Odat terminat convorbirea cu
domnul Goby, Poirot telefon la Scotland Yard, unde, tocmai la momentul
potrivit, d du de un prieten al s u. Dup ce acesta ascult dorin ele lui Poirot,
îi r spunse:
— Nu vrei prea mult, da? O oarecare crim , undeva?! Timp, loc, victim -
necunoscute. Sun un pic a urm rire zadarnic , dac m întrebi, b trâne!
Dup o scurt pauz ad ug pe un ton dezaprobator:
— Se pare c nu ştii, de fapt, nimic!
*
**
La patru şi un sfert, în aceeaşi dup -amiaz , Poirot st tea în sufrageria
doamnei Oliver, sorbind, cu un aer cunosc tor, dintr-o ceaşc mare, plin cu
ciocolat , având deasupra frişc proasp t , ceaşc pe care gazda sa tocmai o
pusese pe o m su , lâng el şi la care ad ugase o farfurioar plin cu
fursecuri langue de chats.
— Chère madame, ce bun tate! Privi peste ceaşc pu in surprins, la
coafura doamnei Oliver şi, de asemenea, la noul tapet al salonului. Ultima dat
când o vizitase pe doamna Oliver, aceasta avea p rul neted, sever piept nat.
Acum era invadat de bucle şi zulufi, pres rate în forme complicate pe tot
capul. Abunden a luxoas , b nui el, era în mare m sur artificial . ţhibzui cât
de multe şuvi e de p r ar putea s cad pe neaşteptate, dac doamna Oliver s-
ar fi agitat brusc, dup cum avea obiceiul.
— Aceste vişine sunt noi? El agit linguri a, circular, spre tapetul
înc perii. Era, sim i, mai curând, ca şi cum s-ar fi aflat într-o livad cu vişini.
— Sunt prea multe, nu crezi? Întreb doamna Oliver. E atât de greu s
anticipezi succesul plastic al unui nou tapet. ţrezi c cel vechi era mai bun?
Poirot se gândi, în fel şi chip, la ceea ce p rea a-şi aminti drept o mul ime
de p s ri tropicale, viu colorate, într-o p dure. Se sim ea înclinat s remarce:
„Plus ça change, plus c'est la même chose, dar se ab inu.
— Şi acum, zise Mrs. Oliver – în timp ce oaspetele ei repunea ceaşca pe
farfurioar şi se reaşeza, cu un oftat de satisfac ie, ştergând res-turile de frişc
de pe musta – despre ce este vorba?
— Ce-o s - i povestesc, este foarte simplu. Azi diminea , a venit s m
vad o fat . Vreau s spun c ar fi putut s fie o întâlnire… Una intim , m
în elegi! Ea a trimis vorb c vrea s m vad imediat, deoarece credea c a
comis o crim .
— Ce lucru ciudat a putut s spun ! Nu ştia?!
— Întocmai! C'est innoui. Aşa c , l-am îns rcinat pe George s-o pofteasc
în untru. A r mas în picioare. A refuzat s se aşeze. St tea acolo şi m privea
fix. P rea complet s rac cu duhul. Am încercat s-o încurajez. Apoi, dintr-o
dat , mi-a zis c s-a r zgândit. A spus c nu vrea s fie prost crescut , dar c –
ce crezi?…
— C sunt prea b trân.
Mrs. Oliver se gr bi s pronun e cuvinte liniştitoare.
— Oh, ei, aşa-s fetele! Oricine are peste treizeci şi cinci de ani, este cu un
picior în groap . N-au bun sim , fetele, trebuie s - i dai seama de asta.
— M-a jignit, zise Hercule Poirot.
— Ei bine, dac aş fi în locul t u, nu mi-aş face griji. Fireşte, a fost foarte
prost crescut s spun aşa ceva.
— N-are importan . Dar, nu este vorba numai de starea mea de spirit.
Sunt îngrijorat! Da, sunt îngrijorat.
— Ei, dac aş fi în locul t u, aş uita totul, îl sf tui, iar, Mrs. Oliver,
consolator.
— Dumneata, nu în elegi?! Fata asta m-a îngrijorat. Ea a venit la mine
s -mi cear ajutor. Apoi, a hot rât c sunt prea b trân. Prea b trân, ca s -i fiu
de vreun folos. A greşit, desigur, c a venit f r s spun ce a adus-o la mine,
şi, apoi, a fugit brusc. Dar, î i zic c fata are nevoie de ajutor.
— Nu presupun c are, cu adev rat, nevoie de ajutor, r spunse Mrs.
Oliver, liniştitor. Fetele se agit f r rost.
 — Nu! Greşeşti! Ea are nevoie de ajutor.
— Doar nu crezi c a s vârşit, cu adev rat, o crim ?
— De ce nu? A zis c a comis-o!
— Da, dar… Mrs. Oliver se opri. Ea a spus c poate a s vârşit o crim ,
rosti ea încet. Dar, la ce s-a referit oare, prin asta?
— Exact! N-are nici un sens.
— Pe cine a omorât sau a crezut c a omorât? Poirot ridic din umeri.
Mrs. Oliver începu s se învioreze, în timp ce-şi punea imagina ia bogat la
treab :
— Poate c a c lcat pe cineva cu maşina şi n-a oprit! Poate c a fost
acostat de un individ pe o stânc şi s-a luptat cu el şi a reuşit s -l arunce în
pr pastie! Poate c a dat cuiva, din greşeal , un medicament nepotrivit! Poate
c s-a dus la una din petrecerile deş n ate şi s-a luptat cu cineva! Poate c a
venit acas şi a g sit pe cineva pe care l-a înjunghiat! Poate…
— Assez, madame, assez! Dar Mrs. Oliver continu :
— Poate c a fost sor într-o sal de opera ie şi a administrat un
anestezic nepotrivit sau… Se întrerupse, brusc neliniştit c nu posed
am nunte mai clare. ţe înf işare avea?
Poirot medit o clip .
— O Ofelie lipsit de atrac ie fizic .
— Ei, poftim! P ru surprins Mrs. Oliver. Aproape c mi-o şi imaginez. Ce
ciudat.
— Nu e ea capabil de… Spuse Poirot. Iat cum o v d eu. Fata nu este
una care poate învinge greut ile. Nu este una din acelea care pot vedea cu
anticipa ie pericolele ce le paşte. Ea e una dup care se uit al ii şi zic cam aşa:
„Vrem o victim ! Asta va fi!”
Dar Mrs. Oliver nu mai asculta demult. Îşi apucase cu amândou mâinile
zulufii boga i, într-un gest cu care Poirot era familiar.
— Aşteapt ! Strig ea, de parc era în agonie. Aşteapt !
Poirot aştept , sprâncenele i se ridicar a mirare.
— Nu mi-ai spus numele ei, zise Mrs. Oliver.
— Nu şi l-a dat! Din nefericire, sunt de acord cu dumneata.
— Aşteapt , implor Mrs. Oliver, din nou cuprins de aceeaşi suferin
vizibil . Sl bi strânsoarea mâinii pe cap şi scoase un oftat adânc. P rul se
eliber din agrafe şi i se rev rs pe umeri. O bucl imperial se desprinse
complet din meş şi c zu pe podea.
Poirot o ridic şi o puse discret pe mas .
— Ascult , spuse Mrs. Oliver, revenind, deodat , calm . Îşi prinse în p r
câteva agrafe şi cl tin din cap, dus pe gânduri. Dup o pauz :
— Cine i-a povestit despre fata asta, Monsieur Poirot?
— Nimeni, dup câte ştiu. Fireşte, ea aflase despre mine, nu e nici o
îndoial .
Mrs. Oliver crezu c „fireşte” nu este deloc cuvântul potrivit. Ce era firesc,
era faptul c Poirot însuşi era sigur c toat lumea auzise de el. În realitate, un
num r mare de oameni s-ar uita doar cu indiferen la el, dac s-ar pomeni
numele lui Hercule Poirot, îndeosebi genera ia mai tân r . „Dar, cum s -i zic
asta?”, reflect Mrs. Oliver, „în aşa fel, încât, s nu-i r nesc orgoliul?”
— Cred c greşeşti, spuse ea. Fetele – ei bine, şi b ie ii de azi – nu ştiu
prea multe despre detectivi şi lucruri ca astea. N-ai aflat despre ele aproape
nimic.
— Oricine trebuie s fi auzit despre Hercule Poirot, replic Poirot
împ unându-se.
Ap ruse, de altfel, şi un articol conving tor despre Hercule Poirot.
— Dar ei, to i sunt aşa de prost instrui i în ziua de azi, zise Mrs. Oliver.
Într-adev r, singurii oameni al c ror nume îl ştiu sunt cânt re ii pop sau disc
jockey – sau aşa ceva. Dac ai nevoie special de cineva, vreau s spun de un
doctor, ori de un detectiv sau un dentist – ei bine, atunci, vreau s spun c
dac ai întreba pe un oarecare – dac ai întreba care este persoana potrivit la
care s te duci, atunci cel lalt i-ar r spunde: Dragul meu, trebuie s mergi la
omul acela absolut minunat din Queen Anns Street, care î i r suceşte de trei
ori picioarele în jurul capului şi eşti vindecat, sau: Mi s-au furat toate
diamantele şi Henry ar fi furios, totuşi, nu aş putea s m duc la poli ie, dar
exist un detectiv pur şi simplu straniu, foarte discret, care mi le-ar aduce, iar
Henry n-ar ştii niciodat despre asta. Iat felul în care se întâmpl mereu.
ţineva a trimis acea fat la dumneata!
— M îndoiesc foarte mult…
— N-ai de unde şti, pân nu i s-ar spune. Şi e timpul s i se spun
acum. De aceea ai venit la mine. Eu am trimis acea fat la dumneata.
Poirot o privi uimit.
— Dumneata? Dar, de ce n-ai spuse imediat?
— Pentru c acum mi-am amintit – când vorbeai despre Ofelia – p r lung,
ud şi mai degrab , neted. P rea descrierea cuiva pe care, de fapt, o v zusem.
Nu de mult. Şi, atunci, mi-am amintit cine este.
— Sincer s fiu, nu-i ştiu numele, dar pot s i-l aflu uşor. Am discutat
despre detectivi particulari şi urm riri discrete – şi am vorbit despre dumneata
şi câteva din lucrurile uimitoare pe care le-ai f cut.
— Şi, i-ai dat adresa mea?
— Nu, sigur c nu. N-aveam idee c ea vrea un detectiv sau aşa ceva.
ţred c noi dou doar discutam. Dar, i-am pomenit numele de câteva ori şi,
desigur, ar fi fost uşor s cau i într-o carte de telefon şi s afli adresa.
— A i discutat despre crim ?
— Nu pot s -mi amintesc. Nici m car nu ştiu cum am ajuns s discut m
despre detectivi – numai dac , da, poate c ea a fost cea care a început
subiectul…
— Spune-mi, atunci, spune-mi tot ce po i – chiar dac nu-i ştii numele,
spune-mi tot ce ştii despre ea.
— Ei bine, asta s-a întâmplat s pt mâna trecut . Eram cu familia
Lorrimer. Ei nu fac un pas f r s m ia şi pe mine la nişte prieteni de-ai lor, la
un pahar de vorb . Erau câ iva acolo – şi eu nu prea m-am distrat mult, pentru
c , aşa cum ştii, pur şi simplu, nu-mi place s beau, şi, astfel gazdele au fost
nevoite s g seasc o b utur uşoar pentru mine, ceea ce, pentru ei este mai
de grab o treab plicticoas . Şi, atunci, oamenii îmi zic lucruri – ştii de care –
cât de mult le plac c r ile mele şi cât au dorit s m cunoasc – şi toate astea
m irit şi m deranjeaz sau, mai exact, m fac s m simt prost. Dar, eu
reuşesc, oarecum, s le fac fa . Iar ei spun cât de mult le place teribilul meu
detectiv Sven Hjerson. Dac ar ştii ei cât îl ur sc eu. Dar editorul meu mereu
îmi aminteşte c nu trebuie s zic aşa. Oricum, cred c discu ia despre
detectivi cu via real i-a captat pe to i, sigur eu am vorbit pu in şi despre
dumneata, iar aceast fat st tea pe aproape şi asculta. Când ai spus: o Ofelie
neatractiv , ai nimerit, oarecum. M-am gândit. „Oare de cine îmi reaminteşte?”
Şi… Atunci, mi-am adus aminte: „Desigur. Fata de la petrecerea din acea zi!”
ţred c despre ea e vorba, nu se poate s o confund cu alt tân r .
Poirot oft . ţu Mrs. Oliver, oricine ar avea nevoie de mult r bdare.
— Cine sunt acei oameni cu care a trebuit s bei?
— Trefusis, cred, numai dac n-a fost Treherne. Un astfel de nume e un
mare magnat al finan elor. Bogat. Ceva în City, dar cea mai mare parte a vie ii
şi-a petrecut-o în Africa de Sud.
— Are so ie?
— Da. O femeie foarte atr g toare. Mult mai tân r decât el. ţu p r
blond, auriu, bogat. A doua so ie. Fata era de la prima nevast . Mai era un
unchi incredibil de antic. Aproape surd. El e teribil de vestit – poveşti de
necrezut sub form de scrisori, dup numele s u. Un amiral sau un mareşal de
avia ie, ori aşa ceva. ţred c el este şi astronom. Oricum, are un fel de telescop
mare, care se scoate prin acoperiş. Deşi, presupun c ar putea s fie doar un
hobby. Mai era acolo o tân r str in , dintre acelea care alearg cu gura
c scat dup b rba i tomnatici. Se duce cu el la Londra, cred, şi vede dac nu
d bir cu fugi ii. Altfel, era dr gu .
Poirot select informa iile pe care i le-a furnizat Mrs. Oliver, sim indu-se
mai degrab ca un calculator uman.
— Domnul şi doamna Trefusis locuiesc în acea cas ?
— Nu Trefusis! Acum îmi amintesc – Restarick!
— Asta nu este deloc acelaşi tip de nume.
— Da, aşa este! E un nume din regiunea Cornwall, nu-i aşa?
— Atunci, domnul şi doamna Restarick locuiesc acolo, ca şi distinsul şi
mai b trânul unchi. Numele lui este tot Restarick?
— Sir Roderick sau aşa ceva.
— Exist şi fata au pair sau ce este şi ea, şi o fiic – mai sunt şi al i
copii?
— Nu cred – dar, de fapt, nu ştiu. Apropo, fiica nu locuieşte acas . Ea
sosise numai pentru sfârşitul de s pt mân . Presupun c nu se în elege cu
mama vitreg . A ob inut o slujb la Londra şi a f cut cunoştin cu un tân r,
de care lor – aşa b nuiesc eu – nu le place prea mult.
— Se pare c dumneata cunoşti destul de multe despre aceast familie.
— Oh, p i se pot culege unele lucruri. Lorrimerii sunt vorb re i.
Întotdeauna tr nc nesc vrute şi nevrute despre unul sau altul. Oriunde se pot
asculta multe bârfe despre cine vrei şi cine nu vrei. Uneori, totuşi, le amestec .
Probabil şi eu. Aş vrea s -mi amintesc numele de botez al acelei fete. Ceva legat
de un cântec… Thora? Vorbeşte-mi Thora. Thora, Thora. ţeva asem n tor, sau
Myra? Myra, oh, Myra, iubirea mea-i toat pentru tine. Am visat c tr iesc în
palate de marmur . Norma? Sau vreau s zic Maritana? Norma – Norma
Restarick! Ästa-i corect, sunt sigur . Ea ad ug , cu inconsecven : Este o a
treia fat .
— Am în eles, zici c o consideri doar un copil.
— Aşa şi este – sau cred c -i aşa!
— Atunci, ce vrei s în elegi spunând c este o a treia fat ?
— Doamne sfinte, nu ştii ce este o a treia fat ? Nu citeşti The Times?
— Eu citesc naşterile, decesele şi c s toriile. Şi unele articole pe care le
g sesc interesante.
— Nu, m refer la publicitatea de pe prima pagin . Numai c acum nu
mai este pe prima pagin . Aşa m gândeam, luând un alt ziar. Dar, î i voi ar ta.
Se duse spre o mas şi lu repede The Times, întoarse paginile şi i-l
aduse.
— Iat , priveşte: „A TREIA FAT pentru aparta-ment confortabil la etajul
al doilea, camer separat , înc lzire central . Earl's ţourt.” „ţaut a treia fat
pentru a împ r i apartament. 5 guinee pe s pt mân , camer separat .” „ţaut
a patra fat . Regent's Park. ţamer separat .” Este modul în care locuiesc
fetele acum. Mai bine decât la c min. Fata principal închiriaz un apartament
mobilat şi apoi subînchiriaz . A doua fat este, de obicei o prieten . Apoi, ele
g sesc o a treia fat , prin mica publicitate, dac nu cunosc pe vreuna. Şi, aşa
cum vezi, deseori, ele reuşesc s înghesuie în apartament o a patra. Prima fat
ia cea mai bun camer , a doua fat pl teşte întrucâtva mai pu in, a treia înc
şi mai pu in şi este b gat într-o chichinea . Stabilesc între ele însele care s
aib întregul apartament pentru o noapte pe s pt mân – sau aşa ceva. Asta
func ioneaz destul de rezonabil.
— Şi unde locuieşte în Londra aceast fat , al c rei nume ar putea fi
Norma?
— Aşa cum i-am povestit, realmente nu cunosc nimic despre ea.
— Dar ai putea afla?
— O, da, presupun c ar fi destul de uşor.
— Eşti sigur c n-a existat nici o discu ie, nici o men iune despre o
moarte neaşteptat .
— Te referi la o moarte în Londra sau în casa Restarick?
— Şi una şi la cealalt .
— Nu în eleg aşa. Am s v d ce pot s scor-monesc.
Ochii doamnei Oliver str lucir de emo ie. De acum, intra în miezul
problemei.
— Asta ar fi dr gu din partea ta.
— Voi telefona familiei Lorrimer. De fapt, acum ar fi momentul potrivit.
Se duse la telefon.
— Trebuie s m gândesc la motive sau lucruri – poate lucruri inventate?
Privi spre Poirot mai degrab cu îndoial .
— Dar, fireşte! Se în elege! Eşti o femeie cu imagina ie – nu vei întâmpina
nici o greutate. Dar – nu prea fantastic , Pricepi? Modera ie…
 Mrs. Oliver îi arunc o privire în eleg toare. ţhem centrala şi rug s i
se spun num rul ce-l dorea, întorcându-şi capul, şopti:
— Ai un creion şi hârtie – sau un carne el – ceva, s scrii numele sau
adresele, ori locurile?
Poirot deja îşi aranjase carne elul pe genunchi şi d du din cap aprobator,
s-o linişteasc . Mrs. Oliver se reîntoarse spre receptorul ce-l inea şi se lans în
discu ie. Poirot ascult cu aten ie o parte a conver-sa iei telefonice.
— Alo! Pot s vorbesc cu – Oh, tu eşti, Naomi? Aici e Ariadne Oliver. Oh,
da, bine, a fost, mai curând, o mul ime… Oh, vrei s spui b trânul? Nu, ştii c
eu nu… Practic orb? Am crezut c pleac la Londra cu feti a str in … Da,
uneori trebuie s - i faci griji pentru ei – dar ea pare s se descurce cu el destul
de bine… Unul din lucrurile pentru care te-am sunat este s te întreb adresa
fetei. Nu, fata lui Restarick, vreau s zic undeva în South Ken, nu?
Sau era Knightsridge? Ei, i-am promis o carte şi am scris pe o fi uic
adresa, dar desigur, am pierdut-o, ca de obicei. Nici m car nu pot s -mi
amintesc numele ei. Este Thora sau Norma? Da, am crezut c este Norma…
Aşteapt o clip , s iau un creion… Da, sunt gata… Şaizeci şi şapte, Borodene
Mansions… Ştiu, blocul acela mare care seam n mai degrab cu închisoarea
Wormwood Scrubs… Da, cred c apar-tamentele sunt foarte confortabile, cu
înc lzire central şi tot… ţine sunt celelalte dou fete cu care locuieşte ea?
Prietene de-ale ei? Sau de la mica publicitate? Claudia Reece – Holland… Nu e
tat l ei membru al Parlamentului? ţine este cealalt ? Nu, presupun c nu o
cunoşti – e chiar dr gu , b nuiesc… ţu ce se ocup fetele? Par s fie
secretare, nu? Oh, cealalt fat este decorator de interioare – crezi – sau se
ocup cu o galerie de art ? Nu, Naomi, desigur c nu vreau s ştiu, fireşte –
doar m întreb – ce fac toate fetele din zilele noastre? Ei bine, pentru mine este
folositor s aflu, din cauza c r ilor mele – vreau s fiu la curent… Ce mi-ai
povestit despre prietenul… Da, dar e unul atât de neajutorat, nu-i aşa? Vreau
s zic c fetele fac exact ceea ce le place… El arat atât de groaznic? E unul din
aceiea, neb rbieri i, murdari? Oh, ce tipi… Veste din brocart, şi p r cârlion at –
care-i atârna pân la umeri – da, e atât de greu s spui dac sunt fete sau
b ie i, nu-i aşa? Da, arat uneori ca picturile lui Van Dyck, dac sunt chipeşi…
Ce-ai spus? ţ Andrew Restarick pur şi simplu îl ur şte? Da, de obicei b rba ii
fac… Mary Restarick? Ei bine, presupun c ai avea certuri dese cu o mam
vitreg . Socotesc c ea a fost destul de mul umit când fata şi-a g sit o slujb
la Londra. Ce crezi despre oamenii care spun astfel de lucruri? De ce, nu
puteau s afle ce se întâmpl cu ea? ţine a zis? Da, dar ce au muşamalizat?
Oh, o doic ?
— A vorbit cu menajera familiei Jenners? Vrei s spui cu so ul ei? Oh,
în eleg! Doctorii n-au putut afla… Nu, dar oamenii sunt atât de r ut cioşi. Sunt
de acord cu tine. Lucrurile astea sunt, de obicei, neadev rate… Gastric, da?
Dar, cât de ridicol! Vrei s spui c oamenii au zis, care era numele lui –
Andrew? Vrei s spui c era mai uşor cu toate acele ierburi otr vitoare despre?
Da, dar de ce? Vreau s zic, nu e cazul unei femei pe care el a urât-o de ani de
zile
 — Ea este cea de-a doua so ie – şi mult mai tân r decât el, şi
atr g toare. Da, presupun c ar fi – dar, pe de alt parte, de ce s fi vrut fat
str in ? ţrezi c ar fi sup rat-o lucrurile pe care i le-a spus Mrs. Restarick…
Ea nu-i o fiin atractiv – Presupun c Andrew i-ar fi f cut curte – nimic
serios, desigur – dat asta ar fi deranjat-o pe Mary, şi atunci ea ar fi t b rât
asupra fetei şi…
Din col ul ochiului, Mrs. Oliver b g de seam c Poirot îi f cea semne,
desperat.
— O clip , drag , zise Mrs. Oliver în telefon. Este brutarul. Poirot se ar t
jignit:
— Închide telefonul.
Ea l s receptorul, se gr bi s traverseze camera şi-l împinse pe Poirot
într-un col işor pentru servit micul dejun.
— Da? Îl interpel ea cu sufletul la gur .
— Brutar?! Spuse Poirot, cu dispre . Eu!
— Ei, a trebuit s m gândesc repede la ceva. În leg tur cu ce îmi f ceai
semne? Ai în eles cine era?
Poirot i-o t ie scurt:
— Îmi vei povesti tu imediat. Ştiu suficient. ţeea ce vreau s faci este, cu
toate improviza iile rapide, s -mi aranjezi un pretext plauzibil ca s vizitez
familia Restarick. Un vechi prieten de-al t u, care în curând va fi în vecin tatea
lor. Dac nu cumva ai putea spune…
— Las' pe mine. M voi gândi la ceva. S - i dau un nume fals?
— Categoric, nu. S încerc m, cel pu in, s con-tinu m simplu.
Mrs. Oliver d du din cap aprobator şi se gr bi înapoi la telefonul
abandonat.
— Naomi? Nu pot s -mi amintesc ce discutam. De ce intervine, mereu,
ceva s întrerup tocmai când cineva s-a aşezat la o bârf nostim ?
Nici m car nu-mi amintesc pentru ce i-am telefonat, ca s încep cu… Of,
da, adresa acelui copil Thora – Norma, vreau s zic, şi tu mi-ai dat-o. Dar era şi
altceva ce vroiam s – oh, mi-aduc aminte. Un vechi prieten de-al meu. Cel mai
fascinant omule . De fapt, discutam despre el, atunci, la tine. Numele lui este
Hercule Poirot. El urmeaz s locuiasc destul de aproape de Restarick şi este
teribil de ner bd tor s îl cunosc pe b trânul Sir Roderick. Ştie o mul ime de
lucruri despre el şi îl admir grozav, şi pentru o descoperire minunat de-a sa
în timpul r zboiului – sau un lucru ştiin ific pe care l-a f cut – oricum, este
foarte ner bd tor s „treac pe la dânsul, s -i prezinte omagiile sale”, astea-s
vorbele lui. ţe crezi, se aranjeaz ? Îi vei anun a tu? Da, el o s apar ca din
senin. Spune-le s -l fac s le povesteasc unele istorii de spionaj minunate…
El – ce? Oh! Cos-tisitoarele voastre… Da, fireşte, trebuie s pleci. La revedere.
Ea aşez înapoi receptorul în furc şi se cufund într-un fotoliu.
— Doamne sfinte, ce obositor e. A fost totul bine?
— N-a fost r u, spuse Poirot.
— M-am gândit eu c ar fi mai bine s descos totul despre b trânul
nostru. Apoi, ai timp s vezi cât doreşte de mult, ceea ce presupun c şi vrei. Şi
po i s fii confuz cu privire la subiectele ştiin ifice, dac e vorba de o femeie, iar
tu po i s - i imaginezi ceva mai precis decât poate, probabil, s verifice pân
când soseşte. Acum, vrei s afli ce-mi povestea ea?
— Bârf , b nuiesc. Despre s n tatea doamnei Restarick?
— Exact. Se pare c ar avea un fel de boal misterioas – de natur
gastric – iar doctorii sunt în încurc tur . Ei au internat-o în spital şi i-a mers
destul de bine, încât nu p rea c exist vreo cauz real care s explice boala.
Şi ea a venit acas , iar boala a reînceput, şi din nou doctorii au fost în
încurc tur . Atunci, oamenii au catadixit s vorbeasc . Totul a început de la o
sor medical iresponsabil , şi sora acesteia a spus unui vecin, iar vecinul,
care pleca zilnic la lucru, a povestit altcuiva şi, aşa, a ap rut suspiciunea!
Astfel, au început s zic despre b rbatul ei, c ar fi încercat s-o otr veasc .
Lucruri de felul acesta oamenii spun mereu – dar, în acest caz, se p rea c n-
au sens. Şi apoi, Naomi şi eu ne-am întrebat despre fata au pair – nici m car
nu este exact o fat au pair, e un fel de secretar de companie pentru
b trânul.! Aşa c , de fapt, nu exist nici un fel de motiv pentru care s
administreze buruieni otr vitoare lui Mrs. Restarick.
— Am auzit cum sugerai câte ceva.
— P i, exist , de obicei, posibilitatea…
— Unei mor i dorite!, spuse Poirot, pe gânduri – dar nu comise înc !
CAPITOLUL III
Mrs. Oliver conduse automobilul în curtea interioar de la Ţorodene
Mansions. Locul de parcare era ocupat de şase maşini. În timp ce Mrs. Oliver
ezita, una din aceste maşini manevr în spate şi plec . Mrs. Oliver se gr bi, cu
îndemânare, s ocupe locul r mas liber.
Coborî, trânti portiera şi st tu o clip , privind spre cer. Era un bloc
recent construit, care ocupa un spa iu scormonit de pr p dul unui câmp de
mine în ultimul r zboi mondial. „Probabil”, gândi Mrs. Oliver, „c a fost ridicat
en bloc de la Great West Road şi, la început, privat de o astfel de legend ca
LAMELE DE RAS PANA CIOCÂRLIEI, depus în situ, ca bloc de locuin e”.
Acestea ar tau extrem de func ionale, iar cel care-l construise dispre uise, evi-
dent, ad ugirile ornamentale.
Era o perioad agitat . Automobile şi oameni soseau şi plecau din curte,
pe m sur ce se apropia sfârşitul zilei de munc .
Mrs. Oliver arunc o privire la ceasul br ar . Şapte f r zece. Aproape
timpul potrivit, în m sura în care putea judeca. Acel timp, când fetele, se
presupune c s-au întors de la serviciu, una sau alta, s -şi refac machiajul,
s -şi schimbe îmbr c mintea, cu pantaloni exotici strâm i sau orice altceva
aveau mai deosebit şi s plece din nou, ori altele s se apuce acas de sp lat
lenjerie şi ciorapii. În orice caz, un timp aparent potrivit pentru a încerca.
Blocul era exact la fel, atât în fa , cât şi în spate, cu uşi batante mari, chiar şi
la mijloc. Mrs. Oliver alese partea din stânga ei, dar imediat îşi d du seama c
a greşit. Pe toat partea asta erau numere de la 100 la 200. Travers în partea
cealalt .
Num rul 67 era la etajul al şaselea. Mrs. Oliver ap s pe butonul liftului.
Uşile se deschiser ca o gur ce se casc , cu o izbitur amenin toare. Mrs.
Oliver se gr bi s intre în gaura c scat . Ea se temea mereu de lifturile
moderne.
Trosnet. Uşile se închiser . Liftul începu s urce. Se opri aproape imediat
(şi asta o înfricoş !). Mrs. Oliver o zbughi afar ca un iepure speriat.
Privi pe perete şi plec , de-a lungul culoarului, pe partea dreapt . Ajunse
la o uş cu num rul 67 marcat într-o pl cu metalic , fixat pe mijlocul uşii.
Atunci când sosi, cifra 7 se desprinse şi c zu la picioarele ei.
„Nu-mi place locul sta”, îşi spuse Mrs. Oliver, când se chirci cu durere şi
culese, grijulie, num rul şi-l fix în cuie, din nou, pe uş .
Ap s pe butonul soneriei. Poate, nu e nimeni.
Totuşi, uşa se deschise aproape imediat. O fat înalt , frumoas , st tea
în cadrul uşii. Purta un costum de culoare închis , croit şic, cu o fust foarte
scurt , bluz alb de m tase şi înc l minte de calitate. Avea un p r negru,
adunat în coc, bine, dar discret fardat şi pentru un motiv oarecare, uşor
alarmat , se uit la Mrs. Oliver.
— Oh, spuse Mrs. Oliver, str duindu-se s spun lucrul adecvat. Miss.
Restarick este acas , cumva?
Mrs. Oliver zise din nou „oh” înainte de a continua. F cu o mişcare,
ar tând un pache el învelit aproape neglijent în hârtie maronie.
— I-am promis o carte, explic ea. Una de-a mea, pe care n-a citit-o. Abia
azi mi-am amintit care anume. Se întoarce curând?
— N-aş putea, cu adev rat, s v spun. Nu ştiu ce face în seara asta.
— Oh, eşti, cumva, Miss Reece – Holland? Tân ra privi pu in surprins .
— Da, eu sunt.
— L-am cunoscut pe tat l t u, zise Mrs. Oliver. Ea continu :
— Eu sunt Mrs. Oliver. Scriu c r i, ad ug ea, în obişnuitul stil vinovat,
în care, în mod invariabil, f cea un astfel de anun .
— Nu vre i s intra i?
Mrs. Oliver accept invita ia, iar Claudia Reece-Holland o conduse într-o
camer de zi. Toate camerele apartamentelor erau tapetate la fel, cu un model
artificial de p dure. Locatarii puteau, pe acest fundal, s -şi expun tablourile
moderne sau s aplice orice form de decorare îşi imaginau. Erau dotate cu
mobile moderne, dulapuri, rafturi de c r i şi aşa mai departe, o canapea larg
şi o mas extensibil . ţhiriaşii puteau s adauge piese şi m run işuri
personale. Şi aici existau semne de gusturi personale, printr-un arlechin
gigantic lipit pe un perete şi un model de maimu , leg nându-se pe ramuri de
palmier, pe alt perete.
— Sunt sigur c Norma va fi emo ionat s primeasc volumul de la
dumneavoastr . Mrs. Oliver. Vre i s be i ceva? Vin de Xeres? Gin?
Aceast fat avea felul vioi al unei secretare bune. Mrs. Oliver refuz .
— Ave i o privelişte splendid de aici, de sus, spuse ea, uitându-se pe
fereastr şi clipind pu in din cauza soarelui care-i b tea în ochi.
— Da. Nu atât de pl cut când se stric liftul.
— Nu-mi închipui c liftul ar îndr zni s se strice. E atât de… Atât de
automat!
 — E de curând instalat, dar, tocmai de aceea, nu-i mai bun, spuse
ţlaudia. Are nevoie de frecvente regl ri şi repara ii.
Sosi o alt tân r , vorbind în timp ce intra.
— Claudia, ai idee unde am pus… Se opri, uitându-se la Mrs. Oliver.
ţlaudia f cu o rapid prezentare.
— Frances Cary – Mrs. Oliver. Mrs. Ariadne Oliver.
— Oh, cât de emo ionant, zise Frances. Aceasta era o tân r înalt ,
zvelt , cu p rul lung.
O fa sp l cit , puternic fardat , sprâncenele şi genele uşor arcuite în
sus – efect sporit de machiaj. Purta pantaloni strâm i de catifea şi un pulover
gros. Contrasta complet cu vioaia şi priceputa Claudia.
— Am adus o carte, pe care i-am promis-o Normei Restarick, explic Mrs.
Oliver.
— Vai, ce p cat, ea-i înc la ar .
— Nu se reîntoarce?
În mod involuntar, se f cu o pauz . Mrs. Oliver avu impresia c cele dou
fete au schimbat o privire între ele.
— Am crezut c Norma are serviciu la Londra, continu Mrs. Oliver,
silindu-se s exprime o surpriz nepref cut .
— Oh, da, spuse ţlaudia. Ea lucreaz într-un loc, ca decorator de
interioare. Zâmbi.
— Aici, noi tr im o via , mai degrab , separat , explic ea. Venim şi
plec m cum ne place – nu ne batem capul, de obicei, s l s m mesaje. Dar, nu
voi uita s -i dau cartea dumneavoastr , când se reîntoarce.
Nimic nu putea fi mai conving tor decât o explica ie uşoar , degajat .
Mrs. Oliver se ridic .
— Ei bine, v mul umesc foarte mult. Claudia o înso i pân la uş .
— Îi voi povesti tat lui meu c v-am cunoscut, zise el. El este un pasionat
cititor de povestiri poli iste.
Închizând uşa, se întoarse în camera de zi. Frances se sprijinea de
fereastr .
— Îmi pare r u, zise ea. Am f cut o gaf ?
— Tocmai îi spusesem c Norma este plecat . Frances ridic uşor din
umeri.
— N-aş putea spune. Claudia, unde este fata aia? De ce nu s-a întors
luni. Unde a plecat?
— Nu pot s -mi imaginez.
— Nu st la ar , cu p rin ii s i? Acolo a plecat pentru weekend.
— Nu. De fapt, eu am sunat s-o caut.
— Presupun c nu se pune problema cu adev rat… Toat aceast … Ei
bine, e ceva suspect în ea.
— Nu este suspect cu nimic mai mult decât oricine altcineva. Dar
p rerea aceasta sun nesigur.
— Oh, da, aşa este, continu Frances. Uneori fata asta îmi d fiori. Nu e
normal , s ştii!
Ea râse brusc.
 — Norma nu-i normal ! Tu ştii c am dreptate, ţlaudia, deşi nu vrei s
admi i asta. Loialitate fa de patronul t u, presupun.
CAPITOLUL IV
Hercule Poirot se plimba pe strada principal din Long Ţasing. Adic ,
dac po i numi şi descrie drept strad principal , o strad ce este pentru toate
inten iile şi scopurile singura strad , cum era cazul în Long Ţasing. Era unul
din acele sate care dovedeşte tendin a spre lungime f r l ime. Avea o biseric
impresionant , cu o turl înalt şi un arbore de tis , de o demnitate venerabil ,
în curtea acesteia. Şi era plin de magazine s teşti, care expuneau o diversitate
de m rfuri: dou de antichit i., din care unul cu piese de şemineu, din pin,
vârstate, iar cel lalt oferind o cas plin de h r i vechi, o mul ime de por elan,
cea mai mare parte ciobit, l zi vechi de stejar mâncate de carii, etajere de sticl ,
ceva argint din epoca victorian , totul îngr m dit în dezordine, din lips de
spa iu. Mai existau: dou birturi, ambele destul de murdare; un magazin de
împletituri de nuiele, cu o mare varietate de lucruri artizanale încânt toare; un
oficiu poştal, inclusiv pr v lie de zarzavaturi; o dughean de textile,
aprovizionat din belşug cu articole de mod ; un raion de înc l minte pentru
copii şi cu o gam divers şi larg de m run işuri de tot felul; un magazin de
papet rie şi ziare, care vindea, de asemenea, tutun şi dulciuri; un altul, de
lân , care era – evident – aristocratul locului. Dou femei simple, cu p rul alb,
erau ocupate s aranjeze, în rafturi, materiale tricotate, de diferite feluri, şi o
mare cantitate de confec ii de dam şi tricotaje, care erau desp r ite de o
tejghea pentru broderie de art . ţeea ce fusese odinioar b c nia local se
transformase acum în aşa-numitul „mare magazin universal”, umplut cu o
mul ime de coşuri de sârm şi cutii cu fulgi de cereale şi detergen i, toate în
culori orbitoare. Şi mai exist un local micu cu o ferestruic pe care era scris
în diagonal , cu culoare liliachie, în litere fanteziste, o reclam pentru o bluz
fran uzeasc , etichetat „Ultima mod ”, o fust lung plisat şi o c maş de
marinar cu dungi purpurii, etichetate „separate”. Acestea erau dispuse în
vitrin , atârnând, de c tre o mân neglijent .
Toate astea, Poirot le observ cu un interes impar ial. Satul mai
cuprindea câteva c su e cu fa a la strad , în stil de mod veche, uneori
p strând puritatea georgian , foarte des ar tând unele semne de îmbun t ire
victorian , ca o verand , fereastr boltit sau o mic ser . Una sau dou
fuseser renovate, ar tând ca noi şi mândre de asta. Existau şi câteva case de
ar , îmb trânite de când lumea, dar încânt toare, unele tinzând spre suta de
ani sau aşa ceva, complet autentice, altele cu adaos de adev rat confort sau
ascunse cu grij de vreo privire întâmpl toare.
Poirot se plimb liniştit, studiind tot ce vedea. Dac prietena sa
ner bd toare, Mrs. Oliver, ar fi fost cu el, l-ar fi întrebat imediat de ce îşi pierde
vremea când casa spre care se îndrepta era la o dep rtare de un sfert de mil
de sat. Poirot ar fi trebuit s -i povesteasc precum c este absorbit de
atmosfera local ; c aceste lucruri sunt mai importante. La marginea satului se
f cea o trecere neaşteptat . De o parte, retrase de la drum, erau înşirate case
noi, construite de prim rie; o fâşie de gazon verde în fa a lor şi uşile de la
intrare vopsite în culori diferite d deau fiec rei case o not vesel . De cealalt
parte a caselor prim riei, st pânirea câmpurilor şi gardurilor vii îşi relua
cursul, întrerupt ici-colo de „reşedin ele dorite” ale unei liste de agent imobiliar,
cu propriile lor gr dini şi copaci şi un aer general de rezerv şi de conservare
pentru ele însele. În fa a sa, mai departe de drum, Poirot z ri o cas , al c rei
etaj îi d dea o not neobişnuit de construc ie bulbucat . ţeva fusese evi-dent
ad ugat acolo, sus, nu cu mul i ani în urm . Aceasta era, f r îndoial … Mecca
spre care se porniser picioarele sale. Ajunse la o poart de care era fixat o
plac cu numele ţrosshedges. ţercet casa. Era o cas conven ional , datând
probabil de la începutul secolului. Ţanal era poate cuvântul care s-o descrie.
Gr dina era mai atractiv decât casa şi fusese, în mod evident, subiectul unei
griji şi aten ii deosebite în vremea ei, deşi i se permisese s cad în
neorânduial . Înc avea peluze verzi de iarb , pline cu straturi de flori şi
suprafe e de arbuşti planta i cu migal , pentru a crea efectul unui peisaj
natural. Totul era în bun ordine. „Sigur c este angajat un gr dinar pentru
gr dina asta”, reflect Poirot. „Poate c a fost şi un interes personal”, se gândi
el, deoarece observ , într-un col aproape de cas , o femeie aplecându-se
deasupra unui strat de flori, s lege nişte dalii. ţapul ei ar ta ca un cerc
luminos de culoarea aurului pur. Era înalt , zvelt , dar cu umerii ascu i i. El
deschise poarta, p trunse şi se îndrept spre cas . Femeia îşi întoarse capul,
apoi ridic şi privirea c tre el, întreb tor.
R mase în picioare, cu câteva sfori de legat florile în mâna stâng ,
aşteptând ca s vorbeasc el. Ea p rea, observase Poirot, încurcat .
— Da? Întreb ea.
Poirot, foarte distins, îşi scoase p l ria cu o mişcare plin de elegan şi
se înclin . Ochii ei se oprir la musta a sa, oarecum fascina i.
— Mrs. Restarick?
— Da. Eu…
— Sper c nu v deranjeaz, madame. Un zâmbet fugar atinse buzele ei.
— Deloc. Dumneavoastr sunte i…
— Mi-am permis s v fac o vizit . O prieten de-a mea. Mrs. Ariadne
Oliver…
— Da, desigur. Ştiu cine trebuie s fi i. Mr. Poiret.
— Mr. Poirot, o corect el, accentuând ultima silab . Hercule Poirot, la
dispozi ia dumneavoastr . Treceam prin aceast vecin tate şi m-am aventurat
s v fac o scurt vizit , aici, în speran a c mi s-ar permite s prezint omagiile
mele lui Sir Roderick Horsfield.
— Da, Naomi Lorrimer ne-a spus c s-ar putea s v abate i pe la noi.
— Sper c nu e nici o sup rare?
— Da, nu e nici o sup rare, deloc. Ariadne Oliver a fost aici s pt mân
trecut . A venit împreun cu Lorrimerii. ţ r ile ei sunt foarte amuzante, nu-i
aşa? Dar, poate c dumneavoastr nu g si i povestirile poli iste amuzante.
Dumneavoastr înşiv sunte i detectiv, nu-i aşa – unul adev rat?
— Eu sunt tot ce poate s existe mai adev rat, r spunse Poirot.
Observ c ea îşi st pâneşte un zâmbet. O studie mai îndeaproape. Era
distins , dar într-un mod artifi-cial. P rul ei blond era aranjat rigid. El se
întreb dac n-ar putea, în sufletul ei, s fie nesigur , în mod tainic, pe ea
îns şi, dac nu joac , plin de grij , rolul unei lady englezoiace preocupate de
gr dina sa. Se întreb un pic şi care ar putea fi trecutul ei social.
— Ave i o gr din splendid aici, zise el.
— V plac gr dinile?
— Nu cum îi plac englezului gr dinile. Dum-neavoastr , în Anglia, ave i
pentru gr din un talent special. Asta reprezint ceva pentru dumneavoastr ,
ceva ce pentru noi, nu…
— Pentru poporul francez, v referi i?
— Nu sunt francez. Eu sunt belgian.
— Da, sigur. ţred c Mrs. Oliver a pomenit c a i f cut parte, cândva, din
for ele poli iei belgiene.
— Exact. Eu, eu sunt un vechi copoi poli ist bel-gian. Surâse politicos şi
continu , fluturând din mân : Dar gr dinile dumneavoastr englezeşti le
admir. M închin! Raselor latine le plac gr dinile oficiale, gr dinile de palat, ale
palatului Versailles în miniatur şi astfel, desigur, ele au inventat potager.
Foarte important , potager, nu? Aici în Anglia, ave i potager, dar a i adus-o din
Fran a şi dumneavoastr nu v iubi i potager atât de mult cât v iubi i florile.
N-am dreptate?
— Ba da, cred c ave i dreptate, replic Mary Restarick. Pofti i în cas .
A i venit s -l vizita i pe unchiul meu, desigur.
— Am venit, aşa cum spune i, s -i aduc omagiile mele lui Sir Roderick,
dar v prezint şi dumneavoastr omagiile mele, madame. Totdeauna aduc
omagii frumuse ii, când o întâlnesc. F cu o temenea.
Ea surâse, uşor stânjenit .
— Nu trebuie s -mi face i atât de multe compli-mente.
Îl conduse pe o uş cu geam, deschis , şi el o urm .
— L-am cunoscut pe unchiul dumneavoastr , vag, în o mie nou sute
patru zeci şi patru.
— S rmanul, acum este destul de b trân. M tem c a surzit de tot.
— E mult de când l-am întâlnit. Probabil c m-a şi uitat. Era o problem
de spionaj şi de proiecte ştiin ifice ale unei anumite inven ii. Noi datoram acea
inven ie geniului lui Sir Roderick. Va voi, sper, s m primeasc ?
— Da, sunt sigur c o s -i plac , r spunse Mrs. Restarick. În vremea
noastr el duce o via , în anumite privin e, mai degrab monoton . Eu trebuie
s fiu mai mult la Londra – c ut m o cas con-venabil acolo. Oft şi continu :
Oamenii în vârst pot fi uneori mai… Dificili.
— Ştiu, r spunse Poirot. Şi eu sunt, în mod frec-vent, dificil. Ea râse.
— Vai, nu, Monsieur Poirot, l sa i, nu e nevoie s pretinde i c sunte i
b trân.
— Uneori mi se spune aşa, replic Poirot. Oft . De c tre fetişcane,
ad ug el melancolic.
— Asta-i foarte urât din partea lor. Probabil, acelaşi lucru pe care l-ar
face şi fiica noastr , ad ug ea.
— O, ave i o fiic ?
— Da. Într-un fel! Este fiica mea vitreg …
— Voi fi încântat s o cunosc, spuse Poirot politicos.
 — Regret, dar nu-i aici. Este la Londra. Lucreaz acolo.
— Tinerele, toate au serviciu în zilele noastre.
— Fiecare, se presupune, este necesar s aib un serviciu, zise doamna
Restarick, în mod vag. ţhiar când se m rit , totdeauna sunt convinse c
trebuie s se întoarc în industrie sau în înv mânt.
— V-au convins şi pe dumneavoastr , madame, s v întoarce i undeva?
— Nu, eu am fost educat în Africa de Sud. Aici, am venit de scurt timp,
cu so ul meu. Totul îmi este, mai degrab , str in.
Ea se uit în jur cu, ceea ce aprecie Poirot s fie, o lips de entuziasm.
Era o înc pere mobilat cu gust, dar de un tip conven ional, f r personalitate.
Pe pere i atârnau dou portrete mari – singurul semn personal. Primul era al
unei femei cu buze sub iri, îmbr cat într-o rochie de sear , de catifea gri. În
fa a ei, pe peretele opus, era un b rbat de vreo treizeci şi ceva de ani, cu un aer
de energie st pânit .
— Fiica dumneavoastr , presupun, g seşte c e plictisitor la ar ?!
— Da, este mult mai bine pentru ea s fie la Londra. Nu, nu-i place aici.
Se opri brusc şi apoi, ca şi cum ar fi scos ultimele cuvinte din adâncurile
sufletului, ad ug : şi nu-i place de mine.
— Imposibil, r spunse Poirot cu o polite e fran- uzeasc .
— Nu, nu este imposibil deloc! Da, presupun c asta se întâmpl adesea.
ţonsider c e greu pentru fete s accepte o mam vitreg .
— S cred c fiica dumneavoastr şi-a iubit atât de mult propria mam ?
— B nuiesc c ea trebuie s-o fi iubit dintotdeauna. Este o fat dificil .
Presupun c multe fete sunt la fel.
Poirot oft şi spuse:
— Mamele şi ta ii, în zilele noastre, au mai pu in control asupra fiicelor.
Nu e cum se obişnuia s fie în zilele bunelor maniere de demult.
— Nu, fireşte.
— Cineva n-ar îndr zni s spun aşa, madame, dar trebuie s
m rturisesc c regret s v d cum ele arat atât de pu in discern mânt în
alegerea lor – cum spune i dumneavoastr – a prietenilor lor?
— Norma s-a îngrijorat foarte mult, în felul acesta, pentru tat l ei.
Oricum, presupun c nu e bine s te plângi. Oamenii trebuie s -şi încerce
propriile ex-perien e. Dar, eu trebuie s urc la unchiul Roddy, el are propriile
sale camere sus.
Ea-l conduse afar din camer . Poirot privi înapoi, peste um r. O camer
rece, o camer f r personalitate, excep ie f când poate doar cele dou portrete.
Dup stilul îmbr c mintei femeii, Poirot aprecie c acestea datau de câ iva ani
buni. Dac ar fi fost prima doamn Restarick, Poirot intui c i-ar fi pl cut. Zise:
— Madame, portretele acele sunt reuşite.
— Da. Lansberger le-a f cut.
Era numele unui renumit şi foarte scump pictor de portrete de acum
dou zeci de ani. Naturalismul lui meticulos nu mai era la mod şi de la
moartea sa se vorbea pu in despre el. Referitor la persoanele care-i pozau ca
model se vorbea uneori ca de „stâlpii îmbr c mintei”, dar Poirot se gândi c ei
sunt mult mai mult decât asta. El b nui c , în spatele ex-terioarelor calme, pe
care Lansberger le-a executat atât de facil, exista o ridiculizare ascuns cu
grij .
Mary Resterick spuse, în timp ce urca sc rile în fa a sa:
— Tocmai le-am scos din depozit şi le-am şters de praf şi…
Se opri brusc, ajungând la un punct mort, cu o mân pe balustrada
sc rii.
Deasupra ei, o creatur uman tocmai d dea col ul sc rii, ca s coboare.
Era o fiin care p rea ciudat de caraghioas . Putea s fie cineva într-un
costum de bal mascat, cineva care, în mod sigur, nu se potrivea cu aceast
cas .
Acel ins avea o figur destul de familiar pentru Poirot, în diferite ocazii,
o figur adesea întâlnit pe str zile Londrei sau chiar la petreceri. Un
reprezentant al tineretului de ast zi. Purta o hain neagr , o vest din catifea
lucrat cu grij , pantaloni din piele, strânşi pe picior şi cârlion i boga i de p r
castaniu ce-i atârnau pe umeri, în jos.
— David! Vorbi t ios doamna Restarick. ţe naiba faci aici?
Tân rul, în nici un caz, nu p ru luat prin sur-prindere.
— Te-ai speriat? Întreb el. Îmi pare r u.
— Ce faci aici, în aceast cas ? Tu, tu n-ai venit cu Norma?
— Norma? Nu. Speram s-o g sesc aici.
— S-o g seşti aici? ţe vrei s spui? Ea este la Londra.
— Da, dar, draga mea, este şi nu este! În orice caz, nu este la Borodene
Mansions, 67.
— Ce vrei s zici, c nu este acolo?
— Ei bine, deoarece nu s-a întors în acest weekend, m-am gândit c este
probabil aici, cu tine. Am venit s v d dac nu e sus.
— A plecat de aici duminic noaptea, ca de obicei. Ad ug cu voce
furioas : De ce n-ai sunat clopo elul, s ştim c eşti aici? De ce r t ceşti de
colo pân colo prin cas ?
— Într-adev r, drag , te gândeşti ca nu cumva s şterpelesc lingurile sau
altceva. Te asigur c este firesc s te plimbi într-o cas în plin lumin a zilei.
De ce nu?
— Noi suntem de mod veche şi nu ne place aşa ceva.
— O, drag , drag … David oft . Toat lumea se agit . Draga mea, dac
n-am nevoie s mi se fac o primire, iar tu se pare c nu ştii unde este fiica ta
vitreg , cred c e mai bine s plec. S -mi întorc buzunarele pe dos înainte s
plec?
— Nu fi absurd, David!
— Pa şi pusi, atunci. Tân rul trecu printre ei, flutur din mân , coborî şi
ieşi pe uşa principal , deschis .
— Groaznic creatur , spuse Mary Restarick, cu r utate t ioas , care-l
f cu pe Poirot s tresar .
— Nu pot s -l suport. Pur şi simplu nu pot s -i in piept. De ce este
Anglia, în zilele noastre, plin ochi cu astfel de oameni?
 — Oh, madame, nu v nelinişti i. Totul este o chestiune de mod .
Totdeauna au existat mode. Dum-neavoastr îi întâlni i mai pu in la ar , dar
la Londra întâlnim o mul ime ca ei.
— Însp imânt tor, replic Mary. Absolut însp imânt tor. Efeminat
exotic.
— Şi totuşi, nu în contrast cu un portret de van Dyck, nu crede i aşa,
madame? Într-o ram aurie, purtând un guler brodat, n-a i spune atunci c
este efeminat sau exotic.
— Îndr znind s vin aici ca acela. Andrew s-ar fi înfuriat. Îl irit
groaznic. Fiicele pot fi foarte enervate. ţhiar dac Andrew ar cunoaşte-o bine pe
Norma. El a fost în str in tate înc de când ea era un copil. A l sat-o cu totul
mamei sale s-o creasc , iar acum o g seşte complet… O enigm . La fel şi eu, în
aceast privin . ţe s fac, dac simt c este un gen de fat foarte ciudat ? În
zilele de azi nu po i avea nici un fel de autoritate asupra lor. Se pare c le place
cel mai prost tip de tineri. Ea-i absolut nebun dup acest David Ţaker. N-am
ce-i face. Andrew i-a interzis s mai calce în cas şi uite, el se reîntoarce aici, se
plimb calm. M gândesc – mai mult ca sigur, m gândesc c-ar fi mai bine s
nu-i mai povestesc lui Andrew. Nu vreau s -l sup r pe nedrept. ţred c ea
tr ieşte cu aceast creatur la Londra şi nu numai cu el. Ţa exist ceva şi mai
r u. Specia asta nu se spal , au fe e complet nerase, şi b rbi crescute
caraghios, şi îmbr c minte soioas .
Poirot spuse cu voioşie:
— Vai, madame, nu trebuie s v fr mânta i. P catele tinere ii trec.
— Şi eu sper, sunt sigur . Norma este o fat foarte dificil . Uneori cred c
nu e în toate min ile. E atât de stranie. Într-adev r, ea arat câteodat ca şi
cum i-ar lipsi totul acolo, la cutiu ! Aceste extraordinare antipatii pe care le
are ea…
— Antipatii?
— Da! M ur şte. M ur şte cu adev rat. Nu v d de ce este necesar.
Presupun c a fost credincioas mamei sale, dar, la urma urmei, e rezonabil ca
tat l ei s se rec s toreasc , nu-i aşa?
— Considera i c ea v ur şte cu adev rat?
— Da, ştiu c m ur şte. Am suficiente dovezi. Nu pot s spun cât de
uşurat am fost când a plecat la Londra. Nu vreau s produc necazuri… Se opri
brusc. Era ca şi cum, pentru prima oar , îşi d dea seama c vorbeşte unui
str in.
Poirot avea capacitatea de a atrage confesiuni. Oamenii care discutau cu
el greu realizau cu cine st teau, de fapt, de vorb . Acum ea râse scurt.
— Vai de mine, continu ea. Realmente nu ştiu de ce v spun toate astea.
Ţ nuiesc c fiecare familie are aceste probleme. S rmane mame vitrege, avem
vremuri grele. O, am ajuns. Ţ tu, uşor, într-o uş .
— Intr , intr .
Era un urlet tun tor.
— Iat un vizitator care vrea s te vad , unchiule, spuse Mary Restarick,
în timp ce p şea în camer , cu Poirot în spatele ei.
 Un b rbat sp tos, cu fa a col uroas , obrajii roşii şi înf işarea irascibil ,
m sura la pas podeaua. Se gr bi spre ei. La masa din spatele s u, şedea o
tân r , care clasa scrisori şi documente. Capul ei era aplecat asupra hârtiilor.
Un cap negricios, lucios.
— Î i prezint pe Monsieur Hercule Poirot, Unchiule Roddy, zise
ceremonios Mary Restarick.
Poirot se avânt elegant în ac iune şi discu ie.
— O, Sir Roderick, sunt mul i ani, mul i ani de când am avut pl cerea s
v cunosc. Ultima oar a fost, cred, în Normandia. Dup cum bine îmi
amintesc, erau acolo şi colonelul Race şi generalul Abercromby şi mareşalul
aerului Sir Edmund ţollingsby. ţe decizii trebuia s lu m! Şi ce greut i aveam
cu asigurarea protec iei informa iilor! Ast zi nu mai e nevoie deloc de p strarea
secretului. Îmi amintesc de demascarea acelui agent secret care a reuşit s
lucreze atât de mult timp – îl ine i minte pe c pitanul Henderson?
— Da. ţ pitanul Henderson, desigur. Porcul dracului! Demascat!
— Poate nu v mai reaminti i de mine. Hercule Poirot.
— Ba da, cum s nu-mi reamintesc. Am sc pat ca prin urechile acului,
ca prin urechile acului. Era i reprezentantul francez, nu-i aşa? Era i unul din
cei doi, nu-mi mai amintesc numele celuilalt, dar, lua i loc, lua i loc. Nimic nu e
mai pl cut decât s sporov ieşti despre vremurile apuse.
— M temeam atât de mult c s-ar putea s nu v mai reaminti i de mine
şi de colegul meu, Monsieur Giraud.
— Da, da, fireşte c -mi aduc aminte de amândoi. Ei, ce zile au fost
acelea, ce zile au fost acelea, desigur.
Tân ra se ridic de la mas . Mişc politicos un scaun spre Poirot.
— Ai dreptate, Sonia, ai dreptate, spuse Sir Roderick. D -mi voie s te
prezint, ad ug el, micu ei şi fermec toarei mele secretare. Schimb complet
lucrurile pentru mine. M ajut , şti i, îmi înregistreaz toat opera. Nu ştiu ce
m-aş face f r ea.
Poirot se înclin amabil.
— Enchanté, mademoiselle, murmur el.
Fata r spunse ceva cu jum tate de glas. Era o fiin m run ic , cu p rul
negru t iat scurt. Ar ta timid . Ochii ei, de culoare albastru închis, erau, ca de
obicei, îndrepta i în jos, cu modestie, dar zâmbi sfios şi pl cut c tre patronul ei.
Acesta o b tu uşor pe um r.
— Nu ştiu ce m-aş face f r ea, repet el. Nu ştiu, într-adev r.
— O, nu, protest fata. Nu sunt chiar atât de bun . Nu pot s
dactilografiez foarte repede.
— Draga mea, dar dactilogranezi destul de repede, tu eşti memoria mea.
Ochii mei şi urechile mele şi multe alte lucruri.
Ea zâmbi din nou spre st pân.
— Asta îmi aminteşte, spuse cu voce sc zut Poirot, de excelentele
poveşti care circulau de la unul la altul. Nu ştiu dac erau sau nu exagerate.
Iat , de exemplu, despre ziua aceea când cineva v-a furat maşina şi… El
continu s -şi duc la bun sfârşit povestirea.
Sir Roderick era încântat.
 — Ha, ha, sigur. Da, fireşte, totuşi cam exagerat, consider. Îns , în
general, aşa s-a întâmplat. Da, da, cine îşi închipuia s v aminti i de asta,
dup atâta timp. Dar eu aş putea s v relatez una şi mai bun . El se lans
într-o alt istorie.
Poirot ascult , aplaud . În cele din urm îşi privi ceasul şi se ridic în
picioare.
— Ei, s nu v mai re in, zise el. Dumneavoastr sunte i angajat, cum
v d, într-o munc important . Fiind tocmai prin apropiere, n-am putut s m
ab in s nu v prezint omagiile mele. Anii trec, dar dumneavoastr , observ, n-
a i pierdut nimic din vigoarea dumneavoastr , din pl cerea dumneavoastr de
via .
— Bine, bine, dumneavoastr spune i aşa. Oricum, nu e nevoie s -mi
face i prea multe complimente – dar v rog s sta i s servi i ceaiul. Sunt sigur
c Mary va aduce nişte ceai. Se uit în jur. Oh, ea a şi plecat. Dr gu fat .
— Da, cu siguran , şi foarte chipeş . Presupun c v este de mare
sprijin de mul i ani.
— Oh, ei s-au c s torit de curând. Ea-i a doua so ie a nepotului meu. Voi
fi deschis cu dumneavostr . N-am inut prea mult la acest nepot, Andrew, nu-i
un b iat pe care s pun baz . Totdeauna agitat. Fratele s u mai mare, Simon,
era favoritul meu. Nu c l-am cunoscut bine pe el. În ce-l priveşte pe Andrew,
acesta s-a purtat foarte r u cu prima lui so ie. A disp rut, şti i! A l sat-o pe
linie moart . S-a sfârşit cu o imens triste e. To i au aflat despre ea. El a fost
îndr gostit nebuneşte de ea. Dar totul s-a n ruit într-un an sau doi; neghiob
b iat. ţu fata asta cu care s-a însurat se pare c totul e în regul . Nimic r u cu
ea, dup câte ştiu. Simon era altfel, era un b iat potolit, totuşi teribil de posac.
Nu pot s spun c mi-a pl cut când sor -mea a intrat în familia asta. ţ s torie
din interes, şti i dumneavoastr . Ţog ia, desigur, dar banii nu sunt totul, noi
îndeobşte ne-am c s torit cu Armata. Niciodat nu l-am în eles prea bine pe
Restarick.
— Ei au, în eleg, o fat . O prieten de-a mea a cunoscut-o s pt mân
trecut .
— Da, Norma. O fat nesuferit . Umbl în haine groaznice şi a cules un
tân r scârbos. Da, ei to i sunt la fel în ziua de ast zi. Tineri cu p rul lung,
Ţeatles, tot soiul de nume pe care le poart . Nu pot s in pasul cu ei. Practic,
vorbesc o limb str in . Nimeni nu doreşte s asculte critica unui om b trân,
aşa cum suntem noi. Chiar şi Mary, eu întotdeauna am crezut c este o fire
bun , sensibil , dar, dup cum observ, în unele privin e poate fi de-a dreptul
isteric , mai cu seam dac m refer la s n tatea ei. Pu in agita ie în leg tur
cu plecarea ei la spital pentru control sau altceva. O, ce zice i de o b utur ?
Whisky? Nu? Sigur nu r mâne i s be i o pic tur de ceai?
— V mul umesc, dar iau masa cu nişte prieteni.
— Ei bine, trebuie s v m rturisesc c m-a bucurat foarte mult discu ia
aceasta cu dumneavoastr . E dr gu s - i aminteşti ceva din lucrurile care s-au
întâmplat odat . Sonia, drag , poate-l conduci pe Monsieur – regret, cum v
numi i, am uitat iar şi – o, da Poirot. Condu-l jos la Mary, te rog.
 — Nu, nu, se gr bi Poirot s refuze, dând din mân . Nici nu m gândesc
s-o deranjez pe Madame. E-n regul . G sesc eu drumul, în mod sigur. A fost o
mare pl cere s v reîntâlnesc.
P r si camera.
— N-am nici cea mai vag idee cine a fost tipul sta, zise Sir Roderick,
dup ce plec Poirot.
— Nu şti i cine a fost? Întreb Sonia, privindu-l oarecum surprins .
— Personal, nu-mi amintesc cine-i jum tatea asta de om care a venit şi a
discutat cu mine. Desigur, trebuie s ghicesc. Ştii, aşa se înva s ieşi basma
curat . Acelaşi lucru şi la petreceri. Soseşete un individ şi spune: „Poate nu v
mai aminti i de mine. Ultima oar v-am v zut în o mie nou sute treizeci şi
nou .” Eu trebuie s spun: „Desigur, c îmi amintesc”, dar nu-i aşa. E un
handicap aproape ca atunci când eşti orb şi surd. Noi ne-am împrietenit cu
mul i broscari ca acesta înainte de sfârşitul r zboiului. Nu-mi amintesc nici o
jum tate din ei. Da, el a fost acolo, e-n regul . M cunoştea, şi eu cunoşteam o
bun parte din b ie ii despre care a vorbit. Acea poveste despre mine şi maşina
furat a fost complet adev rat . Exagerat un pic, fireşte; cu timpul au f cut o
povestire suficient de bun . O, nu cred s -şi fi dat seama c nu mi-am amintit
de el. Deştept tip, aş spune, dar broscar sadea, nu-i aşa? Ştii, spilcuit, şi
dansator, şi trombonist, şi calic. Şi acum, unde r m sesem?
Sonia ridic o scrisoare şi i-o înmân . Încerc s -i ofere o pereche de
ochelari, pe care imediat el îi refuz .
— Nu vreau afurisi ii ia, pot s v d şi f r ei destul de bine.
Îşi holb ochii şi examin atent scrisoarea pe care o inea în mân .
Apoi, se pred şi i-o vârî cu for a în mâini Soniei.
— Da, poate ar fi mai bine s mi-o citeşti tu. Ea începu s citeasc cu
vocea-i pl cut şi clar .
CAPITOLUL V
Hercule Poirot se opri o clip sus, pe palier, cu capul plecat uşor pe o
parte, ascultând. Travers spre fereastra coridorului şi privi afar . Mary
Restarick era dedesubtul terasei şi-şi reluase lucrul în gr din . Poirot d du din
cap, cu satisfac ie. P şi uşor de-a lungul coridorului. Deschise uşile una dup
alta. O baie, un dulap de lenjerie, un dormitor cu pat dublu gol, un dormitor
pentru o persoan , ocupat, o odaie a unei femei, cu pat dublu (a lui Mary
Restarick?). Urm toarea uş era a unei înc peri învecinate şi era, ghici el, a lui
Andrew Restarick. Trecu pe cealalt parte a palierului. Uşa pe care o deschise
prima era a unui dormitor cu un singur pat. Acum, judec el, nu era ocupat,
dar putea fi locuit la sfârşit de s pt mân . Pe m su a de toalet erau câteva
perii. Ascult atent, apoi p şi pe vârful picioarelor în untru. Deschise dulapul
de haine. Da, acolo atârnau câteva haine. Haine de ar .
Exista şi o mas de scris, dar nu era nimic pe ea. Deschise foarte precaut
sertarele. Acolo erau câteva fleacuri, o scrisoare sau dou , dar acestea datau de
câtva timp şi con ineau trivialit i. Închise sertarele.
Coborî la parter şi, ieşind din cas , îşi lu r mas bun de la gazd . Refuz
propunerea de a bea un ceai. Motiv c promisese s se întoarc , aşa c trebuie
s prind degrab trenul spre oraş.
 — Nu vre i un taxi? Putem s v comand m unul sau s v duc eu cu
automobilul.
— Nu, nu, madame, sunte i prea amabil .
Poirot se întoarse pe jos în sat şi coborî pe c rarea de lâng biseric .
Travers un pode peste un pârâu. ţurând ajunse lâng o limuzin cu şofer,
care aştepta discret sub un fag. Şoferul deschise portiera maşinii, Poirot intr ,
se aşez şi-şi scoase pantofii de lac, icnind de uşurare.
— Acum ne reîntoarcem la Londra, spuse el. Şoferul închise portiera, îşi
relu locul şi automobilul demar lin. Vederea unui tân r, care st tea pe
marginea drumului, f când furios cu degetul mare semnul autostopului, nu
p rea ceva neobişnuit. Ochii lui Poirot se odihnir , aproape cu indiferen , pe
acest membru al fraternit ii, un tân r îmbr cat ip tor, cu p r lung şi exotic.
Existau mul i la fel, dar în clipa când au trecut pe lâng el, Poirot se îndrept şi
se adres şoferului:
— Te rog s opreşti. Da, şi dac po i s dai pu in înapoi… E cineva care
ne roag s -l lu m.
Şoferul privi neîncrez tor peste um r. Era ultima remarc la care s-ar fi
aşteptat. Oricum, Poirot d dea uşor din cap, aprobator, aşa c se supuse.
Tân rul, care se numea David, înaint spre portiera maşinii.
— Am crezut c n-ave i de gând s opri i pentru mine, spuse bucuros. V
sunt îndatorat mult, z u.
Urc , d du jos de pe umeri o mic rani , o l s s alunece pe podea şi-şi
netezi în ios chica de p r ar miu.
— Eşti îmbr cat poate cam b t tor la ochi.
— Da, crede i? Imposibil. Sunt doar unul dintr-o gaşc de fra i.
— Şcoala lui Van Dyck. Foarte elegan i.
— O, niciodat nu m-am gândit la aşa ceva. Da, ar putea fi ceva în ceea
ce zice i.
— Ar trebui s por i o p l rie de cavaler, suger Poirot, şi un guler de
dantel , dac mi-ai permite s te sf tuiesc.
— Ei, nu cred s mergem aşa de departe. Tân rul râse. ţum Mrs.
Restarick nu poate s sufere simpla mea vedere. De fapt, nici eu nu pot s-o
suf r. Oricum, nu-mi pas prea mult de Restarick. Au ceva deosebit de
resping tor grangurii ştia îmbuiba i, nu crede i?
— Depinde din ce punct de vedere. În eleg c -i face i curte fiicei.
— Iat o expresie dr gu , replic David. A face curte fiicei. S presupun
c ar putea fi numit aşa. Dar, s şti i c şi ea îmi face curte, e cât se poate de
pe din dou . M rog, reciproc …
— Unde este Mademoiselle acum? David întoarse capul brusc:
— Dar, de ce m întreba i?
— Aş dori s fac cunoştin cu ea. Strânse din umeri.
— Nu cred c este genul dumneavoastr , şti i asta mai bine decât mine.
Norma este la Londra.
— Bine, dar i-ai zis mamei sale vitrege…
— O, noi nu-i povestim mamei vitrege totul.
— Şi unde-i domnişoara în Londra?
 — Lucreaz la o decoratoare de interioare, pe King's Road, undeva în
ţhelsea. Nu pot s -mi aduc aminte, în clipa asta, numele s u, Susan Phelps,
b nuiesc.
— Presupun c nu locuieşte acolo. Ai adresa ei?
— Da, un bloc cu apartamente, mare. Nu în eleg, totuşi, de ce v
intereseaz ?
— Pot s te intereseze atât de multe lucruri.
— Ce vre i s spune i?
— Ce te-a adus pe tine în casa aceea – cum se numeşte?
— Crosshedges – ast zi? ţe te-a adus în mod secret în cas şi la etaj?
Poftim?
— Am intrat în cas pe uşa din spate, recunosc.
— Ce c utai la etaj?
— Treaba mea. Nu vreau s fiu grosolan, dar prea v vârâ i nasul în
toate.
— Da, îmi satisfac curiozitatea. Aş dori s ştiu exact unde se afl aceast
tân r lady.
— În eleg. Dragul de Andrew şi draga de Mary – Dumnezeu s -i
putrezeasc te-au angajat, nu-i aşa? Ei încearc s-o g seasc ?
— Deocamdat , spuse Poirot, nu cred c ei ştiu de absen a ei.
— Cineva trebuie c v-a angajat.
— Eşti grozav de receptiv, zise Poirot. Se rezem de sp tarul banchetei.
— M-am mirat de ce era i acolo, sus, spuse David. De aceea v-am f cut
semn cu mâna. Am sperat c ve i opri şi-mi ve i da o mic informa ie. Ea-i
iubita mea. Şti i asta, b nuiesc.
— În eleg c asta presupune a fi ideea, r spunse Poirot cu pruden .
Dac -i adev rat, trebuie s şti i unde este ea. Nu-i aşa, domnule…? Îmi pare
r u, nu cred c - i cunosc numele de familie, afar de cel de botez, David.
— Baker.
— Poate, domnule Ţaker, c v-a i certat.
— Nu, nu ne-am certat. De ce trebuie s v gândi i c ne-am certat?
— Domnişoara Norma Restarick a p r sit ţrosshedges duminic seara
sau luni diminea a?
— Depinde. Este un autobuz pe care pute i s -l lua i devreme. V duce la
Londra pu in dup ora zece. Asta trebuie c a f cut-o s întârzie pu in la
serviciu, dar nu prea mult. De obicei, ea se întoarce duminic noaptea.
— Deci, a plecat de acolo duminic noaptea, dar n-a ajuns la Borodene
Mansions.
— Aparent, nu! Aşa spune şi Claudia.
— Aceast domnişoar Reece-Holland – sta-i numele ei, nu?
— Era surprins sau îngrijorat ?
— Dumnezeule sfinte, de ce ar trebui s fie? Ele nu in socoteala timpului
una alteia.
— Dar te-ai gândit c ea se întoarce acolo?
— Ea nu s-a reîntors nici la munc . V zic eu, s-au s turat de magazinul
acela…
 — Eşti îngrijorat, domnule Baker?
— Nu! Fireşte, vreau s zic, ei bine, dracu s m ia dac ştiu. Nu v d nici
un motiv s fiu îngrijorat, numai timpul merge înainte. Ce este azi, mar i?
— Nu s-a certat cu dumneata?
— Nu. Nu ne-am certat.
— Dar, de ce eşti îngrijorat pentru ea, domnule Baker?
— Ce treab ave i?
— Nu-i treaba mea, dar a fost, în eleg eu, bucluc acas . Ea n-o iubeşte pe
mama ei vitreg .
— Perfect adev rat. Femeia asta-i o c ea. F r inim . Nici ea n-o iubeşte
pe Norma.
— A fost bolnav , nu? A trebuit s se interneze în spital.
— Despre cine vorbi i – Norma?
— Nu, nu vorbesc despre Miss Restarick. Vorbesc despre Mrs. Restarick.
— Cred c s-a internat într-un sanatoriu particular. Nu are nici un motiv
s se interneze. V spun eu, e zdrav n ca un arm sar.
— Şi domnişoara Restarick o ur şte pe mama ei vitreg ?
— Norma, uneori, este pu in lipsit de echilibru. Şti i dumneavoastr , îşi
iese din fire. V spun eu, fetele întotdeauna îşi ur sc mamele vitrege.
— Asta le îmboln veşte pe mamele vitrege? Le îmboln veşte îndeajuns ca
s se interneze în spital?
— Unde dracu vre i s ajunge i?
— Gr din rie, poate sau folosirea unor ierburi ucigaşe!
— Ce vre i s zice i, vorbind despre un ucigaş cu ierburi? Vre i s
insinua i c Norma… ţ ea a visat… C …
— Lumea discut , spuse Poirot. Vorbele dau târcoale prin vecini.
— Vre i s spune i c cineva a zis c Norma a încercat s-o otr veasc pe
mama ei vitreg ? Asta-i ridicol. E absolut absurd.
— Este foarte greu de crezut, sunt de acord, replic Poirot. De fapt,
oamenii nu spuneau asta.
— Da. Îmi cer scuze. Am în eles eu greşit. Dar ce vre i s spune i?
— Dragul meu tân r, r spunse Poirot, trebuie s realizezi c circul
zvonuri, iar zvonurile sunt aproape mereu despre aceeaşi persoan . Un so …
— Cee? S racul b trân Andrew?! Trebuie s spun c e cel mai greu de
crezut.
— Da! Da, nu mi se pare foarte greu de crezut.
— Atunci, pentru ce a i fost acolo? Sunte i detectiv, nu-i aşa?
— Da.
— Şi atunci?
— Noi ne referim la eluri opuse, zise Poirot. N-am fost acolo s cercetez
vreun caz de otr vire posibil sau nesigur. Trebuie s m ier i dac nu pot s
r spund la întreb rile tale. Totul este foarte confiden ial, în elegi?
— Ce Dumnezeu vre i s pune i cu asta?
— Am fost acolo s -l v d pe Sir Roderick Horsfield, r spunse Poirot.
— Cum, pe b trânul la? Practic este o fosil , nu?
 — El este un om, spuse Poirot, care de ine foarte multe secrete. Nu vreau
s zic c ia parte, activ, la astfel de lucruri acum, dar ştie foarte multe! A fost
legat de multe chestiuni mari în ultimul r zboi. ţunoştea câ iva oameni.
— Totuşi, asta s-a petrecut cu mul i ani în urm .
— Da, da, participarea sa la evenimente a fost cu ani în urm . Dar, nu- i
dai seama c sunt anumite lucruri care ar putea s - i fie de folos, s le cunoşti?
— Ce fel de lucruri?
— Fe e, spuse Poirot. O fa cunoscut , poate, pe care Sir Roderick ar
putea s-o recunoasc . O fa sau o manier de comportare, un fel de a vorbi,
un fel de a umbla, un gest. Oamenii îşi amintesc, ştii. Oamenii b trâni. Ei îşi
amintesc, nu lucruri care s-au întâmplat s pt mâna trecut sau anul trecut,
ori luna trecut , ci ceva care s-a întâmplat, s zicem, aproape cu dou zeci de
ani în urm . Ei pot s -şi reaminteasc de cineva care nu vrea s fie reamintit.
Atunci ei pot s - i povesteasc anumite lucruri despre un anumit b rbat sau o
anumit femeie, ori ceva în care ei au fost amesteca i… Vorbesc foarte vag,
pricepi? Am fost la el pentru a culege informa ii.
— Da, dumneavoastr a i fost la el pentru a culege informa ii? La
boşorogul la? Şi le-a furnizat?
— S zicem c sunt întru totul satisf cut. David continu s se uite int
la el.
— M întreb acum, spuse el, v-a i dus s -l vede i pe moşulic sau v-a i
dus s-o vede i pe feti , ei? A i vrut s şti i ce face ea în casa aceea? M-am
întrebat o dat sau de dou ori. ţrede i c a luat postul acela ca s ob in o
f râm din informa iile din trecut de la moşneag?
— Nu cred, r spunse Poirot, c serveşte vreunui scop folositor s
discut m aceste chestiuni. Ea pare s fie foarte devotat şi grijulie – cum s-o
numesc – secretar ?
— Un amestec de sor , secretar , înso itoare, o fat au pair, o slujnic ?
Da, pot fi g site multe nume bune pentru ea, nu? E înnebunit dup ea, nu? N-
a i observat?
— Nu este nimic nefiresc în aceste împrejur ri, spuse Poirot afectat.
— Pot s v ar t pe cineva care n-o înghite, şi asta-i Mary a noastr .
— Şi poate c nici ea n-o înghite pe Mary Restarick.
— Deci, aşa crede i, nu? Întreb David. Aceast Sonia n-o simpatizeaz
pe Mary Restarick. Poate c merge i prea departe cu gândul c încearc s fac
vreo investiga ie cu privire la locul unde este p strat asasinul? Ptiu! Ad ug el,
toat povestea este ridicol . Ţine. Mul umesc pentru c m-a i luat cu maşina.
Vreau s cobor aici.
— Aha, aici ai vrut s ajungi? Mai avem înc şapte mile bune pân la
Londra.
— Cobor aici. La revedere, Monsieur Poirot.
— La revedere.
Poirot se rezem de sp tarul banchetei, în timp ce David trânti portiera.
*
**
 Mrs. Oliver se învârtea prin sufragerie. Era foarte agitat . ţu o or în
urm împachetase un manuscris dactilografiat, pe care tocmai îl terminase de
corectat. Urma s -l trimit editorului ei, care-l aştepta ner bd tor şi o îmboldea
într-una la fiecare trei sau patru zile.
— S-a f cut, zise Mrs. Oliver, adresându-se în van şi invocând un editor
imaginar. S-a f cut şi sper s - i plac ! Mie nu. ţred c e groaznic. Nu cred s
ştii c tot ce scriu eu este bun sau prost. Oricum, te-am avertizat. i-am spus
c este groaznic. Tu ai zis: „O, nu, nu, nu cred asta o clip !”
— Aşteapt şi o s vezi, replic Mrs. Oliver r zbun tor. Aşteapt şi o s
vezi!
Deschise uşa, o chem pe Edith, servitoarea ei, îi d du pachetul şi-i
porunci s -l duc la poşt imediat.
„Şi acum, cuget Mrs. Oliver, ce am de gând s fac cu mine îns mi?”
Începu din nou s se învârteasc prin cas . „Da, se gândi Mrs. Oliver, aş
dori s am iar pe pere i p s rile acelea exotice, în locul acestor vişine idioate.
M sim eam ca într-o p dure tropical . Un leu, sau un tigru, sau un leopard,
sau un ghepard! Ce-aş putea s m simt într-o livad cu vişini, decât o pas re
sperioas ?”
Privi iar şi în jur. „S ciripesc ca o pas re, iat ce ar trebui s fac, spuse
posomorit . S m nânc vişine… Aş dori s fie vremea vişinelor. Mi-ar pl cea s
m nânc nişte vişine. M întreb acum…” Se îndrept spre telefon.
— Vreau s m conving, doamn , zise vocea lui George, ca r spuns la
întrebarea ei. ţurând, dup aceea, vorbi o alt voce.
— Hercule Poirot, la dispozi ia dumneavoastr , madame, spuse el.
— Unde ai fost? Îl întreb Mrs. Oliver. Ai fost plecat toat ziua. Presupun
c ai plecat la ar s -i vizitezi pe Restaricki. Aşa-i? L-ai v zut pe Sir Roderick?
Ce-ai aflat?
— Nimic, r spunse Hercule Poirot.
— Ce p cat, spuse Mrs. Oliver.
— Nu, cred c nu-i, cu adev rat, atât de r u. Mai degrab e uimitor c n-
am g sit nimic.
— De ce-i aşa de uimitor? Nu în eleg!
— Deoarece, r spunse Poirot, înseamn c ori nu exista nimic de g sit, şi
atunci, d -mi voie s - i spun, nu se potriveşte cu faptele, ori ceva în plus a fost
t inuit foarte inteligent. Mrs. Restarick nu ştia, de exemplu, c fata lipseşte.
— Vrei s spui – ea n-a f cut nimic în leg tur cu dispari ia fetei?
— Aşa se pare. L-am cunoscut acolo pe tân r.
— Te referi la tân rul acela necorespunz tor, pe care nu-l înghite nimeni?
— Corect. Tân rul necorespunz tor.
— Din al cui punct de vedere?
— Nu din punctul de vedere al fetei, b nuiesc.
— Fata care a venit s m vad , sunt sigur, ar fi fost foarte încântat .
— Ar ta el atât de groaznic?
— Ar ta foarte frumos, r spunse Poirot.
— Frumos? Întreb surprins Mrs. Oliver. Nu ştiu dac îmi plac tinerii
frumoşi.
 — Fetelor da, remarc Poirot.
— Da, ai perfect dreptate. Lor le plac tinerii frumoşi. Nu m refer la
tinerii cu înf işare pl cut sau elegan i, sau cura i, sau inteligen i. M refer la
cei care, ori arat ca şi cum ar juca într-o comedie din vremea Restaura iei, ori
foarte murdari, ca şi cum ar face o treab de vagabond mizerabil.
— Se pare c nici el nu ştie unde este fata acum…
— Ori, înc , nu admite.
— Poate. El s-a dus acolo. De ce? De fapt, a fost în cas . Şi-a dat
osteneala s se plimbe prin ea f r s -l observe cineva. Întreb din nou: De ce?
În ce scop? O c uta pe fat ? Ori c uta altceva?
— Crezi c el c uta altceva?
— C uta ceva în camera fetei, r spunse Poirot.
— De unde ştii? L-ai v zut acolo?
— Nu, l-am v zut numai coborând scara, dar am g sit o foarte dr gu
buc ic de noroi umed în camera Normei, care ar putea proveni de pe pantoful
lui. E posibil ca ea îns şi s -l fi rugat s -i aduc ceva din acea camer . Exist o
mul ime de posibilit i.
— Ce ai de gând s faci în continuare?, dori s afle Mrs. Oliver.
— Nimic.
— Foarte r u, zise dezaprobator Mrs. Oliver.
— Am de gând s primesc, probabil, o mic informa ie de la cei pe care i-
am angajat s-o g seasc , deşi este foarte posibil ca s nu primesc nimic.
— Dar, nu ai de gând s întreprinzi nimic?
— Nu, pân la momentul potrivit, r spunse Poirot.
— Ei bine, eu da! Spuse Mrs. Oliver.
— Te rog, te rog s fii foarte atent , o implor el.
— Fugi de-aici! Ce-ar putea s mi se întâmple?
— Unde exist crim , se poate întâmpla orice. Eu î i spun asta, eu,
Poirot.
CAPITOLUL VI
Mr. Goby şedea pe un scaun. Era un omule sfrijit, atât de greu de
descris, pe cât era, în mod practic, inexistent.
Privi atent la gheara piciorului unei mese demodate şi-i adres p rerile
sale. Niciodat nu se adresa direct cuiva.
— M bucur c mi-a i dat numele, Mr. Poirot. Oricum, şti i, mi-ar fi luat
o mul ime de timp. Aşa, am ob inut principalele fapte – şi un pic de bârf pe
deasupra… Totdeauna folositoare. S încep cu Ţorodene Mansions, da?
Poirot înclin capul cu elegan .
— O mul ime de portari. Mr. Goby potrivi ceasul de pe şemineu. Am
început acolo, folosind câ iva tineri deosebi i. ţam scump, dar merit . Nu vreau
s se cread c nu exista şi altceva care s fac investiga ii speciale! S folosesc
ini iale sau nume?
— Între aceşti pere i po i folosi numele, r spunse Poirot.
— Miss Claudia Reece-Holland a vorbit ca o tân r , foarte dr gu lady.
Tat l – membru al Parlamentului. Om ambi ios. Mi-au parvenit multe
informa ii despre el. Ea e singura lui fiic . Face munc de secretariat. Fat
serioas . Nici petreceri desfrânate, nici b utur , nici bitnici. Împarte
apartamentul cu alte dou fete tinere. A doua lucreaz la Wedderburn Gallery
din Ţond Street. Un fel de artist . Particip la organizarea de expozi ii şi
spectacole de art . A treia este a dvs. S n-o lungesc prea mult. Opinia general
este c ea-i pu in „neroad ”. Dar nu asta-i culmea povestirii. Îns , totu-i cam
neclar. Unul dintre portari e un tip bârfitor. Îi dai un pahar sau dou şi vei fi
surprins de lucrurile ce i le va povesti! Cine bea, şi cine se drogheaz , şi cine
are necazuri cu impozitul pe venit, şi cine-şi p streaz banii la ciorap. Fireşte,
po i s nu crezi o iot . Oricum, a fost şi o poveste cu un foc de revolver tras
într-o noapte.
— Un foc de revolver? A fost cineva r nit?
— Se pare c exist oarece b nuial ? El povesteşte c a auzit într-o
noapte o împuşc tur , iese din bloc şi acolo era aceast fat , fata dvs., stând
cu un revolver în mân . Pe fa a ei se citea un fel de uluial . Şi, apoi, una din
celelalte dou tinere doamne – sau ambele, de fapt – vin alergând. Iar Miss Cary
(asta-i decoratoarea) spune: „Norma, ce Dumnezeu ai f cut?” şi Miss Reece-
Holland zice t ios: „Gura, n-auzi, Frances? Nu fi nebun !”, a luat revolverul de
la cealalt fat , ad ugind: „D -mi-l”! Ea-l strecoar în poşet şi atunci îl
observ pe acest b iat, Micky, şi vine la el şi spune, pref cându-se c râde:
„Asta trebuie c te-a speriat, nu?”, iar Micky sus ine c a tras o spaim , iar ea
continu : „Nu- i face griji. De fapt, noi habar n-am avut c juc ria asta era
înc rcat . Noi doar ne amuzam!” Apoi, ea spune: „Oricum, dac te întreab
cineva, zici c totul e în ordine” şi, în sfârşit, spune: „S mergem, Norma” şi o ia
de mân , o conduce la lift şi toate trei au urcat din nou la etajul lor. Dar Micky
zicea c , totuşi, el se îndoieşte. S-a dus şi a c utat din nou în curte.
Mr. Goby îşi l s ochii în jos şi cit din carne el: „V spun, am g sit ceva,
da! Am g sit câteva buc i de p mânt umed. Sigur, ca în orice asemenea caz.
Pic turi de sânge, asta erau! Le-am atins cu degetul. V povestesc ce cred eu.
Cineva a fost împuşcat – un b rbat, în timp ce fugea… Am urcat la fete şi am
întrebat dac pot s vorbesc cu domnişoara Holland, îi spun: «ţred c cineva a
fost împuşcat, domnişoar !» Zic: «Sunt câteva pic turi de sânge în curte».
«Dumnezeule mare!», exclam ea, «. Ce ridicol. Sper c ştii», spune ea, «c
trebuie s fi fost unul dintre porumbei»! Şi, apoi, continu : «îmi pare r u dac
ai tras o spaim . Uit de asta!» şi mi-a strecurat o hârtie de cinci lire. O
bancnot de cinci lire, nu mai pu in! Da, fireşte, n-am deschis gura dup
aceea.”
— Şi apoi, dup înc un whisky, el a continuat cu înc ceva: „Dac m
întreba i, ea a tras în acel individ din clasa de jos, care a venit s-o vad . ţred
c el şi ea s-au certat, iar ea n-a g sit ceva mai bun decât s -l împuşte. Asta-i
ce gândesc eu. Dar, în cele din urm , imediat a dres-o, aşa încât nu mai repet.
Dac m întreab cineva, spun c nu ştiu ce-au discutat.” Mr. Goby f cu o
pauz .
— Interesant, spuse Poirot.
— Da, dar asta-i doar o gr mad de minciuni. Nimeni nu pare s ştie
ceva despre asta. E o poveste cu o band de mardeiaşi tineri, care au venit şi s-
au b tut în curte într-o noapte şi-au scos cu itele.
 — În eleg, concluzion Poirot. O alt posibil surs de sânge în curte.
— Poate c fata s-a certat cu tân rul, l-a amenin at c -l împuşc , poate!
Iar Micky a auzit şi a amestecat lucrurile, în special tocmai atunci, când d dea
rateuri o maşin .
— Da, spuse Hercule Poirot şi oft , asta ar l muri destul de bine
lucrurile.
Mr. Goby întoarse o alt fil a carne elului s u şi select din informa iile
omului s u de încredere. Alese un calorifer electric, made în J. Restarick Ltd…
— Joshua Restarick Ltd. Firm de familie, întemeiat de mai bine de o
sut de ani. Ţine cunoscut în ţity. Mereu de n dejde. Nimic spectaculos.
Fondat de Joshua Restarick, în anul o mie opt sute cincizeci. Lansat în
afaceri, dup primul r zboi mondial, cu mari investi ii peste hotare, cel mai
mult în Africa de Sud, Africa de Vest şi Australia. Simon şi Andrew Restarick,
sunt ultimii din familia Restarick. Simon, fratele mai mare, a murit acum un
an, f r copii. So ia sa murise cu câ iva ani mai înainte. Andrew Restarick pare
s fie un tip agitat. Niciodat nu i-a dat inima ghes la afaceri, deşi to i spun c
are o mul ime de aptitudini. În cele din urm a fugit cu o femeie, p r sindu-şi
so ia şi o fiic de cinci ani. Plecat în Africa de Sud, Kenia şi alte diferite locuri.
N-a divor at. Nevasta sa a murit acum doi ani. De câtva timp era bolnav . El a
c l torit mult şi oriunde a fost se pare c a câştigat bani. Concesiuni de
minereuri, în special. Orice a atins, a prosperat…
Dup moartea fratelui s u, se pare c s-a hot rât c -i timpul s se
stabileasc . S-a însurat din nou şi s-a gândit c lucrul cel mai bun este s se
întoarc şi s fac o cas pentru fiica sa. Ei locuiesc în acest moment cu
unchiul s u, Sir Roderick Horsefield – unchi prin c s torie, asta-i. Asta-i numai
temporar! So ia sa este în c utarea unei case la Londra. Nu conteaz cât de
scump . Ei înoat în bani.
Poirot oft .
— Ştiu, zise el. Ce mi-ai subliniat este o poveste a succesului! To i fac
bani! To i sunt de familie bun şi foarte respecta i. Rela iile lor sunt distinse. Ei
sunt bine v zu i în cercurile de afaceri. Exist un singur nor pe cer. O fat
despre care se spune c este „pu in neroad ”, o fat care este încurcat cu un
tân r dubios, care nu o dat a fost eliberat din arest condi ionat! O fat care,
poate, foarte posibil, s fi încercat s -şi otr veasc mama vitreg şi care, ori
sufer de halucina ii, ori a s vârşit vreo crim . Î i zic eu, nimic din asta nu se
potriveşte bine cu istoria succesului pe care mi-ai furnizat-o.
Mr. Goby îşi cl tin capul trist şi spuse aproape nedesluşit:
— Exist una în fiecare familie.
— Aceast Mrs. Restarick este o femeie destul de tân r . Presupun c nu
ea este femeia cu care a fugit la început.
— O, nu, asta a stricat c ru a foarte curând. Ea era una dr gu , de soi
r u, dup câte se ştiu, şi tot atât de bine o scorpie. El a fost un prost tras pe
sfoar de ea. Mr. Goby îşi închise carne elul şi-l privi întreb tor pe Poirot.
— Dori i s mai fac ceva?
 — Da. Vreau s ştiu un pic mai mult despre r posata doamn Andrew
Restarick. A fost suferind , a fost în mod frecvent în sanatorii particulare? ţe
fel de sanatorii particulare? De boli mintale?
— De acord, Mr. Poirot.
— Şi orice alt istorie de nebunie din familie, din ambele p r i.
— O s verific, Mr. Poirot. Mr. Goby se ridic în picioare.
— Atunci, am s v p r sesc, domnule. Noapte bun .
Poirot r mase dus pe gânduri, dup ce Mr. Goby plec . Îşi ridica şi
cobora sprâncenele. Se întreba, îşi punea foarte multe întreb ri…
Apoi, o sun pe Mrs. Oliver.
— i-am zis data trecut , spuse el, s ai grij ! Î i repet: S ai mare grij !
— Grij de ce? Întreb Mrs. Oliver.
— De tine îns i. ţred c ar putea fi periculos. Periculos pentru oricine
caut peste tot, mai ales acolo unde nu este dorit. ţrima pluteşte în aer. Nu
vreau s i se întâmple ie.
— Ai ob inut informa iile de care spuneai c ai nevoie?
— Da, r spunse Poirot, am ob inut câteva mici informa ii. Mai mult bârf
şi zvonuri, dar se pare c s-a întâmplat ceva la Borodene Mansions.
— Ce anume?
— Sânge în curte, spuse Poirot.
— Sânge în curte! Se mir Mrs. Oliver. Sun ca un titlu de roman poli ist
de mod veche. Pata de pe scar . Înseamn c ast zi spui ceva mai mult decât
Ea s-a interesat de moarte.
— Posibil s nu fi fost sânge în curte. Poate este numai ce şi-a imaginat
un portar mincinos, plin de fantezie.
— Probabil o sticl de lapte r sturnat , zise Mrs. Oliver. El nu putea s
vad noaptea. ţe s-a întâmplat?
Poirot nu r spunse imediat.
— Fata credea c „probabil a s vârşit o crim ”! La ce fel de crim se
referea?
— Vrei s spui c ea a împuşcat pe cineva?
— S-ar putea presupune c ea a tras în cineva, dar lipsesc inten iile şi
scopurile. ţâteva pic turi de sânge. Asta era totul. Nici un cadavru.
— Da, drag , spuse Mrs. Oliver, totul este foarte confuz. ţategoric, dac
cineva ar fugi dintr-o curte, nu te-ai gândi s -l ucizi, nu?
— C'est difficile, conchise Poirot, şi închise telefonul.
— Mi-e team , spuse Claudia Reece-Holland.
Ea îşi reumplu ceaşca din filtrul de cafea. Frances ţary trase un c scat
prelung. Ambele fete luau micul dejun în chicineta apartamentului. Claudia era
îmbr cat şi gata s plece la munca ei zilnic . Frances era înc în halat şi
pijama. P rul ei negru îi c dea în ochi.
— Mi-e team pentru Norma, continu ţlaudia. Frances c sc .
— Eu nu mi-aş face griji în locul t u. ţred c , mai devreme sau mai
târziu, ea va telefona sau se va întoarce.
— Crezi? Ştii, Fran, nu pot s nu m întreb…
 — Nu în eleg de ce? Spuse Frances, turnându-şi înc o ceaşc de cafea.
Sorbi cu un aer de şov ial . Socotesc c Norma nu-i într-adev r problema
noastr , nu? Socotesc c n-o creştem noi, nici n-o hr nim cu linguri a, ori
altceva. Atât doar c împarte apartamentul cu noi. De ce atâta grij matern ?
Cu siguran c eu n-o s m agit.
— Cred şi eu c nu. Pe tine nu te nelinişteşte nimic. Îns , ceea ce pentru
tine nu este un lucru important, pentru mine este. Nu-i acelaşi lucru…
— De ce nu-i acelaşi lucru? Pentru c tu eşti chiriaşa principal a
apartamentului sau pentru altceva?
— P i, sunt, mai degrab , într-o situa ie special , cum s-ar zice.
Frances mai trase un c scat zdrav n.
— Asear am stat pân târziu, se scuz ea. La petrecerea lui Ţasil. M
simt îngrozitor. O, da, presupun c -mi va fi de ajutor o cafea amar . Mai ai,
înainte de a m îmb ta de tot? Ţasil ne-a f cut s încerc m nişte pilule noi,
Visuri de smarald. Nu cred c merit cu adev rat s încerci toate aceste lucruri
scârboase.
— O s întârzii la galerie, îi atrase aten ia Claudia.
— Ei, nu cred c e vreo problem . Nimeni nu observ sau îşi face griji.
— L-am v zut asear pe David. Era îmbr cat bine şi, într-adev r, ar ta
minunat, ad ug ea.
— Nu vrei s zici, acum, c te-ai îndr gostit de el, Fran? Totuşi, e
îngrozitor.
— O, î i cunosc p rerea. Tu eşti atât de conven ional , ţlaudia.
— Deloc. Dar nu pot s spun c m sinchisesc de toat gaşca ta pretins
artistic . Încercând toate aceste droguri sau halucinând sau b tându-v ca
proştii.
Frances o privi amuzat .
— Eu nu sunt o narcoman , drag , mie îmi place s v d doar cum sunt
aceste lucruri. Şi unii din banda noastr sunt b ie i buni. David poate s
picteze, ştii doar, dac vrea.
— Totuşi, David nu vrea prea des, nu?
— Mereu vrei s -i faci r u, ţlaudia. Tu îl ur şti când vine aici, la Norma.
Şi când discut de cu ite…
— Cum? Discutând de cu ite?
— M tem, spuse Frances încet, dac s - i mai povestesc ceva sau nu.
ţlaudia se uit la ceasul ei br ar .
— N-am timp acum, zise ea. Po i s -mi spui disear , dac vrei s -mi
povesteşti ceva. Oricum, nu sunt în bun dispozi ie. Da, drag , aş vrea s ştiu
ce s fac.
— În leg tur cu Norma?
— Da. M întreb dac p rin ii ei trebuie s afle c noi nu ştim unde este
ea…
— Asta ar fi foarte greu de suportat. S raca Norma, de ce nu ispr veşte
ea cu prostiile pe propria piele, dac vrea s se termine?
— Da, Norma nu este tocmai… Claudia se opri.
 — Nu, nu este, aşa-i? Non compos mentis. Asta-i ce-ai vrut s zici. Ai
telefonat la acel teribil loc unde lucreaz . ţloşcari, sau cum sunt numi i? O,
da, desigur c ai telefonat. Îmi amintesc…
— Deci, unde-i ea acum? ţeru ţlaudia. A zis ceva David asear ?
— David se pare c nu ştie. Z u, ţlaudia, nu v d ce importan are.
— Pentru mine are importan , spuse ţlaudia, pentru c patronul meu
se întâmpl s fie tat l ei. Mai devreme sau mai târziu, dac i se întâmpl ceva
deosebit, m vor întreba de ce n-am m rturisit faptul c n-a ajuns acas .
— Da, îmi închipui c ar putea s te dea afar . Dar, nu e nici un motiv
serios, nu, de ce ar trebui Norma s ne raporteze de fiecare dat când are de
gând s plece de-aici pentru o zi sau dou ? Ori, chiar câteva nop i! Am în
vedere c ea nu-i un chiriaş profitor sau aşa ceva. Nu r spunzi de fat .
— Nu, dar domnul Restarick a sus inut c se simte bucuros s ştie c ea
a ob inut o camer la noi.
— Aşa c te îndrept eşte s mergi s tr nc neşti despre ea de fiecare
dat când ea lipseşte, f r consim mânt? Probabil c i s-au aprins c lcâiele
dup vreun alt b rbat.
— I s-au aprins dup David. Eşti sigur c nu s-a ascuns la el?
— N-aş crede aşa. El nu ine cu adev rat la ea, s ştii.
— i-ar pl cea s crezi aşa, replic ţlaudia. Mai degrab tu îns i eşti
îndr gostit de el.
— Cu siguran , nu, se r sti Frances. Nicidecum.
— David este, într-adev r, îndr gostit lulea de ea, spuse ţlaudia. Dac
nu e, de ce a venit zilele trecute aici s-o caute?
— Curând îi vei ar ta iar şi aşa, r spunse Frances. ţred, ad ug ea,
ridicându-se şi privindu-şi fa a într-o oglinjoar de buc t rie, cam p tat , cred
c s-ar fi putut s fiu eu cea care era vizitat de el.
— Eşti atât de proast ! El venea aici s-o caute pe Norma.
— Fata aia-i nebun , spuse Frances.
— Uneori, cred şi eu c este!
— Ei bine, eu ştiu c este. Ascult , ţlaudia, vreau s - i spun ceva. Tu
trebuie s ştii. Zilele trecute mi-am rupt elasticul de la sutien şi m gr beam.
Ştiu c nu- i place ca cineva s se distreze cu lucrurile tale…
— Sigur c nu, confirm ţlaudia.
— Dar Norma niciodat nu ine seama, ori nu observ . Oricum, m-am
dus în camera ei şi-am cotrob it prin bufet şi – da!
— Am g sit ceva. Un cu it.
— Un cu it! Exclam ţlaudia surprins . ţe fel de cu it?
— Î i aminteşti când am avut în curte un fel de înc ierare? Un grup de
bitnici, de adolescen i, care au venit aici şi s-au b tut cu şişuri. Şi Norma a
sosit imediat dup scandal.
— Da, da, îmi aduc aminte.
— Unul dintre ei a fost înjunghiat, aşa mi-a povestit un reporter, dar a
reuşit s fug . Ei bine, cu itul din bufetul Normei era un şiş. Pe lam avea o
pat , ca de sânge uscat.
— Frances! Tu dramatizezi absurd.
 — Probabil. Dar sunt sigur c aşa a fost. Şi cum naiba a ajuns s se
ascund în bufetul Normei, tare mi-ar pl cea s ştiu.
— Eu b nuiesc… Poate l-a cules de pe jos.
— Ce, ca amintire? Şi l-a ascuns acolo şi nu ne-a povestit nimic?
— Ce-ai f cut cu el?
— L-am pus la loc, r spunse Frances cu jum tate de glas. Eu… Eu nu
ştiu altceva ce s fac… Nu puteam s m hot r sc, dac , s - i spun sau nu.
Apoi, ieri m-am uitat iar şi şi disp ruse. Nici urm de el. ţe zici, ţlaudia?
— Crezi c l-a trimis pe David s -l ia?
— Mda, s-ar fi putut… Ştii ce, ţlaudia, pe viitor am de gând s -mi încui
uşa noaptea.
CAPITOLUL VII
Mrs. Oliver se trezi nemul umit . Vedea întinzându-se o zi înaintea ei,
f r s fac nimic.
Având manuscrisul expediat cu un sentiment de împlinire artistic ,
munca ei e ispr vit . Avea acum doar, ca de atâtea ori înainte, s se
odihneasc , s se distreze; s zac precum un p mânt în elenit, pân când
chemarea creatoare va veni din nou activ . Umbla de colo pân colo prin
apartament, f r vreo int precis , atingând lucruri, ridicându-le, punându-le
jos, c utând în sertarele biroului, realizând c sunt pline de scrisori care
aşteapt s fie rezolvate, dar sim indu-se totodat c , în starea ei actual de
des vârşire literar , cu siguran nu avea de gând s se apuce de ceva în starea
de oboseal de acum. Dorea s fac interesant. Dorea… Ce dorea?
Se gândea la conversa ia avut cu Hercule Poirot, la alarma ce i-a oferit-
o-n dar! Ridicol! În definitiv, de ce s nu participe la rezolvarea acestei
probleme, pe care o împ r ea cu Poirot? Poirot poate alege s stea într-un
fotoliu, s -şi pun vârfurile degetelor cap la cap şi s -şi înşurubeze celulele
cenuşii la munc , în timp ce trupul s u se odihneşte între cei patru pere i. Asta
nu era metoda la care apela Ariadne Oliver. În cele din urm , a trebuit s
recunoasc , foarte convins , c are de gând s întreprind ceva. Urma s
descopere mai multe fapte despre aceast fat misterioas . Unde se afla Norma
Restarick? ţe ar putea ea, Ariadne Oliver, s descopere mai mult despre ea?
Mrs. Oliver continu s r t ceasc prin cas tot mai nefericit . ţe-ar
putea s fac ? Nu era prea uşor s hot rasc . S plece undeva şi s
investigheze? Ce-ar fi s se duc la Long Ţasing? Dar, Poirot a fost deja acolo şi
a g sit probabil ce trebuia s g seasc . Şi ce justificare ar putea oferi dând
buzna în casa lui Sir Roderick?
Se gândi la o alt vizit la Ţorodene Mansions. Poate c mai e ceva de
descoperit acolo?! Ar trebui s reflecteze ce scuz s invoce, dar, oricum, acela
p rea singurul loc unde ar putea ob ine mai multe informa ii. Cât era ceasul?
Zece. Existau oarecare posibilit i.
Pe drum, ea n scoci un motiv. Nu unul foarte original. De fapt, lui Mrs.
Oliver i-ar fi pl cut s g seasc unul mai şocant, dar, poate, cuget ea cu
pruden , era mai bine s p streze ceva cu totul din fiecare zi şi plauzibil. Sosi
la impun torul, deşi sinistrul bloc, Borodene Mansions şi se plimb agale prin
curte, nepierzându-l din vedere.
 Un portar sta de vorb cu şoferul unui camion de transportat mobila. Un
l ptar, împingând c ruciorul pentru lapte, veni s se al ture lui Mrs. Oliver
lâng liftul de serviciu.
El îşi z ng ni sticlele, fluierând vesel, în timp ce Mrs. Oliver continua s
priveasc absent , la camion.
— Num rul şaptezeci şi şase se mut , explic l ptarul lui Mrs. Oliver,
în elegând greşit interesul ei. Mut o navet cu sticle din c rucior în lift.
— Înc n-a început s se mute, ca s spunem aşa, ad ug el, ap rând
din nou. P rea s fie un gen de l ptar vesel.
Ar t cu degetul mare în sus.
— S-a aruncat de la fereastr – etajul şapte – numai cu o s pt mân în
urm . La cinci diminea a. Caraghios timp a ales…
Mrs. Oliver nu credea c -i atât de amuzant.
— De ce?
— De ce a f cut asta? Dumnezeu ştie. Ei spun c şi-a pierdut min ile.
— Era tân r ?
— Aş, doar un p str v b trân. ţincizeci, nici mai mult nici mai pu in.
Doi b rba i se luptau în camion cu un scrin cu sertare. Acesta le rezista,
iar dou sertare de mahon se pr buşir pe caldarâm – o foaie de hârtie
pierdut pluti spre Mrs. Oliver, care o prinse.
— Nu trânti totul, ţharlie, spuse l ptarul cel vesel cu reproş, apoi urc în
lift cu înc rc tura de sticle.
Între cei doi hamali se isc o ceart . Mrs. Oliver le oferi foaia de hârtie,
dar ei f cur semn cu mâna s -i lase în pace.
Hot rându-se, Mrs. Oliver intr în bloc şi urc la num rul 67. În untru
se auzi un z ng nit şi deodat uşa fu deschis de o femeie între dou vârste, cu
un sp l tor de podele în mân , care era clar angajat pentru munci
gospod reşti.
— Oh, zise Mrs. Oliver, folosind monosilaba ei preferat , bun diminea a,
este, m întreb, cineva acas ?
— Nu, m tem c nu, madam. Toate sunt plecate. Au plecat la serviciu.
— Da, desigur… De fapt, când am fost aici am l sat un carne el de
însemn ri. Aşa de sup r tor lucru e s ui i… Trebuie s fie în camera de zi.
— P i, aşa ceva am strâns eu, madam, dup câte ştiu. Fireşte, nu
puteam s ştiu c este al dumneavoastr . Nu dori i s intra i? Ea deschise
ospitalier uşa, puse deoparte sp l torul cu care ştersese podeaua buc t riei şi
o înso i pe Mrs. Oliver în sufragerie.
— Da, zise Mrs. Oliver, hot rât s stabileasc leg turi prieteneşti, da, îl
v d aici – iat cartea pe care am l sat-o pentru Miss Restarick, Miss Norma. S-
a întors de la ar ?
— Nu cred. Se vede c acum nu locuieşte aici! Patul ei este nedesf cut.
Poate c este înc la ar , cu ai s i. Ştiu c a plecat acolo la sfârşitul
s pt mânii trecute.
— Da, presupun şi eu asta, înt ri Mrs. Oliver. Aceasta a fost cartea pe
care i-am adus-o. Una din c r ile mele.
 „Una din c r ile lui Mrs. Oliver” se pare c nu atinsese coarda sensibil a
interesului femeii de serviciu.
— Aici şedeam, continu Mrs. Oliver, atingând un fotoliu, cel pu in aşa
cred. Şi, apoi, m-am dus la fereastr şi poate m-am aşezat şi pe canapea.
Aranj în mod viguros pernele de pe fotoliu. Femeia de serviciu f cu
acelaşi lucru cu pernele de pe canapea, sim indu-se obligat fa de gestul
vizitatoarei…
— N-ai idee dumneata cât te poate scoate din s rite când ui i aşa ceva,
continu Mrs. Oliver, guraliv . Aici ai scrise toate întâlnirile. Sunt aproape
sigur c ast zi trebuie s iau masa de prânz cu cineva foarte important şi nu
pot s -mi amintesc cine este sau unde urma s fie prânzul. Numai, desigur, s
nu fie mâine. Dac -i aşa, prânzesc cu totul şi cu totul… Altcineva. Ei, drag …
— Foarte obositor pentru dumneavoastr , doamn , sunt sigur , zise
femeia de serviciu, cu comp timire.
— Sunt dr gu e apartamentele acestea, schimb vorba Mrs. Oliver,
privind în jur.
— Dar, prea sus.
— Îns î i ofer o foarte bun vedere, nu?
— Da, dar dac sunt cu fa a la r s rit, iarna te bate un vânt rece. Intr
direct pe lâng aceste rame metalice de la ferestre. Unii oameni şi-au dublat
ferestrele. Oho, da, nu m-aş sinchisi pentru un apartament ca sta. Nu, da i-mi
mie un apartament dr gu la parter, oricând şi nu-l refuz. Şi, dac ai şi copii, e
mult mai convenabil. Şti i, pentru c rucior şi toate celelalte. Oho, da, sunt cu
totul pentru parter, da. Gândi i-v , numai dac ar fi un incendiu…
— Da, sigur, ar fi groaznic, îi d du dreptate Mrs. Oliver. Presupun c
exist totuşi sc ri de incendiu.
— Nu po i s nimereşti totdeauna o uş de incendiu. Mi-e o fric de foc…
Mereu mi-a fost. Şi sunt atât de scumpe, oricând, aceste apartamente! Nici nu
v închipui i ce chirii cer! De aceea, Miss Holland a mai luat în gazd dou fete.
— Da, cred c le-am întâlnit pe amândou . Miss ţary e artist , nu?
— Lucreaz la o galerie de art , da. Nu prea d în brânci, totuşi. Mai şi
picteaz câte un pic, vaci şi copaci, pe care niciodat nu reuşeşti s recunoşti
ce ar trebui s însemne. E o tân r lady foarte dezordonat . ţamera ei e într-
un hal – nu- i vine s crezi! În ţol ul lui Miss Holland, altceva… Ordine, este
totdeauna lun ! ţândvà a fost secretar la ţoal Ţoard, dar acum este secretar
particular în ţity. Îi place mai mult, spune ea. Este secretara unui gentleman
foarte bogat, care tocmai s-a întors din America de Sud sau de undeva, la fel. El
e tat l lui Miss Norma şi el e cel care a rugat-o pe Miss Holland s-o ia în
pensiune, când, fosta locatar , tot o tân r lady, a plecat s se m rite. Şi tot ea
l-a informat c se c uta o alt fat . Şi atunci, la insisten ele lui, ea nu putea
s -l refuze, nu? Pentru c el era patronul ei.
— A vrut s -l refuze? Femeia strâmb din nas.
— Cred c ar fi vrut, dac ar fi ştiut.
— S ştie, ce? Întrebarea era prea direct .
— N-am ce s mai zic, sunt sigur . Nu-i treaba mea.
 Mrs. Oliver continu s priveasc oarecum întreb tor. Mrs. „Sp l tor”
c zu în capcan .
— Se vede cât de colo c ea nu-i o tân r lady dr gu . O aiurit , îns ,
ast zi, ele-s aproape toate aiurite. Dar, m gândesc, totuşi, c ar trebui s-o
vad un doctor. Sunt perioade când se pare c ea nu-şi d seama cu adev rat
ce face sau unde este. Arat exact cum face nepotul b rbatului meu dup ce a
avut o criz . Groaznice crize are, nu v vine s crede i. Numai c n-am aflat
niciodat ca ea s aib crize. Poate c se ia cu lucrul, o mul ime fac aşa, iar
crizele trec…
— Cred c -i la mijloc un tân r cu care nu sunt de acord.
— Da, aşa am auzit şi eu. El a venit o dat sau de dou ori, deşi nu l-am
v zut niciodat . Unul din aceşti moderni, dup câte se ştie. Lui Miss Holland
nu-i place, dar ce po i s faci ast zi? Fetele îşi urmeaz drumul lor propriu.
— Uneori, te sim i foarte tulburat pentru fetele de azi, zise Mrs. Oliver şi
încerc s se arate serioas şi demn de încredere.
— N-a fost crescut cum trebuie, asta-i ce zic eu.
— M tem c nu. Nu, m tem c nu. Î i po i da seama c o fat ca Norma
Restarick ar sta mai bine acas , decât s vin cu totul singur la Londra şi s -
şi câştige traiul ca decorator de interior.
— Ei nu-i place acas .
— Adev rat?
— Are o mam vitreg . Fetelor nu le plac mamele vitrege. Din ce am
auzit, mama vitreg face tot ce poate, încearc s-o opreasc , încearc s -i
îndep rteze de casa lor pe tinerii f r gust, şi altele de felul sta. Ea ştie c
fetele se încurc cu tineri necinsti i şi de-aici pot veni numai sup r ri. Uneori –
femeia de serviciu vorbea impresionat – sunt mul umit c n-am avut
niciodat fete.
— Ave i b ie i?
— Doi feciori, s -mi tr iasc . Unul e şcolar bun, iar cel lalt lucreaz într-
o tipografie, munceşte şi el bine. Dar, am b ie i foarte buni. Închipui i-v , c şi
b ie ii pot s - i produc necazuri. Dar, fetele î i dau o b taie de cap mai mare,
aşa cred. Sim i c trebuie s fii în stare s faci ceva pentru ele.
— Da, o aprob Mrs. Oliver, cu un aer gânditor. V zu inten ia femeii de a
se întoarce la lucrul ei.
— Îmi pare r u de carne el, zise ea. Î i mul umesc foarte mult şi sper c
nu i-am irosit foarte mult timpul.
— Şi eu sper s -l g si i, sunt sigur , îi replic cealalt femeie, cu
amabiliate.
Mrs. Oliver ieşi din apartament, gândindu-se ce pas ar trebui s fac în
continuare. Nu putu s -şi imagineze ceva ce ar putea s întreprind în acea zi,
dar în mintea ei începu s prind contur un plan pentru a doua zi.
ţând a ajuns acas , Mrs. Oliver, într-un fel emfatic, scoase un carnet de
însemn ri şi not diferite lucruri sub titlul „Fapte pe care le-am aflat”. Luate la
un loc, faptele nu se ridicau la o cifr prea mare, dar Mrs. Oliver, credincioas
chem rii sale, reuşi s le fac pe cele mai multe dintre ele vrednice de-a fi
întrebuin ate. De pild , e posibil c angajarea lui Miss Reece-Holland de c tre
tat l Normei s fie cel mai izbitor fapt decât oricare altul. Ea nu ştiuse asta
înainte, mai degrab se îndoia dac Hercule Poirot aflase. Se gândi s -i
telefoneze, s -l informeze şi pe el, îns se hot rî s p streze ştirea pentru ea
îns şi, din cauza planului de a doua zi. De fapt, Mrs. Oliver se sim ea, în acest
moment, mai pu in un autor de romane poli iste, şi mai mult un p timaş copoi!
Era pe urma cea bun , cu nasul în jos dup miros, iar mâine diminea – ei
bine – mâine diminea vom vedea noi.
Fidel planului s u, Mrs. Oliver se scul devreme, se împ rt şi cu dou
ceşti de ceai şi un ou fiert şi porni în urm rire. Înc o dat ajunse în
vecin tatea blocului Ţorodene Mansions. Se întreb dac ar putea fi
recunoscut acolo, aşa c de data aceasta nu intr în curte, dar se furiş când
la o intrare, când la alta, cercetând atent pe diferi i oameni, care ap reau în
burni a dimine ii s goneasc pe drumul lor la lucru. ţele mai multe erau fete
şi ar tau la fel de am gite. „ţât de extraordinare sunt fiin ele umane, când le
consideri ca pe acestea, ieşind cu un scop precis din blocurile astea mari şi
înalte – exact ca muşuroaiele de furnici”, cuget Mrs. Oliver. „Niciodat nu
trebuie considera i ca un muşuroi în adev ratul sens al cuvântului”, lu
hot rârea Mrs. Oliver. „Mereu arat aşa, f r nici un rost, ca unul deranjat de
bombeul unui pantof. Toate acele mici vie uitoare, gr bindu-se cu fire de iarb
în gur , scurgându-se în şiruri, cu h rnicie, neliniştite, îngrijorate, ar tând
astfel, deşi alergau de colo pân colo şi totuşi nic ieri, dar, probabil, erau tot
aşa de bine organizate ca fiin ele umane de aici. Iat , acel om care tocmai a
trecut pe lâng ea! Gonind, bodog nind”. „M întreb, ce îl sup r ?”, gândi Mrs.
Oliver. Se mai plimb pu in, apoi se d du brusc înapoi.
Claudia Reece-Holland ieşea pe uşa de la intrare, mergând în pas
sprinten, calculat. Ca şi data trecut , ar ta foarte cochet . Mrs. Oliver se
întoarse astfel, ca s nu fie recunoscut . Odat ce i-a permis ţlaudiei s se
distan eze suficient, se întoarse din nou cu fa a şi porni pe urmele ei. Claudia
Reece-Holland ajunse la cap tul str zii şi o lu la dreapta, pe o arter
principal de circula ie. Ajunse într-o sta ie de autobuz şi se al tur cozii. Mrs.
Oliver, înc urm rind-o, sim i o nelinişte trec toare. S presupunem c ţlaudia
s-ar întoarce, ar privi-o şi-ar recunoaşte-o. Tot ce Mrs. Oliver a putut gândi c
este de f cut şi pl nuit de câteva ori, ar fi explodat f r zgomot sub nasul ei.
Dar, Claudia Reece-Holland p rea cu totul absorbit de propriile sale gânduri.
Nu se uita la niciunul dintre inşii care aşteptau autobuze. Mrs. Oliver era a
treia în rândul din spatele ei. În cele din urm , autobuzul aşteptat sosi şi coada
t l zui în fa . ţlaudia urc în autobuz şi înaint spre şofer. Mrs. Oliver reuşi
s p trund şi s ocupe un loc chiar lâng uş . ţând veni taxatorul pentru
bilete, Mrs. Oliver îi vârî în mân cu indiferen un şiling şi şase penny. La
urma urmei, n-avea nici o idee pe ce rut circula autobuzul, sau, pe de alt
parte, cât de departe era ceea ce femeia de serviciu descrisese vag ca „una din
acele cl diri noi de lâng St. Paul”. Era în stare de alert şi preg tit , când
venerabila catedral ap ru în sfârşit. „Oricând, acum”, socoti în sinea ei, şi-şi
fix privirea pe cei care coborau de pe platforma de deasupra. „Aha, da, iat-o pe
ţlaudia, îngrijit şi şic în costumul ei elegant”. Coborî din autobuz. Mrs. Oliver
o urm la timpul potrivit şi p str o distan calculat atent.
 „Foarte interesant, cuget Mrs. Oliver. Poftim, acum filez pe cineva! Exact
ca în c r ile mele. Şi, mai mult decât atât, trebuie s-o fac foarte bine, pentru ca
ea s nu b nuiasc deloc”.
Claudia Reece-Holland, într-adev r, ar ta foarte absorbit de propriile
sale gânduri. „Pare a fi o fat foarte capabil ”, reflect Mrs. Oliver, aşa cum
sigur apreciase mai înainte. „Dac m-aş gândi s încerc s ghicesc un ucigaş,
un bun şi capabil ucigaş, aş alege unul aidoma ei.” Din nefericire, nimeni înc
nu fusese ucis, ca s spunem aşa, în afar de cazul când fata Norma a avut
des vârşit dreptate în presupunerea sa c ea îns şi a comis o crim .
Aceast parte a Londrei p rea s fi suferit, ori s fi profitat de o mul ime
de cl diri în anii din urm . Zgârie-norii enormi, din care cei mai mul i foarte
hidoşi, gândea Mrs. Oliver, se ridicau spre cer cu un aer de cutii de chibrituri
p trate.
Claudia se îndrept spre poarta principal a unei cl diri. „Acum, o s
descop r exact”, se gândi Mrs. Oliver, şi p trunse pe urmele ei. Patru lifturi
p reau c suie şi coboar cu o grab nebun . „Eh, aici o s fie destul de greu”,
îşi zise Mrs. Oliver, „o s fie mai greu”. Oricum, erau destul de înc p toare şi
când ţlaudia ajunse s se urce într-unul în ultima clip , Mrs. Oliver reuşi s se
ascund în spatele unor b rba i înal i, astfel încât s nu scape din ochi figura
fetei. Destina ia Claudiei se dovedi a fi etajul patru. Merse de-a lungul unui
coridor, iar Mrs. Oliver, z bovind dup doi b rba i înal i, observ uşa pe care a
intrat. Trei uşi de la cap tul coridorului. Mrs. Oliver sosi la aceeaşi uş la timp
şi putu s citeasc inscrip ia de pe ea. Pe pl cu era gravat firma „Joshua
Restarick Ltd.” Ajungând pân aici, Mrs. Oliver sim i totuşi c nu prea ştie ce
pas s fac în continuare. G sise locul de afaceri al tat lui Normei şi locul unde
Claudia lucra, dar acum, uşor dezam git , avu impresia c aceasta nu este nici
m car o descoperire pe cât ar fi putut s fie. ţinstit, merita? Probabil c nu!
Aştept pre de câteva minute, mergând de la un cap t la altul al coridorului,
fiind atent s vad dac cineva, interesant, intr pe uşa de la Restarick
Enterprises. Dou sau trei fete, dar nu ar tau prea deosebit. Mrs. Oliver coborî
cu liftul şi ieşi din cl dire, oarecum neconsolat . Aproape c nu era în stare s
se gândeasc ce va face în viitor. Porni s se plimbe pe str zile învecinate şi
medit cu privire la o vizit la catedrala St. Paul.
„Aş putea s urc la strana spovedaniei şi s m spovedesc”, cuget Mrs.
Oliver. „M întreb, totuşi, cum ar putea s aib de-a face strana spovedaniei cu
scena unei crime?”.
„Nu”, hot rî ea, „m tem c -i prea profan. Nu, nu ştiu ce-ar putea fi mai
bine”. Mergea, dus pe gânduri, spre Mermaid Theatre. „Asta da”, reflect ea,
avea de departe mai multe posibilit i.
Se întoarse în direc ia cl dirilor noi. Atunci, sim ind un gol în stomac, se
ab tu la un mic restaurant ce-i ieşi în cale, pentru a-şi completa micul dejun.
Nu erau prea mul i oameni, unii servind cu întârziere gustarea de diminea ,
al ii, mai devreme pe cea „de unsprezece”. Mrs. Oliver, privind în jur, într-o
doar , dup o mas liber , era cât pe-aci s -şi piard r suflarea. La o mas de
lâng perete şedea tân ra Norma, iar în fa a ei era un tân r cu p r castaniu,
cârlion at, rev rsat peste umeri, purtând o vest de catifea roşie şi o jachet
foarte fantezist .
„David”, îşi zise Mrs. Oliver, cu respira ia t iat . „Trebuie s fie David”. El
şi Norma discutau aprins.
Mrs. Oliver îşi f cu un plan de b taie, se hot rî şi, dând din cap cu
satisfac ie, travers localul restaurantului spre o uş discret cu inscrip ia
„Ladies”
Nu era prea sigur dac Norma putea s-o recunoasc sau nu. Nu
totdeauna oamenii care par cel mai pu in hot râ i sunt şi cei care se dovedesc
în realitate cel mai pu in hot râ i. În acel moment, Norma ar ta ca şi cum n-ar
interesa-o nimeni altcineva decât David, dar cine ştie? „Sper s pot face ceva,
totuşi, şi pentru mine”, se gândi Mrs. Oliver. Se privi într-o oglind micu ,
p tat de muşte, atârnat pe perete, studiind cu deosebire ceea ce ea considera
s fie punctul focal al înf iş rii unei femei, p rul. Nimeni nu ştia asta mai bine
decât Mrs. Oliver, datorit nenum ratelor d i când ea îşi schimbase forma
coafurii şi, drept urmare, a reuşit s nu fie recunoscut de prieteni. Evaluându-
şi capul dintr-o arunc tur de ochi, începu s lucreze. Scoase agrafele, lu
câteva şuvi e de p r, le înf şur în batist şi le b g în poşet , îşi desp r i
p rul printr-o c rare la mijloc, îl piept n rigid spre spate şi-l f cu un coc
modest, aproape de gât. Scoase, de asemenea, o pereche de ochelari şi-i aşez
pe nas. Într-adev r, degaja un aer de seriozitate. „Aproape intelectual ”, aprecie
Mrs. Oliver, aprobator, îşi modific forma gurii, rujându-se, şi ieşi din nou din
restaurant, mişcându-se cu grij , deoarece erau ochelari pentru citit şi în
consecin , vedea în cea . Travers localul şi îşi f cu loc la o mas liber lâng
cea ocupat de Norma şi David. Se aşez astfel, încât s fie cu fa a la David.
Norma, pe locul ei de al turi, şedea cu spatele la ea. De aceea, Norma n-ar fi
putut s-o vad decât dac şi-ar fi întors capul în jur. Chelneri a se ab tu la
masa ei. Mrs. Oliver comand o ceaşc de cafea şi o chifl cu stafide şi se
concentr s treac neobservat .
Norma şi David nici m car n-o observar . Erau cufunda i într-o discu ie
pasionat . Îi trebuir unul sau dou minute ca s prind discu ia lor.
— Dar tu numai î i închipui lucrurile astea, zicea David. Tu i le
imaginezi, doar. Sunt, toate, prostii des vârşite, draga mea.
— Nu ştiu. Nu pot s spun. Vocea Normei avea o lips de rezonan
stranie.
Mrs. Oliver nu putea s-o asculte tot atât de bine ca şi pe David, deoarece
Norma st tea cu spatele la ea, dar caracterul surd al vocii fetei o izbi nepl cut.
„Este ceva în neregul aici”, cuget ea. „Foarte în neregul ”. Îşi reaminti istoria
pe care Poirot i-o povestise prima dat : „Ea crede c poate a s vârşit o crim ”.
Ce s-a întâmplat cu fata? Are halucina ii? Era mintea ei într-adev r uşor
afectat sau era, nici mai mult, nici mai pu in, decât adev r şi, în consecin ,
fata suferise un şoc grav.
— Dac m întrebi, toat agita ia vine din partea lui Mary! Oricum, ea-i o
femeie total proast şi îşi imagineaz c are boli şi tot felul de lucruri din astea.
— A fost bolnav .
 — Bine, atunci, a fost bolnav . Oricare femeie sensibil ar chema
doctorul s -i dea nişte antibiotice sau altceva, şi nu s urasc !
— Ea crede c eu i-am f cut-o. Tata crede la fel.
— Î i spun, Norma, tu- i imaginezi toate aceste lucruri.
— Tu îmi zici doar aşa, am gitor, drag David. Îmi zici aşa, ca s m mai
încurajezi. S presupunem c eu i-am dat substan a?
— Ce vrei s spui cu „presupun”? Trebuie s ştii dac i-ai dat-o sau nu.
Nu po i fi atât de proast , Norma.
— Nu ştiu.
— O ii într-una pe a ta. Revii mereu la asta şi spui iar şi şi iar şi „Nu
ştiu, nu ştiu”.
— Tu nu pricepi! Tu nu pricepi nici m car ce este ura. Am urât-o din
prima clip când am v zut-o.
— Ştiu. Mi-ai povestit asta.
— Asta-i partea ciudat . i-am povestit şi nu-mi amintesc nici m car c
i-am povestit despre asta. În elegi? Din când în când, eu, eu povestesc
oamenilor nişte lucruri. Le povestesc lucruri ce vreau s le fac sau pe care le-
am f cut, ori pe care am de gând s le fac. Dar nu-mi amintesc s le fi povestit
despre acele lucruri. Este ca şi cum gândeam toate aceste lucruri în mintea
mea, iar ele, uneori, ies la iveal şi eu le spun oamenilor. i le-am spus, nu?
— Bine, vreau s zic, ascult , s nu relu m discu ia despre asta.
— Dar i-am spus-o, nu?
— Bine, bine! Se spun lucruri ca sta: „O ur sc şi aş dori s-o omor. Cred
c am s-o otr vesc!” Dar asta-i numai o copil rie. Una e s zici şi alta e s faci!
Ca şi cum n-ai fi crescut, matur , te joci de-a cuvintele. E un lucru foarte
firesc. Copiii spun o mul ime de lucruri de felul sta. „Ur sc, aşa şi pe dincolo.
O s -i tai eu lui capul!” Puştii spun asta la şcoal . Despre vreun profesor pe
care nu-l înghit în mod deosebit.
— Crezi c numai asta a fost? Dar asta sun ca şi cum n-am crescut, ca
şi cum am r mas o… infantil !
— P i, da! în anumite privin e. Dac te-ai aduna, i-ai da seama ce prostii
sunt toate astea. Şi ce mare scofal dac o ur şti? Ai plecat de-acas şi nu
trebuie s locuieşti cu ea.
— De ce n-aş locui în propria mea cas , cu propriul meu tat ? Întreb
Norma. Nu e cinstit. Nu e cinstit. Mai întâi, el a plecat departe şi a p r sit-o pe
mama mea, iar acum, tocmai când s-a reîntors la mine, se duce şi se însoar
cu Mary. Sigur, eu o ur sc şi m ur şte şi ea. Obişnuiam s m gândesc s-o
omor. Obişnuiam s m gândesc la diferite feluri cum s-o fac. Obişnuiam s m
bucur, gândindu-m la asta. Dar, atunci când s-a îmboln vit cu adev rat…
David spuse jenat:
— Doar nu- i închipui c eşti o vr jitoare, ori altceva, nu? Tu nu faci
figuri din cear şi s înfigi ceva în ele sau alte lucruri de felul sta? Magie…
— Ei, nu. Ar fi o prostie. ţe am f cut eu a fost real întru totul real.
— Ascult , Norma, ce vrei s zici când spui c a fost real?
— Sticla era acolo, în dulapul meu. Da, eu am deschis dulapul şi am
g sit-o.
 — Ce sticl ?
— Exterminator de plante. Distruge buruieni selectiv. Asta-i ce scria pe
etichet . Substan într-o sticl de culoare verde închis, pe care trebuie s-o
împr ştii pe lucruri. Şi mai avea etichete cu „Aten ie” şi „Otrav ”.
— Tu ai cump rat-o? Ori numai ai g sit-o?
— Nu ştiu de unde am primit-o, dar era acolo, în dulapul meu şi era pe
jum tate goal .
— Şi atunci, tu… Tu… i-ai reamintit…
— Da, zise Norma. Da… Vocea ei era slab , aproape vis toare. Da… Cred
c a fost atunci când mi-am revenit cu totul. Şi tu crezi, nu, David?
— Nu ştiu ce s m fac cu tine Norma. ţu adev rat nu ştiu. ţred c într-
un fel totul e o n scocire de-a ta, pe care i-o povesteşti ie îns i.
— Dar ea s-a internat în spital pentru analize… Ei spun c erau
nedumeri i. Atunci, au zis c nu pot g si nimic r u, aşa c ea a venit acas …
Atunci ea s-a îmboln vit din nou, iar eu am început s fiu speriat . Tata a
început s m priveasc într-un mod ciudat, şi atunci doctorul a venit şi au
discutat împreun , cu uşa închis , în biroul tatei. Am ieşit afar , m-am c rat
pân la fereastr şi am încercat s ascult. Am vrut s aud ce discutau. Ei
pl nuiau împreun … S m trimit într-un loc unde s fiu închis ! Un loc
unde s am o „cur de tratament”! Sau aşa ceva. Ei credeau, ascult tu, c
sunt nebun , şi eu m-am speriat… Pentru c … Pentru c nu eram sigur ce
am f cut şi ce n-am f cut.
— Asta a fost atunci când ai fugit?
— Nu… Asta a fost mai târziu…
— Povesteşte-mi!
— Nu mai vreau s povestesc deloc.
— Va trebui s le dai de veste, mai devreme sau mai târziu, unde eşti.
— Nici gând. Îi ur sc. Îl ur sc pe tata tot atât de mult cât o ur sc pe
Mary. Doresc s moar . Doresc ca amândoi s moar . Atunci… Atunci cred c
voi fi din nou fericit !
— Nu-i urî pe to i! Ascult , Norma – f cu o pauz , oarecum stânjenit – nu
sunt nici îndemnat şi nici hot rât s m însor şi tot felul de fleacuri din astea…
Vreau s spun c nu m gândesc ca, vreodat , s fac aşa ceva – da, pentru
mul i ani de zile. Nu- i tai singur craca de sub picioare… Dar, cred c e lucrul
cel mai bun pe care-l putem face. S ne c s torim! La un oficiu de stare civil
sau altundeva. Vei spune c ai dou zeci şi unu de ani. Î i faci un coc în sus,
pui nişte ochelari sau altceva. F în aşa fel încât s ar i mai mare. Odat
c s tori i, tat l t u n-are ce s - i mai fac ! Nu va putea s te trimit la ceea ce
tu numeşti un „loc”. Va fi f r putere.
— Îl ur sc.
— Se pare c tu ur şti pe toat lumea.
— Numai pe tata şi pe Mary.
— În definitiv, este foarte firesc pentru un b rbat s se însoare din nou.
— Ascult , ce i-a f cut mamei…
— Totul trebuie s se fi întâmplat cu mult timp în urm .
 — Da. Eu eram numai o copil , dar îmi aduc aminte. Ne-a p r sit şi a
fugit. Îmi trimitea daruri de ţr ciun, dar n-a venit s m vad . Nici nu l-aş fi
recunoscut pe strad când s-a reîntors. Pentru mine nu însemna nimic atunci.
ţred c el i-a închis gura şi mamei. Ea obişnuia s plece de-acas când era
bolnav . Nu ştiu unde. Nu ştiu ce se întâmpl cu ea. Uneori, m întrebam… M
întrebam, David. Cred, şi tu ştii asta, c ceva nu e în regul în capul meu, şi
într-o zi mi se va întâmpl într-adev r ceva r u. ţa, de exemplu, cu itul.
— Ce cu it?
— N-are importan . „Doar un cu it'.
— Ei, nu po i s -mi spui despre ce vorbeşti?
— Cred c avea urme de sânge pe el… A fost ascuns acolo… sub ciorapii
mei.
— Î i aminteşti s fi ascuns un cu it acolo?
— Aşa cred. Dar nu pot s -mi amintesc ce am f cut cu acesta înainte de
asta. Nu pot s -mi amintesc unde am fost. Exist o or întreag pierdut , din
acea sear . O or întreag nu ştiu unde am fost. Am fost undeva şi am f cut
ceva.
— Ssst! El îi atrase aten ia repede, deoarece chelneri a se apropia de
masa lor. Totul o s fie bine. O s am grij de tine. Mai adu-ne ceva, comand
chelneri ei cu voce tare, precizând meniul: dou por ii de fasole cu pâine
pr jit .
CAPITOLUL VII
Hercule Poirot dicta secretarei sale, Miss Lemon.
„Şi în timp ce apreciez mult onoarea ce mi-a i f cut-o, trebuie s v
informez cu regret c …”
Telefonul sun . Miss Lemon întinse mân dup el.
— Da? Cine a i spus? Punând palma pe receptor, îl inform pe Poirot:
— Mrs. Oliver.
— O… Mrs. Oliver, p ru surprins Poirot. În acel moment nu dorea s fie
întrerupt în mod deosebit, dar lu receptorul.
— Alo, zise el. Hercule Poirot la telefon.
— O, Monsieur Poirot, sunt atât de bucuroas c te-am prins! Am dat de
urma ei, pentru dumneata…
— Te rog s m scuzi, nu în eleg?
— Am g sit-o! Fata dumitale! Nu ştii, cea care a s vârşit o crim sau
crede c a comis-o. Vorbeşte despre asta o gr mad . ţred c -i lipseşte o doag .
Dar, acum n-are nici o importan . Nu vrei s vii s-o iei?
— Unde eşti, chère madame?
— Undeva, între St. Paul şi Madrid Theatre. ţalthorpe Street, r spunse
Mrs. Oliver, privind afar din cabina telefonic în care st tea. ţrezi c po i veni
aici repede? Ei sunt într-un restaurant.
— Ei?
— O, ea şi ce presupun eu c este un prieten nepotrivit. El este mai
degrab dr gu , într-adev r, şi pare c este foarte îndr gostit de ea. Nu pot s -
mi închipui de ce! Oamenii sunt ciuda i. Ei bine, nu vreau s mai discut,
deoarece vreau s m reîntorc în restaurant. I-am urm rit, ştii. Am intrat în
restaurant şi i-am v zut acolo.
— Aha! Ai fost inteligent , madame.
— Nu, n-am fost dinadins. A fost un pur accident. Vreau s spun c am
intrat într-un mic restaurant şi acolo am dat peste fat , care st tea la o mas .
— Aşa. Atunci ai avut o întâmplare fericit . Asta-i la fel de important.
— Şi m-am aşezat la o mas al turi de a lor, doar c ea st tea cu spatele
la mine. Şi oricum, nu cred c m-a recunoscut. Mi-am schimbat coafura.
Totuşi, ei discutau ca şi cum ar fi fost singuri pe lume, iar când au comandat
înc un fel – fasole g tit – pe care nu pot s-o suf r, totdeauna mi se par atât
de caraghioşi oamenii care trebuie…
— N-are nici o importan fasolea g tit . ţontinu . I-ai l sat acolo şi ai
ieşit s -mi telefonezi. Aşa-i?
— Da. Pentru c mâncarea de fasole mi-a dat timp. Şi acum o s m
întorc. Ori ar trebui s m învârt pe afar . Oricum, încearc s vii aici repede.
— Cum se numeşte acest restaurant?
— Merry Shamrock, dar n-arat prea vesel. De fapt, arat mai degrab
sordid, deşi cafeaua este destul de bun .
— Nu mai spune nimic. Du-te înapoi. Voi sosi la timp.
— Splendid, spuse Mrs. Oliver şi închise.
*
**
Miss Lemon, mereu eficient , ajunse înaintea lui în strad şi aştepta un
taxi. Ea nu punea întreb ri şi nu-şi manifesta nici o curiozitate. Nu-i spunea
lui Poirot cum îşi petrecea timpul, cât el era plecat. Nu avea nevoie s -i spun
lui. Ea mereu ştia ce avea de gând s fac şi mereu ce f cea, f cea bine.
Poirot sosi la timp, în col , la ţalthorpe Street. ţoborî, pl ti şi privi în jur.
V zu Merry Shamrock, dar nu v zu pe nimeni prin preajm , care s semene cu
Mrs. Oliver, altfel, foarte distins .
Merse pân la cap tul str zii şi înapoi. Nici urm de Mrs. Oliver. Ori
perechea care-i interesa pe ei p r sise restaurantul şi Mrs. Oliver plecase într-o
curs de urm rire, ori alta… ţa s r spund la „ori alta”, se îndrept spre uşa
restaurantului. De afar nu putea s vad nimic în interior, din cauza
aburului, aşa c împinse uşa şi intr . Ochii lui se rotir în jur.
Z ri îndat fata care venise s -l viziteze la micul dejun. Şedea la o mas
lâng perete. Fuma o igaret şi privea int în fa a ei. P rea s fie dus pe
gânduri. Nu, Poirot cu greu îşi închipuia asta. Acolo, nu p rea s fie nici un
gând. Ea p rea s fie cufundat într-un fel de uitare. Ea era plecat undeva,
aiurea…
El travers sala restaurantului în linişte şi se aşez pe scaunul din fa a
ei. Atunci ea ridic privirea, iar el fu încântat s vad c ea l-a recunoscut.
— Iat c ne întâlnim din nou, mademoiselle, intr el în vorb , vesel.
Observ c m recunoşti.
— Da, da, desigur.
— Totdeauna este o încântare s fii recunoscut de o tân r lady pe care
ai întâlnit-o numai o dat şi pentru un timp foarte scurt.
 Ea continua s se uite la el f r s scoat un cuvânt.
— Pot s te întreb cum m-ai cunoscut? Ce-ai f cut s m recunoşti?
— Musta a dumneavoastr , r spunse imediat Norma. Nu poate exista o
alta.
El fu mul umit de aceast observa ie şi se mângâie cu mândria şi
vanitatea pe care era capabil s le afişeze.
— Ah, da, foarte adev rat. Da, nu exist multe must i ca a mea. E teribil
de frumoas , nu?
— Da, ei bine… Da… Presupun c este.
— A, poate c nu eşti o recunosc toare de must i, dar pot s - i spun
Miss Restarick – Miss Norma Restarick, nu?
— C e o musta foarte frumoas .
St ruise în mod deliberat asupra numelui ei. La început, ea privise atât
de pierdut la totul din jurul ei, atât de departe, încât el se întreba dac îl
observase. Da. O luase prin surprindere.
— Cum de-mi cunoaşte i numele? Întreb ea.
— Adev rat, n-ai dat numele servitorului meu, când ai venit s m vezi în
diminea a aceea.
— Cum de l-a i aflat? Cum a i reuşit s -l afla i? Cine v-a spus?
El observ pe fa a ei alarma, teama.
— Un prieten mi-a spus, r spunse el. Prietenii pot fi foarte folositori.
— Cine a fost?
— Mademoiselle, î i place s - i p strezi micile secrete fa de mine. Şi eu
prefer s -mi p strez micile secrete fa de tine.
— Nu v d cum a i putut şti cine sunt.
— Eu sunt Hercule Poirot, se prezent Poirot cu obişnuita-i m re ie. Apoi
îi l s ei ini iativa, pur şi simplu privind-o relaxat şi zâmbindu-i uşor.
— Eu… Începu ea, apoi se opri. Aş… Din nou se opri.
— Noi n-am ajuns prea departe în acea diminea , ştiu, zise Hercule
Poirot. Numai pân la a-mi spune c ai s vârşit o crim .
— O, asta era!
— Da, madmoiselle, asta!
— Dar… N-am vrut s spun, desigur. N-am vrut s spun nimic de genul
sta. Vreau s spun c a fost doar o glum .
— Vraiment! Ai venit s m vezi degrab , diminea devreme, la ora
micului dejun. Spuneai c este urgent. Urgen a era din cauz c tu s-ar fi
putut s fi comis o crim . Asta-i ideea ta de glum , ei?
O chelneri care nu se hot ra, privindu-l pe Poirot cu st ruin , se
îndrept brusc spre el şi-i oferi ceea ce p rea a fi o b rcu de hârtie, ca cele
f cute de copii, s pluteasc în baie.
— Aceasta-i pentru dumneavoastr ?! Întreb ea, indecis . Domnul
Poirot? O doamn a l sat-o…
— Da? Se mir Poirot. Şi cum ai ştiut cine sunt?
— Doamna mi-a zis c o s v cunosc dup musta . Sincer s fiu, n-
am mai v zut aşa musta în via a mea. V spun adev rul, ad ug ea uitându-
se lung la musta .
 — Da, î i mul umesc foarte mult.
Poirot lu b rcu a, o desf cu şi-o netezi; citi câteva rânduri scrise în
grab , cu creionul: „El tocmai pleac . Ea r mâne, aşa c o las pentru tine şi-am
s -l urm resc”. Era semnat Ariadne.
— Mda, zise Hercule Poirot, împ turind-o şi strecurând-o în buzunar.
Dar, despre ce discutam? Despre sim ul t u al umorului, cred, Miss Restarick.
— Îmi şti i doar numele sau… Şti i totul despre mine?
— Doar câteva lucruri. Eşti Miss Norma Restarick, adresa ta din Londra
este Borodene Mansions, apartamentul şaizeci şi şapte. Adresa de acas este
Crosshedges. Long Basing. Acolo locuieşte cu un tat , o mam vitreg , un
unchi din partea bunicilor şi ah, da.
— O fat au pair. Vezi, sunt destul de bine informat.
— Probabil, m-a i urm rit.
— Nu, nu, spuse Poirot. Deloc. De nu, î i dau cuvântul meu de onoare.
— Doar sunte i poli ist, nu? N-a i spus de unde sunte i.
— Nu sunt poli ist, nu. Suspiciunea şi sfidarea ei se frânaser .
— Nu ştiu ce s fac, spuse ea.
— Nu te silesc s m angajezi, îi r spunse Poirot. Pentru c mi-ai zis deja
c sunt prea b trân. E posibil s ai dreptate. Dar, de când ştiu cine eşti şi câte
ceva despre tine, nu e nici un motiv s nu discut m împreun într-un chip
prietenesc despre necazurile care te-au n p dit. Trebuie s ştii c b trânul,
deşi considerat incapabil de ac iune, are totuşi un fond bun de experien , din
care po i înv a.
Norma continua s -l priveasc , şov itor, cu aceeaşi privire cu ochii mari,
care-l neliniştise pe Poirot mai-nainte. Dar, ea era într-un anumit sens prins
în capcan şi avea în acest moment deosebit, sau cel pu in aşa gândea Poirot,
dorin a de a discuta despre lucrurile ce-o tulburau. Pentru un motiv oarecare,
Poirot era mereu o persoan cu care po i vorbi uşor.
— Ei consider c -s nebun , zise ea direct. Şi… Şi eu am ajuns s cred
c -s nebun . Smintit .
— Asta-i deosebit de interesant, zise Poirot vesel. Exist multe nume
diferite pentru aceste st ri. Nume foarte mari. Nume rostite entuziast de
psihiatri, psihologi şi al ii. Dar, când spui nebunie, asta descrie foarte bine ceea
ce poate fi înf işarea general a oamenilor obişnui i, de fiecare zi. Eh bien,
atunci tu eşti nebun sau pari nebun , ori crezi c eşti nebun şi,
premonitoriu, ai putea fi nebun ! Dar e acelaşi lucru, ca s nu spun cât de
serioas e situa ia social . De vin e stressul. ţert este c oamenii sufer de
asta foarte mult şi e uşor, de obicei, de vindecat cu tratamentul potrivit. Apare
din cauz c oamenii au avut o perioad de încordare mental prea mare, o
grij prea mare, au studiat prea mult pentru examene, au st ruit prea mult
asupra emo iilor lor, sunt fanatici religioşi sau nu prea sunt duşi la biseric , ori
au motive serioase s -i urasc pe ta ii şi mamele lor! Sau, desigur, poate fi tot
aşa de bine o dragoste nefericit …
— Eu am o mam vitreg . O ur sc şi cred c -l ur sc şi pe tat l meu. Se
pare c … Destul de mult.
 — În mod obişnuit, ur şti mai mult pe unul sau pe cel lalt, zise Poirot.
Ţ nuiesc c ai iubit-o foarte mult pe mama ta. E divor at sau a murit?
— A murit. A murit acum doi sau trei ani.
— Şi i-ai dus grija foarte mult?
— Da! Presupun c da. Vreau s spun… Fireşte c da. Ea era suferind ,
şti i, şi a trebuit s se interneze într-un sanatoriu particular de multe ori.
— Şi tat l t u?
— Tata a fugit în str in tate cu mult timp înainte de asta. A plecat în
Africa de Sud, când aveam cam cinci sau şase ani. ţred c a vrut ca mama s
divor eze de el, dar ea n-a dorit. El a plecat în Africa de Sud şi s-a vârât în
afaceri miniere sau cam aşa ceva. Oricum, obişnuia s -mi scrie de ţr ciun şi
s -mi trimit daruri sau aranja s ajung acestea la mine. Asta era tot. Astfel
c , el, într-adev r, nu mi se p rea foarte real. A venit acas cam cu un an în
urm , pentru c trebuia s încheie afacerile unchiului meu şi tot felul de
treburi financiare. Şi, atunci când a venit acas , el… El şi-a adus aceast
nevast nou .
— Şi ie nu i-a pl cut faptul acesta.
— Da! Nu mi-a pl cut.
— Dar, mama ta era deja moart , de mult. Nu e neobişnuit, ştii doar,
pentru un b rbat, s se rec s toreasc . În special când el şi nevasta lui s-au
înstr inat de mul i ani. Aceast so ie pe care a adus-o, era aceeaşi lady cu care
a dorit s se însoare anterior, când i-a cerut mamei tale s divor eze?
— O, nu, aceasta este prea tân r . Şi ea-i foarte atr g toare şi se
comport ca şi cum apar ine deja tat lui meu!
Ea continu , dup o pauz – cu o voce diferit , mai degrab de copil.
— M-am gândit c , poate, atunci când vine acas , de data aceasta m va
iubi pe mine şi îmi va da aten ie mie şi… Dar ea nu l-a l sat. Ea-i împotriva
mea. Ea m-a dat la o parte.
— Dar asta n-are importan deloc la vârsta pe care o ai. E un lucru bun.
Acum nu mai ai nevoie de nimeni ca s aib grij de tine. Po i sta pe propriile
tale picioare, po i s te bucuri de via , po i s - i alegi proprii t i prieteni…
— S nu v închipui i, atfel, modul cum continu ei acas ! Da, m refer
la alegerea propriilor mei prieteni.
— Cele mai multe fete din ziua de azi trebuie s îndure critici despre
prietenii lor, spuse Poirot.
— A fost totul atât de diferit, zise Norma. Tat l meu nu e deloc la fel cum
mi-l închipuiam pe când eram mic . El obişnuia s se joace cu mine, tot timpul
s fie foarte vesel. Acum, nu mai e vesel. E neliniştit şi, mai degrab , groaznic
şi… Oh, cu totul diferit.
— Presupun c trebuie s aib aproape cincizeci de ani. Oamenii se
schimb .
— Dar, e cazul ca oamenii s se schimbe atât de mult?
— S-a schimbat cumva la înf işare?
— O, nu, nu, nu-i vorba de asta. O. Nu! Dac privi i fotografia lui, chiar
de deasupra fotoliului s u, deşi este de pe vremea când era cu mult mai tân r,
este exact ca el, acum. Dar, nu e deloc modelul pe care mi-l amintesc.
 — Dar, ştii ce? draga mea, zise Poirot cu grij , oamenii nu sunt niciodat
aşa cum ti-i aminteşti. Îi faci, pe m sur ce trec anii, tot mai mult s fie aşa
cum ai dori s fie şi astfel crezi c i-i aminteşti. Dac vrei s i-i reaminteşti ca
agreabili şi veseli şi chipeşi, modele îi faci de departe, mai mult aşa, modele
dorite sau foste cândva, decât ar fi ei în realitate, acum.
— Aşa crede i? Crede i, cu adev rat, aşa? F cu o pauz şi apoi zise,
brusc: Dar, de ce crede i c eu vreau s omor oameni? Întrebarea veni destul de
firesc. Plutea, era între ei! Ajunseser amândoi, sim i Poirot, în sfârşit, la un
moment crucial!
— Asta poate fi o întrebare cu totul interesant , zise Poirot, şi poate
exista un motiv cu totul interesant. Persoana care poate s - i dea r spunsul la
asta va fi un doctor. Un doctor care ştie.
Ea reac ion rapid.
— Nu vreau s merg la doctor. Nu vreau s m apropii de un doctor! Ei
au vrut s m trimit la un doctor şi, atunci, voi fi închis într-unul din locurile
acelea pentru nebuni şi nu-mi vor mai da drumul de-acolo. N-am de gând s
fac nimic de felul sta. Ea se lupta acum s se ridice în picioare.
— Nu sunt eu cel care s te trimit acolo! Nu e nevoie s te alarmezi.
Dac ai dori, ai putea s te duci la un doctor doar în numele t u propriu. Po i
s te duci şi s -i spui lucrurile pe care mi le-ai spus mie, şi po i s -l întrebi pe
el de ce, şi- i va dezv lui el, poate, cauza. Amnezia sau…
— Şi David spune la fel. Asta-i ce spune şi David, c trebuie s fac, dar
eu nu cred… Eu nu cred c el în elege. Ar trebui s -i spun doctorului c eu…
Eu poate c am încercat s fac lucrurile…
— Ce te face s crezi c ai încercat?
— Faptul c nu întotdeauna îmi reamintesc tot ceea ce am f cut sau
unde am fost. Am pierdut o or din timp – dou ore – şi eu nu-mi amintesc.
Odat am fost pe un coridor, coridorul din afara unei uşi, uşa ei. Aveam ceva în
mân , nu ştiu cum am ob inut acel ceva. Ea p şea de-a lungul coridorului spre
mine… Dar, când a ajuns lâng mine, s-a schimbat la fa . Nu era deloc fa a ei.
Se transforase în altcineva…
— Î i reaminteşti, probabil, un coşmar. Atunci, oamenii se schimb în
altcineva.
— Nu era coşmar. Am ridicat revolverul… Acesta z cea la picioarele mele.
— Pe un coridor?
— Nu, în curte. Ea a venit şi mi l-a luat.
— Cine?
— Claudia. Ea m-a luat sus şi mi-a dat ceva amar.
— Unde era atunci mama ta vitreg ?
— Şi ea era acolo… Nu, nu era. Ea era la Crosshedges. Sau la spital.
Acolo, unde au aflat c fusese otr vit … Şi fapta asta, am f cut-o eu!
— Nu e sigur s-o fi f cut tu, nu e nevoie s fi fost tu. Te autoculpabilizezi.
Putea s fie şi altcineva.
— Cine altcineva putea fi?
— Poate so ul ei…
 — Tata? De ce naiba s fi vrut tata s-o otr veasc pe Mary? El îi este
credincios. E leşinat dup ea.
— Mai exist al ii în cas sau nu?
— B trânul unchi Roderick? Prostii!
— Nu se ştie, zise Poirot. El ar putea fi tulburat mental. Ar putea s
considere c este de datoria lui s otr veasc o femeie care ar putea fi o
frumoas spioan . ţeva de genul sta…
— Ar putea fi interesant, spuse Norma, amuzat pe moment, şi, vorbind
pân la un punct, perfect natural. Unchiul Roderick a fost amestecat foarte
mult în chestii din astea, cu spioni, în ultimul r zboi. ţine mai era acolo?
Sonia? Presupun c ea ar putea fi o frumoas spioan , dar nu prea-mi vine s
cred.
— Nu, şi se pare c n-ar prea avea motiv s-o otr veasc pe mama ta
vitreg . Eu presupun c ar putea fi servitori, gr dinari?!
— Nu, ei tocmani primiser ziua liber . Nu cred… Nu sunt genul de
oameni care s aib vreun motiv.
— S-ar putea ca ea îns şi s -şi fi f cut…
— S se sinucid , vre i s spune i? Ca cealalt ?
— E o posibilitate.
— Nu mi-o pot imagina pe Mary comi ând o sinucidere. Ea-i mult prea
inteligent . Şi, de ce s vrea?
— Da, tu eşti de p rere c dac ea ar face-o, şi-ar pune capul la maşina
de g tit cu gazul deschis sau s-ar întinde într-un pat frumos aranjat şi ar lua o
doz exagerat de somnifere. Este adev rat?
— Da, ar fi mult mai natural. Aşa c , vede i, spuse Norma cu toat
convingerea, trebuie s fi fost eu aceea!
— Bravo, spuse Poirot, asta m intereseaz . S-ar p rea, aproape c
preferi, s fii tu! Eşti atras de ideea c mâna ta a fost aceea care a pus doza
fatal de otrav sau altceva. Da, î i surâde ideea asta.
— Cum îndr zni i s spune i un astfel de lucru?! ţum îndr zni i?
— Întrucât eu cred c este adev rat, r spunse Poirot. De ce gândul c ai
putut comite crima te tulbur , pentru c te satisface?
— Nu-i adev rat.
— M mir, zise Poirot.
Ea îşi goli poşeta şi începu s caute ceva cu degete tremurânde.
— N-am de gând s stau aici ca s -mi spune i aceste lucruri. F cu semn
chelneri iei, care veni, mâzg li ceva pe foaia unui carne el, rupse foaia şi o l s
pe farfuria Normei.
— D -mi voie, zise Hercule Poirot.
Lu nota de plat cu dexteritate şi se preg ti s scoat portofelul din
buzunar. Fata o înha .
— Nu, nu v las s pl ti i pentru mine.
— Cum doreşti, spuse Poirot.
El v zu ceea ce vru s vad . Nota de plat era pentru dou persoane. S-
ar p rea c , de aceea, David cel bine îmbr cat, nu avea obiec ii ca notele sale
de plat s fie achitate de o fat scoas din min i.
 — Deci, obsev c tu eşti cea care trateaz un prieten la gustarea de la ora
unsprezece.
— Cum a i ştiut c am fost cu cineva?
— S ştii, eu cunosc foarte multe.
Ea l s monedele pe mas şi se ridic .
— Acum plec, şi v interzic s m urm ri i, spuse.
— M îndoiesc, nici n-aş putea, r spunse Poirot. Trebuie s - i aminteşti
vârsta mea înaintat . Dac ai alerga pe strad , cu siguran n-aş fi în stare s
te urm resc.
Ea se îndrept spre uş .
— Auzi i? S nu m urm ri i.
— Cel pu in permite-mi s - i deschid uşa. El deschise cu un gest galant:
Au revoir, mademoiselle.
Norma îi arunc o privire b nuitoare şi ieşi în strad , cu pas gr bit,
întorcându-şi capul peste um r, din timp în timp. Poirot r mase în pragul uşii,
urm rind-o, dar nef când nici un pas ca s câştige teren sau o ajung din
urm . ţând ea îi disp ru din vedere, el se întoarse în restaurant.
— Şi ce dracu vor s însemne toate astea? Se întreb Poirot.
Chelneri a înainta spre el, cu nemul umire pe fa . Poirot îşi relu locul
la mas şi o împac , comandând o ceaşc de cafea. „Este aici ceva foarte
curios”, murmur pentru sine, „Da, ceva foarte curios, desigur”.
O ceaşc de lichid cu o culoare foarte incert fu pus în fa a sa. Lu o
sorbitur şi f cu o grimas .
Se întreb unde putea fi Mrs. Oliver în acea clip .
CAPITOLUL IX
Mrs. Oliver şedea pe scaun, într-un autobuz. Gâfâia pu in, ca şi cum ar fi
participat din plin la o întrecere de maraton. Ceea ce ea numea, în gând
P unul, mersese cu pas sprinten. Mrs. Oliver nu era un drume rapid. Mergând
pe trotuar, îl urm rea la o distan de vreo dou zeci de iarzi. La ţharing ţross,
el coborî în metrou. Mrs. Oliver coborî şi ea. La sta ia Sloane Square el coborî şi
ieşi la suprafa . Mrs. Oliver, dup el. Ea aştept în sta ia de autobuz, la rând,
în spatele lui, dup câ iva oameni. El lu un autobuz, ea îl urm . El coborî la
World's End, aşa f cu şi Mrs. Oliver. El se avânt într-o încurc tur de str zi în
care te puteai r t ci, între King's Road şi râu. Coti în ceea ce p rea un şantier
de locuin e. Mrs. Oliver se opri la umbra unei uşi, cu ochii pe el. El o lu pe
alee, Mrs. Oliver îl urm rea la mic distan – la un moment dat îl sc p din
vedere. Mrs. Oliver cercet împrejurimile.
Întregul loc p rea destul de vechi. Merse la întâmplare, în continuare pe
alee, care, din loc în loc, era t iat de altele – unele dintre ele, înfundate. Îşi
pierduse complet sim ul orient rii, când ajunse din nou în curtea şantierului şi
cineva din spatele ei vorbi, f când-o s tresar zdrav n. Zise, politicos:
— Sper c n-am mers prea repede pentru dumneavoastr !
Ea se întoarse, brusc. Deodat , ceea ce fusese de curând ceva aproape
nostim, o urm rire întreprins cu inima uşoar şi foarte bine dispus , se sfârşi.
Ceea ce sim ea ea acum era un subit şi neaşteptat fior de team . Da, îi era
fric . Atmosfera începuse pe neaşteptate s capete un aspect amenin tor.
Deşi, vocea era pl cut , politicoas ; dar, în spatele acesteia, ea ştia c este furie
– genul de furie subit , care îi reamintea într-un mod confuz de toate lucrurile
pe care le citise odat în ziare: Femei mai în vârst atacate de bande de tineri –
tineri care erau cruzi, nemiloşi, care erau conduşi de dorin a de a face r u.
Acesta era tân rul pe care îl urm rise. El ştiuse c ea era acolo, îi sc pase
printre degete şi apoi o urm ri pe aceast alee, apoi acum st tea acolo,
barându-i calea. Pentru c aşa-i felul periculos al Londrei: la un moment dat
eşti înconjurat de o mul ime de oameni, ca în urm toarea clip s nu mai vezi
pe nimeni. Trebuie s fie oameni pe strada urm toare, cineva în casele din
apropiere, dar mai aproape decât astea este o figur sigur de sine, o figur cu
mâini puternice şi nemiloase. Ea sim ea, f r îndoial , c în aceast clip el se
gândea cum s foloseasc acele mâini… P unul! Un p un mândru! În catifelele
sale, în pantalonii s i elegan i, strâm i, vorbind cu acea voce liniştit , ironic ,
amuzant , care p stra în spatele ei mânia. Mrs. Oliver lu trei guri mari de aer.
Atunci, într-o clip de fulger toare hot râre, afiş o ap rare imaginat prompt.
Imediat se aşez cu fermitate pe o lad de gunoi, care era lâng peretele de
lâng ea.
— Doamne sfinte, cum m-ai speriat, zise ea. Habar n-aveam c eşti acolo.
Sper c nu te-ai sup rat.
— Deci, m urm reşti?
— Da, m tem c da. Presupun c trebuie s te fi sup rat. Ştii, m-am
gândit c ar fi de altfel, un prilej excelent. Sunt sigur c eşti teribil de furios,
dar nu e nevoie, s ştii. Imposibil. Ştii – Mrs. Oliver se aşez mai hot rât pe
lada de gunoi – ştii, eu scriu c r i! Scriu romane poli iste şi am fost foarte
îngrijorat , cu adev rat, în aceast diminea . De fapt, am intrat într-un
restaurant s beau o ceaşc de cafea, tocmai pentru a încerca s m gândesc
cum s dau de cap tul lucrurilor. În cartea mea ajunsesem chiar la punctul
unde urm ream pe cineva. Vreau s spun c eroul meu urm rea pe cineva şi
m gândeam la mine îns mi: „Într-adev r, ştii prea pu in despre urm rirea
oamenilor”. Vreau s spun c mereu folosesc expresia într-o carte, şi eu am
citit o mul ime de c r i, unde oamenii urm resc al i oameni, şi m-am întrebat
dac este tot atât de uşor pe cât pare s fie în câteva c r i ale unor scriitori sau
dac este aproape cu totul imposibil, aşa cum pare în c r ile altor scriitori. Aşa
c , ce mi-am zis? „Ei bine, într-adev r, singurul lucru ce-mi r mâne este s
încerc eu îns mi”, deoarece, pân nu încerci tu însu i lucrurile astea, nu po i –
cu adev rat – s spui cum sunt. Vreau s spun c nu ştii – cu adev rat – ce
sim i sau dac te îngrijorezi la pierderea urmei unei persoane. Aşa s-a
întâmplat cu mine, mi-am ridicat privirea şi tu st teai la masa al turat din
restaurant şi m-am gândit c ai fi – sper c nu te vei sup ra iar – c ai fi o
persoan bun de urm rit în mod special.
El continua s priveasc fix la ea cu acei ciuda i ochi albaştri reci, deşi ea
sim i într-un fel oarecare c tensiunea îi p r sise.
— De ce eram eu o persoan bun pentru urm rit în mod special?
— Ei, erai atât de decorativ, explic Mrs. Oliver. Hainele sunt, într-
adev r, foarte atractive – aproape stil Regency, ştii? şi m-am gândit, da! aş
putea avea avantajul c tu eşti foarte uşor de distins fa de al i oameni. Aşa
c , vezi, când ai ieşit din restaurant, am ieşit şi eu. Şi iat , nu e uşor deloc. Ea-
şi ridic ochii spre el. Ai avea ceva împotriv s -mi spui dac ştiai c eu am fost
acolo tot timpul?
— Nicidecum, nu.
— În eleg, zise Mrs. Oliver, cu un aer gânditor. Dar, desigur, eu nu sunt
tot atât de distinctiv pe cât eşti tu. Vreau s spun c tu n-ai fi în stare s m
recunoşti dintr-o mul ime de alte femei mai în vârst . Nu m disting foarte
mult, nu?
— Scrie i c r i care se public ? Am dat vreodat de ele?
— Nu ştiu. Am scris pân acum patruzeci şi trei. M numesc Oliver.
— Ariadne Oliver?
— Deci, îmi ştii numele, spuse Mrs. Oliver. Da, asta-i mai degrab
încânt tor, desigur, deşi îndr znesc s - i spun c nu-mi plac foarte mult c r ile
mele. Probabil c le-ai g sit de mod veche, nu destul de violente.
— Nu m-a i cunoscut personal dinainte? Doamna Oliver cl tin din cap.
— Nu, sunt sigur c nu, nu te-am cunoscut, vreau s zic.
— Ce zice i de fata cu care eram?
— Cine, cea cu care mâncai – fasole g tit era, nu?
— În restaurant? Nu, nu cred. Fireşte, i-am v zut doar ceafa. Mi se
pare… Da, vreau s zic c fetele astea arat mai curând toate la fel, nu crezi?
— Ea v cunoştea, spuse tân rul pe neaşteptate. Tonul s u avu într-o
clip o duritate caustic .
— Ea a men ionat c odat v-a cunoscut, nu cu mult timp în urm . ţred
c acum o s pt mân .
— Unde? A fost la o petrecere? S presupun c s-ar putea s-o fi întâlnit.
ţum o cheam ? Poate, întâmpl tor, o cunosc…
Ea se gândea c el putea s aleag între a-i spune sau nu numele, dar
acesta avea s hot rasc , aşa c o privi în fa foarte intens.
— Se numeşte Norma Restarick.
— Norma Restarick. A, da, desigur, asta era la o petrecere la ar . Într-un
loc – aşteapt o clip – Long Norton, nu? Nu-mi amintesc numele casei. Am fost
acolo cu nişte prieteni. Oricum, nu cred c aş fi recunoscut-o, deşi, dac stau
bine s m gândesc, ea a spus ceva despre c r ile mele. Eu chiar i-am promis
c -i dau una. Este foarte curios c a trebuit s m hot r sc şi, de fapt, s aleg
pentru urm rire o persoan care şedea la mas cu cineva, pe care, nici mai
mult, nici mai pu in, o cunoşteam! Foarte ciudat! M gândesc c n-aş fi putut
s pun aşa ceva în cartea mea. Ar ar ta, mai degrab , prea de tot a
coinciden , nu eşti de aceeaşi p rere?
Mrs. Oliver se ridic de pe locul unde şedea.
— Doamne sfinte, pe ce st team? O lad de gunoi! Sau o foarte dr gu
lad de gunoi. Pfui! ţe este locul sta, unde am ajuns?
David continua s-o priveasc . Deodat , ea sim i c a greşit cu totul
referitor la ce gândise mai înainte. „Ridicola de mine”, îşi zise, în sinea ei, Mrs.
Oliver, „ridicola de mine. ţredeam c este periculos, c ar putea s -mi fac
ceva”. El îi zâmbea extraordinar. Îşi cl tin uşor capul şi cârlion ii castanii i se
mişcar pe umeri. ţe creaturi fantastice puteau fi tinerii de ast zi!
 — Cel pu in, ce pot s fac, spuse el, este s v ar t, aşa cred, unde a i
fost adus , prin urm rirea mea. S mergem sus, pe aceste sc ri: îi ar t o
scar improvizat afar , care urca spre ceea ce p rea s fie o mansard .
— Sus, pe aceste sc ri? Mrs. Oliver nu avea prea mare siguran în ele.
Poate c el încerca s-o ademeneasc acolo sus, cu farmecul s u, ca s -i dea
una în cap. „N-are nici un rost, Ariadne”, îşi zise Mrs. Oliver, în sinea ei, „tu
singur ai ajuns în punctul sta vulnerabil, iar acum trebuie s continui ce ai
început şi s descoperi ce po i descoperi”.
— Crezi c vor rezista la greutatea mea? Întreb ea, ca s mai trag de
timp. Arat complet şubrede.
— Sunt aproape în ordine. Voi urca eu primul, zise el, şi v voi ar ta
calea.
Doamna Oliver urc treptele sc rii în spatele lui. Îi era, totuşi, o team
groaznic . Team , nu atât de P un, cât de ceea ce putea P unul s -i fac . De,
va şti curând. Sus, el deschise o uş şi intr într-o camer . Era o înc pere
goal , spa ioas şi p rea s fie studioul unui artist, unul improvizat. Câteva
saltele z ceau pe podea, ici şi colo, câteva pânze erau îngr m dite lâng perete,
altele pe şevalet. Plutea un miros p trunz tor de vopsea. În atelier erau doi
oameni, un tân r b rbos st tea la un şevalet şi picta. El întoarse capul când ei
intrar .
— Ei, David, zise el, ne aduci oaspe i? „Acesta, se gândi Mrs. Oliver, era
poate cel mai murdar tân r pe care îl v zuse vreodat ”. P rul negru, unsuros, îi
atârna pe spate, pe gât şi, în fa , peste ochi, ca un fel de chiorchine în form
de cerc. Fa a, afar de barb , era neras , iar hainele p reau, prioritar, compuse
din piele neagr , p tat de gr sime, plus cizme înalte.
Privirea doamnei Oliver alunec , de la el, la o fat care-i servea drept
model. Ea st tea pe un scaun de lemn aruncat pe la mijlocul unui podium, cu
capul pe spate şi p ru-i negru atârnându-i în jos. Mrs. Oliver o recunoscu
îndat . Era cea de-a doua fat din cele trei de la Ţorodene Mansions. Mrs.
Oliver nu-şi putu aminti numele s u de familie, dar şi-l aminti pe cel de botez.
Era fata cu înf işare lipsit de expresie, dar foarte aranjat , care se numea
Frances.
— Face i cunoştin cu Peter, zise David, indicându-i pe artistul care
ar ta, într-un fel, revoltat. Unul din geniile noastre în devenire. Şi Frances, care
pozeaz drept o fat disperat , cerşind dreptul la avort.
— Gura, maimu oiule, îi replic Peter.
— Cred c te cunosc, nu? Spuse Mrs. Oliver, cu veselie, f r vreun aer de
siguran conştient . Sunt sigur c te-am întâlnit undeva! Undeva şi destul de
curând.
— Dumneavoastr sunte i Mrs. Oliver, nu? Întreb Frances.
— Asta-i ceea ce spunea dânsa c este, zise David, într-adev r, aşa-i.
— Ei, şi unde te-am cunoscut? ţontinu Mrs. Oliver. La o petrecere, nu?
Nu. Las -m s m gândesc. Ştiu. La Borodene Mansions.
Frances st tea acum în capul oaselor, pe scaun, şi vorbea pe un ton
plictisit, dar elegant. Peter scoase un geam t puternic, dar jalnic.
 — Oh, mi-ai stricat poza! Ai de gând s te r suceşti mereu? Nu po i s
stai liniştit ?
— Nu, nu mai pot! Era o poz mizerabil . Am o durere groaznic de
um r.
— Tocmai f ceam experien în urm rirea oamenilor, spuse Mrs. Oliver.
Este mult mai greu decât credeam. Acesta-i un studio artistic? Ad ug ea,
privind în jur, cu senin tate.
— Lat ce înseamn , în zilele noastre, un fel de mansard !
— Şi eşti norocos dac nu cazi prin tavan, spuse Peter, cu am r ciune în
glas.
— Î i d tot ce ai nevoie, interveni David. Î i d lumin spre nord, şi mult
spa iu, şi o pern pe care s dormi, şi a patra parte dintr-o frântur de la parter
– ceea ce numesc ei facilit i la buc t rie. Şi î i mai d una sau dou sticle de
b utur , ad ug el. Întorcându-se spre Mrs. Oliver, cu un ton total diferit, unul
de o polite e des vârşit , o întreb :
— Şi, ne permite i s v oferim un pahar?
— Eu nu beau, r spunse Mrs. Oliver.
— Doamna nu bea, zise David. Cine ar fi crezut asta?
— Asta-i, mai degrab , nepolite e, dar ai perfect dreptate, remarc Mrs.
Oliver. Cei mai mul i oameni vin la mine şi spun: „Eu, mereu am crezut c bei
ca o sugativ ”.
Ea deschise poşeta; imediat îi c zur trei meşe de p r c runt pe podea.
David le ridic şi i le înmân .
— O, mul umesc! Mrs. Oliver le lu . N-am avut timp azi diminea . M
întreb, dac mi-am luat mai multe agrafe. ţercet poşeta şi începu s -şi aşeze
meşele de p r pe cap.
— Sunte i grozav , hohoti de râs Peter.
„ţât e de extraordinar”, se gândi Mrs. Oliver, „c a trebuit s am ideea
asta stupid c sunt în pericol. Pericol – din partea acestor oameni? Nu
conteaz c ei arat cum arat , dar sunt cu adev rat foarte dr gu i şi
prietenoşi. E perfect adev rat ce-mi spun oamenii mereu. Am prea mult
imagina ie”.
Imediat, ea zise c trebuie s plece, şi David, cu purtarea curtenitoare,
stil Regency, o ajut s coboare sc rile şubrede şi-i ar t direc ia, ca s ajung
în King's Road, pe calea cea mai rapid .
— Şi apoi, zise el, pute i lua un autobuz sau un taxi, dac vre i.
— Un taxi, preciz ea. M dor picioarele, de mor! ţu cât ajung mai
curând într-un taxi, cu atât mai bine. Î i mul umesc, ad ug ea, ai fost atât de
dr gu în leg tur cu urm rirea mea asupra ta, în ceea ce trebuie s par o
cale foarte proprie. Deşi, la urma urmei, nu pot s presupun c detectivii
particulari sau ochii confiden iali sau indiferent cum îi numesc ei, ar privi
lucrurile la fel ca mine.
— Poate nu, spuse David, cu gravitate. La stânga, aici, apoi la dreapta, şi
apoi, din nou, la stânga, pân când vede i râul şi merge i drept spre el, apoi
imediat la dreapta şi drept înainte.
 Destul de curios, în timp ce traversase curtea neîngrijit , acelaşi
sim mânt de nelinişte şi încordare o cuprinse. „Nu trebuie s dau frâu liber
imagina iei mele”. Privi înapoi la sc ri şi la fereastra studioului. David ca o
statuie, înc st tea, privind dup ea. „Trei tineri oameni perfect dr gu i” îşi zise
Mrs. Oliver. „Perfect dr gu i şi foarte, foarte amabili. La stânga, aici, şi apoi, la
dreapta… Numai din cauz c arat cu totul deosebit, s mergi şi s ai idei
tâmpite c ar fi periculoşi. Şi acum, la dreapta, din nou? Sau la stânga? La
stânga, cred. O. Doamne, Dumnezeule, picioarele mele! Şi, are de gând s şi
plou ”. Mersul pe jos p rea f r sfârşit şi King's Road atât de departe. Putea, cu
greu, s aud acum traficul de pe şosea. Şi unde era râul? Începu s
b nuiasc , c a urmat greşit indica iile.
„O, da”, se gândi Mrs. Oliver, „sunt obligat s ajung undeva în curând –
la râu sau la Putney sau la Wandsworth sau altundeva! Ea îl rug pe un om, pe
care îl întâlni pe drum, s -i arate calea spre King's Road, dar acesta îi spuse c
este str in şi nu vorbeşte englezeşte.
Mrs. Oliver d du col ul altei str zi epuizat şi acolo, în fa a ei, era luciul
apei.
Se gr bi în jos pe o pasarel îngust , auzi paşi în spatele ei, se întoarse
pe jum tate, când fu lovit din spate şi lumea explod în scântei.
CAPITOLUL X
O voce spuse: „Ţea asta”!
Norma tremura de fric . Ochii ei aveau o privire uluit . Se retrase un pic
în spate, pe scaun. Porunca se repet : „Ţea asta”! De data asta, se supuse,
b u, apoi se opri pu in.
— E… E foarte tare, rosti cu r suflarea t iat .
— Î i va face bine. O s te sim i mai bine peste o clip . Numai, stai
liniştit şi aşteapt .
Grea a şi ame eala, care o tulburau, trecur . Obrajii începuser s i se
coloreze, iar tremurul s scad . Pentru prima oar , ea se uit în jur, observând
ce o înconjoar . Fusese obsedat de un sim mânt de team şi groaz , dar
acum lucrurile p reau s revin la normal. Era o camer de m rime mijlocie,
mobilat într-un stil care i se p rea vag familiar. O mas , o canapea, un fotoliu
şi un scaun obişnuit, un stetoscop pe o m su şi un aparat care, credea ea,
era pentru ochi. Apoi aten ia ei se ab tu de la general, la particular. Spre omul
care-i spusese s bea…
V zu un om de vreo treizeci de ani şi ceva, cu p r roşu şi o fa mai
degrab antipatic , dar atractiv , genul de fa col uroas , îns interesant . El
d du din cap spre ea într-un mod liniştitor.
— Începi s - i revii?
— Aşa… Aşa cred! Eu… Şti i… Ce s-a întâmplat?
— Nu- i aminteşti?
— Traficul. Eu… Venea spre mine… Venea. Îl privi. M-a c lcat.
— O, nu, nu te-a c lcat. El îşi cl tin capul. Eu am v zut asta.
— Dumneavoastr ?
 — Da, erai acolo în mijlocul şoselei, o maşin se n pustea spre tine, iar
eu de-abia am reuşit s te smulg din calea ei. La ce te gândeai de alergai în
mijlocul unui trafic ca sta?
— Nu pot s -mi amintesc. Eu… Da, presupun c trebuie s m fi gândit
la cu totul altceva.
— Un Jaguar venea cu o vitez destul de mare, şi mai venea un autobuz,
care se apropia ca bolidul pe cel lalt sens de circula ie al şoselei. Maşina nu
încerca s te doboare sau aşa ceva, nu?
— Eu… Nu, nu, sunt sigur c nu încerca. Vreau s zic, eu…
— Ei, m întrebam. S-ar fi putut întâmpla ceva, nu?
— Ce vre i s spune i?
— S-ar fi putut s fie cu bun ştiin , ştii?!
— Ce vre i s spune i cu „bun ştiin ”?
— De fapt, tocmai m întrebam dac nu încercai s te sinucizi? El
ad ug nep s tor: Nu-i aşa?
— Eu… Nu… Ei bine… Nu, desigur c nu.
— Ei dr cie, e un mod prostesc s faci aşa, dac încerci. Tonul s u se
schimb uşor. Hai, trebuie s - i aminteşti ceva din ce s-a întâmplat.
Ea începu s tremure din nou.
— Credeam… ţredeam c totul s-a terminat. Am crezut…
— Deci, ai încercat s te sinucizi, nu? ţe s-a întâmplat? Mie po i s -mi
spui. Prietenul, cumva? Asta poate s te fac s te sim i destul de r u. În plus;
este şi gândul plin de speran c dac te sinucizi, îl faci s regrete, dar s nu
crezi niciodat aşa ceva. Oamenilor nu le place s simt regretul sau s simt
orice altceva, dac au greşit. Tot ce va spune prietenul, probabil, este:
„Totdeauna am crezut c nu este în toate min ile. Asta-i, într-adev r, tot ce-a
putut s fac ”. Numai s - i aminteşti c data viitoare va trebui s dai în
judecat Jaguarii. ţhiar dac Jaguarii au sentimente care pot fi luate în
considerare. Care a fost necazul? Te-a p r sit prietenul?
— Nu, spuse Norma. O, nu. A fost chiar invers. Ea ad ug brusc: El a
vrut s ne c s torim.
— Asta nu-i un motiv s te arunci în fa a unui Jaguar.
— Da, nu e. Am f cut-o din cauza… Ea se opri.
— Ar fi mai bine s -mi povesteşti, nu crezi?
— Cum am ajuns aici? Întreb Norma.
— Te-am adus aici cu un taxi. Se pare c nu eşti r nit – câteva
zgârieturi, sper. Pur şi simplu ar tai zguduit de moarte şi într-o stare de şoc.
i-am cerut adresa, dar m priveai ca şi cum nu ştiai despre ce vorbesc.
Începuse s se strâng lumea. Aşa c am oprit un taxi şi te-am adus pân aici.
— Aici e un cabinet medical?
— O camer de consulta ii a unui medic, iar eu sunt doctor. M numesc
Stillingfleet.
— Nu vreau s m consulte nici un doctor! Nu vreau s discut cu nici un
doctor! Nu…
— Fii calm , fii calm . Vorbeşti cu un doctor de zece minute. Totuşi, ce s-
a întâmplat cu doctorii?
 — Mi-e team . Mi-e team c un doctor va spune…
— Ei, drag fat , nu te consult profesional. ţonsider -m ca pe un
simplu str in care a fost destul de b g re s te salveze de la moarte sau, ce
este cu mult mai probabil, de la ruperea unui bra sau fracturarea unui picior
sau r nirea la cap sau altceva extrem de nepl cut, care putea s i se întâmple
şi s te lase infirm pe toat via a. Exist alte dezavantaje. Oficial, dac ai
încercat în mod deliberat s te sinucizi, ai putea fi dat în judecat . Totuşi, po i
sc pa dac e un pact de sinucidere. Poftim, nu po i zice c n-am fost sincer. Ai
putea s te sim i şi tu obligat s fii deschis cu mine şi s -mi povesteşti de ce
Dumnezeu i-e team de doctori?
— Nimic. Nu mi-au f cut nimic. Dar mi-e fric , c ar putea…
— Ar putea, ce?
— S m închid !
Dr. Stillingfleet îşi ridic sprâncenele roşiatice şi o privi.
— Bine, bine, se vede c ai nişte idei foarte curioase despre doctori. De ce
s vreau s te închid? Nu doreşti o ceaşc de ceai? Ad ug el, sau preferi un
drog, ori un calmant? Asta-i genul de lucruri cu care oamenii de vârsta ta se
ocup . S turat , un pic, de soart , nu?
Ea cl tin din cap:
— Nu… Nu-i adev rat.
— Nu te cred. Totuşi, de ce panica şi disperarea? Tu nu eşti bolnav de
nervi cu adev rat, nu? N-ar trebui s spun aşa. Doctorii nu sunt deloc
ner bd tori s aib oamenii închişi. Casele de nebuni sunt deja prea pline. E
greu s mai faci loc înc unui om. De fapt, în ultima vreme, ei le-au permis
foarte multor oameni s plece – în disperare i-au dat afar , s-ar putea spune –
cine n-are încotro, trebuie s fie p strat. Toate sunt atât de aglomerate în ara
asta! Da, continu el, ce gusturi ai? ţeva din dulapul meu de medicamente sau
o ceaşc de ceai englezesc tare, de mod veche?
— Aş vrea pu in ceai, r spunse Norma.
— Indian sau chinezesc? Asta, da lucru de întrebat, nu? Nu- i face griji,
nu sunt sigur c mai am ceai chinezesc.
— Îmi place mai mult cel indian.
— Bine.
El se îndrept spre uş , o deschise şi strig :
— Annie, pune de ceai pentru doi. Se întoarse, se aşez şi zise:
— Acum, te-ai l murit, tân r doamn . Apropo, cum te cheam ?
— Norma Rest… Se întrerupse.
— Da?
— Norma West.
— Bine, Miss West, s ne l murim. Eu nu te tratez, nu te consult. Tu eşti
victima unui accident de strad – sta-i felul în care vom pune problema şi
sta-i felul în care b nuiesc c în elegi s apar , fel care va fi destul de greu
pentru tipul din Jaguar.
— Întâi m-am gândit s m arunc de pe un pod.
— Da? N-ai fi g sit un loc aşa de uşor. Oamenii care construiesc acum
poduri sunt mai grijulii. Vreau s spun c ar fi trebuit s te ca eri pe un
parapet şi asta nu-i tocmai uşor. ţineva te oprea. Ei, s continui cu dizerta ia
mea, te-am adus acas , pentru c erai într-o stare de şoc, ca s -mi spui adresa
ta. Apropo, care este?
— N-am o adres precis . Eu… Eu locuiesc nici-unde!
— Interesant, remarc Dr. Stillingfleet. ţeea ce poli ia numeşte „f r
domiciliu stabil”! Ce-ai s faci, ai s stai afar pe dig toat noaptea?
Ea-l privi cu surprindere.
— Aş putea s raportez accidentul la poli ie, dar nu am nici o obliga ie s
fac aşa. Aş preferat s v d c , într-o stare de medita ie timid , traversai strada
f r s te asiguri mai întâi dinspre stânga.
— Dumneavoastr nu sunte i deloc genul de doctor, cum am eu ideea,
spuse Norma.
— Adev rat? Da, treptat, profesia mea în aceast ar a început s m
dezam geasc . De fapt, o s renun la practicarea ei aici şi o s plec în
Australia peste vreo dou s pt mâni. Aşa c eşti în siguran din partea mea,
iar tu po i s -mi spui, dac ai pl cerea, cum vezi pe pere i elefan ii roz mergând
sau cum gândeşti despre copacii care-şi atârn crengile s te înf şoare şi s te
sugrume, cum gândeşti c ştii exact când diavolul priveşte din ochii oamenilor
sau orice alt fantezie vesel şi eu nu voi face nimic! Ar i destul de s n toas ,
dac pot s spun aşa.
— Eu nu cred c sunt.
— Ei, ai putea avea dreptate, zise Dr. Stillingfleet, elegant. S auzim care
sunt motivele tale.
— Eu fac lucruri despre care nu-mi amintesc. Povestesc oamenilor
lucruri pe care le-am f cut, dar nu-mi amintesc c leam povestit…
— Asta sun ca şi când ai avea o memorie proast .
— Nu în elege i. Toate sunt… Lucruri groaznice.
— Manie religioas . Asta ar fi foarte interesant.
— Nu e religioas . Este doar… Doar ur .
Un cioc nit uşor. În uş şi o femeie în vârst intr cu o tav de ceai. O
puse pe mas şi se retrase.
— Zah r? Întreb Dr. Sillingfleet.
— Da, v rog.
— Fat cuminte. Zah rul este foarte bun pentru tine, dac ai avut un
şoc. El turn dou ceşti de ceai, una o puse în fa a ei şi al turi zaharni a.
Despre ce discutam? A, da, despre ur .
— E posibil, nu, s ur şti pe cineva atât de mult, încât s vrei cu
adev rat s -l ucizi?
— O, da, r spunse Stillingfleet, înc voios. Perfect posibil. De fapt, e cel
mai firesc. Dar, chiar dac – vrei într-adev r – s faci lucrul sta, nu po i
întotdeauna s - i atingi inta, s ştii. Fiin a uman este echipat cu un sistem
natural de înfrânare şi acesta î i aplic frânele exact la momentul potrivit.
— Dumneavoastr face i s sune asta atât de simplu, zise Norma. În
vocea ei era o nuan distinct de sup rare.
— O, e foarte firesc. Copiii simt la fel, aproape, în fiecare zi. Îşi pierd
calmul, spun, mamelor şi ta ilor lor: „Sunte i r i, v ur sc, doresc s fi i mor i”.
Mamele, fiind de cele mai multe ori oameni cu scaun la cap, nu dau aten ie.
Când a i crescut, voi înc îi urâ i, dar nu v face i griji prea mari ca s vre i s -i
omorâ i pân atunci. Sau dac vre i totuşi – ei bine, atunci ajunge i la
închisoare. Asta-i, dac cu adev rat ajugi s faci o treab aşa de grea şi de
murdar . Apropo, tu n-ai pus toate astea la cale, nu? Întreb el, ca din
întâmplare.
— Sigur c nu! Norma s ri în sus ca ars . Ochii ei aruncau fulgere de
mânie. Crede i dumneavoastr c aş fi spus asemenea lucruri groaznice dac
n-ar fi fost adev rate?
— Ei, iar, zise Dr. Stillingfleet, oamenii fac. Ei spun tot felul de lucruri
îngrozitoare despre ei înşişi şi se distreaz , spunându-le. El îi lu ceaşca goal .
Deci, continu el, ai face mai bine s -mi povesteşti totul despre toate lucrurile.
Pe cine, ur şti, de ce-i ur şti, ce-ai dori s le faci.
— Dragostea se poate transforma în ur .
— Sun ca o balad melodramatic . Dar, ine minte c şi ura se poate
transforma în dragoste. Merge în ambele sensuri. Şi tu spui c nu-i un prieten.
El a fost iubitul t u şi nu i-a f cut nici un r u. Nimic din chestiile astea, ce
zici?
— Nu, nu, nimic din astea. E vorba… E vorba de mama mea vitreg .
— Motivul mamei vitrege crude! Dar, asta-i o prostie. La vârsta ta te po i
desp r i de mama vitreg . ţe i-a f cut ea în plus, afar de faptul c s-a
c s torit cu tat l t u? Îl ur şti şi pe el sau îi eşti credincioas c nu vrei s -l
împ r i cu nimeni?
— Nu-i aşa, deloc. Deloc. Odat l-am iubit. L-am iubit foarte mult. El a
fost… El a fost… El era minunat.
— Ei, zise Dr. Stillingfleet, ascult -m . Vreau s - i propun ceva. Vezi uşa
aia?
Norma întoarse capul şi privi într-un fel încurcat spre uş .
— O uş ca toate uşile, nu? Neîncuiat . Se deschide şi se închide în mod
simplu. Du-te şi convinge-te. Ai v zut-o pe menajera mea intrând şi ieşind prin
ea, nu? Nici o iluzie. Hai! Sus! F ce- i spun.
Norma se ridic de pe scaun şi, mai degrab , ezitând, se duse spre uş şi
o deschise. St tea în prag, cu capul întors spre el, întreb tor.
— Corect. Ce vezi? Un hol perfect obişnuit, care necesit s fie zugr vit,
dar care nu merit s fie f cut când eu tocmai plec în Australia. Acum, du-te la
uşa de la intrare, deschide-o, de asemenea, nici o şmecherie în leg tur cu ea.
Du-te afar , aşeaz -te pe trotuar şi asta î i va ar ta c eşti perfect liber , f r
nici o încercare de a te închide în vreun fel. Apoi, când eşti satisf cut de tine,
po i pleca din acest loc în orice clip î i place, întoarce-te, aşeaz -te în acel
scaun confortabil de colo şi povesteşte-mi totul despre tine. Dup care, eu î i
voi da sfatul meu pre ios. Nu e nevoie s -l primeşti, ad ug el, înconjur tor.
Oamenii primesc rar sfaturi, dar tu s-ar putea, tot atât de bine, s -l primeşti.
În elegi? De acord?
Norma se scul încet, p r si camera cl tinându-se, ieşind într-un – aşa
cum îl descrisese doctorul – hol perfect obişnuit, deschise uşa de la intrare cu o
simpl ap sare pe clan , coborî patru trepte şi se opri pe trotuarul unei str zi
cu case decente, dar, mai degrab , neinteresante. St tea o clip , f r s ştie c
era urm rit printr-o perdea de dantel de însuşi Dr. Stillingfleet. Z bovi acolo
vreo dou minute, apoi, cu o inut ceva mai hot rât , se întoarse, urc din
nou sc rile, închise uşa de la intrare şi reveni în camer .
— În ordine? O întreb Dr. Stillingfleet. Eşti satisf cut c n-am ascuns
nimic în mâneci? Totul e clar şi cu c r ile pe fa .
Fata încuviin din cap.
— Bine. Stai acolo jos. F -te comod . Fumezi?
— Eu…
— Numai ig ri cu marijuana – ceva de genul sta? Nu-i nimic, nu-i
nevoie s -mi spui.
— Desigur, nu iau nimic de felul sta.
— N-am zis c exist vreun „desigur” în privin a asta, dar se poate ca
pacientul s spun . Acum povesteşte-mi totul despre tine îns i.
— Eu… Eu nu ştiu. Nu e nimic de povestit cu adev rat… Nu dori i ca eu
s o întind ca un autobuz?
— O, te referi la amintirea închipuirilor tale şi la tot felul de fleacuri? Nu,
nimic deosebit. Aş vrea doar s aflu fondul. Ştii. Tu te-ai n scut, ai tr it la ar
sau la oraş, ai fra i şi surori, ori eşti singurul copil la p rin i şi aşa mai departe.
ţând a murit mama ta, ai fost tulburat de moartea ei?
— Sigur c da. Norma p ru indignat .
— Î i place tare mult s spui sigur, domnişoar West. Apropo, West nu-i
numele t u adev rat, nu? O, nu-i nimic, nu doresc s aflu vreun altul. Po i s
te numeşti Vest sau Est sau Nord sau cum vrei. Totuşi, ce-a urmat dup
moartea mamei tale?
— Ea a fost bolnav mult vreme înainte de a muri. Foarte mult , în
sanatorii particulare. Eu, eu am stat cu o m tuş , mai degrab cu o m tuş
b trân , în comitatul Devon. De fapt, nu era m tuş cu adev rat, era o
verişoar de-a mamei. Şi-apoi, s-a întors tata acas , exact acum şase luni. A…
a fost minunat. Deodat , ea se lumin la fa . Fusese luat prin surprindere de
privirea fugar , subtil , pe care i-o aruncase tân rul, aparent din întâmplare.
Cu greu mi l-am reamintit, ştiu. El trebuie s fi plecat când aveam vreo cinci
ani. Într-adev r, n-am crezut c -l voi mai revedea vreodat . Mama n-a vorbit
prea des despre el. ţred c , la început, ea a sperat c el va renun a la aceast
alt femeie şi se va întoarce acas .
— Alt femeie?
— Da. El a plecat cu una. Era o femeie stricat , spunea mama. Mama
vorbea despre ea cu foarte mult am r ciune, cum la fel vorbea şi despre tata,
dar obişnuiam s cred c poate, poate tata nu este atât de r u cum îl consider
ea, c tot necazul se tr gea de la aceast femeie.
— S-au c s torit?
— Nu. Mama c n-ar fi divor at niciodat de tata. Ea era o – exist una
anglican ?
— O biseric foarte înalt , şti i. Mai degrab , ca o romano-catolic . Ea nu
credea în divor .
 — Ei au continuat s tr iasc împreun ? ţum se numea femeia aceea
sau sta-i un secret?
— Nu-mi amintesc numele de familie. Norma cl tin din cap. Nu, nu cred
c au tr it mult timp împreun , dar şti i, despre asta nu cunosc mai mult. Ei
au plecat în Africa de Sud, îns cred c s-au certat foarte curând, deoarece,
cum spunea mama ea spera, c tata s-ar putea s se reîntoarc . Dar, el nu s-a
întors. Nici m car n-a scris. Nici chiar mie. Dar, îmi trimitea lucruri de
ţr ciun. ţadouri, totdeauna…
— Te iubea?
— Nu ştiu. Cum aş putea s spun? Nimeni n-a vorbit vreodat despre el.
Numai unchiul Simon – fratele tatei, şti i. El f cea afaceri în ţity şi era foarte
sup rat c tata s-a descotorosit de toate lucrurile. El spunea c aşa a fost
mereu, c n-a putut niciodat s se decid cu privire la ceva, dar zicea c el,
totuşi, nu este b iat r u, cu adev rat. El spunea c este doar slab. Eu nu l-am
vizitat prea des pe unchiul Simon. Mai erau, apoi prietenele mamei. Cele mai
multe erau groaznic de tâmpite. Întreaga mea via a fost, şi ea, foarte tâmpit .
O, p rea aşa de minunat c tata vine cu adev rat acas . Am încercat s
mi-l amintesc mai bine. Şti i, lucrurile pe care le-a spus, jocurile pe care le-a
jucat cu mine. El obişnuia s m fac s râd mult. Am încercat s v d dac n-
aş putea g si ceva fotografii sau poze la minut cu el. Se pare c au fost
aruncate toate. ţred c mama le-a rupt buc i.
— Mama r m sese singura fiin r zbun toare?
— Eu cred c , în realitate, Louise era cea r zbun toare!
— Louise?
El observ , din partea fetei, o uşoar încordare.
— Nu-mi amintesc – v-am spus – nu-mi amintesc nici un nume.
— Nu face nimic. Vorbeai de femeiea cu care tat l t u fugise. Aşa-i?
— Da. Mama zicea c bea prea mult şi c ia droguri şi c va sfârşi r u.
— Dar, tu nu ştii dac s-a întâmplat aşa?
— Nu ştiu nimic! Emo ia ei creştea. Aş dori s nu m mai întreba i nimic!
Nu ştiu nimic despre ea! N-am mai auzit niciodat de ea! Am uitat-o pân când
dumneavoastr a i vorbit despre ea. V spun c nu ştiu nimic.
— Bine, bine, zise împ ciuitor Dr. Stillingfleet. Nu fi atât de agitat . Nu-i
nevoie s te nec jeşti pentru o istorie trecut . S ne gândim la viitor. ţe ai de
gând s faci în continuare?
Norma suspin profund.
— Nu ştiu. N-am nic ieri unde s m duc. Nu pot – e mult mai bine –
sunt sigur c -i mai bine s … S termin cu toate, numai…
— Numai c nu po i face încercarea a doua oar , este sau nu este aşa?
Ar fi o prostie dac ai face, i-o spun deschis, fata mea. Acum, e în ordine, po i
s te duci oriunde, pe încredere; bani ai?
— Da, am un cont la banc , iar tata pl teşte în el atât de mult în fiecare
trimestru, dar nu-s sigur … M gândesc c , poate, chiar acum, s-ar putea s
m caute. Nu vreau s m g seasc .
— N-ai nevoie s fii g sit . Voi aranja ca totul s fie în regul pentru tine.
Locul se numeşte Kenway ţourt. Nu e tot atât de frumos precum sun . E un fel
de sanatoriu pentru convalescen , unde oamenii se duc pentru cur de
odihn . Nu sunt doctori, nici paznici, iar tu nu vei fi închis acolo, î i promit.
Po i s te plimbi ori de câte ori î i place. Po i servi micul dejun în pat, po i sta în
pat toat ziua, dac vrei. Î i doresc odihn pl cut şi voi veni acolo într-o zi s
discut m şi s rezolv m câteva probleme împreun . Î i convine? Eşti dispus ?
Norma îl privi. St tea, f r nici o expresie, privindu-l fix; încet, d du din
cap, aprobator…
*
**
Mai târziu, în acea sear , Dr. Stilligfleet f cu o comand telefonic .
— O bunişoar opera iune de r pire, zise el. E plecat la Kenway ţourt. A
venit ca un mieluşel. Nu pot s - i spun mai mult, înc . Fata e drogat zdrav n.
Aş spune c ea consum stupefiante şi narcotice, şi, probabil, LSD. Pentru
câtva timp e inconştient . Ea spune c nu, dar nu am încredere în ce zice.
El ascult o clip .
— Nu m întreba! Trebuia s te duci cu grij acolo. Ea poate s se sperie
aşa de uşor… Da, e însp imântat de ceva sau se preface a fi însp imântat de
ceva… Nu ştiu înc . Nu pot spune. Ascult , oamenii care consum droguri sunt
şmecheri. Nu po i crede ce spun totdeauna. Nu trebuie s gr bim lucrurile şi
nu vreau s-o sperii brusc. ţomplexul tat lui de când era copil. Aş spune c nu-
mi fac griji pentru mama ei, care pare o femeie aspr , dup câte se ştie – tipul
de martir convins c are dreptate. Aş spune c tat l este un ins vesel, care n-a
putut s reziste asprimii vie ii de om însurat. Cunoşti pe cineva cu numele
Louise? Numele pare s-o îngrozeasc … Aş putea spune c ea a fost prima pe
care a urât-o fata. Ea l-a luat pe tat l s u pe vremea când copilul avea cinci
ani. Copiii nu în eleg prea mult la acea vârst , dar sunt foarte gr bi i s aib
resentimente fa de persoana pe care o simt r spunz toare de situa ie. Ea nu
l-a v zut pe tat l ei, aparent, pân acum câteva luni. Aş zice c a avut visuri
sentimentale, c era partenera tat lui ei şi lumina ochilor lui. A fost, dup câte
se pare, decep ionat . Tat l s-a întors cu o so ie, una nou , tân r , atractiv .
N-o chem Louise, nu? O, bine, doar am întrebat. Î i dau tabloul, în linii mari,
tabloul general, sta e.
Vocea de la cel lalt cap t al firului spuse t ios:
— Ce-i asta, ce-ai povestit? Repet .
— Am spus c î i dau în linii mari tabloul. Urm o pauz .
— Apropo, aici e un am nunt care ar putea s te intereseze. Fata a f cut
o tentativ , mai corect, o încercare de ageamiu, de sinucidere. Asta nu te
surprinde?
O, asta nu… Nu, n-a înghi it sticlu e cu aspirin sau s se asfixieze cu
gazul de la sob . S-a aruncat, în trafic, în calea unui Jaguar care gonea mai
repede decât ar fi trebuit… Î i pot spune numai c am tras-o la timp… Da, a
fost un gest inten ionat… E a admis. Obişnuita şi clasica fraz – ea „a vrut s
termine cu totul”.
El ascult un şuvoi rapid de cuvinte, apoi r spunse:
— Nu ştiu. În aceast situa ie, nu pot fi sigur. Tabloul prezentat este clar.
O fat nervoas , nevrotic , într-o stare de surescitare dup ce a consumat
droguri de prea multe feluri. Nu, nu- i pot spune, sigur, de care anume. Sunt
doze de astfel de lucruri care produc efecte diferite. Poate fi confuzie mintal ,
pierderea memoriei, agresiune, z p ceal sau, pur şi simplu, beat moart !
Greutatea este s spun care sunt reac iile reale ce se opun reac iilor produse de
droguri. Sunt dou alternative, în elegi? Ori, aceasta-i o fat care se joac cu ea
îns şi, zugr vindu-se ca nevrotic şi surescitat şi reclamând tendin e de
sinucidere. Asta ar putea fi cu adev rat. Ori ar putea fi un întreg pachet de
minciuni. N-aş putea s -i pun în trecutul ei construc ia acestei istorii din cauza
unui motiv neclar al ei propriu – dorin a de a da o fals impresie despre ea
îns şi. Dac -i aşa, o face într-un mod foarte inteligent. Din când în când, ceva
pare s nu fie în regul în tabloul pe care-l prezint ea. Este ea o mic actri
foarte deşteapt , jucându-şi rolul? Sau este o veritabil victim sinucigaş
semi-cretin ? Sau ar putea fi… Ce-ai spus? O, Jaguarul! Da. Circula mult prea
repede. Crezi c n-ar putea fi o tentativ de sinucidere? ţ Jaguarul avea în
vedere s-o calce cu bun -ştiin ?
Ei se gândi un minut sau dou .
— Nu pot spune, zise încet. Ar putea fi aşa. Da, ar putea fi aşa, dar nu
m-am gândit la el în acest fel. Greutatea-i c orice e posibil, nu? Oricum, am de
gând s scot mai mult de la ea, în scurt timp. Am adus-o în situa ia în care, pe
jum tate, o s aib încredere în mine, atâta timp cât nu întind coarda prea
mult, ca s-o fac b nuitoare. În curând, va deveni mai încrez toare şi-mi va
spune mai mult, şi dac e un caz adev rat, ea-mi va turna întreaga ei poveste –
pân la urm i-o smulg eu. În aceast clip , se teme de ceva… Dac , desigur,
m duce de nas, trebuie s afl m motivul: de ce?! Ea-i la Kenway Court şi cred
c va sta acolo. i-aş sugera s pui pe cineva s fie cu ochii pe ea pentru o zi
sau dou , iar dac încearc s plece, s-o urm reasc cineva pe care nu-l
cunoaşte.
CAPITOLUL XI
Andrew Restarick scria un cec – în timpul acesta se strâmb pu in. Birul
s u era spa ios şi mobilat elegant, într-un stil tipic conven ional, de mare
grangur. Mobilierul şi corpurile de iluminat fuseser ale lui Simon Restarick,
iar Andrew Restarick le accept f r interes şi f cuse pu ine schimb ri, cu
excep ia mut rii câtorva tablouri şi reaşez rii lor lâng propriul lui portret, pe
care-l adusese de la ar , şi a unei acuarele cu Table Mountain.
Andrew Restarick era un om de vârst mijlocie, cu început de îngr şare,
înc ciudat de pu in schimbat, fa de omul, cu cincisprezece ani mai tân r,
din tabloul, care atârna deasupra lui. Era aceeaşi b rbie ieşit în afar , aceleaşi
buze strânse cu fermitate şi aceleaşi sprâncene ridicate uşor ironic. Nu era un
om prea uşor remarcabil – mai degrab un tip obişnuit şi, în acest moment, un
om nu prea fericit. Secretara sa intr în camer – înainta spre biroul lui, în
timp ce el ridic privirea.
— Se afl aici Monsieur Hercule Poirot. Insist c are o întrevedere cu
dumneavoastr – dar eu nu pot g si în agenda mea nici urm de vreuna,
fixat …
 — Monsieur Hercule Poirot? Numele îi p rea vag familiar, dar nu putea
s -şi aminteasc în ce context. ţl tin din cap. Nu pot s -mi amintesc nimic
despre el, deşi mi se pare s fi auzit de acest nume. ţum arat ?
— Un b rbat foarte scund – str in – francez, aş putea spune – cu o
musta enorm …
— Desigur! Îmi amintesc c Mary mi le-a descris. A venit s -l vad pe
b trânul Roddy. Dar ce-i cu întrevederea cu mine?
— Sus ine c i-a i scris o scrisoare.
— Nu-mi amintesc – chiar dac i-am scris. Poate Mary… O, bine, n-are
importan – adu-l. ţred c -i mai bine s v d despre ce e vorba.
O clip mai târziu, ţlaudia Reece-Holland se întoarse, introducând cu ea
un om de statur mic , cu un cap în form de ou, o musta groas , pantofi
din piele cu bombeul ascu it şi un aer general de satisfac ie, care se potrivea
foarte bine cu descrierea pe care o avea de al nevast -sa.
— Monsieur Hercule Poirot, îl prezent ţlaudia ReeceHolland.
Ea p r si camera din nou, în timp ce Hercule Poirot înainta spre birou.
Restarick se ridic .
— Monsieur Restarick? Eu sunt Hercule Poirot, la dispozi ia
dumneavoastr .
— O, da. So ia mea a pomenit c a i trecut pe la noi sau, mai degrab , a i
trecut s -l vede i pe unchiul meu. ţu ce v pot fi de folos?
— M-am prezentat eu însumi ca r spuns la scrisoarea dumneavoastr .
— Ce scrisoare? Eu nu v-am scris, Monsieur Poirot.
Poirot se uit fix la el. Apoi, scoase din buzunar o scrisoare, o desp turi,
arunc o privire asupra ei, apoi i-o înmân peste birou, cu o plec ciune.
— Vede i singur, monsieur.
Restarick o privi. Era dactilografiat pe hârtie cu propriul s u antet.
Semn tura sa era scris la sfârşitul textului, cu cerneal .
Stimate Monsieur Poirot, Aş fi foarte bucuros dac a i putea trece pe la
mine, la adresa de mai sus, când v convine, cel mai curând posibil. În eleg,
din ce-mi spune so ia mea şi, de asemenea, din ce am aflat f când diverse
investiga ii în Londra, c sunte i un om în care po i avea încredere, când
consim i i c accepta i o misiune care reclam discre ie.
Al dumneavoastr sincer, Andrew Restarick.
El spuse t ios:
— Când a i primit asta?
— Azi diminea . N-aveam nici o chestiune de moment s-o rezolv, aşa c
am venit aici.
— Asta-i un lucru extraordinar, Monsieur Poirot. Scrisoarea asta n-a fost
scris de mine.
— N-a i scris-o dumneavoastr ?
— Nu. Semn tura mea este total diferit – privi i. El izbi cu mâna, în timp
ce c ut mostre ale scrisului s u de mân , şi f r s -şi dea seama întoarse
carnetul de cecuri pe care tocmai îşi pusese semn tura, aşa c Poirot putu s-o
vad . Vede i? Semn tura de pe scrisoare nu seam n deloc cu a mea.
 — Dar, asta-i extraordinar! P ru surprins Poirot. Absolut extraordinar.
ţine ar fi putut scrie aceast scrisoare?
— Asta-i exact ceea ce m întreb eu însumi.
— N-ar putea s fie – scuza- i-m – so ia dum-neavoastr ?
— Nu, nu, Mary n-ar face niciodat un lucru ca acesta. Şi, oricum, de ce
ar semna ea cu numele meu? O, nu, mi-ar fi spus dac ar fi f cut un astfel de
lucru, m-ar fi preg tit pentru vizita dumneavoastr .
— Atunci, n-ave i nici o idee cine ar fi putut trimite aceast scrisoare?
— Nu, fireşte.
— N-ave i nici o cunoştin , Mr. Restarick, în leg tur cu o chestiune
pentru care a i fi vrut s m angaja i, aşa cum, aparent, reiese din scrisoarea
aceasta?
— Cum aş avea vreo idee?
— Scuza i-m , zise Poirot, înc n-a i citit complet aceast scrisoare. Ve i
observa c la sfârşitul primei pagini, dup semn tur , este un mic post-
scriptum.
Restarick întoarse foaia scrisorii. Sus, pe pagina urm toare scrisul
dactilografiat continua:
ţhestiunea asupra c reia aş dori s v consult priveşte pe fiica mea
Norma.
ţhipul lui Restarick se schimb . Fa a i se întunec .
— Deci asta-i! Dar, cine ar putea şti – cine ar putea fi amestecat în
aceast chestiune? Cine ştie despre ea?
— Ar putea fi un mod de for are a dumneavoastr s m consulta i? Un
prieten bine inten ionat? Într-adev r, nu ave i idee cine ar putea fi autorul?
— N-am nici o idee de nici un fel.
— Şi nu ave i necazuri cu o fiic a dumneavoastr – o fiic pe care o
cheam Norma?
Restarick spuse încet:
— Am o fiic pe care o cheam Norma. Singura mea fiic . Vocea i se
schimb uşor, în timp ce pronun a ultimele cuvinte.
— Are necazuri, greut i de vreun fel?
— Nu ştiu de astfel de necazuri. Dar… El ezit pu in, înainte de-a rosti
aceste cuvinte.
Poirot se aplec în fa .
— Nu cred c este chiar corect, Mr. Restarick. ţred c exist unele
necazuri sau greut i care o privesc pe fiica dumneavoastr .
— De ce a i crede asta? V-a vorbit cineva despre acest subiect?
— Am fost pe deplin l murit de intona ia dumneavoastr , monsieur.
Mul i oameni, ad ug Hercule Poirot, au necazuri cu fiicele lor în ziua de azi.
Au ele un talent, tinerele doamne, pentru a intra în diferite feluri de necazuri şi
greut i… E posibil ca şi aici s fie acelaşi lucru.
Restarick t cu câteva clipe, b tând darabana cu degetele pe birou.
— Da, sunt îngrijorat pentru Norma, spuse el în cele din urm . Este o
fat dificil . Nevrotic , înclinat s fie isteric . Eu, din nefericire, n-o cunosc
prea bine.
 — Necazuri, f r îndoial , legate de un tân r?
— Într-un fel, da, dar asta nu-i tot ce m îngrijoreaz . M gândesc… El îl
privi, apreciindu-l din ochi, pe Poirot. Asta o iau ca prob c sunte i un om al
discre iei?
— Aş fi foarte slab în meseria mea dac n-aş fi discret.
— Perfect, fiindc ve i avea un caz, şti i, de a-mi c uta fiica.
— Vai?!
— La sfârşitul s pt mânii trecute a venit acas , ca de obicei, la casa
noastr de la ar . Duminic seara, aparent, a plecat înapoi la apartamentul pe
care-l ocup , în comun cu alte dou fete, dar acum aflu c n-a ajuns acolo.
Trebuie s fi plecat undeva, în alt parte.
— De fapt, a disp rut?
— Sun mai mult a declara ie melodramatic , dar echivaleaz cu aşa
ceva. Sper s fie o explica ie perfect natural , dar…, presupun c oricare tat
ar fi îngrijorat. Ea n-a telefonat, şti i, şi nici n-a dat vreo explica ie fetelor cu
care împarte apartamentul.
— Şi ele sunt îngrijorate?
— Nu, n-aş putea s spun aşa. M gândesc, da, m gândesc c ele iau
astfel de lucruri uşor. Fetele sunt foarte independente. Mai mult decât atunci
când eu am p r sit Anglia, acum cincisprezece ani.
— Ce-i cu tân rul despre care spune i c n-a i fost de acord? Oare s fi
plecat cu el?
— Sincer, sper s nu fi f cut aşa ceva. E posibil, dar eu… So ia mea nu
consider c a f cut aşa ceva. L-a i v zut, cred, în ziua în care a i venit la noi
acas , s -i face i o vizit unchiului meu…
— A, da, cred c -l ştiu pe tân rul de care vorbi i. Un tân r foarte elegant,
dar nu, dac -mi e permis s spun astfel, un om c ruia un tat nu i-ar da
consim mântul s fie prietenul fiicei sale. Am observat c nici so ia
dumneavoastr nu este încântat .
— So ia mea este aproape sigur c el a venit la noi acas , în acea zi pe
ascuns, sperând c scap f r s fie observat.
— Poate ştie c nu e binevenit acolo?
— Ştie, da, r spunse Restarick înverşunat.
— Nu crede i, atunci, c e foarte verosimil ca fiica dumneavoastr s fie
cu el?
— Nu ştiu ce s cred. La început… Nu.
— A i fost la poli ie?
— Nu.
— În cazul celor disp ru i este mult mai bine s se mearg la poli ie. Ei
sunt şi discre i şi au şi multe mijloace la dispozi ie pe care persoane ca mine nu
le au.
— Nu vreau s merg la poli ie. Este fiica mea, omule, în elegi? Fiica mea.
Dac ea a ales s … S plece pentru scurt timp f r s ne spun , ei bine, asta-i
treaba ei. Nu exist nici un motiv s cred c -i în pericol sau orice altceva de
genul sta. Eu… Eu vreau s ştiu, numai pentru propria mea satisfac ie, unde-
i Norma.
 — E posibil, Mr. Restarick – sper ca eu s nu b nuiesc în mod
neîntemeiat, c sta-i singurul lucru care v îngrijoreaz cu privire la fiica
dumneavoastr ?
— De ce a i crede c exist şi altceva?
— Din cauza faptului simplu c o fat care lipseşte de câteva zile, f r s
spun p rin ilor ei sau prietenelor cu care locuieşte, unde pleac , nu este, în
zilele noastre, neobişnuit din cale-afar . Tocmai asta-i, dispari ia pus în
leg tur cu altceva, cred, care v-a produs aceast alarm …
— Mda, poate ave i dreptate. Este… El se uit , şov itor, la Poirot. E foarte
greu s discu i despre aceste lucruri cu str inii.
— Dimpotriv , îl contrazise Poirot. Este infinit mai uşor s discu i cu
str inii astfel de lucruri, decât ar fi s le discu i cu prieteni sau cunoştin e.
ţategoric, trebuie s fi i de acord cu asta, nu?
— Poate! Poate! În eleg ce vre i s spune i. Da, am s admit c sunt
neliniştit în leg tur cu fiica mea. Vede i, ea… Ea nu-i chiar ca alte fete, şi e
ceva care, deja, m-a îngrijorat, sigur… Ne-a îngrijorat pe amândoi.
Poirot zise:
— Fiica dumneavoastr este, poate, la acea vârst dificil a tinere ii, a
adolescen ei emotive, când, foarte deschis, este capabil de ac iuni
spectaculoase, pentru care cu greu in s -şi asume r spunderea. Nu-mi lua i
asta în nume de r u, dac m aventurez s fac o presupunere. Se poate ca
fiicei dumneavoastr s nu-i plac faptul c are o mam vitreg ?!
— Din nefericire, sta-i adev rul! Şi totuşi, n-are nici un motiv s nu-i
plac , Monsieur Poirot. Nu seam n cu prima mea so ie, de care m-am
desp r it cândva. Desp r irea a avut loc cu mul i ani în urm . El f cu o pauz ,
apoi continu . Aş putea foarte bine s discut deschis cu dumneavoastr . La
urma urmei, nu-i nimic de ascuns în leg tur cu aceast chestiune. Prima mea
so ie şi eu ne-am dep rtat unul de altul. Simt nevoia s vorbesc deschis. Am
cunoscut pe altcineva, pe cineva de care m-am îndr gostit lulea. Am p r sit
Anglia şi am plecat în Africa de sud cu cealalt femeie. So ia mea n-a fost de
acord cu divor ul, iar eu, în ceea ce m priveşte, n-am rugat-o. So iei şi
copilului – avea numai cinci ani pe atunci – le-am asigurat resurse financiare
potrivite… F cu din nou o pauz , apoi continu :
— Privind înapoi, pot vedea c n-am fost satisf cut de via a mea un
anumit timp. Tânjeam s c l toresc, în acea perioad din via a mea uram s
fiu legat de un scaun de birou. Fratele meu mi-a reproşat de câteva ori c nu
am manifestat mai mult interes fa de problemele familiei, acum, când m-am
maturizat. Dar, eu nu doream o astfel de via . Am fost n r vaş. Am vrut o
via aventuroas . Am vrut s v d lumea şi locuri s lbatice…
Se opri, în mod neaşteptat, din dest inuirea sa.
— Oricum, dumneavoastr nu vre i s asculta i povestea vie ii mele. Am
plecat în Africa de Sud şi Louise a venit cu mine. N-a fost un succes. Recunosc
cinstit. O iubeam dar ne certam f r încetare. Ea ura via a din Africa de Sud.
Dorea s ne întoarcem la Londra şi Paris şi la toate lucrurile rafinate. Ne-am
desp r it la numai un an dup ce-am sosit acolo.
Suspin .
 — Poate era de datoria mea s m reîntorc atunci, înapoi, la via a
domestic a c rei idee îmi displ cea atât de mult. Dar, n-am f cut-o. Nu ştiam
dac so ia mea ar fi vrut s m întorc sau nu. Probabil c ea ar fi considerat de
datoria sa încercarea de-a m reîntoarce. Era o femeie priceput în a-şi face
datoria, cu demnitate.
Poirot observ uşoara am r ciune care str b tea prin acest verdict.
— Dar, se cuvenea s m gândesc mai mult la Norma, cred. Da, asta era.
Copilul era în siguran cu mama ei. M surile financiare fuseser luate. Îi
scriam din când în când şi-i trimiteam cadouri, dar niciodat nu m-am gândit
s m întorc în Anglia. S-o v d. Dar, asta n-a fost în întregime condamnabil din
partea mea. Adoptasem un mod de via diferit şi am crezut c ar fi cu totul
nepotrivit pentru copil s aib un tat care vine şi pleac şi poate în conturb
propria ei linişte sufleteasc . Totuşi, s zicem c am considerat c ac ionam în
folosul ei.
Vorbele lui Restarick ieşeau repede acum. Era ca şi cum sim ea o
consolare limpede în a fi în stare s reverse afar povestea vie ii sale unui
ascult tor în eleg tor. Era o reac ie pe care Poirot o observase deseori înainte şi
o încuraja.
— N-a i dorit niciodat s veni i acas din imbold propriu?
Restarick îşi scutur capul foarte categoric.
— Nu. În elege i, tr iam felul de via care-mi pl cea, felul de via
pentru care am fost destinat. Am plecat din Africa de Sud în Africa de Est.
Afacerile financiare îmi mergeau foarte bine; orice atingeam cu mâna p rea s
prospere; proiectele la care m asociam, uneori, cu al i oameni, alteori pe cont
propriu, toate mergeau bine. Obişnuiam s o şterg dintr-un loc în altul, n-
aveam stare. Asta a fost via a pe care mi-am dorit-o întotdeauna. Sunt de la
natur un om liber. Poate sta-i motivul pentru care, atunci când eram
c s torit cu prima so ie, m-am sim it prins în capcan , înfrânt. Nu, m
bucuram de libertatea mea şi nu doream s m întorc la tipul de via
conven ional pe care-l l sasem aici.
— Dar, în cele din urm , nu v-a i întors? Restarick oft :
— Da. M-am întors. Ei, da, îmb trâneşti, presupun, în plus, devii alt om
şi eu îmi f cusem o situa ie foarte bun . Noi am asigurat o concesiune care
putea avea rezultate foarte importante. Era nevoie s fie negociat la Londra.
Atunci, depindea de fratele meu s ac ioneze, dar a murit. Înc eram asociat la
firm . Puteam s m întorc, dac aş fi ales varianta, asta şi s am grij de
afaceri. A fost prima dat când m-am gândit s fac aşa. S m reîntorc, vreau
s zic, la via a de afaceri din City.
— Poate so ia dumneavoastr … A doua so ie a dumneavoastr …
— Da, se poate s fie ceva aici! M c s torisem cu Mary doar de o lun
sau dou când a murit fratele meu. Mary s-a n scut în Africa de Sud, dar a fost
în Anglia de câteva ori şi îi pl cuse via a de acolo, îi pl cea în mod deosebit
ideea de a avea o gr din englezeasc !
Şi eu? Ei bine, pentru prima dat am sim it c poate mi-ar pl cea via a
din Anglia. Şi m gândeam, de asemenea, la Norma. Mama ei murise cu doi ani
mai devreme. Am discutat totul cu Mary, iar ea dorea s m ajute s fac un
c min pentru fiica mea. Toate perspectivele p reau bune şi aşa el zâmbi – şi
aşa am venit acas .
Poirot privi spre portretul care atârna în spatele capului lui Restarick.
Aici era într-o lumin mai bun decât în casa de la ar . Omul care şedea la
birou ar ta aproape aceeaşi fa ; existau tr s turile caracteristice, obstina ia
b rbiei, sprâncenele ridicate ironic, inuta capului, dar portretul avea un lucru
care omului şezând pe scaun sub el, îi lipsea: Tinere ea!
Un alt gând îi trecu prin minte lui Poirot. De ce mutase Andrew Restarick
portretul de la ar în biroul s u din Londra? ţele dou portrete, al s u şi al
so iei sale, fuseser f cute în acelaşi timp şi de acelaşi artist, deosebit de
rafinat. „Era mult mai firesc”, gândi Poirot, „s le fi p r sit pe amândou , aşa
cum p reau s fie autentice”. Dar, Restarick mutase un portret, cel al s u, în
acest birou. Era un gen de vanitate din partea sa, o dorin de a se prezenta pe
sine însuşi ca un om de afaceri, un om din City, ca cineva important din City?
Totuşi, era un om care şi-a petrecut timpul în locuri s lbatice, care a declarat
în mod deschis c prefer locuri s lbatice. Ori face aşa, ca s in minte c este
o personalitate din City? Sim ea nevoia de ajutor?
„Sau, desigur,” gândi în continuare Poirot, „ar putea fi pur şi simplu
vanitate!” „Chiar eu însumi”, îşi spuse Poirot într-o criz de modestie
neobişnuit , „chiar eu sunt capabil de vanitate în unele ocazii.”
Scurta t cere, de care ambii b rba i fuseser , se pare, cuprinşi pe
neaşteptate, fu spart . Restarick vorbi, scuzându-se.
— Trebuie s m ierta i, Monsieur Poirot. Se pare c v-am plictisit cu
povestea vie ii mele.
— Nu e nimic de scuzat, Mr. Restarick. A i vorbit, într-adev r, numai de
via a dumneavoastr pentru c , poate, a afectat-o pe fiica dumneavoastr .
Sunte i foarte neliniştit în leg tur cu fiica dumneavoastr . Dar, nu cred c mi-
a i spus înc adev ratul motiv. Spune i c dori i s fie g sit ?
— Da, doresc s fie g sit .
— Vre i s fie g sit , da, dar vre i s fie g sit de mine? Ei, nu ezita i. La
politesse – este foarte necesar în via , dar nu este necesar aici. Asculta i. V
spun, dac dori i s fie g sit fiica dumneavoastr . V sf tuiesc eu, Hercule
Poirot, s v duce i la poli ie, pentru c ei au mijloacele necesare. Şi, dup
cunoştin ele mele, ei pot fi discre i.
— Nu voi merge la poli ie, în afar de cazul, da, de cazul când voi fi foarte
disperat.
— A i apela mai degrab la un agent particular?
— Da! Dar, vede i, nu ştiu nimic în leg tur cu agen ii particulari. Nu
ştiu în cine… În cine s am încredere. Nu ştiu în cine…
— Şi ce şti i în leg tur cu mine?
— Ştiu ceva referitor la dumneavoastr . Ştiu, de exemplu, c de inea i o
func ie de r spundere în Serviciul Secret de Informa ii, în cursul celui de-al
doilea r zboi modial, de când, de fapt unchiul meu garanteaz pentru
dumneavoastr . Acesta e un fapt recunoscut.
Uşoara expresie cinic de pe fa a lui Poirot nu fu perceput de Restarick.
Faptul recunoscut era, aşa cum Poirot îşi d dea bine seama, o iluzie total – cu
toate c Restarick trebuia s fi ştiut cât de sigur era Sir Roderick în materie de
memorie şi recunoaştere a cuiva dup înf işare – pe care o înghi ise inând
cont de – întrutotul – de propria descriere a lui Poirot. Poirot nu se deziluziona.
Asta îi confirma, în întregime, credin a de mult acceptat ca, niciodat , s nu
crezi ceva ce- i spune cineva f r s verifici. Suspecteaz pe to i, fusese de
mul i ani, dac nu întreaga via , axioma lui.
— L sa i-m s v asigur eu, zise Poirot. Am avut în întreaga mea carier
succese excep ionale. În multe privin e, sigur, am fost de neegalat.
Restarick ar ta mai pu in liniştit prin aceast afirma ie, decât ar fi putut
fi! Sigur, pentru un englez, un om care se pre uieşte singur în astfel de termeni,
ridic unele semne de îndoial . Îl întreb :
— Ce v face s crede i, Monsieur Poirot? Ave i vreo dovad c o pute i
g si pe fata mea?
— Probabil c nu atât de repede cum ar putea poli ia, dar v spun c da.
Eu o voi g si.
— Şi… Şi dac dumneavoastr pute i…
— Dar, dac dori i ca eu s-o g sesc, Mr. Restarick, trebuie s -mi spune i
toate împrejur rile.
— Dar, vi le-am povestit. Timpul, locul, unde ar putea s fie. Pot s v
dau o list a prietenilor ei…
Poirot f cea semne violente din cap.
— Nu, nu, v propun s -mi spune i adev rul.
— Crede i c nu v-am spus adev rul?
— Nu mi l-a i spus pe tot. De asta, sunt sigur. De ce v teme i? Care sunt
faptele necunoscute – pe care ar trebui s le cunosc, ca s reuşesc? Fiica
dumneavoastr n-o poate suferi pe mama ei vitreg . Asta-i limpede! Nimic nu e
ciudat în leg tur cu aşa ceva. E o reac ie perfect natural . Trebuie s v
reaminti i c ea, poate, v-a idealizat în mod secret de mul i, mul i ani. E cu
totul posibil, într-o c s torie distrus , unde dragostea unui copil a primit o
lovitur grea. Da, da, ştiu despre ce vorbesc. Dumneavoastr spune i c un
copil uit . Este adev rat. Fiica dumneavoastr poate c v-a uitat în acest sens,
atunci când v-a rev zut s-ar putea s nu-şi fi reamintit chipul sau vocea
dumneavoastr . Ea îşi f urise propria ei imagine despre dumneavoastr . A i
plecat departe. Ea dorea s v întoarce i. Mama ei, nu e nici o îndoial , o
descuraja, neaducând vorba despre tat l ei şi, de aceea, ea se gândea tot mai
mult la dumneavoastr . Dumneavoastr prezenta i interes tot mai mare pentru
ea. Şi, întrucât ea nu putea discuta despre dumneavoastr cu propria ei mam ,
avea ceea ce este o reac ie foarte fireasc pentru un copil – condamnarea
p rintelui care r mâne, pentru absen a p rintelui plecat. Ea îşi zicea ceva de
felul acesta: „Tata inea la mine. Mama este cea care nu m iubea”, şi de aici s-
a n scut un fel de idealizare, un fel de leg tur secret între dumneavoastr şi
ea. Ceea ce s-a întâmplat nu era greşeala tat lui ei. Ea nu credea asta!
O, da, asta se întâmpl adesea, v asigur. Eu ştiu câte ceva din
psihologie. Deci, când ea afl c veni i acas , c dumneavoastr şi ea ve i fi
reuni i, multe amintiri, pe care le pusese deoparte şi la care nu se gândise de
ani de zile, revin. Tat l ei se reîntoarce! El şi ea vor fi împreun ! ţu greu îşi d
seama de mama vitreg , poate, doar când o vede. Şi atunci, ea devine geloas
în mod violent. Este cel mai firesc sentiment, v asigur. Devine geloas atât de
violent, în parte, din cauz c so ia dumneavoastr este o femeie frumoas ,
rafinat şi bine echilibrat , care este un lucru pe care fetele, adesea, nu pot s -l
sufere din cauz c ele, în mod frecvent, nu au încredere în ele însele. Deci,
când o vede pe mama vitreg , priceput şi atr g toare, e foarte posibil s-o
urasc ; dar o ur şte ca o adolescent care este, poate, înc pe jum tate copil.
— Mda… Restarick ezit . Asta este, mai mult sau mai pu in, ce spunea şi
doctorul, când l-am consultat. Vreau s spun…
— Aha, îl întrerupse Poirot, deci a i consultat un doctor? Trebuie s fi
avut un anume motiv, nu-i aşa, pentru a vizita un doctor?
— Nimic, cu adev rat.
— Ei, nu, nu pute i s -i spune i aşa ceva lui Hercule Poirot: „N-a fost
nimic”! A fost ceva serios şi ar fi mai bine s -mi povesti i, deoarece, dac eu
ştiu exact ce-a fost în mintea ei, voi face progrese mai mari. Lucrurile se vor
desf şura mai repede.
Restarick r mase t cut câteva clipe.
— R mâne strict confiden ial, Monsieur Poirot? Pot s m bizui pe
dumneavoastr … Am asigurarea dumneavoastr în aceast privin ?
— Negreşit. Care a fost necazul?
— Nu pot fi… fi sigur.
— Fiica dumneavoastr a întreprins vreo ac iune împotriva so iei? Ceva
mai mult decât s fie pur şi simplu obr znicie copil reasc sau s -i spun
lucruri nepl cute? A fost ceva mai r u decât asta? ţeva mai serios? Poate a
atacat-o fizic?
— Nu, n-a fost nici un atac – nici un atac fizic… Nimic n-a fost dovedit.
— Nu, nu. Vom admite asta.
— So ia mea a devenit din… Ezit .
— Ei?! Zise Poirot. Da, în eleg… Şi care a fost natura bolii ei? Digestiv ,
cumva? O form de enterit ?
— V gr bi i, Monsieur Poirot. V gr bi i foarte mult. Da, a fost digestiv .
Aceast indispozi ie a so iei mele nedumerea, pentru c ea a avut întotdeauna o
s n tate excelent . În cele din urm , au internat-o în spital pentru „observa ie”,
cum au numit-o ei. Nu control.
— Şi rezultatul?
— Nu cred s fi fost pe deplin satisf cu i. Aparent, ea şi-a recâştigat
complet s n tatea şi a fost trimis acas . Dar, necazul s-a repetat. Noi
examinam cu grij ce mânca, cum se g tea. P rea c sufer de o form de
otr vire intestinal , care, aparent, n-avea nici o cauz . S-a mai luat o m sur ,
au fost controlate felurile de mâncare ce le servea. Luând mostre din fiecare, s-
a dovedit c în diferite feluri de mâncare fusese administrat o anumit
substan . În fiecare caz era un fel de mâncare pe care numai so ia mea îl
servise.
— În limbaj simplu, cineva îi d dea arsenic. E adev rat?
— Foarte adev rat. În doze mici, care ar fi avut în final un efect
cumulativ.
 — A i suspectat-o pe fiica dumneavoastr ?
— Nu.
— Ba, eu cred c da! ţine altcineva ar fi putut s-o fac ? Dumneavoastr
v-a i b nuit fiica.
Restarick oft din r runchi.
— Sincer s fiu, da.
*
**
ţând Poirot sosi acas , George îl aştepta.
— V-a telefonat o femeie cu numele de Edith, Sir.
— Edith?
— Se încrunt Poirot.
— Ea-i, am dedus, în serviciul lui Mrs. Oliver. M-a rugat s v informez
c Mrs. Oliver este în spitalul St. Giles.
— Ce i s-a întâmplat?
— În eleg c a fost… … Lovit cu o m ciuc . George nu ad ug ultima
parte a mesajului care fusese: „. Şi s -i spui c totul a fost din vina lui!”
Poirot plesc i din limb .
— Am avertizat-o. Asear eram neliniştit când am sunat-o şi nu mi s-a
r spuns. Les Femmes!
CAPITOLUL XII
— S cump r m un p un, zise Mrs. Oliver, brusc şi neaşteptat. Nu
deschise ochii, în timp ce f cu aceast afirma ie, iar vocea îi fu slab , deşi plin
de indignare.
Trei oameni îşi aruncar privirea surprins asupra ei. Ea f cu o nou
declara ie:
— D -i la cap.
Cu greu, ea deschise ochii concentra i, str duindu-se s afle unde este.
Primul lucru pe care-l v zu fu o fa cu totul str in pentru ea – un tân r
care scria într-un carne el. inea în mân creionul, nehot rât.
— Poli ist, zise hot rât Mrs. Oliver.
— Scuza i-m , doamn ?
— Am spus c eşti poli ist, r spunse Mrs. Oliver. Am dreptate?
— Da, doamn .
— Atac criminal, îşi continu Mrs. Oliver gândurile şi închise ochii, într-
un fel, satisf cut . ţând şi-i deschise din nou, se uit mai mult în jur. Era într-
un pat, unul din acelea, mai degrab înalt, de spital, decise ea – genul de paturi
care se pot în l a şi coborî şi care pot fi întoarse într-o parte sau alta. Nu era
acas . Privi din nou în jur la tot ce o înconjura.
„Spital sau poate sanatoriu particular”, gândi ea.
La uş st tea o sor cu aer autoritar, iar lâng patul ei o infirmier .
Identific o a patra figur . „Nimeni”, îşi zise Mrs. Oliver, „n-ar putea confunda
acele must i!”
— Ce cau i aici. Monsieur Poirot? Hercule Poirot înainta spre pat:
— i-am spus s fii atent , doamn , o dojeni el.
 — Oricine se poate r t ci, îi r spunse Mrs. Oliver, într-un fel neclar şi
ad ug : Durerile mele de cap…
— Cu cauze precise. Aşa cum b nuieşti, ai fost lovit în cap.
— Da. De P un.
Poli istul se agit neliniştit, apoi întreb :
— Scuza i-m , doamn , spune i c a i fost atacat de un p un?
— Sigur. Am avut un sentiment de nelinişte un timp – şti i, atmosfera.
Mrs. Oliver încerc s dea din mân , f când un gest potrivit pentru a descrie
atmosfera, şi se înfior .
— Aoleu, se v it , mai bine n-aş mai încerca un astfel de sim mânt.
— Pacienta mea nu trebuie s fie surescitat , interveni sora,
dezaprobator.
— Pute i s -mi spune i unde s-a întâmplat acest atac?
— N-am nici cea mai vag idee. R t cisem drumul. Veneam dintr-un fel
de studio. Foarte prost îngrijit. Murdar. ţel lalt tân r nu se b rbierise de zile
întregi. O jachet de piele p tat de ulei.
— Acesta e omul care v-a atacat?
— Nu, e un alt individ.
— Dac a i putea s -mi spune i…
— Î i spun, nu? L-am urm rit, în elegi, tot drumul de la restaurant –
numai c nu sunt prea bun s urm resc oameni. N-am practic . E mult mai
dificil decât i-ai putea închipui.
Ochii ei se concentrar asupra poli istului.
— Dar presupun c ştii totul despre asta. Ai urmat cursuri de filat
persoanele, vreau s spun. O, nu face nimic, n-are importan , în elegi, zise ea,
vorbind dintr-o dat cu rapiditate, e destul de simplu. Am coborât la World's
End, cred c asta a fost sta ia, şi fireşte, m-am gândit c el trebuia s stea cu
ceilal i sau c a plecat pe cel lalt drum. În schimb, el venea în spatele meu.
— Cine era acesta?
— P unul, r spunse Mrs. Oliver, şi m-a speriat, în elegi? Te sperii când
afli c lucrurile merg prost. Vreau s spun c el te urm reşte, în loc s -l
urm reşti tu – numai c asta a fost mai devreme – şi aveam un fel de sentiment
de nelinişte. De fapt, ştii, mi-era team . Nu realizez de ce! El îmi vorbea destul
de politicos, dar mi-era team . Oricum, asta era, iar el mi-a spus: „Urca i s
vede i studioul” şi, aşa, am urcat o scar , mai degrab şubred . Un fel de scar
mobil şi acolo era acest alt tân r – tân rul murdar – şi el picta un tablou, iar
fata poza ca model. Ea era destul de curat . Aproape dr gu , într-adev r. Şi
astfel, noi st team acolo, iar ei erau simpatici şi politicoşi, apoi am zis c
trebuie s m întorc acas , iar ei mi-au spus care este drumul real ca s m
reîntorc în King's Road. Dar ei nu mi-au ar tat, cu adev rat, drumul corect.
Desigur, poate c am f cut o greşeal . Ştii, când oamenii î i spun a doua la
stânga şi a treia la dreapta, ei bine, uneori mergi pe drumul greşit şi te
învârteşti pe loc. Cel pu in aşa fac eu. Oricum, am intrat într-o zon de mahala
destul de aproape de râu. Sentimentul de fric îmi disp ruse pân acolo. ţând
m-a lovit P unul, trebuie s fi fost luat prin surprindere.
— Cred c delireaz , spuse infirmiera pe o voce l muritoare.
 — Nu, nu delirez, spuse Mrs. Oliver. Ştiu despre ce vorbesc.
Infirmiera deschise gura, surprinse privirea de reproş a sorei şi o închise
din nou repede.
— Catifele şi satinuri şi p r lung cârlion at, continu Mrs. Oliver.
— Un p un în satin? Un p un adev rat, Madame? V-a i închipuit c
vede i un p un lâng râu, în ţhelsea?
— Un p un adev rat? Întreb Mrs. Oliver. ţe prostie. ţe putea s fac
un p un adev rat acolo, lâng digul din ţhelsea?
Nimeni nu p rea s aib r spuns la aceast întrebare.
— El merge an oş, l muri Mrs. Oliver, de aceea l-am poreclit p un. Îşi d
aere, ştii. Inutil, trebuia s -mi închipui. Mândru, de cum arat . Poate şi o
mul ime de alte lucruri. Privi spre Poirot. David şi mai cum? Ştii la cine m
refer.
— Spune i c acest tân r v-a atacat şi v-a lovit în cap?
— Da, sus in.
Hercule Poirot interveni:
— L-ai v zut?
— Nu l-am v zut, r spunse Mrs. Oliver. N-am ştiut nimic despre asta.
Am crezut c aud ceva în spatele meu şi, înainte de a putea s -mi întorc capul
s m uit, s-a întâmplat totul! Exact ca şi cum o ton de c r mizi sau altceva a
c zut pe mine. ţred c o s m culc acum, ad ug ea.
Îşi mişc uşor capul, f cu o grimas de durere şi rec zu în ceea ce p rea
a fi o perfect inconştien mul umitoare.
CAPITOLUL XIII
Poirot folosea rareori cheia apartamentului. În schimb, dintr-o manier
de mod veche, ap sa butonul clopo elului şi aştepta ca admirabilul om de
încredere, George, s deschid uşa. ţu aceast ocazie, totuşi, dup vizita sa la
spital, uşa îi fu deschis de c tre Miss Lemon.
— Ave i doi vizitatori, îl inform Miss Lemon, modulându-şi vocea într-un
admirabil ton, aducând nu atât ca o şoapt , cât cu multe note mai jos decât
modularea ei obişnuit . Unul este Mr. Goby, iar cel lalt este un b trân
gentleman numit Sir Roderick Horsefield. Nu ştiu pe care dori i s -l vede i mai
intâi.
— Pe Sir Roderick Horsefield, r spunse Poirot, meditativ. Hot rî aceasta
cu capul plecat într-o parte, ar tând mai degrab ca un m c leandru, în timp
ce judeca cum aceast din urm evolu ie era probabil s tulbure tabloul
general. Mr. Goby lu , totuşi, form material cu obişnuita-i grab , din singura
camer care era destinat muncii de secretariat a lui Miss Lemon şi unde era
evident c ea îl inuse la p strare.
Poirot îşi scoase paltonul. Miss Lemon îl atârn în cuierul din hol, iar Mr.
Goby, aşa cum îi era obiceiul, se adres din spatele lui Miss Lemon:
— Voi lua o ceaşc de ceai în buc t rie, cu George, spuse el. Timpul meu
îmi apar ine. Îl voi p stra.
El disp ru, îndatoritor, în buc t rie. Poirot plec în sufragerie, unde Sir
Roderick se plimba încolo şi-ncoace, plin de vitalitate.
— Ai ajuns, b iete, îi zise el cordial. Minunat lucru telefonul.
 — V aminti i numele meu? Sunt încântat.
— Ei, nu-mi amintesc cu exactitate numele t u, r spunse Sir Roderick.
Numele n-au fost niciodat punctul meu forte. Dar, niciodat nu uit un chip,
sfârşi el mândru. Nu. Am sunat la Scotland Yard.
— O! Poirot privi uşor speriat, de parc ar fi meditat la ceea ce Sir
Roderick putea s fac .
— Întreab -m despre cine vreau s vorbesc. Am spus: „F -mi leg tura
cu şeful”. Asta-i lucru care trebuie f cut în via , b iete. Niciodat s nu
accep i s fii al doilea la atac. Nu e bine. Du-te spre vârf, asta-i ce- i spun. i-
am precizat cine sunt, ii minte. i-am spus c vreau s vorbesc cu ştabii şi am
reuşit pân la urm . Foarte politicos camarad. I-am spus c vreau adresa unui
amic de la Serviciul de Informa ii Aliat, care a fost cu mine într-un anumit loc
din Fran a, la o anumit dat . Amicul p rea s fie de la mare, aşa c am zis:
„Ştii despre cine vreau s spun”! „Francez”, am zis, „sau belgian”. Belgian eşti,
nu? Am zis: „Are un nume de botez ceva ca Ahile. Nu-i Ahile”, am zis, „dar
asem n tor cu Ahile. Un ins scund”, am zis, „cu must i uriaşe”. Atunci, se
pare c , a prins firul şi a spus c ai putea fi g sit în cartea de telefon. Am zis c
e în ordine şi am ad ugat „El nu e înscris sub numele de Ahile sau Hercule
(cum a spus el c este), nu? Şi nu pot s -mi amintesc al doilea s u nume”.
Atunci, mi l-a dat el. Foarte politicos soi de camarad. Foarte politicos, trebuie
s recunosc.
— Sunt încântat s v v d, îl întrerupse Poirot, cump nind un gând
gr bit la ceea ce ar fi putut s -i spun mai târziu cunoştin a telefonic a lui Sir
Roderick. Din fericire, aceasta nu era probabil chiar un ştab. Era, dup câte s-
ar putea presupune, cineva cu care el deja f cuse cunoştin şi al c rui serviciu
era s fabrice polite ea la îndemân pentru persoane distinse de pe vremuri.
— Oricum, spuse Sir Roderick, iat -m .
— Sunt încântat. Da i-mi voie s v ofer ceva reconfortant. ţeai, un
lichior de rodii, un whisky cu sifon, ceva sirop de cassia…
— Dumnezeule, nu, zise Sir Roderick, alarmat la men ionarea siropului
de cassia. Un whisky. Nu c am voie, ad ug el, dar doctorii to i sunt proşti,
aşa cum ştiu. To i au grij s - i interzic s serveşti exact ceea ce î i place.
Poirot sun dup George şi-i d du instruc iunile cuvenite. Whisky-ul şi
sifonul fur depuse pe o m su lâng Sir Roderick şi George se retrase.
— Acum, spuse Poirot, cu ce v pot fi de folos? Dup scurgerea timpului,
el p rea şi mai convins de leg tura strâns dintre el şi Poirot în trecut, când era
la fel de prieteneasc , gândise Poirot. Atunci s-a produs o dependen de el, de
Poirot, chiar mai mare decât acum, prin talentul nepotului s u.
— Hârtii, vorbi cu vocea sc zut Sir Roderick. Nişte hârtii pierdute şi pe
care am reuşit s le g sesc, în elegi? Aşa c m-am gândit, dac ochii mei nu
mai sunt tot aşa de buni cum au fost odat , iar memoria uneori îşi pierde
cheile, s merg la cineva care cunoaşte problema. În elegi? Ai venit la anc
acum câteva zile, exact la timp ca s fii de folos, deoarece le-am r t cit iar,
în elegi.
— Sun foarte interesant, zise Poirot. ţe sunt aceste hârtii, dac îmi este
permis s întreb?
 — Da, cred c dac ai de gând s le g seşti, po i s întrebi, nu? ine
minte, sunt foarte secrete şi confiden iale. Strict secrete sau aşa erau odat ! Şi,
se pare c vor fi din nou. Un schimb reciproc de scrisori, asta a fost. Nu de vreo
importan deosebit atunci… Sau, aşa se credea, c n-au nici o importan ;
dar, politica se schimb , desigur. ţunoşti drumul acesta. Fac înconjurul şi
arat o alt cale… Ştii cum a fost când a izbucnit r zboiul. Nimeni nu ştia dac
suntem în fruntea noastr sau în urma noastr . În primul r zboi mondial noi
eram camarazi de arme cu italienii, ca în urm torul r zboi s fim inamici. Nu
ştiu care dintre ele a fost cel mai r u. În primul r zboi mondial japonezii erau
alia ii noştri dragi, pentru ca în urm torul s atace Pearl Harbour! Niciodat n-
ai s ştii unde te afli! Începi un drum cu ruşii şi-l termini la cap tul opus. Î i
spun ie, Poirot, nimic nu-i mai greu în zilele de azi decât problema alia ilor. Ei
pot s se schimbe peste noapte.
— Şi dumneavoastr a i pierdut nişte hârtii, îi reaminti Poirot b trânului
scopul vizitei sale.
— Da. Am strâns o mul ime de documente, ştii, şi le-am scos la iveal de
curând. Le-am pus bine, în siguran . Într-o banc , de fapt, dar le-am scos pe
toate şi am început s fac ordine printre ele, deoarece m-am gândit: de ce s
nu-mi scriu memoriile? To i amicii mei fac asta, în ziua de azi. Noi am avut pe
Montgomery şi Alanbrooke şi Auchinleck; to i, to i tr nc nesc în tip rituri, cei
mai mul i povestind ce gândesc despre ceilal i generali. Noi am avut chiar pe
b trânul Moran, un medic respectabil, a flec rit despre pacientul s u
respectabil. Nu ştiu ce vremuri vor urma! Oricum, asta e, m-am gândit c aş fi
foarte interesat s povestesc câteva fapte despre unii oameni pe care i-am
cunoscut. De ce n-aş încerca precum to i ceilal i? Am fost implicat în toate.
— Sunt sigur c ar putea fi o chestiune de mare interes pentru oameni,
spuse Poirot.
— Aha, da! Cineva cunoştea o mul ime de oameni din ziare. Toat lumea
privea la ei cu venera ie. Ei nu ştiau c sunt proşti cu to ii, dar eu ştiam.
Dumnezeule, greşelile f cute de unii dintre acei ştabi… ai s fii surprins. Aşa c
am scos hârtiile mele şi cu ajutorul micu ei fete le-am sortat. Dr gu f tuc şi
destul de inteligent . Nu ştie prea bine engleza, dar, afar de asta, este foarte
inteligent şi de ajutor. Am cernut o mul ime de material, dar totul era pu in
cam încâlcit. ţhestiunea principal este c hârtiile pe care le c utam nu erau
acolo.
— Nu erau acolo?
— Nu. Noi am crezut c am omis din greşeal s începem cu ele, dar le-
am rev zut din nou şi- i spun ie, Poirot, mi s-a p rut c o mul ime de material
a fost şterpelit. O parte din acesta nu era important. De fapt, materialul pe
care-l c utam nu era deosebit de important – vreau s spun c nimeni nu
crezuse c era, altfel presupun c nu mi-aş fi permis s -l p strez. Dar, oricum,
aceste scrisori deosebite nu erau acolo.
— Doresc, fireşte, s fiu discret, spuse Poirot, dar pute i s -mi spune i cel
pu in natura acestor scrisori la care v referi i?
— Nu ştiu ce aş putea, b trâne. ţea mai la îndemân , despre care pot s
spun, este cea despre cineva care a flec rit în zilele noastre despre ce a f cut şi
ce a zis el în trecut. Dar, el nu spune adev rul şi aceste scrisori arat exact cât
de mult minte el! ine minte, nu cred c ar trebui publicate acum. Noi doar îi
vom trimite nişte scrisori-copii dr gu e şi o s -i spunem c acestea con in exact
ce a spus el atunci şi c asta am trecut şi noi în memorii. N-o s fiu surprins
dac … S zicem, lucrurile or s fie un pic diferite dup aceea. În elegi? Aproape
c nu e nevoie s întreb asta, nu? Eşti atât de familiarizat cu tot felul de
tr nc neli.
— Ave i perfect dreptate, Sir Roderick. ţunosc cu exactitate genul de
lucruri la care v referi i, dar în elege i, de asemenea c nu este uşor s v ajut
s v rec p ta i ceva dintr-un material, dac nu ştiu ce-i acesta şi unde ar
putea s fie el acum.
— Întâi şi întâi vreau s ştiu cine le-a sustras, pentru c , în elegi, asta-i
chestiunea cea mai important . Ar putea s fie mai mult material secret în
mica mea colec ie, iar eu vreau s ştiu cine-l sustrage.
— Ave i vreo idee?
— Crezi c trebuie s am, ei?
— P i, s-ar p rea c principala posibilitate…
— Ştiu. Vrei s spun c e micu a fat . Ei bine, nu cred c este ea. Spune
c nu le-a sustras şi o cred. În elegi?
— Da, spuse Poirot, cu un oftat, în eleg.
— Pentru c este prea tân r . N-avea de unde şti c aceste însemn ri şi
scrisori sunt importante. Sunt de pe vremea când ea înc nu se n scuse.
— Poate c cineva a instruit-o astfel, sublinie Poirot.
— Da, da, asta poate s fie destul de adev rat. Dar, ar fi prea evident.
Poirot oft . Nu era sigur dac foloseşte la ceva s insiste cu privire la
p rtinirea evident a lui Sir Roderick.
— Cine altcineva mai avea acces?
— Andrew şi Mary, desigur, dar m îndoiesc dac Andrew chiar ar fi
interesat în astfel de lucruri. Oricum, el a fost întotdeauna un b iat foarte
decent. Totdeauna a fost. Nu c l-am cunoscut vreodat prea bine. Avea
obiceiul s vin în vacan e, când şi când cu fratele s u, asta-i tot. Desigur, şi-a
p r sit nevasta şi a fugit cu o buc ic bun şi atractiv în Africa de Sud, dar
asta poate s i se întâmple oric rui om, în special cu o so ie ca Grace. Nu c
am v zut-o eu prea des. Era genul de femeie care nu-şi ridic ochii din p mânt
şi-i plin de calit i. Oricum, nu po i s - i imaginezi un b iat ca Andrew s fie
spion! În ce o priveşte pe Mary, lucrurile par s fie în ordine. Niciodat nu
priveşte la nimic altceva, decât la tufele de trandafiri, dup cât pot eu s
în eleg. Mai exist un gr dinar, dar e b trân, are optzeci şi trei de ani şi şi-a
tr it toat via a în sat, şi dou femei care au grij de cas , f când tot timpul
scandal cu Hooverii, dar nu pot s le v d nici pe ele în rolul de spioane. Aşa c ,
vezi, trebuie s fie un str in în cas ! Desigur, Mary poart o peruc , continu
Sir Roderick, mai degrab lipsit de leg tur cu ce discutau. Vreau s spun c
asta te face s te gândeşti c e spioan , pentru c poart peruc , dar nu e
cazul. Ea şi-a pierdut p rul din cauza unor friguri, când avea optsprezece ani.
Destul de nefericit pentru o tân r . Habar n-aveam c poart peruc la
început, dar, într-o zi i s-a ag at p rul într-o tuf de trandafiri şi i-a scos-o de
pe cap. Da, foarte trist.
— B nuiam eu c e ceva ciudat în leg tur cu felul în care-şi aranja
p rul, remarc Poirot.
— Totuşi, cei mai buni agen i secre i nu poart niciodat peruci, îl
inform Sir Roderick. Numai nişte nenoroci i se duc s -şi schimbe fa a prin
opera ie estetic . Dar, cineva şi-a b gat nasul în hârtiile mele personale.
— Nu crede i c s-ar putea, probabil, s le fi pus în diferite locuri – într-
un dulap sau în dosare diferite? Când le-a i v zut ultima oar ?
— S fie un an de când am pus mâna pe ele. Mi-amitesc c atunci m-am
gândit s fac copii de pe ele şi mi-am notat care dintre scrisori erau bune
pentru aşa ceva. Acum au disp rut. ţineva le-a subtilizat.
— Dumneavoastr nu suspecta i pe nepotul Andrew, pe so ia sa sau
personalul casnic. Ce zice i de fiic ?
— Norma? Asta-i bun , aş zice c Norma e pu in s rit de pe linie. Vreau
s spun c ar putea fi unul din acei cleptomani, care fur lucrurile oamenilor
f r s -şi dea seama de ceea ce fac, dar n-o v d scotocind printre hârtiile mele.
— Atunci, pe cine b nui i?
— P i, ai fost în casa noastr . Ai v zut ce fel de cas este. Oricine poate
s intre şi s plece când doreşte. Noi nu încuiem uşile. Niciodat nu am f cut
aşa ceva.
— Nu încuia i uşa camerei dumneavoastr … Dac pleca i la Londra, s
zicem?
— Niciodat nu am considerat c este necesar. Acum o încui, fireşte, dar
cui îi mai foloseşte? Prea târziu. Oricum, am numai o cheie simpl , care se
potriveşte la orice uş . Trebuie s fi venit cineva din afar . De ce? Pentru c aşa
procedeaz to i ho ii, to i sp rg torii! Oamenii p trund în case ziua-n amiaza
mare, calc ap sat pe sc ri, intr -n orice camer poftesc, devalizeaz caseta cu
bijuterii, ies din nou şi nimeni nu-i vede sau nim nui nu-i pas cine sunt ştia.
Probabil c ei seam n cu modernii sau rockerii sau bitnicii sau cum s-or mai
fi numind aceşti inşi din zilele noastre, cu plete lungi şi unghii murdare. Am
v zut câ iva dintre ei dând târcoale în jur. Unuia ca ştia nu-i place s -l întrebi:
„ţine dracu eşti?” Niciodat nu ştii ce sex au, ceea ce-i jenant. Locul mişun de
ei. Presupun c ei sunt prietenii Normei. Pe vremuri nu li s-ar fi permis. Dar,
tu, îi dai afar din cas , ca apoi s afli c unu-i vicontele Endersleigh sau Lady
Marjoribanks. În ziua de azi nu ştii unde te afli. F cu o pauz . Dac cineva
poale s -i dea de cap acestei chestiuni, apoi, tu po i, Poirot! Sorbi ultima gur
de whisky şi se ridic .
— Mda, asta-i tot. E pe m sura ta. ţe zici, accep i?
— Voi face tot ce este cu putin , r spunse Poirot. ţlopo elul de la uşa
principal sun .
— Asta-i domnişoara, spuse Sir Roderick. Punctual – la fix! Minunat,
nu-i aşa? Ştii, nu pot s merg prin Londra f r ea. ţa orbul f r b . Nu v d s
traversez drumul.
— Nu purta i ochelari?
 — Am unii pe undeva, dar mereu îmi cad de pe nas sau chiar îi pierd. În
plus, nu-mi plac ochelarii. N-am purtat niciodat ochelari. ţând aveam şaizeci
şi cinci de ani, puteam s citesc f r ochelari şi era destul de bine.
— Nimic, îi replic Poirot, nu dureaz o veşnicie. George o anun pe
Sonia. Ea ar ta extrem de dr gu . Felul ei pu in ruşinos îi venea foarte bine, se
gândi Poirot. Înaint cu acea empressement francez .
— Enchanté, mademoiselle, o întâmpin el, înclinându-şi capul deasupra
mâinii tinerei.
— N-am întârziat, nu, Sir Roderick? Întreb ea, privindu-l. Nu v-am l sat
s aştepta i? ţu voia dumneavoastr , sper c nu…
— Exact la fix, domnişoar , r spunse Sir Roderick. Totul, în perfect
ordine, ad ug el.
Sonia ar ta uşor dezorientat .
— Sper c ai b ut un ceai bun, continu Sir Roderick. i-am spus doar,
s bei un ceai bun, s - i cumperi nişte chifle cu stafide sau ecleruri sau orice le
place domnişoarelor de ast zi, nu-i aşa? Sper c ai executat ordinele!
— Nu, inexact! Am folosit timpul ca s -mi cump r o pereche de pantofi.
Privi i, sunt frumoşi, nu? Întinse un picior în fa .
Era, sigur, un picior frumos. Sir Roderick se aplec spre el.
— Ei, dar trebuie s plec m pentru a putea prinde trenul, zise el. Poate
c sunt de mod veche, dar prefer, invariabil trenurile. Pleac la timp şi ajung
la timp, sau ar trebui s ajung ! Da! Aceste maşini leneşe, care circul în
şiruri, cu vitez de melc, iar tu î i iroseşti timpul cu o or şi jum tate mai mult
decât ai nevoie. Maşini! Pfui!
— S -l rog pe Georges s comande un taxi pentru dumneavoastr ?
Întreb Hercule Poirot. N-o s fie nici o sup rare, v asigur.
— Am deja un taxi care aşteapt , zise Sonia.
— Poftim, se bucur Sir Roderick, vezi, se gândeşte la toate. O b tu
p rinteşte pe um r. Ea îl privi într-un mod pe care Hercule Poirot îl aprecie
mult.
Poirot îi înso i pân la uşa din hol şi îşi lu , politicos, r mas bun.
Mr. Goby ieşise din buc t rie şi st tea în hol, jucând, s-ar putea spune,
un excelent rol de om care a venit s verifice gazele.
George închise cât putu de repede uşa de la culoar, dup ce ei intrar în
lift şi se întoarse s întâmpine privirea insistent a lui Poirot.
— Şi, care este p rerea ta despre acea domnişoar , Georges, dac -mi
permi i s te întreb?
— Zise Poirot, mali ios. Uneori, obişnuia s cear informa ii de la George.
Din anumite puncte de vedere, spunea mereu c George este infailibil.
— Da, domnule, r spunse George, dac aş putea s pun în discu ie,
dac -mi da i voie, aş zice c dânsul a încurcat-o r u, domnule. Peste tot e ea,
cum a i spune dumneavoastr .
— Cred c ai dreptate, sublinie Hercule Poirot.
— Nu e neobişnuit, desigur, cu gentlemeni la vârsta asta. Îmi amintesc
de Lordul Mountbryan. Avusese o bogat experien de via şi se poate spune
c nu-l duceai, cu una, cu dou . Dar, o s fi i surprins. O tân r femeie a venit
s -i dea un mesaj. O s fi i surprins la ce a putut s -i dea cadou: o rochie de
sear şi o br ar dr gu . Nu-m -uita, asta era. Peruzea şi diamante. Nu prea
scumpe, dar costând totuşi destui bani. Apoi, un palton de blan – nu nurc ,
hermin ruseasc , şi o poşet de sear . Dup asta, fratele ei a dat de necaz,
datorii sau aşa ceva, deşi, uneori m-am întrebat dac ea a avut vreun frate.
Lordul Mountbryan i-a dat banii pentru a achita datoria – ea era atât de
sup rat în leg tur cu asta! Totul platonic, re ine i asta. Gentlemenii se pare
c -şi pierd judecata când ajung la vârsta asta. E genul de femeie care se las
ag at uşor de ei, nu din cele mai îndr zne e.
— N-am nici o îndoial c ai perfect dreptate, George, zise Poirot. Totuşi,
nu mi-ai dat un r spuns complet la întrebarea mea. Te-am rugat s -mi spui ce
gândeşti despre domnişoara…
— O, domnişoara… Da, domnule, nu-mi place s spun categoric, dar ea-i
un tip destul de categoric.
Niciodat nu exist ceva sau cineva pe care s po i s pui punctul pe „i”!
Dar, aş spune eu, ele ştiu ce vor s fac şi unde s pun punctul pe „i”.
Poirot intr în sufragerie şi Mr. Goby îl urm , supunându-se gestului lui
Poirot. Mr. Goby se aşez pe un scaun cu sp tarul drept, în atitudinea sa
obişnuit – genunchii strânşi şi vârfurile picioarelor aduse în untru. Scoase din
buzunar un carne el cam flendurit, îl deschise cu grij , apoi proced la
studierea serioas a însemn rilor.
— Trecutul lui Restarick, despre care m-a i rugat…
Familia Restarick, perfect respectabil şi de rang mare. Nici un scandal.
Tat l, James Patrick Restarick, se spune c a fost un om abil în afaceri.
Afacerile sunt în familie de trei genera ii. Ţunicul a pus bazele, tat l le-a extins.
Simon Restarick le-a f cut s prospere. Simon Restarick a avut de suferit cu
inima, acum doi ani, s n tate şubrezit . A murit de tromboz coronarian ,
acum vreun an.
Fratele mai tân r, Andrew Restarick a intrat în afaceri curând dup ce a
venit la Londra de la Oxford, c s torit cu Miss Grace Ţaldwin. O fiic , Norma.
Şi-a p r sit so ia şi a plecat în Africa de Sud. O Miss Birell a plecat cu el. Nici o
procedur de divor . Doamna Andrew Restarick a murit acum doi ani şi
jum tate. Fusese bolnav de câtva timp. Miss Norma Restarick a fost elev
intern la Meadowfield Girls' School. Nimic împotriva ei.
L sându-şi ochii s priveasc peste fa a lui Hercule Poirot, Mr. Goby
remarc :
— De fapt, totul despre aceast familie pare s fie OK. Şi conform lui
Hoyle.
— Nici o oaie neagr , nici o instabilitate mintal ?
— Nu apare aşa ceva.
— Dezam gitor, remarc Poirot.
Mr. Goby l s s treac asta de la el. Tuşi, pentru a-şi drege glasul, îşi
linse degetul şi întoarse o foaie din carne el.
— David Ţaker. Dosar necorespunz tor. Liberat condi ionat de dou ori.
Poli ia predispus s fie interesat de el. Implicat în câteva afaceri, mai curând
dubioase, b nuit a fi implicat într-un furt important de opere de art , dar f r
dovezi. E unul din mul imea care se pretinde cunosc toare în ale artei. F r
mijloace de între inere deosebite, dar se descurc destul de bine. Prefer fetele
cu bani. Nu cheltuieşte mai mult decât îl ine punga cu unele din fetele care
sunt leşinate dup el. Nici nu se las pl tit cu vârf şi îndesat de c tre p rin ii
lor. ţategoric, soi r u, dac m întreba i, dar cu destul minte s nu intre în
bucluc.
Mr. Goby îl fulger cu privirea pe Poirot.
— L-a i cunoscut?
— Da, r spunse Poirot.
— La ce concluzii a i ajuns, dac îmi da i voie s întreb?
— Aceleaşi, ca ale dumitale. O creatur vulgar , ad ug el, gânditor.
— Place femeilor, remarc Mr. Goby. Necazul este c în ziua de azi ele nu
vor s se uite a doua oar la un fl c u dr gu care munceşte. Prefer soiul r u
– g inarii! De obicei, le auzi: „S racul, n-a avut noroc”!
— Dar, mergând an oş ca p unii, îl complet Poirot.
— Mda, dac se poate spune aşa, r spunse Mr. Goby, mai degrab
nesigur.
— Ce crezi, ar fi în stare s dea cu m ciuca în cineva?
Mr. Goby medit , apoi scutur capul de parc l-ar fi trecut un uşor
curent electric.
— Nimeni nu l-a acuzat de aşa ceva. Nu pot s spun dac a f cut asta în
trecut, dar n-aş zice c e specialitatea lui. El e genul de linguşitor, nu de
b d ran.
— Nu, spuse Poirot, nu, nu m-aş fi gândit la asta. Dar, ar putea fi pl tit?
ţare este p rerea ta?
— Poate s aga e orice fat doreşte, ca pe un c rbune fierbinte, dac
merit osteneala.
Poirot încuviin din cap. Îşi amintea ceva: Andrew Restarick, ar tându-i
un cec, astfel, ca s poat el s citeasc semn tura lui. N-a fost numai
semn tura pe care Poirot o citise – ci şi persoana pentru care fusese completat
cec-ul. Era pentru David Baker şi era pentru o sum mare. „Ar fi protestat
David Baker la primirea unui astfel de cec?”, se întreb Poirot. Nu se gândea, în
general. Mr. Goby avea, evident, aceeaşi p rere. Tinerii indezirabili au fost
pl ti i în orice timp sau vârst , la fel şi tinerele indezirabile. Fiii au jurat, iar
fiicele au plâns, dar banul e ban! Normei, David îi cerea s se c s toreasc cu
el. Era sincer? Putea fi aşa, pentru c , într-adev r, o iubea pe Norma? Dac era
aşa, nu putea fi uşor cump rat! El îi declarase destul de sincer cererea-n
c s torie, iar Norma, f r îndoial , îl crezuse sincer. Andrew Restarick şi Mr.
Goby şi Hercule Poirot gândeau altfel. Se prea poate ca ei s fi avut mult mai
mult dreptate. Mr. Goby tuşi, ca s -şi dreag glasul, apoi continu :
— Miss Claudia Reece-Holland? Ea, e în ordine! Nimic împotriva ei. Nimic
dubios. Tat l, membru al Parlamentului, bogat. F r scandaluri. Nu ca unii
dintre aceştia, despre care am auzit aşa ceva. Şcoala – la Roedean, Lady
Margaret Hall, apoi a venit la Londra şi a f cut un curs de secretariat. La
început, secretar la un doctor în Harley Street, apoi a plecat la Ministerul
Minelor. Secretar foarte bun . Este secretar la Mr. Restarick de dou luni.
F r simpatii speciale, doar ceea ce a i numi prietenii minore cu tineri. Dorit
şi folositoare, dac ea doreşte o întâlnire. Nimic care s arate c exist ceva
între ea şi Restarick. Nici eu n-aş putea s zic c exist . A închiriat un
apartament cu trei camere în Borodene Mansions, acum trei ani. Chiria-i destul
de mare, acolo. De obicei, îl împarte cu alte dou fete, nu neap rat prietene.
Vin şi pleac când doresc. Tân ra Miss Frances ţaty cea de-a doua fat , e
acolo de câtva timp. A fost la R. A. D. A. Un timp, apoi a plecat la Slade.
Lucreaz la Wedderburn Gallery – loc renumit în Ţond Street. Specialist în
aranjarea expozi iilor de art în Manchester, Ţirmingham, uneori, peste hotare.
Se duce frecvent în Elve ia şi Portugalia. Amatoare de art şi are o mul ime de
prieteni printre artişti şi actori.
F cu o pauz , mai tuşi o dat şi arunc o scurt privire pe carne el.
— Totuşi, n-a fost în stare s ob in mai mult din Africa de Sud.
Restarick s-a mutat foarte mult. În Kenya, Uganda, Coasta de Aur, America de
Sud pentru un timp. Da, se tot muta. Tip agitat. Nimeni, se pare, nu-l cunoaşte
bine în mod deosebit. A moştenit o gr mad de bani, ca s mearg unde-i
place. Dar, a şi f cut bani, tot cu gr mada. I-a pl cut s mearg în locuri
neumblate. To i care au dat de el, se pare c l-au pl cut. Exact, de parc era un
c l tor înn scut. Niciodat n-a inut leg tura cu nimeni. ţred c de trei ori a
fost declarat mort – disp rea ca mortu-n p puşoi şi nu-şi f cea apari ia – dar,
în cele din urm , ieşea la suprafa . ţinci sau şase luni era plecat pe
neaşteptate în cu totul alt loc sau ar .
Apoi, anul trecut, fratele s u din Londra a murit subit. Au avut de furc
un pic, pân i-au dat de urm . Moartea fratelui s u se pare c l-a zdruncinat.
Poate c s-a s turat şi poate c a întâlnit, în cele din urm , femeia potrivit .
Mult mai tân r decât el, ea era, se pare, profesoar . Gen de femeie serioas .
Oricum, se pare c el s-a hot rât atunci şi acolo, s pun cap t hoin relii şi s
vin în Anglia. Pe lâng faptul c este el însuşi un om foarte bogat, mai este şi
moştenitorul fratelui s u.
— O poveste a succesului şi o fat nefericit , remarc Poirot. Aş dori s
cunosc mai multe despre ea. M-ai l murit cu ce ai putut, dar am nevoie de
fapte. Oamenii care o înconjoar pe tân r , cine ar fi putut s-o influen eze, cine
probabil a influen at-o. Aş fi vrut s cunosc ceva despre tat l ei, mama ei
vitreg , iubitul ei, fetele cu care locuieşte şi la cine lucreaz la Londra. Eşti
sigur c , în leg tur cu aceast fat , n-a existat nici o moarte? Asta-i
important!
— Nici urm de miros, îl întrerupse Mr. Goby. Ea lucreaz la o firm
numit Homebirds – în prag de faliment, şi n-au pl tit-o mult. Mama vitreg a
fost internat în spital, de curând, pentru analize – asta a fost când era la ar .
Circul o mul ime de zvonuri în leg tur cu boala ei, dar medicii n-au ajuns, se
pare, la nici o concluzie.
— Ea n-a murit, preciz Poirot. ţe am eu nevoie, ad ug el într-un fel
setos de sânge, este o moarte!
Mr. Goby r spunse c regret în leg tur cu asta şi se ridic în picioare:
— Acum, mai dori i ceva?
— Da, dar nu în zona informa iilor…
 — Foarte bine, domnule.
În timp ce-şi b ga carne elul în buzunar, Mr. Goby zise:
— M ve i scuza, domnule, dac vorbesc în afar de subiect, dar acea
domnişoar care a fost aici, tocmai acum…
— Da, ce-i cu ea?
— P i, desigur e… nu presupun c e ceva de f cut cu asta, dar m-am
gândit doar s v men ionez, domnule…
— Te rog. S deduc c ai v zut-o mai înainte?
— Da. Acum câteva luni.
— Unde ai mai v zut-o?
— La Kew Gardens.
— Kew Gardens? Poirot ar t pu in surprins.
— N-o urm ream pe ea. Urm ream pe altcineva, pe persoana cu care s-a
întâlnit ea.
— Şi cine era aceea?
— Presupun c n-are importan , men ionând-o, domnule. Era unul
dintre ataşa ii doi de la Ambasada Her egovinei.
Poirot ridic sprâncenele:
— Asta-i interesant! Da, foarte interesant! Kew Gardens, se amuz el. Un
loc pl cut pentru un rendez-vous. Foarte pl cut.
— Aşa m-am gândit şi eu, atunci.
— Au discutat?
— Nu, domnule, n-ai fi zis c se cunoşteau unul cu altul. Tân ra avea o
carte. Şedea pe o banc . A citit pu in din ea, apoi a l sat-o jos, lâng ea. Nu
dup mult timp, individul meu a venit şi s-a aşezat pe aceeaşi banc . N-au
vorbit – numai tân ra s-a ridicat şi s-a dus la plimbare. El, doar ce s-a aşezat
acolo şi, imediat, s-a sculat. În acelaşi moment şi a plecat. A luat cartea pe care
tân ra o l sase pe banc . Asta-i tot, domnule.
— Da, spuse Poirot. Este foarte interesant.
Mr. Goby se uit la bibliotec , spuse „Noapte bun ” şi plec . Poirot oft
exasperat.
— Enfin, zise el, este prea mult! Este mult prea mult! Acum, avem de-a
face cu spionaj şi contraspionaj. Tot ce caut eu este un cât se poate de simplu
ucigaş. Încep s cred c acel ucigaş a existat numai într-o minte dat prad
drogului!
CAPITOLUL XIV
— Chère madame. Poirot f cu o plec ciune şi se prezent la Mrs. Oliver
cu un buchet foarte frumos aranjat, cu buchet de flori în manier victorian .
— Monsieur Poirot! Ei bine, într-adev r, este foarte dr gu din partea ta,
şi este întrucâtva un gest foarte personal. Toate florile, ast zi, sunt aşa de
nearanjate! Se uit spre o vaz cu crizanteme, apoi la buchetul rotund de
trandafiri. Şi ce dr gu din partea ta s vii s m vezi!
— Am venit, doamn , s v ofer ur rile mele cu ocazia îns n toşirii.
— Da, replic Mrs. Oliver, presupun c m-am restabilit. ţl tin din cap
încolo şi-ncoace, întrucâtva prudent. Totuşi, am înc dureri de cap. Destul de
nepl cute.
 — V aminti i, doamn , c v-am prevenit s nu face i nimic periculos.
— N-am mirosit, de fapt. Presupun c m-a cam înşelat nasul! Ad ug :
„Am sim it c -şi vâr dracu coada! Mi-era team , dar mi-am zis c sunt o
proast dac mi-e fric ! De ce s -mi fie fric ? Vreau s spun c eram, totuşi, în
Londra. Exact în mijlocul Londrei. Oameni peste tot. Mi-am spus… Cum aş
putea s m tem? Doar nu era o p dure singuratic sau altceva…”
Poirot o privi, gânditor. Se întreb dac sim ise Mrs. Oliver, cu adev rat,
aceast team nervoas , a suspectat ea, cu adev rat, prezen a diavolului,
sentimentul sinistru c ceva sau cineva îi doreşte r ul sau a priceput întreaga
chestiune dup aceea? El ştia, prea bine, cât de uşor putea fi f cut lucrul
acesta. Nenum ra i clien i povestiser aproape cu aceleaşi cuvinte pe care Mrs.
Oliver le folosise: „Ştiam c ceva nu e în regul . Parc -l sim eam pe diavol.
Ştiam c urmeaz s se întâmple ceva” şi, de fapt, ei n-au sim it nimic de genul
sta. ţe fel de femeie era Mrs. Oliver?
O privi din nou, cânt rind-o. Mrs. Oliver, în propria ei opinie, era
renumit pentru intui ia ce o manifesta. O intui ie succeda dup alta, cu o
rapiditate remarcabil , iar Mrs. Oliver reclama mereu dreptul de a justifica
intui ia ce se transforma în realitate!
Şi, înc una, de care se bucura foarte des, presim irea animalelor:
agita ia unui câine sau a unei pisici înaintea unei vijelii, care însemna ceva r u,
deşi nu se ştie ce poate fi r u în asta.
— Când i-a ap rut prima oar teama asta?
— Când am p r sit strada principal , r spunse Mrs. Oliver. Pân atunci,
totul era obişnuit şi chiar palpitant şi… Da, eram bucuroas , deşi iritat , s
aflu cât de greu e s urm reşti pe cineva.
F cu o pauz , apreciind:
— Exact ca un joc. Apoi, brusc, n-a mai p rut s semene atât de mult cu
un joc, întrucât str zile erau mici şi ciudate, sem nând mai degrab a un fel de
locuri cu d râm turi, bar ci şi locuri virane, cur ate pentru construc ii… Oh,
nu ştiu, nu pot s explic. Dar, totul era diferit. ţa într-un vis, într-adev r. Ştii
cum sunt visurile! Încep cu un lucru, o petrecere sau altceva, ca apoi, dintr-
odat , s te trezeşti într-o jungl sau undeva, într-un pustiu la cap tul lumii,
unde totu-i sinistru.
— Jungl ? Întreb , surprins, Poirot. Da, e interesant c po i s le
potriveşti aşa. Deci, se f cea ca şi cum erai într-o jungl şi î i era fric de un
p un?
— Nu ştiu dac -mi era fric , în mod deosebit, de el. La urma urmei, un
p un nu-i periculos. Este… Da, vreau s spun c m gândeam la el ca la un
p un, întrucât m gândeam la el ca la o creatur decorativ . Un p un este
foarte decorativ. Şi acest b iat groaznic este decorativ.
— N-ai avut nici o idee c cineva te urm rea, înainte de a fi lovit ?
— Nu. Nu, n-am avut nici o idee… Dar m gândesc c m-a îndrumat
greşit, ceea ce-i acelaşi lucru.
Poirot d du din cap, aprobator, dus pe gânduri.
— Dar, fireşte, trebuie s fi fost P unul cel care m-a lovit, continu Mrs.
Oliver. ţine altcineva? Tân rul murdar cu haine soioase? Mirosea scârbos, dar
nu era sinistru. Şi cu greu ar fi putut fi acea Francis f r vlag – ea era
împodobit , pe o lad , cu p rul negru rev rsat. Îmi amintea de o oarecare
actri sau altceva.
— Spui c ea poza ca model?
— Da. Nu pentru P un. Pentru tân rul murdar. Nu-mi amintesc dac ai
v zut-o sau nu.
— N-am avut înc pl cerea – dac e o pl cere.
— Da, arat destul de dr gu , într-un fel de neglijen studiat , artistic .
Foarte tare machiat . Alb ca varul şi alte multe sulemeneli şi felul obişnuit de
p r neglijent, atârnându-i peste fa . Lucreaz într-o galerie de art , astfel c
presupun ca ceva foarte natural prezen a ei printre bitnici, pozând drept model.
ţum pot „lucra” aceste fete! Ţ nuiesc c ar putea fi îndr gostit de P un. Dar,
tot atât de probabil, de cel murdar. Acelaşi lucru, n-o v d s m ciom geasc la
cap în vreun fel sau altul.
— Aveam alt posibilitate în minte, doamn . ţineva, poate, te-a observat
urm rindu-l pe David şi la rândul s u te-a urm rit.
— Cineva m-a v zut pe mine filându-l pe David, care apoi m-a filat pe
mine?
— Sau cineva care deja era în curte sau în bar ci, pe urmele aceloraşi
oameni pe care îi urm reai.
— E o idee, desigur, spuse Mrs. Oliver. M întreb: cine ar putea fi?
Poirot oft , exasperat:
— Ah, asta era. E greu, prea greu. Prea mul i oameni, prea multe lucruri.
Nu pot vedea nimic clar. V d numai o tân r care a spus c s-ar putea s fi
comis o crim ! Asta-i tot ce am de gând s continui şi vezi c şi aici sunt
dificult i!
— Ce vrei s în elegi prin dificult i?
— Mediteaz , r spunse Poirot.
Medita ia n-a fost niciodat punctul forte al lui Mrs. Oliver.
— Mereu m z p ceşti, se plânse ea.
— Discutam despre o crim , dar ce crim ?
— Uciderea unei mame vitrege, presupun.
— Dar, mama vitreg n-a fost omorât . Tr ieşte!
— Eşti, într-adev r, cel mai înnebunitor om, replic Mrs. Oliver.
Poirot st tea drept în scaunul s u. Îşi împreunase degetele de la mâini şi
se preg tea – aşa b nuia Mrs. Oliver – s se joace cu ele.
— Refuzi s meditezi, zise el. Dar, ca s ajungem undeva, trebuie s
medit m.
— Nu vreau s meditez. ţeea ce vreau s ştiu este ce f ceai în leg tur
cu povestea asta, în timp ce eu z ceam în spital? Trebuie s fi f cut ceva. ţe-ai
f cut?
Poirot ignor aceast întrebare.
— Trebuie s încep cu începutul. Într-o zi, m-ai sunat. Eram în suferin .
Mi se spusese ceva extrem de dureros. Doamn , ai fost dr gu . M-ai înveselit,
m-ai încurajat. M-ai servit cu o delicioas tasse de chocolat. Şi, înc ceva, nu
numai c te-ai oferit s m aju i, dar m-ai şi ajutat. M-ai ajutat s g sesc o fat
care venise la mine şi spusese c are impresia c a comis o crim ! Şi acum, s
ne întreb m, doamn , ce este cu aceast crim ? ţine a fost ucis? Unde au
ucis? De ce au ucis?
— O, opreşte-te!
— S ri Mrs. Oliver. M faci s m doar capul din nou şi nu asta-mi
trebuie mie acum.
Poirot nu d du aten ie acestui argument.
— Şi la urma urmei, am descoperit noi omorul? Tu spui „mama vitreg ”,
iar eu spun c mama vitreg n-a murit, deci, pân la urm , n-avem înc un
omor. Dar trebuie s fie unul! Dup mine, cercetez, mai întâi de toate, cine a
murit. Cineva vine la mine şi pomeneşte de o crim . O crim care s-a comis
undeva şi pentru un motiv oarecare. Dar, nu pot s g sesc acea crim , şi ceea
ce vrei s -mi spui înc o dat , c tentativa de ucidere a lui Mary Restarick s-ar
potrivi foarte bine, nu-l satisface pe Hercule Poirot.
— Realmente, nu pot s gândesc, s ghicesc ce mai vrei, îl întrerupse
Mrs. Oliver.
— Vreau un omor!
— R spunse Hercule Poirot.
— Sun foarte sângeros când spui astfel.
— Caut un omor şi nu pot s g sesc un omor! Nu pot s g sesc nici
mortul sau moarta! E exasperant! Aşa c , te rog s meditezi împreun cu mine.
— Mi-a venit o idee splendid , s ri iar Mrs. Oliver. Presupun c Andrew
Restarick şi-a ucis prima so ie înainte de a o şterge degrab în Africa de Sud.
Te-ai gândit la o asemenea posibilitate?
— Desigur c m-am gândit la un astfel de gest ucigaş, r spunse Poirot,
indignat.
— Eu m-am gândit, ca posibilitate… Zise Mrs. Oliver. E foarte
interesant . El, c s torit, era îndr gostit de o alt femeie şi dorea, ca şi
Cocoşatul, s plece cu ea şi, deci, a ucis-o pe prima, so ia… Şi nimeni nu l-a
suspectat vreodat .
Poirot scoase un lung şi exasperat oftat:
— Bine, dar so ia lui n-a murit decât dup unsprezece sau doisprezece
ani, dup ce el a p r sit aceast ar , plecând în Africa de Sud, iar copilul s u
nu putea fi implicat în uciderea mamei sale la vârsta de cinci ani.
— Putea s -i dea mamei medicamentele nepotrivite sau, probabil,
Restarick a spus, pur şi simplu, c ea a murit. La urma urmei, nici nu ştim
dac ea a murit…
— Eu ştiu, replic Hercule Poirot. Am f cut investiga ii. Prima Mrs.
Restarick, so ia, a murit la paisprezece aprilie o mie nou sute şaizeci şi trei.
— Cum po i şti aceste lucruri?
— Pentru c am angajat pe cineva s verifice faptele. Te rog, doamn , nu
s ri la concluzii pripite în felul sta.
— Credeam c sunt, mai curând, deşteapt , r spunse Mrs. Oliver cu
înc p ânare. Dac aranjam s se întâmple aşa ceva într-o carte, era meritul
fanteziei mele, dar întâmplarea asta real întrece fantezia şi aranjamentul meu!
Eu l-aş fi pus pe copil s-o fac . Pl nuind în ascuns fapta, apoi direct, tat l s u
îi spune feti ei, grijuliu, s -i dea mamei o b utur f cut din pudr ascuns
într-o cutiu . Tat l premediteaz crima, fiica sa o-nf ptuieşte, inconştient…
— Nom d'un nom d'un nom! Zise Poirot, exasperat. Asta-i broderie…
— În ordine, vru s -l împace Mrs. Oliver. Tu povesteşti în felul t u, eu
brodez în felul meu. Varianta cu Norma e a ta. Povesteşte…
— Vai, n-am nimic de povestit. Doar, caut o crim şi n-o g sesc.
— N-o c uta dup ce Mary Restarick este bolnav şi se interneaz în
spital, şi se face mai bine, şi se întoarce acas , şi se îmboln veşte din nou, şi
dac ei ar fi c utat, probabil c au g sit arsenic sau altceva, ascuns bine de
Norma, undeva.
— Asta-i exact ce-au g sit. Arsenic ascuns…
— În acest caz, Monsieur Poirot, ce vrei mai mult? Ac ioneaz pe baza
probei. Eu b nuiesc înf ptuirea crimei înainte de toate astea! Mai vrei ceva?
— Vreau s acorzi mai mult aten ie în elesului logic al limbii. Acea
domnişoar mi-a spus acelaşi lucru pe care îl spusese şi servitorului meu,
Georges. N-a spus în niciuna din cele dou ocazii: „Am încercat s omor pe
cineva” sau „Am încercat s-o omor pe mama mea vitreg ”. A vorbit de fiecare
dat despre un fapt care fusese f cut, ceva care deja se întâmplase. Întâmplat
categoric. La timpul trecut. Mai zici ceva?! De fapt eu am fantazat exact pe
suspiciunea ta, c so ul (tat l) este criminalul.
— Renun , zise Mrs. Oliver. Renun la varianta mea c Norma-i vinovatul.
Nu vrei şi pace s crezi c Norma a încercat s-o ucid pe mama ei vitreg .
— Ba da! Asta cred… Te joci cu mine… ţred c e posibil ca Norma s fi
încercat s-o ucid pe mama ei vitreg . M gândesc c este posibil ce s-a
întâmplat – este în acord psihologic cu starea ei sufleteasc în pragul nebuniei.
Dar nu e dovedit! Oricine, re ine, poate s ascund un preparat de arsenic
printre lucrurile Normei. Putea chiar s fi fost pus acolo de c tre so .
— Iar?! Ajungem la aceeaşi prezum ie… Tu mereu consideri c so ii sunt
cei care-şi ucid nevestele, trase concluzia Mrs. Oliver.
— Un so este, de obicei, persoana cea mai potrivit , spuse Hercule
Poirot, deci el, trebuie luat în considerare primul. Putea fi fata, Norma sau
putea fi unul dintre servitori, ori putea fi fata au pair sau putea fi b trânul Sir
Roderick. Sau putea fi Mrs. Restarick îns şi.
— Prostii. De ce?
— Ar putea exista motive. Motive cu mult mai atr g toare, dar nu peste
marginile crez rii.
— De fapt. Monsieur Poirot, nu po i s -i suspectezi pe to i.
— Mais oui, asta-i exact ce pot s fac! Suspectez pe to i! Întâi suspectez,
apoi caut motivele.
— Şi ce motiv ar putea avea acel s rman copil str in?
— Ar putea depinde de ceea ce face în acea cas şi de motivele pentru
care a venit în Anglia şi înc de multe altele.
— Eşti nebun de-adev ratelea.
— Sau ar putea fi tân rul David. P unul t u.
— Mult prea atr g tor. David n-a fost acolo. Niciodat n-a fost prin
preajma casei lor.
 — O, ba da, a fost. R t cea pe coridoare în ziua când am fost acolo.
— Dar f r s pun otrav în camera Normei.
— Cum de ştii?
— Fiindc ea şi tân rul acela groaznic se iubesc.
— Aparent, aşa trebuie s fie, admit.
— Tu mereu vrei s complici totul, se plânse Mrs. Oliver.
— Deloc. Lucrurile au fost înf ptuite complicat pentru mine. Am nevoie
de informa ii şi exist o singur persoan care poate s mi le furnizeze. Şi ea a
disp rut.
— Te referi la Norma?
— Da, m refer la Norma.
— Dar ea n-a disp rut! Noi am descoperit-o, într-un restaurant.
— Ea a plecat din acel restaurant şi înc o dat a disp rut.
— Şi ai l sat-o s plece? Vocea lui Mrs. Oliver tremur a reproş.
— Vai!
— Ai l sat-o s plece? Nici n-ai încercat s-o g seşti din nou?
— N-am spus c n-am încercat s-o g sesc.
— Dar, pân acum, n-ai reuşit. Monsieur Poirot, m dezam geşti, cu
adev rat.
— Exist un scenariu, zise Hercule Poirot, aproape vis tor. Da, exist un
scenariu. Dar, pentru c lipseşte un factor, scenariul n-are sens. În elegi, nu?
— Nu, r spunse Mrs. Oliver, pe care o durea deja capul.
Poirot continu s vorbeasc mai mult pentru sine, decât pentru
ascult toarea lui – dac se putea spune c Mrs. Oliver asculta. Ea era foarte
indignat pe Poirot şi gândea numai pentru ea c tân ra Restarick avusese
perfect dreptate, iar c Poirot era prea b trân! Acolo, la restaurant, ea o g sise
pe tân r pentru el, îi telefonase ca s poat ajunge la timp, alergase ca s
fileze cealalt jum tate a cuplului. O l sase pe tân r lui Poirot şi ce-a f cut
Poirot – a pierdut-o! De fapt, Mrs. Oliver era sup rat foc, în elegând c Poirot
nu f cuse câtuşi de pu in ceva folositor investiga iei lor! Era dezam git de el.
ţând o s înceteze s vorbeasc , o s -i spun .
Poirot sublinia liniştit şi metodic, ceea ce el numea „scenariu”.
— Se leag ! Da, se leag şi de aceea e aşa de greu. Un lucru se leag de
altul şi atunci afli c se leag de altceva, care pare s fie în afara scenariului.
Dar, nu e în afara lui. Şi aşa se adun mai mul i oameni din nou într-un cerc
de b nui i! Ţ nui i de ce? Din nou, nu ştii! La început am avut o tân r şi prin
tot labirintul de scenarii, în conflict, trebuie s caut r spunsul. La problemele
cele mai subtile. E tân ra o victim în pericol? Ori e foarte viclean ? D
impresia c vrea s creeze pentru ea îns şi anumite eluri. Poate fi luat în
ambele sensuri. Am nevoie de înc ceva. De o informa ie confiden ial sigur , şi
asta-i pe undeva, pe-aproape, o simt…
Mrs. Oliver scotocea prin poşet .
— Nu în eleg de ce nu pot s -mi g sesc niciodat aspirina când am
nevoie, spuse ea cu voce sup rat .
— Avem un set de rela ii care se leag . Tat l, fiica, mama vitreg . Vie ile
lor se leag una de cealalt . Avem pe unchiul, cam în vârst , întrucâtva ramolit
cu care ei locuiesc. Avem pe tân ra Sonia. Ea e legat de acest unchi. Lucreaz
pentru el. Are maniere şi obiceiuri dr gu e. El este încântat de ea. Vom spune
c este pu in prostit de ea. Dar, care este rolul ei în aceast familie?
— Vrea s înve e limba englez , probabil, r spunse ironic Mrs. Oliver.
— Ea s-a întâlnit cu unul din membrii ambasadei Her egovinei – în Kew
Gardens. S-au întâlnit, dar n-a vorbit cu el. A l sat în urma ei o carte pe care el
a luat-o…
— Şi ce-i cu asta?
— Asta are de-a face cu cel lalt scenariu. Înc nu ştiu, pân acum. Pare
pu in probabil, dar poate s nu fie pu in probabil. Mary Restarick o fi dat peste
ceva ce ar putea fi compromi tor pentru fat ?
— Nu-mi povesti toate astea, care au ceva de-a face cu spionajul sau un
fel de spionaj.
— Nu- i povestesc. M întreb.
— i-ai spus ie însu i c b trânul Sir Roderick este ramolit.
— Nu asta-i problema, dac este ramolit sau nu. El a avut o oarecare
importan în cel de-al doilea r zboi mondial. Prin mâinile lui au trecut
documente importante. Poate c i s-au scris scrisori importante. Scrisori pe
care a avut cea mai mare libertate s le p streze… Dup ce şi-au pierdut
importan a, o vreme, iat c -şi recâştig importan a!
— Vorbeşti de r zboi, dar aceasta a fost cu mul i ani în urm .
— Chiar aşa. Dar, trecutul nu este întotdeauna trecut, pentru c este cu
mul i ani în urm . Se fac alte alian e! Se in discursuri publice pentru a nega
ceva, a respinge altceva, a spune diverse minciuni despre cu totul altceva. Şi
presupun c exist anumite scrisori sau documente care vor schimba tabloul
unei personalit i. Nu- i spun nimic, în elegi. Eu fac numai presupuneri –
presupuneri pe care le cunosc a fi adev rate în trecut. Ar putea fi de o extrem
importan acele câteva scrisori sau hârtii, care ar trebui s fie distruse sau
altele transmise unui guvern str in. ţine şi-ar putea asuma mai bine aceast
sarcin decât o tân r încânt toare, care sprijin şi ajut o notabilitate mai în
vârst s strâng material pentru memoriile sale? To i îşi scriu azi memoriile.
Nimeni nu poate s -i opreasc s fac aşa ceva! Presupun c mama vitreg
primeşte „ceva” în mâncare în ziua în care secretara grijulie, fata au pair, îi
preg teşte masa. Şi presupun c ea este cea care arajeaz ca b nuiala s cad
asupra Normei?
— Ce minte ai, se minun Mrs. Oliver. Întortocheat , iat cum o numesc
eu. În eleg c toate aceste lucruri n-au putut s se întâmple.
— Aşa-i. Exist prea multe scenarii. ţare este cel adev rat? Tân ra
Norma p r seşte casa şi pleac la Londra. Ea este, aşa cum mi-ai ar tat, a treia
fat care împarte un apartament cu alte dou tinere. Acolo, iar şi po i avea un
scenariu. ţele dou tinere sunt str ine de ea. Dar mai apoi, ce aflu? ţlaudia
Reece-Holland este secretara particular a tat lui Normei. Avem aici o nou
leg tur . Este o simpl întâmplare? Ori ar putea fi un anumit fel de scenariu în
spatele acesteia? ţealalt tân r , îmi spui tu, pozeaz ca model şi se cunoaşte
cu tân rul pe care-l numeşti „P unul” şi pe care Norma îl iubeşte. Înc o
leg tur . Şi ce rol are David-P unul în toate acestea? O iubeşte pe Norma? S-ar
p rea c da. P rin ilor ei nu le este pe plac, ceea ce-i nu numai probabil, ci şi
firesc.
— E ciudat c tân ra ţlaudia-Holland este secretara lui Restarick,
remarc Mrs. Oliver, dus pe gânduri. Ar trebui s -mi dau seama c este
priceput în orice întreprinde. Poate ea a fost cea care a împins-o pe femeia
aceea de la etajul şapte. Poirot se întoarse încet spre ea.
— Ce spui?
— Dori el s afle. ţe tot spui?
— Insinuez c cineva din blocul acela – nici m car nu-i ştiu numele, a
împins-o, dar victima putea s fi c zut de la o fereastr sau s se fi aruncat de
la o fereastr de la etajul şapte şi a murit.
Vocea lui Poirot se auzi sonor şi sever .
— Şi nu mi-ai spus niciodat ? Întreb el acuzator. Mrs. Oliver îl privi
int , surprins .
— Nu ştiu la ce te referi.
— La ce m refer? Te-am rugat s -mi spui ceva despre o moarte. Iat la
ce m refer. O moarte. Iar tu, spui c nu exist nici o moarte. Tu te po i gând
numai la o tentativ de otr vire. Şi totuşi, aici este o moarte. O moarte la…
Cum se numeşte acel bloc?
— Borodene Mansions.
— Da, da. Şi când s-a întâmplat?
— Aceast sinucidere? Sau indiferent ce-a fost? Cred… Da… Cred c-a
fost cu vreo s pt mân înainte de a m interna eu aici.
— Perfect! Cum ai aflat de ea?
— Mi-a povestit un l ptar.
— Un l ptar, bon Dieu!
— Era unul prietenos, zise Mrs. Oliver. P rea mai degrab trist. Era în
timpul zilei, de diminea , foarte devreme cred.
— Care era numele victimei?
— Habar n-am. Nu cred ca el s -l fi pomenit.
— Tân r , de vârsta mijlocie, b trân ? Mrs. Oliver se gândi:
— P i, nu i-a spus exact vârsta. În jur de cincizeci de ani, cred, parc aşa
a spus.
— Acum m întreb: Ştia vreuna dintre cele trei fete?
— Ce pot s - i spun? Nimeni n-a spus nimic despre asta.
— Şi tu nu te-ai gândit niciodat s -mi povesteşti?
— Într-adev r! Dar, Monsieur Poirot, nu v d ce-are a face asta cu toate
celelalte? Da, s presupunem c ar avea, dar nimeni n-a spus asta sau n-a
gândit, m car aşa.
— Ba da, este o leg tur : aceast tân r Norma, tr ieşte acolo şi într-o zi
cineva se sinucide (pentru c asta, deduc, a fost impresia general ). Deci,
cineva este împins, se arunc sau cade de la o fereastr a etajului şapte şi
moare! Şi apoi? ţâteva zile mai târziu, aceast tân r , Norma dup ce a
ascultat ce i-ai povestit la o petrecere, vine s -mi fac o vizit şi-mi spune c -i
este team c s-ar putea s fi comis o crim . ţhiar nu în elegi? O moarte – şi
nu peste multe zile mai târziu, cineva care crede c ar fi putut comite o crim .
Da, aceasta trebuie s fie crima.
Mrs. Oliver vru s spun „prostii”, dar nu îndr zni s fac asta. ţu toate
acestea, se gândi aşa.
— Atunci, asta trebuie s fie acea informa ie care nu mi-a parvenit înc !
Aceasta trebuie s fie cheia! Da, da, înc nu v d cum, dar asta trebuie s fie!
Trebuie s m gândesc. Asta e ce trebuie s fac. Trebuie s plec acas şi s m
gândesc pân când piesele se îmbin încetul cu încetul – din cauz c aceasta
va fi piesa cheie care le leag pe toate împreun … Da, în sfârşit. În sfârşit, îmi
voi vedea de treaba mea.
Poirot se ridic în picioare, gata de plecare. Spuse: „Adieu, chère
madame” şi se gr bi s p r seasc salonul. Mrs Oliver, în cele din urm , îşi
manifest sim mintele:
— Prostii, zise camerei goale. Absolut prostii. M întreb dac ar fi prea
mult s iau patru aspirine?
CAPITOLUL XX
La cotul lui Hercule Poirot era o can cu tizan , preg tit de George.
Sorbea câte o gur şi se gândea. Se gândea într-un anumit fel, specific lui. Era
tehnica omului care alege gândurile aşa cum ar alege cineva buc ile unui joc
de mozaic. La timpul cuvenit, ele s-ar reasambla împreun , astfel, încât s fac
un tablou clar şi coerent. În acest moment, lucrul important era selec ia,
separarea. Sorbi din tizan , puse ceaşca jos, îşi l s mâinile s se odihneasc
pe bra ele fotoliului şi permise diferitelor buc i ale jocului s u s -i vin în
minte, una dup alta. Odat ce le-ar recunoaşte pe toate, le-ar selecta. Ţuc i
de cer, buc i de rm înverzit, poate buc i dungate, ca acelea de tigru…
Durerea produs picioarelor sale de pantofii de lac a început acolo, plimbându-
se pe un drum, îndrumat pe aceast pist de buna sa prieten , Mrs. Oliver. O
mam vitreg . Se v zu pe sine, cu o mân pe o poart . O femeie care s-a întors,
o femeie care t ia boboci de trandafir p li i, întorcându-se şi privindu-l? Pentru
ce era el acolo? Nu ştia. Un cap blond, un cap blond str lucitor ca un lan de
grâu, cu împletituri şi bucle de p r, amintind uşor de cel al lui Mrs. Oliver.
Schi un zâmbet. Dar p rul lui Mary Restarick era aranjat mai ordonat decât
fusese vreodat al lui Mrs. Oliver. Un cadru auriu pentru fa a ei, care p rea
doar un pic prea mare. Îşi reaminti c b trânul Sir Roderick îi spusese c ea
trebuie s poarte o peruc , în urma unei boli. Trist pentru o femeie atât de
tân r . Era, când ajunsese s gândeasc asta, ceva neobişnuit de greu în jurul
capului ei. Mult prea static, prea aranjat cu grij . El se gândi la peruca lui Mary
Restarick – dac era o peruc – pentru c el nu era câtuşi de pu in sigur c se
putea bizui pe Sir Roderick. Examina posibilit ile perucii în caz c ar prezenta
vreo importan . Analiz conversa ia pe care au avut-o. Au spus ceva
important? Se gândi c nu! Îşi reaminti camera în care intraser . O camer
obişnuit , f r personalitate, de curând locuit , într-o cas oarecare. Dou
tablouri pe perete, tabloul unei femei într-o rochie de culoare cenuşiu-
alb struie. Gur sub ire, cu buzele strânse. P rul era castaniu şi pu in c runt.
Prima Mrs. Restarick. Ar ta ca şi cum ar putea fi mai în vârst decât so ul ei.
Tabloul lui era pe peretele opus, fa în fa cu al ei. Ţune portrete, amândou .
Lansberger fusese un bun portretist. Mintea lui st ruia asupra portretului
so ului. El nu-l v zuse atât de bine în acea zi, cum îl v zuse mai târziu în
biroul lui Restarick…
Andrew Restarick şi Claudia Reece-Holland. Era ceva acolo? Era
asocierea lor mai mult decât una strict de serviciu? Nu e nevoie s fie. Aici era
vorba de un om care se întoarse în aceast ar dup ani de absen , care n-
avea nici un prieten sau rud mai apropiat , care era sup rat şi dezorientat cu
privire la caracterul şi comportarea fiicei sale. Era, probabil, destul de firesc ca
el s se îndrepte spre recent angajata şi distinsa secretar competent , pe care
s-o roage s -i sugereze un loc unde s locuiasc fiica lui în Londra. Era un
serviciu din partea ei s -i ofere acea locuin , deoarece c uta o a Treia Fat . A
treia fat … Expresia pe care şi-a însuşit-o de la Mrs. Oliver p rea s -i vin în
minte mereu – ca şi cum aceasta ar avea o a doua semnifica ie, pe care, pentru
un anume motiv, nu o putea în elege.
Servitorul s u, George, intr în camer , închizând cu discre ie uşa în
spatele s u:
— O tân r doamn este aici, domnule. Tân ra doamn care a venit mai
deun zi.
ţuvintele ajunser perfect la ceea ce Poirot gândea. Şedea drept, într-un
fel, surprins.
— Acea tân r doamn care a venit la vremea micului dejun?
— O, nu, domnule. M refer la tân ra care a venit cu Sir Roderick
Horsefield.
— Ei, chiar aşa… Poirot ridic sprâncenele:
— Adu-o! Unde e?
— Am condus-o în camera lui Miss Lemon, domnule.
— A, da! Adu-o!
Sonia nu aştept ca George s-o anun e. Intr în camer înaintea lui, cu
pas gr bit şi, mai degrab , agresiv.
— A fost greu s plec, dar am venit s v spun c n-am luat eu acele
hârtii. N-am furat nimic, în elege i?
— A spus cineva c a i furat? Întreb Poirot. Sta i jos, mademoiselle.
— Nu vreau s stau jos. Am foarte pu in timp. Am venit doar s v spun
c este cu totul neadev rat. Sunt foarte sincer şi fac doar ceea ce mi se spune.
— În eleg punctul dumneavoastr de vedere. Deja l-am în eles. Declara ia
dumneavoastr este c n-a i mişcat din loc nici un fel de hârtie, informa ie,
scrisoare, document din casa lui Sir Roderick Horsefield? Aşa este, nu?
— Da, şi am venit s v spun şi eu. El m crede. El ştie c n-aş face
astfel de lucruri.
— Foarte bine, atunci. Aceasta-i o declara ie şi iau not de ea.
— Crede i c ve i g si acele hârtii?
— Am f cut şi alte investiga ii, r spunse Poirot. Hârtiile lui Sir Roderick îi
vor fi restituite.
— Este îngrijorat. Foarte îngrijorat. Exist ceva ce nu pot s -i spun. V
voi spune dumneavoastr . El le-a pierdut. Lucrurile nu sunt puse deoparte,
unde crede el c sunt. Dânsul le pune – cum s spun?
 — În locuri stranii. O ştiu. M suspecta i. To i m suspecteaz din cauz
c sunt str in . Din cauz c vin dintr-o ar str in şi, astfel, ei cred… Ei cred
c eu fur hârtii secrete, ca într-una din ridicolele dumneavoastr poveşti
englezeşti de spionaj. Nu sunt ca una din astea. Eu sunt intelectual .
— Aha, p ru surprins Poirot. Totdeauna e dr gu s afli. Ad ug : Mai
ave i şi altceva ce-a i dori s -mi spune i?
— De ce-aş avea?
— Nu se ştie niciodat .
— Care sunt aceste alte cazuri de care îmi vorbi i?
— Ei, nu vreau s v re in. Este, probabil, ziua dumneavoastr liber .
— Da. Am o zi pe s pt mân când pot s fac ce-mi place. Pot s vin la
Londra. Pot s m duc la Ţritish Museum.
— A, da, şi la Victoria şi Albert, f r îndoial .
— Chiar aşa.
— Şi la National Gallery, s vede i tablourile. Şi, într-o zi frumoas , v
pute i plimba în Kensington Gardens sau poate pân la Kew Gardens.
Ea în epeni. Îi arunc o privire furioas , întreb toare.
— De ce spune i Kew Gardens?
— Pentru c exist acolo o frumuse e de plante, tufe, copaci… A! S nu
pierde i Kew Gardens. Taxa de intrare este foarte mic . Un penny, cred, sau
doi. Şi, pentru atât, v pute i duce s vede i copaci tropicali sau s v aşeza i
pe o banc , s citi i o carte. Îi zâmbi dezarmant şi era bucuros s observe c
neliniştea ei crescuse. Dar, nu vreau s v re in. Poate vre i s v vizita i
prietenii de la una din ambasade.
— De ce spune i asta?
— F r vreun motiv deosebit. Sunte i, aşa cum spune i, o str in şi e
foarte posibil s ave i prieteni lega i de ambasada dumneavoastr de aici.
— Cineva v-a spus unele lucruri. Cineva m-a acuzat! V spun c el nu
este decât un b trân prost, care r t ceşte sau pierde lucrurile. Asta-i tot! Şi el
nu ştie nimic important. Nu are nici un fel de documente sau hârtii secrete.
Niciodat n-a avut.
— Ei, dar nu prea v gândi i la ce spune i. Timpul trece, şti i doar.
Cândva, el a fost un om important, care de inea secrete importante.
— Încerca i s m speria i.
— Nu, nu. Nu sunt chiar atât de melodramatic.
— Mrs. Restarick… Mrs. Restarick v-a spus unele lucruri despre mine. Ei
nu-i place de loc persoana mea.
— Nu mi-a povestit aşa ceva.
— Ei, da, nici mie nu-mi place de ea! E genul de femeie în care n-am
încredere. Are secrete!
— Serios?
— Da, cred c are secrete fa de so ul ei. ţred c vine la Londra sau în
alte locuri s întâlneasc diferi i oameni. S întâlneasc , în orice caz, un
anume om…
— Desigur, zise Poirot, asta-i foarte interesant. Crede i c se duce s
întâlneasc un anume om…
 — Da, cred. Pleac foarte des la Londra şi nu cred c -i spune totdeauna
so ului ei, ori spune c se duce s fac târguieli. S cumpere tot felul de
lucruri. El e foarte ocupat cu biroul şi nu se gândeşte de ce pleac so ia sa la
Londra. St mai mult timp la Londra decât la ar . Şi mai pretinde c îi place
atât de mult gr din ritul!
— Şi, n-ave i idee cine-i omul pe care-l întâlneşte?
— Cum s ştiu? Doar n-o urm resc. Mrs. Restarick nu este un om
suspicios. Crede ceea ce-i spune so ia. Poate c el se gândeşte tot timpul la
afaceri. Şi, cred eu, el este prea îngrijorat în leg tur cu fiica sa.
— Da, zise Poirot, în mod sigur e îngrijorat în leg tur cu fiica sa. Cât de
mult şti i despre aceast fiic ? ţât de bine o cunoaşte i?
— N-o cunosc prea bine. Dac m întreba i ce gândesc eu… Ei bine, v
spun c e nebun !
— Crede i c e nebun ? De ce?
— Uneori, spune lucruri ciudate. Vede lucruri care nu exist .
— Vede lucruri care nu exist ?
— Oameni care nu exist . Uneori, este foarte agitat , alteori pare ca şi
cum pluteşte într-un vis. Îi vorbeşti şi nu aude ce-i spui. Nu r spunde. ţred c
sunt oameni pe care ea ar dori s -i vad mor i.
— V referi i la Mrs. Restarick?
— Şi la tat l ei. Îl priveşte de parc l-ar urî.
— Din cauz c amândoi încearc s-o împiedice s se m rite cu un tân r
ales de ea?
— Da. Ei nu doresc s se întâmple asta. Au, desigur, perfect dreptate,
dar asta o înfurie. Într-o zi, ad ug Sonia, cl tinându-şi capul cu voioşie, m
gândesc c se va omorî. Sper s nu fac ceva atât de prostesc, dar sta e lucrul
pe care-l face cineva care este îndr gostit lulea. Ridic din umeri… Plec,
acum…
— Doar un lucru s -mi mai spune i. Mrs. Restarick poart peruc ?
— Peruc ? ţum s ştiu? Se gândi o clip . S-ar putea, da, admise ea. E
folositoare în c l torie. Şi, e la mod ! Uneori, port şi eu peruc . Una verde! Sau
am purtat. Ad ug iar: Plec, acum! Şi plec …
CAPITOLUL XVI
A doua zi, diminea .
— Ast zi am multe de f cut, anun Hercule Poirot, ridicându-se de la
masa micului dejun şi se al tur lui Miss Lemon. S fac investiga ii. Ai f cut
cercet rile necesare pentru mine, întâlnirile, contactele necesare?
— Desigur, zise Miss Lemon. Totul e aici. Îi înmân o serviet mic .
Poirot arunc o privire rapid asupra con inutului şi d du, mul umit, din cap.
— Totdeauna pot s m bizui pe dumneata, Miss Lemon, spuse el. ţ'est
fantastique.
— O-la-la, Monsieur Poirot, nu v d nimic fantastic în leg tur cu asta.
Mi-a i dat instruc iuni şi eu le-am îndeplinit. Firesc.
— Pfui, nu-i chiar atât de firesc, zise Poirot. N-am dat, adesea,
instruc iuni oamenilor de la gaze, electricienilor, instalatorilor şi ei au îndeplinit
întotdeauna instruc iunile mele? Foarte, foarte rar.
 El intr în hol.
— Pardesiul, Georges. ţred c se instaleaz r coarea toamnei.
Vârî pe neaşteptate capul înapoi, în camera secretarei sale:
— Apropo, ce p rere ai despre tân ra care a venit ieri?
Miss Lemon, cu aten ia subjugat în timp ce se preg tea s
dactilografieze, spuse scurt:
— Str in .
— Da, da.
— Evident, str in
— Altceva nu mai crezi despre ea? Miss Lemon se gândi:
— N-am avut nici un mijloc de apreciere a capacit ii ei în vreun fel.
Ad ug , mai mult nesigur:
— Pare s fie fr mântat în leg tur cu ceva.
— Da. Este b nuit , pricepi, de furt! Nu de bani, ci de hârtii, de la
patronul ei.
— Vai, vai, se pref cu mirat Miss Lemon. Hârtii importante?
— Aşa par, probabil. La fel de probabil, totuşi, n-a pierdut nimic.
— O da, zise Miss Lemon, aruncându-i patronului ei o privire special , pe
care i-o arunca întotdeauna şi care anun a c doreşte s se descotoroseac de
el, ca s se poat apuca de munca ei, cu râvna cuvenit . Ei, mereu zic, c -i mai
bine s ştii unde î i este capul când angajezi pe cineva şi accep i o englezoaic !
Hercule Poirot plec . Prima sa vizit era programat la Ţorodene
Mansions. Lu un taxi. ţoborând în curte, arunc o privire în jur. Un portar, în
uniform , st tea în fa a unei intr ri, fluierând un fel de melodie trist . Atunci
când Poirot ajunse în fa a lui, el spuse:
— Ce-a i spus, domnule?
— M întrebam, r spunse Poirot, dac pute i s -mi spune i ceva despre o
întâmplare foarte trist care a avut loc, aici, de curând.
— Întâmplare trist ? Nu ştiu de niciuna.
— O doamn care s-a aruncat sau a c zut de la etajul al şaptelea. Şi a
murit!
— Oh, asta era. Nu ştiu nimic despre asta, pentru c sunt aici doar de o
s pt mân , în elege i? Ţun Joe.
Din partea opus a blocului venea un alt portar.
— Poate ştii tu despre doamna care a c zut de la şapte. Acum vreo lun ,
nu?
— Nu chiar atât de mult, r spunse Joe. Acesta era un om mai în vârst ,
cu vocea domoal . A fost o afacere nepl cut .
— A murit pe loc?
— Da.
— Cum se numea? Poate, în elege i, a fost o rud de-a mea, explic
Poirot. El nu era omul care s aib vreun scrupul în leg tur cu îndep rtarea
de la adev r.
— Într-adev r, domnule. Îmi pare r u s aflu asta. Era o Mrs.
Charpentier.
— De cât timp locuia în acest apartament?
 — P i, sta i s v d. ţam un an, un an şi jum tate, poate. Nu. ţred c
trebuie s fie vreo doi ani. Num rul şaptezeci şi şase, etajul şapte.
— sta-i ultimul etaj?
— Da, domnule. Mrs. Charpentier.
Poirot nu mai insist pentru a ob ine alte informa ii descriptive, deoarece
se putea presupune c ştie astfel de lucruri în leg tur cu ruda sa. În schimb,
el întreb :
— A provocat mult emo ie, multe cercet ri? Pe la ce or a fost?
— Cinci sau şase diminea a, cred. Nici un semn sau altceva. Doar a c zut
jos. În ciuda faptului c era atât de devreme, s-a adunat aproape imediat o
mul ime de oameni, f cându-şi loc prin grilajul de colo. Şti i ce de oameni
erau?!
— Şi poli ia, desigur!
— O, da, poli ia a venit foarte repede. Şi un doctor şi o ambulan . Totul,
ca de obicei, zise portarul, mai curând pe tonul dezgustat al unuia care avusese
locatari care se aruncau pe fereastr de la etajul şapte o dat sau de dou ori
pe lun .
— Presupun c oamenii au coborât din apartamente, când au aflat ce s-a
întâmplat.
— Oh, n-au venit prea mul i, din cauza, cel pu in a unui lucru, a
zgomotului circula iei rutiere. Iar aici, în jur, cei mai mul i n-au aflat. Unii
spuneau c a ipat când a c zut, dar nu atât cât s provoace o adev rat zarv .
Erau numai oameni de pe strad , care treceau pe acolo şi care au v zut ce s-a
întâmplat. Şi apoi, desigur, şi-au întins gâtul peste grilaj şi ceilal i curioşi s-au
luat dup ei. Şti i, doar, cum e la un accident!
Poirot îl asigur c ştie cum e la un accident.
— Locuia singur ? Întreb el, într-o doar .
— Exact.
— Dar, avea prieteni, presupun, printre ceilal i colocatari?
Joe ridic din umeri şi-şi scutur capul:
— Poate. N-am de unde şti. N-am v zut-o niciodat în restaurant cu
vreunul dintre ai noştri. Uneori, venea s cineze cu prieteni aici. Nu, n-aş putea
spune c s-a îmbrobodit aici cu cineva deosebit. A i face bine, spuse Joe,
devenind uşor nervos, s merge i s discuta i cu Mr. Mcfarlane, care e
administrator aici, dac vre i s şti i mai mult despre ea.
— Ei, mul umesc. Da, asta-i ce doream s fac.
— Biroul s u este acolo, în blocul acela de peste drum, domnule. Are pe
uş pl cu a cu numele.
Poirot plec aşa cum fu îndrumat. Scoase din serviet scrisoarea de
deasupra, pus de Miss Lemon şi pe care era notat „Mcfarlane”. Mr. Mcfarlane
se dovedi a fi un b rbat cu înf işarea pl cut , ager, de vreo patruzeci şi cinci
de ani. Poirot îi înmân scrisoarea. Acesta o dechise şi o citi.
— Ah, da, în eleg, zise el.
Las scrisoarea pe birou şi-l privi pe Poirot.
 — Proprietarii mi-au dat instruc iuni s v acord tot sprijinul în leg tur
cu moartea trist a lui Mrs. Louise ţharpentier. Acum, ce dori i s şti i exact.
Monsieur…
— Arunc din nou privirea pe scrisoare – Monsieur Poirot?
— Aceasta este, desigur, cu totul strict confiden ial, spuse Poirot. Rudelor
ei li s-a comunuicat de c tre poli ie şi un avocat, dar ele sunt foarte tulburate,
aşa c am venit eu în Anglia şi aş dori câteva date personale în plus, dac m
în elege i. Suferi mai mult când primeşti numai veşti oficiale.
— Dar, chiar aşa. Da, în eleg c aşa trebuie s fac. Da, o s v povestesc
tot ce ştiu.
— De când era aici şi cum a venit s ia apartamentul?
— Era aici – nu pot socoti exact – cam de vreo doi ani. A fost o locuin
cu chirie, liber şi-mi închipui c doamna care se muta, fiind o cunoştin de-a
ei, i-a spus mai-nainte c urmeaz s o predea. Aceasta era o anume Mrs.
Wilder. Lucra la B. B. C. Un timp, a locuit la Londra, dar a plecat în Canada. O
doamn foarte dr gu – nu cred c ştie nimic despre acest deces. S-a
întâmplat s pomeneasc despre hot rârea de-a preda apartamentul. Lui Mrs.
Charpentier i-a pl cut acest apartament…
— O aprecia i ca pe o chiriaş corespunz toare? Urm o foarte uşoar
ezitare, înainte ca Mcfarlane s r spund :
— Da, a fost o chiriaş acceptabil .
— Nu-i nevoie s v face i griji, spunându-mi, zise Hercule Poirot. F cea
petreceri zgomotoase, ei? Pu in prea – s -i zicem – vesel în distrac ii?
Mcfarlane încet s mai fie atât de discret:
— Au fost câteva plângeri, din timp în timp, dar de cele mai multe ori, de
la oameni cam în vârst .
Hercule Poirot f cu un gest semnificativ.
— Da, domnule, şi sticla îi pl cea un pic cam mult – şi cu o mul ime
vesel în jur. Din când în când avea necazuri din cauza asta.
— Şi îi cam pl ceau gentlemenii?
— P i, n-aş dori s merg atât de departe în leg tur cu asta.
— Nu, nu, dar asta se poate în elege.
— Desigur, nu era aşa de tân r .
— Aparan ele sunt foarte înşel toare, adesea. ţe vârsta spune i c avea?
— E greu de spus. Patruzeci – patruzeci şi cinci. Ad ug : Şti i, cu
s n tatea nu prea o ducem bine.
— Aşa, în eleg.
— Bea prea mult, nu e nici o îndoial în privin a asta şi, atunci, devenea
foarte deprimat . Nervoas pe ea îns şi. Mereu pe la doctor şi necrezând în tot
ceea ce vorbeau aceştia cu ea. Doamnelor le bag în cap – în special la vârsta
asta – c ar avea cancer… Era aproape sigur de asta. Doctorul o liniştea, dar
ea nu-l credea. El a declarat la anchet c nu era cu adev rat bolnav . Oh, da,
în fiecare zi auzi lucruri ca acesta. Ea a fost preocupat cu totul de asta şi într-
o frumoas zi… D du din cap.
— E foarte trist, spuse Poirot. Avea prieteni printre colocatari?
 — Dup câte ştiu, nu. Acesta, vede i, nu e ceea ce numesc eu un loc
prietenos. Cei mai mul i dintre ei sunt la afaceri, la lucru.
— M gândeam c , poate, era prieten cu Miss ţlaudia Reece-Holland.
M întrebam dac s-au cunoscut?!
— Miss Reece-Hooland?! Nu, nu cred. Oh, vreau s v spun c , probabil,
erau cunoştin e, discutau când urcau cu liftul, împreun , ca între vecini. Dar
nu cred c aveau o leg tur mai strâns . Şti i, erau genera ii diferite. Vreau s
zic… Mcfarlane p ru pu in agitat. Poirot se întreb de ce?! El zise:
— Una din celelalte fete care locuiesc în apartamentul lui Miss Holland o
ştia pe Mrs. Charpentier, cred… Miss Norma Restarick.
— Da? Nu ştiam… Ea a venit aici numai de pu in timp. Abia dac o ştiu
din vedere. Mai degrab o tân r speriat . Aş zice c n-a terminat de mult
şcoala. Ad ug : ţu ce aş mai putea s v fiu de folos?
— Nu, mul umesc, cu nimic. A i fost foarte amabil. M întreb dac aş
putea vedea apartamentul. Doar, ca s fiu în stare s zic… Poirot f cu o pauz ,
nedetaliind ce dorea s fie în stare s zic .
— P i, un moment sta i s v d… Un Mr. Travers l-a închiriat acum. Este
plecat toat ziua în ţity. Da, veni i cu mine, dac dori i, domnule.
Au urcat la etajul al şaptelea. În timp ce Mcfarlane introducea cheia,
unul din numere c zu de pe uş şi Poirot abia evit s nu-l calce cu pantoful
s u din piele de lac. Îl ridic cu agilitate şi încerc s -l prind . Repuse cuiul cu
care-l fix pe uş , foarte grijuliu.
— Aceste numere sunt foarte prost puse, spuse el.
— Îmi pare r u, domnule. O s am grij . Da, din timp în timp se
desprind. Ei, pofti i în untru.
Poirot intr în camera de zi. În acea clip îi reveni personalitatea. Pere ii
erau tapeta i cu o hârtie asem n toare fibrelor de lemn. Avea mult mobil
confortabil , obişnuit , singurul semn personal fiind un televizor şi un num r
de c r i.
— Toate apartamentele sunt par ial mobilate, şti i, zise Mcfarlane.
Chiriaşii n-au nevoie s aduc prea multe lucruri personale, în afar de cazul
când vor aşa ceva. Noi c ut m s mul umim pe cât mai mul i oameni care vin
şi pleac .
— Şi tapetul este la fel peste tot?
— Nu peste tot. Oamenilor le place acest efect de lemn natural. Un fundal
bun pentru tablouri. Singurele lucruri oarecum diferite sunt pe peretele opus
uşii. Avem un set întreg de fresce din care oamenii pot alege. Avem un set de
zece, explic Mcfarlane, cu oarecare mândrie. Avem unul japonez – foarte
artistic, nu crede i? Şi o gr din englezeasc ; una foarte remarcabil , cu p s ri;
una cu copaci; una cu un arlechin, una cu efecte mai degrab abstracte – linii
şi cuburi, în culori vii, contrastante şi alte modele. Toate sunt desenate de
artişti aprecia i. Mobila noastr este la fel. La alegere, dou culori sau, desigur,
oamenii pot ad uga ce la place lor. Dar, mai degrab , nu se deranjeaz .
— Cei mai mul i dintre ei, aşa cum se zice, nu sunt oameni de cas ,
gospodari, suger Poirot.
 — Nu, mai degrab tipul de p s ri c l toare sau oameni ocupa i, care
doresc confort solid, instala ii bune şi toate celelalte, dar nu-i intereseaz în
mod deosebit cum sunt decorate, deşi avem câ iva zugravi care aranjeaz
interioarele cum doreşti; dar, din punctul nostru de vedere, nu e satif c tor.
Noi am pus, în contractul de închiriere, o clauz referitoare la obliga ia
chiriaşilor de a l sa lucrurile aşa cum le-au g sit, ori s pl teasc pentru ce au
f cut.
P rea c s-au îndep rtat de la subiectul mor ii lui Mrs. Charpentier.
Poirot se apropie de fereastr .
— De aici s-a întâmplat? Murmur el, cu delicate e.
— Da. Asta-i fereastra. Cea din partea stâng . Are balcon.
Poirot privi afar , în jos.
— Şapte etaje, remarc el. Un drum lung.
— Da, moartea a survenit pe loc, m bucur s pot spune asta. Desigur,
putea s fie un accident.
Poirot scutur din cap.
— În mod serios, n-aş putea sugera asta, Mr. Mcfarlane. Trebuie s fi fost
deliberat.
— P i, totdeauna î i convine s sugerezi posibilitatea mai uşoar . M tem
c nu era o femeie fericit .
— V mul umesc, spuse Poirot, pentru marea dumneavoast bun voin .
O s fiu în stare s prezint rudelor sale din Fran a o imagine foarte clar .
Imaginea pe care şi-o formase el, îns nu era tot atât de clar , cât ar fi
dorit. Pân acolo, încât nu fusese nimic care s sprijine teoria sa, conform
c reia moartea Louisei ţharpentier ar fi fost important . Repet numele de
botez, dus pe gânduri. Louise… De ce numele Louise nu-i d dea pace, îl
urm rea, oarecum, în gând? Scutur din cap, iar şi. Mul umi lui Mcfarlane şi
plec .
CAPITOLUL XVII
Inspectorul şef Neele st tea în spatele biroului s u, privind foarte oficial
şi protocolar. Îl salut pe Poirot, politicos şi-i f cu semn s ia loc pe un scaun.
Îndat ce tân rul care îl introdusese pe Poirot p r si camera, comportarea
inspectorului şef Neele se schimb .
— Şi ce-ai mai f cut pân acum, drac b trân ascuns? Întreb el, glume .
— Aşa şi aşa, r spunse în doi peri Poirot, doar ştii deja.
— O, da, eu am furat nişte fleacuri, din gaura aia ciudat , dar nu cred s
fie prea mult pentru tine.
— De ce o numeşti gaur ?
— Pentru c eşti exact aidoma unui bun prinz tor de şoareci! O pisic ,
stând deasupra unui g uri de şoareci, aşteptând s ias şoarecele. Ei bine,
dac m întrebi, nu e nici un fel de şoarece în gaura asta special . ine minte,
nu zic c n-ai putea s dezgropi unele tranzac ii dubioase. Îi cunoşti pe aceşti
financiari, îndr znesc s spun c exist o mul ime de afaceri necurate în
leg tur cu exploatarea minereurilor, concesiunile şi petrolul şi tot felul de
lucruri din astea. Dar Joshua Restarick Ltd. Şi-a dobândit o reputa ie bun .
Afacere de familie – sau cum se obişnuieşte s fie – dar, acum n-o po i numi
aşa. Simon Restarick n-a avut copii, iar fratele s u, Andrew Restarick, are
numai o fiic . Exista o m tuş b trân din partea mamei. Fiica lui Andrew
Restarick locuia cu ea, dup ce a p r sit şcoala şi mama ei a murit. M tuşa a
murit, dintr-o lovitur , acum vreo şase luni. Cam icnit , cred – f cea parte din
câteva societ i religioase oarecum deosebite. Nici o pierdere pentru ei. Simon
Restarick era tipul, pur şi simplu, al omului de afaceri preocupat şi avea o so ie
sociabil . S-au c s torit destul de târziu.
— Şi Andrew?
— Andrew pare s fi suferit de dorul de duc . Nimic cunoscut împotriva
lui. Niciodat n-a stat undeva prea mult timp, a hoin rit prin Africa de Sud,
America de Sud, Kenya şi prin foarte multe alte locuri. Fratele s u a tot insistat
s vin , dar el n-a vrut deloc. Nu-i pl ceau nici Londra, nici afacerile, dar p rea
s aib flerul familiei Restarick de-a face bani. El c uta z c minte minerale şi
alte de-astea. Nu era vân tor de elefan i sau arheolog sau constructor de uzine.
Toate afacerile sale erau afaceri comerciale şi s-au dovedit întotdeauna bune.
— Deci, este, în felul s u, conven ional?
— Da, asta-l acoper foarte bine. Nu ştiu ce l-a f cut s se întoarc în
Anglia, dup moartea fratelui s u. Posibil, o nou so ie – s-a însurat din nou. O
femeie atr g toare, mai tân r decât el. Acum, locuiesc cu b trânul Sir
Roderick Horsefield, a c rui sor a fost m ritat cu unchiul lui Andrew
Restarick. Dar, îmi închipui c -i numai temporar. Din tot ce i-am povestit, îşi
foloseşte vreo informa ie? Ori ştii, deja, totul?
— Cele mai multe le-am aflat deja, r spunse Poirot. Exist din aceast
familie, din partea unuia sau a altuia, vreun caz de demen ?
— N-aş crede, afar de b trâna m tuş şi religiile ei închipuite. Iar astea
nu-s nimic neobişnuit la o femeie care tr ieşte singur .
— Deci, tot ce po i s -mi spui, cu adev rat, este c exist o gr mad de
bani, zise Poirot.
— Gr mezi de bani, confirm inspectorul şef Neele. Şi toate celelalte,
destul de respectabile. O parte din astea, re inu, Andrew Restarick le-a investit
în firm . ţoncesiuni sud-africane, mine exploat ri de minereuri. Aş zice c ,
între timp, acestea au fost dezvoltate, ori plasate pe pia , aşa c acum ar fi o
sum enorm , te asigur.
— Şi cine o va moşteni? Întreb Poirot.
— Asta depinde de cum şi cui o las Andrew Restarick. Depinde de el,
dar, aş zice c nu e nimeni mai evident ca so ia sa şi ca fiica sa.
— Deci, amândou vor moşteni, într-o zi, o enorm sum de bani.
— Şi eu aş zice la fel. M-aş fi aşteptat s fie şi o mul ime de obliga ii de
familie şi altele, asem n toare. Toate ac iunile obişnuite din City.
— Nu exist , de exemplu, nici o alt femeie care l-ar interesa pe Mister
Andrew Restarick?!
— Nu se cunoaşte nimic. N-aş crede aşa ceva ca posibil. Noua sa so ie e
atr g toare.
— Un tân r ar putea s afle uşor toate astea? Zise Poirot, pe gânduri.
 — Te referi la c s toria cu fiica sa? Nimic nu-l poate opri, chiar dac ea
ar fi pus sub tutel la tribunal. Sigur, tat l s u ar putea s-o dezmoşteneasc ,
atunci, dac ar vrea s-o fac .
Poirot se uit pe o list scris îngrijit, pe care o inea în mân .
— Ce e cu Wedderburg Gallery?
— M întreb cum ai ajuns s cunoşti asta?! Te-a consultat vreun client în
leg tur cu vreun fals?
— Se ocup de falsuri, acolo?
— Nu se ocup cu falsuri, r spunse inspectorul şef Neele, cu reproş. A
fost, mai degrab , o afacere nepl cut . Un milionar din Texas, care a venit aici
şi a cump rat tablouri, pl tind sume incredibil de mari pentru ele. Ei i-au
vândut un Renoir şi un Gogh. Renoir-ul era un cap mic de fat şi exista o
oarecare îndoial în leg tur cu acesta. P rea c exist un motiv s se cread
c Wedderburn Gallery nu-l cump rase, prima dat , ca fiind sigur originalul. A
fost şi un proces în leg tur cu pictura asta. Au venit foarte mul i exper i, care
şi-au exprimat opiniile. De fapt, ca de obicei, la sfârşit, se pare c to i s-au
contrazis unul pe altul. Galeria s-a oferit s -l ia înapoi, în orice caz. Oricum,
milionarul nu şi-a schimbat gândul, deoarece expertul cel mai la mod a jurat
c este perfect original. Aşa c el l-a re inut. ţu toate astea, de atunci, planeaz
asupra galeriei o anume suspiciune.
Poirot privi din nou lista.
— Şi ce-i cu Mr. David Baker? L-ai c utat pentru mine?
— O, el e unul din obişnuita adun tur . Lep d turi, umbl de colo pân
colo, în bande de ho i şi sparg cluburi de noapte. ţonsum droguri – heroin ,
cocain . Fetele sunt înnebunite dup ei. El e genul celor care se plâng pe
deasupra, spunând c via a sa a fost atât de grea şi c el e un geniu miraculos.
Pictura sa nu este apreciat . Nimic altceva decât femei bune şi b trâne, dac
m întrebi.
Poirot îşi consult din nou lista.
— Ştii ceva despre Mr. Reece-Holland, membru al Parlamentului?
— Face politic destul de bine. Ţun de gur . ţâteva tranzac ii destul de
neobişnuite în City, dar s-a strecurat din ele destul de curat. Aş zice c e un tip
şiret. Când şi când a f cut destul de bune afaceri b neşti, prin mijloace mai
curând suspecte.
Poirot ajunse la ultimul s u punct.
— Ce-i cu Sir Roderick Horsefield?
— B trân simpatic, dar ramolit. ţe nas ai, Poirot, l-ai b gat peste tot,
nu? Da, au fost multe necazuri în Direc ia Special . E aceast nebunie a
memoriilor. Nimeni nu ştie ce dezv luiri indiscrete urmeaz s fie f cute data
viitoare. To i b trânii, serviciile şi altele, alearg întins s dea la iveal propriile
versuri despre ceea ce îşi amintesc, despre indiscre iile altora! De obicei, nu
conteaz mult, dar uneori, ei bine, ştii tu! Guvernele îşi schimb politica, iar tu
nu vrei s jigneşti sensibilit ile cuiva sau s faci publicitate proast , aşa c noi
trebuie s încerc m s în buşim vocea b trânilor. A unora dintre ei nu e prea
uşor. Dar, n-ai decât s te duci la Direc ia Special , dac vrei s - i bagi nasul
într-o astfel de afacere. Nu cred c-ar fi prea greu. Necazul e c ei nu distrug, de
fapt, hârtiile pe care ar trebui s le distrug . Ei p streaz totul. Oricum, nu
cred c e mult din ce te intereseaz , dar noi avem dovada c o anumit Putere
ne d târcoale. Poirot scoase un oftat adânc.
— i-am fost de vreun ajutor? Întreb inspectorul şef.
— Sunt foarte bucuros s ob in informa iile adev rate de la surse oficiale.
Dar nu cred s m ajute prea mult ceea ce mi-ai povestit. Oft şi spuse, apoi:
— Ce p rere ai avea dac cineva i-ar spune, întâmpl tor, c o femeie – o
tân r atractiv – poart peruc ?
— Nimic deosebit, r spunse inspectorul şef Neele şi ad ug cu o uşoar
asprime: so ia mea poart peruc , uneori, când c l toreşte. O scuteşte de o
mul ime de necazuri.
— Te rog s m scuzi, zise Hercule Poirot.
În timp ce amândoi b rba ii îşi luau r mas bun, inspectorul şef întreb :
— Ai primit informa iile secrete, presupun, despre acel caz de sinucidere,
pe care-l investigai în blocul unde s-a întâmplat? Eu i le-am trimis.
— Î i mul umesc. Faptele oficiale, m car. Dosar s rac.
— Exact acum mi-am adus aminte, când vorbeai despre un anumit
lucru. Da, s m gândesc o clip . Era o poveste mai curând trist , decât
obişnuit . O femeie vesel , c reia-i pl ceau b rba ii, cu suficien i bani, ca s -şi
duc via a, f r griji deosebite, bea prea mult şi a dec zut. Şi, atunci, ea a
dobândit ceea ce eu numesc miracolul s n t ii. Ştii, doar ele sunt convinse c
au cancer sau ceva asem n tor. Încep s consulte medicul, iar acesta le spune
c sunt în ordine, se duc acas şi nu-l cred. Dac m întrebi, aşa-i de obicei,
fiindc ele constat c nu mai sunt tot atât de atractive pentru b rba i. Asta-i
cauza care le deprim , cu adev rat. De, se întâmpl mereu. Se simt singure,
s rmanele diavoli e. Mrs. Charpentier a fost exact una din ele. Nu-mi închipui
c cineva… Se opri. Oh, da, desigur, îmi amintesc. Întrebai despre unul din
parlamentarii noştri, Reece-Holannd. El e, în felul lui discret, un tip destul de
vesel. Oricum, Louise Charpentier a fost într-o vreme iubita lui. Asta-i tot.
— A fost o leg tur serioas ?
— Ei, n-aş putea zice deosebit . Frecventau, mai degrab , unele cluburi
dubioase şi altele, asem n toare. Ştii, noi supraveghem discret creaturi de
genul sta. Dar, n-a ap rut niciodat nimic în pres despre ei. Nimic de felul
sta.
— În eleg.
— A durat, îns un anumit timp. Au fost v zu i împreun , ici şi colo, vreo
şase luni, dar nu cred c ea a fost singura femeie, şi cred c nici el pentru ea n-
a fost singurul b rbat. Aşa c nu po i face nimic cu informa ia asta, nu?
— Eu nu consider aşa, r spunse Poirot.
— Tot un drac, spuse, mai mult pentru el, în timp ce cobora sc rile… Tot
un drac, e o leg tur ! Asta explic încurc tura lui Mcferlane. E o leg tur , o
leg tur mititic , o leg tur între Emlyn Reece-Holland, membru al
Parlamentului şi Louise ţharpentier. Probabil c nu reprezint nimic. De ce ar
reprezenta? Şi totuşi, ştiu prea mult, îşi zise Poirot, mânios. Ştiu prea mult.
Ştiu câte pu in despre to i şi despre toate lucrurile, dar nu-mi iese schema.
Jum tate din fapte sunt lipsite de însemn tate. Vreau o schem . O schem .
Dau regatul meu pentru o schem , zise cu voce tare.
— Ce-a i spus, domnule? Zise liftierul, întorcând brusc un cap speriat.
— Nimic, r spunse Poirot.
CAPITOLUL XVIII
Poirot z bovi la intrarea în Wedderburn Gallery, ca s examineze cu luare
aminte un tablou, care înf işa trei vaci agresive, cu trupurile alungite peste
m sur , umbrite de desenul colosal de complicat al unor mori de vânt. Atât
vacile, cât şi morile de vânt p reau s nu aib nimic de a face unele cu altele
sau cu foarte curioasa culoare purpurie.
— Interesant, nu? Zise o voce, torcând liniştit . Un b rbat între dou
vârste, care la prima vedere, p rea c schi eaz un zâmbet, ce f cea s -i
expun un num r aproape excesiv de din i albi, frumoşi, se afla lâng cotul
s u.
— Cât prospe ime.
Avea mâini mari, albe, durdulii, pe care le unduia ca şi cum desena cu
ele arabescuri.
— Ingenioas expozi ie. A fost închis s pt mâna trecut . ţlaude
Raphael expune de alalt ieri. Merge bine. Sigur, foarte bine.
— Ei, p ru mirat Poirot şi fu condus, printr-o perdea de catifea de
culoare cenuşie, într-o camer lung .
Poirot şi-ar fi luat câteva m suri de prevedere, dac ar fi remarcat ceva
suspect. Gr su ul îl lu de bra , într-o manier obişnuit . Aici era ceva, sim i
el, în mod evident, ceva de care nu trebuia s -i fie fric . Era un om foarte
experimentat în arta de a g si cump r tori. Îndat sim eai c eşti binevenit, în
galeria sa, toat ziua, dac î i place, f r ca s faci vreo achizi ie. Pur şi simplu
s priveşti aceste tablouri minunate – deşi când ai intrat în galerie, probabil c
n-ai fi realizat cât este de încânt toare. Dup ce primi unele instruc iuni
artistice folositoare şi formul câteva aprecieri din bagajul s u de amator, cum
ar fi: „Îmi place, mai degrab , cel de acolo”, Mr. Ţoscombe r spundea,
încurajator, prin unele fraze, ca:
— E foarte interesant ce vre i s spune i. Asta dovedeşte, dac -mi este
permis s spun aşa, o mare perspicacitate. Desigur, şti i c asta nu-i reac ia
comun , obişnuit . ţei mai mul i oameni prefer ceva – ei bine, da i-mi voie s
v spun, ceva… Evident, ca acesta – şi ar t spre un efect în dungi albastre şi
verzi aranjat într-un col al pânzei – dar acesta, ah! dumneavoastr … A i
pâng rit valoarea tabloului! Dup mine, aş zice – fireşte, asta-i numai opinia
mea personal – c acela-i una din capodoperele lui Raphael.
Poirot şi el privir împreun , cu capetele aplecate într-o parte, la un
diamant portocaliu, înclinat, cu doi ochi umani atârnând de el prin ceva ce
p rea ca firul de p ianjen. Stabilind rela ii pl cute şi timpul fiind evident
infinit, Poirot, ca din întâmplare, remarc , brusc:
— Dac nu m înşel, la dumneavoastr lucreaz o Miss Francis ţary,
nu?
— A, da. Francis. Inteligent fat ! Şi foarte competent şi cu gust artistic
rafinat. Tocmai s-a întors din Portugalia, unde a aranjat o expozi ie de art
pentru noi. A avut mare succes. Ea îns şi e o artist destul de bun , dar, aş
zice c , nu-i cu adev rat creatoare, dac m în elege i bine. E mai bun pe
planul afacerilor. ţred c şi ea recunoaşte asta.
— S în eleg c e o bun protectoare a artelor?
— O, da! Se intereseaz de Les Jeunesses. Încurajeaz talentul, m-a
convins s deschid o expozi ie a unui mic grup de tineri artişti, ast prim var .
A fost destul de reuşit – nota presa – totul, dintr-un mic punct de vedere,
pricepe i. Da, ea are proteja ii ei.
— Eu sunt, în elege i, întrucâtva, de mod veche. Unii dintre aceşti tineri
– vraiment! Mâinile lui Poirot se ridicar .
— Ei, spuse Mr. Boscombe cu indulgen , nu trebuie s v lua i dup
înf işarea lor. Şti i, e doar o mod . Ţ rbi şi ginşi sau brocarturi şi p r lung.
Doar o faz trec toare…
— David şi mai cum?
— Întreb Poirot. I-am uitat numele. Miss ţary îl admir foarte mult, se
pare.
— Sigur, nu v referi i la Peter Cardiff? El este, în prezent, protejatul ei.
Re ine i, nu sunt tot atât de sigur în privin a lui, cât este ea. Într-adev r, el nu
este atât de mult avant-garde, pe cât, ei bine, e indiscutabil de reac ionar!
Aproape, aproape Burne-Jones, uneori! Totuşi, nu se ştie niciodat . Po i avea
aceste reac ii. Ea-i pozeaz , uneori, ca model.
— David Baker – sta-i numele pe care încercam s mi-l amintesc. -Îl
întrerupse Poirot.
— Nu-i r u, spuse Mr. Ţoscombe, f r entuziasm. Dup opinia mea, n-
are prea mult originalitate. Era unul din grupul de artişti pe care l-am
men ionat, dar n-a f cut nici o impresie deosebit . Un pictor bun, dar nu
extraordinar. Neoriginal!
Poirot plec acas . Miss Lemon îi prezent scrisorile la semnat şi se
îndep rt cu ele, semnate cum se cuvine. George îi servi o omelette cu fines
herbes, cum s-ar zice, cu o discret manier simpatic . Dup prânz, în timp ce
Poirot şedea în fotoliul s u p trat, cu sp tar înalt, având cafeaua al turi, sun
telefonul.
— Mrs. Oliver, domnule, spuse George, s ltând telefonul şi punându-l pe
m su , al turi de el.
Poirot ridic receptorul, f r tragere de inim . Nu dorea s discute cu
Mrs. Oliver. Sim ea c -i va solicita ceva ce nu dorea s fac .
— Monsieur Poirot?
— C’est moi!
— Ei, ce mai faci? Ce-ai f cut?
— Şed în fotoliu, r spunse Poirot. M gândesc, ad ug el.
— Asta-i tot? Întreb dezam git Mrs. Oliver.
— Este lucrul cel mai important, zise Poirot. Dac voi avea succes sau
nu, nu ştiu.
— Dar trebuie s-o g seşti pe fata aceea. Probabil c a fost r pit .
 — S-ar p rea, într-adev r, c aşa este, spuse Poirot. Şi am aici o
scrisoare sosit cu poşta de prânz, de la tat l s u prin care m roag s m
duc s -l v d şi s -i povestesc ce progres am f cut.
— P i. ţe progres ai f cut?
— Pân acum, r spunse Poirot, niciunul.
— Desigur, Monsieur Poirot, trebuie cu adev rat s te ii bine.
— Şi tu!
— Ce vrei s spui, şi eu?
— Îndemnându-m .
— De ce nu te duci în locul acela din ţhelsea, unde am fost lovit în cap?
— S fiu şi eu lovit în cap?
— Pur şi simplu, nu te în eleg, îi reproş Mrs. Oliver! Eu i-am dat un fir
s-o g seşti pe fat la restaurant. Tu ai spus asta.
— Ştiu, ştiu.
— Şi atunci, te duci s-o pierzi!
— Ce e cu acea femeie care s-a aruncat de la etaj? Ai aflat ceva?
— Am f cut investiga ii, da.
— Şi?
— Nimic. Femeia este ca multe altele. Sunt atractive când sunt tinere, au
afaceri, sunt pasionate, au tot mai multe afaceri, devin mai pu in atractive,
sunt nefericite şi beau prea mult, b nuiesc c au cancer sau alt boal fatal şi
astfel, în cele din urm , disperate. În singur tate, se arunc pe fereastr .
— Spuneai c moartea ei este important – c asta înseamn ceva.
— Trebuie s fi spus.
— Exact! Şi f r s mai continue discu ia, Mrs. Oliver închise.
Poirot se rezem de sp tarul fotoliului, cât putu mai bine, deoarece
acesta era înalt şi drept, îi f cu cu mâna lui George s ia ceaşca de cafea şi
telefonul şi continu s mediteze la ceea ce ştia şi ce nu. ţa s -şi clarifice
gândurile, vorbi cu voce tare. ţit trei întreb ri filosofice:
— Ce ştiu? Ce pot spera? ţe trebuie s fac? Nu era sigur dac le-a pus în
ordine corect sau, desigur, dac erau exact întreb rile corecte, dar cuget
asupra lor.
— Poate c sunt prea b trân, zise Hercule Poirot, la cap tul disper rii. ţe
ştiu?
Reflectând, se gândi c ştia prea mult! L s aceast întrebare, pentru o
clip , la o parte.
— Ce pot spera? Ei bine, totdeauna po i spera. Ar putea spera ca acei
excelen i creieri ai s i, mult mai buni decât ai oricui altcuiva, s ajung mai
devreme sau mai târziu la un r spuns la o problem , pe care, sim ea el,
neliniştit, c nu o în elege cu adev rat.
— Ce trebuie s fac? P i, asta este foarte clar. ţe trebuia s fac era s
plece, s fac o vizit lui Mrs. Andrew Restarick, care era înnebunit în leg tur
cu fiica sa şi care, nu e nici o îndoial , îl va condamna pe Poirot pentru c nu i-
a adus-o, pân acum, pe fiica sa în persoan . Poirot putea în elege asta şi
împ rt şea punctul de vedere, dar nu putea s se prezinte în felul acesta
nefavorabil. Singurul lucru pe care putea s -l fac era s telefoneze la un
anumit telefon şi s întrebe ce progrese erau acolo.
Dar, înainte de a face asta, se va întoarce la problema pe care o l sase
deoparte.
— Ce ştiu?
Ştia c Wedderburn Gallery este suspectat – pân aici se men inuse în
limita legii, dar patronul galeriei nu s-ar fi dat înapoi de la escrocarea
milionarilor ignoran i, vânzându-le tablouri dubioase.
Îşi aminti de Mr. Boscombe, cu mâinile sale albe, durdulii, dantura sa
complet , şi decise c nu-i place. Era genul de om care este, aproape sigur,
implicat în treburi murdare, deşi nu e nici o îndoial c se fereşte remarcabil de
bine. sta era un fapt care ar putea s devin folositor, pentru c ar putea avea
leg tur cu David Ţaker. Apoi, era David Ţaker însuşi, P unul! Ce ştia despre
el? Îl cunoscuse, conversase cu el şi şi-a f cut anumite p reri despre el. Ar face
o afacere necinstit , de orice fel, pentru bani, s-ar c s tori cu o moştenitoare
bogat pentru banii ei, nu din dragoste, ar putea probabil s fie şi cump rat de
cineva. Da, probabil ar putea s fie cump rat. Andrew Restarick, în mod sigur,
crede aşa şi probabil c avea dreptate. În afar de cazul când…
St rui asupra lui Andrew Restarick, gândindu-se mai mult la tabloul de
pe perete, care atârna deasupra lui, decât la b rbatul însuşi. Îşi reaminti
tr s turile puternice, pieptul bombat, aerul de hot râre, de decizie. Apoi, se
gândi la Mrs. Restarick, decedata. Liniile amare ale gurii… Poate s-ar duce din
nou la ţrosshedges, s priveasc acel portret, astfel încât s -l vad mai
limpede, deoarece s-ar putea s fie o cheie pentru Norma Restarick. Norma…,
nu, nu trebuie s se gândeasc înc la Norma. ţe altceva mai era?
Era Mary Restarick despre care tân ra Sonia spusese c trebuie s aib
un amant, din cauz c venea atât de des la Londra. Lu şi acest am nunt în
considerare, dar nu credea c Sonia avea dreptate. El credea c Mrs. Restarick
dorea atât de mult s mearg la Londra, cu scopul de a c uta posibile
propriet i pe care s le cumpere, apartamente luxoase, case în Mayfair,
decoratori, tot felul de lucruri pe care putea s le cumpere cu bani în capital .
Bani… I se p rea c toate am nuntele care-i treceau prin minte ajungeau
la acest foame de bani. Ţanii! Importan a banilor! În cazul acesta, era o
gr mad de bani. Oricum, într-un mod care nu era evident, banii contau. Banii
jucau rolul lor. Pân acolo, încât nimic nu justificase credin a sa c moartea
tragic a lui Mrs. ţharpentier fusese opera Normei. Nici un semn de dovad ,
nici un motiv, şi totuşi, i se p rea c acolo era o leg tur de net g duit. Fata
spusese c ea „poate a comis o crim ”! O moarte avusese loc numai cu câteva
zile înainte – o moarte care se întâmplase în cl direa în care locuia ea. Sigur, ar
fi fost o coinciden prea mare ca s nu fie legat în vreun fel. De acea moarte?
Se gândi din nou la boala misterioas a lui Mary Restarick. Un caz atât de
simplu de otr vire, ca s fie clasic în liniile sale mari. Un caz de otr vire, unde
criminalul era – trebuia s fie – unul de-al casei. S-a otr vit Mary Restarick
îns şi, a încercat so ul ei s-o otr veasc , i-a administrat otrav tân ra Sonia?
Ori a fost Norma acuzat ? Totul indica foarte clar, fu nevoit Hercule Poirot s
m rturiseasc , pe Norma ca fiind Persoana responsabil .
 „Tout de même”, conchise Poirot, „deoarece nu pot g si nimic, eh bien
atunci logica se pr buşeşte pe fereastr ”.
Oft , se ridic în picioare şi-i spuse lui George s -i aduc un taxi.
Trebuia s respecte întâlnirea cu Andrew Restarick.

CAPITOLUL XIX
Claudia Reece-Holland nu era ast zi la birou. În schimb, pe Poirot îl
primi o femeie între dou vârste. Ea spuse c Mr. Restarick îl aşteapt şi-l
introduse în biroul lui.
— Ei, bine? Restarick nici nu mai aştept pân când Poirot intr pe uş .
Ei bine, ce se aude cu fiica mea?
Poirot îşi desf cu bra ele, larg.
— Pân acum – nimic.
— Dar ascult , omule, trebuie s fie ceva – o cheie, o fat nu poate
disp rea în aerul rarefiat.
— Tinerele au f cut asta şi alt dat şi o vor face şi de acum încolo.
— În elegi c nu m uit la bani, dac trebuie cheltui i, indiferent cât?
Eu… Eu nu mai pot continua aşa.
P rea cu totul ajuns la marginea disper rii de data asta. P rea mai slab,
iar ochii s i înroşi i vorbeau de nop i nedormite.
— Ştiu cât trebuie s fi i de neliniştit, dar v asigur c am f cut tot ce e
posibil s dau de ea. Aceste lucruri, vai,nu pot fi gr bite.
— Poate c ea şi-a pierdut memoria, ori poate c … Vreau s spun, poate
c s-a îmboln vit. E bolnav !
Poirot se gândi c ştie ce însemna forma întrerupt a propozi iei.
Restarick ar fi vrut s spun : „S-ar putea s fie moart ”.
Se aşez de partea cealalt a biroului şi zise:
— Crede i-m , apreciez neliniştea dumneavoastr şi trebuie s v spun
înc o dat c rezultatele ar fi mult mai rapide dac a i cere sprijinul poli iei.
— Nu! ţuvântul sun exploziv.
— Ei au mai multe mijloace, mai multe piste de investigare. V asigur c
nu e numai o chestiune de bani. Banii nu pot da acelaşi rezultat cum poate s
o fac o organiza ie de înalt competen .
— Omule, n-are rost s discut m în felul sta liniştitor. Norma e fiica
mea – singura mea fiic , carne din carnea mea, sânge din sângele meu.
— Sunte i sigur c mi-a i povestit tot – tot ce-i posibil – despre fiica
dumneavoastr ?
— Ce-aş putea s - i mai spun?
— Asta-i o întrebare pentru dumneavoastr , nu pentru mine. Au fost, de
exemplu, anumite incidente în trecut?
— De exemplu? La ce te referi, omule?
— O istorie precis de instabilitate mental .
— Crezi c … C …
— Cum s ştiu? Cum pot şti?
 — Şi cum s ştiu eu? Întreb Restarick, brusc înverşunat. ţe s ştiu
despre ea? To i aceşti ani, Grace a fost o femeie aspr . O femeie care n-a iertat
sau n-a uitat cu uşurin . Uneori, simt… Simt c ea a fost persoana vinovat
de felul cum a crescut Norma.
Se ridic , p şi încolo şi-ncoace prin camer , apoi se aşez din nou la
birou.
— Desigur, nu trebuia s -mi p r sesc so ia. Ştiu asta. Am l sat-o s
creasc copilul! Dar atunci, în timpul acela, cred c mi-am cerut scuze. Grace
era o femeie de un excelent caracter, devotat Normei. Un paznic cu totul bun
pentru ea. Dar, oare, a fost? A fost, cu adev rat? ţâteva scrisori pe care mi le-a
scris Grace erau ca şi cum degajau mânie şi r zbunare. Ei bine, presupun c
asta-i destul de firesc. Dar, am plecat to i aceşti ani. Trebuia s m întorc mai
des şi s aflu cum creşte copilul. Presupun c am avut o reprobabil conştiin .
Oh, n-au nici un rost scuzele acum.
Întoarse capul.
— Da, cred c atunci când am v zut-o din nou, întreaga atitudine a
Normei era nevrotic , indisciplinat . Am sperat ca ea şi Mary s se în eleag
mai bine, dup pu in timp, dar trebuie s admit şi considerentul c fata nu era
cu totul normal . Am sim it c ar fi mai bine pentru ea s aib o slujb la
Londra şi s vin acas numai la sfârşitul s pt mânii, şi s nu fie for at s
stea cu Mary tot timpul. Dar, unde-i ea, Monsieur Poirot? Unde-i? ţrezi c ar fi
putut s -şi piard memoria? Se aud astfel de lucruri.
— Da, spuse Poirot, asta-i o posibilitate. În starea ei, ar putea r t ci,
aproape inconştient de identitatea ei. Ori, poate a suferit un accident. Asta-i
mai pu in probabil. Pot s v asigur c am f cut toate investiga iile în spitale.
Şi în alte locuri.
— Nu crezi c este… Nu crezi c -i moart ?
— Ar fi mai uşor de g sit moart , decât vie, v pot asigura! V rog s v
calma i, Mr. Restarick. ine i minte, poate c are prieteni de care nu şti i nimic.
Prieteni în oricare parte a Angliei, prieteni pe care i-a cunoscut pe vremea când
locuia cu mama ei sau cu m tuşa ei sau prietene de şcoal , colege de-ale ei.
Toate lucrurile astea iau timp s le decantezi. Poate – trebuie s fi i preg tit –
c este cu un prieten de un anumit fel.
— David Ţaker? Dac m-aş gândi c …
— Nu este cu David Baker! Asta, zise Poirot pe un ton sec, am stabilit-o
înainte de toate.
— Cum pot şti ce prieteni are ea? Oft . Dac o g sesc, când o g sesc – aş
îndep rta-o de toate astea cât mai curând. Am de gând s-o scot din toate astea.
— S-o scoate i din ce?
— Din ara asta. M simt nefericit, monsieur Poirot, nefericit înc de
când m-am reîntors aici. Totdeauna am urât via a din ţity. Munca plicticoas ,
de rutin , de la birou, consulta ii continue cu avoca i şi financiari. Via a care
mi-a pl cut era întotdeauna cu totul alta. ţ l torie, mutare dintr-un loc în
altul, mersul în locuri s lbatice, inaccesibile. Asta-i via a pentru mine. N-aş fi
p r sit-o niciodat . Trebuie s fi trimis dup Norma, s vin la mine şi, aşa
cum spun, când o g sesc, asta am de gând s fac. Deja mi s-au propus diferite
oferte. Da, ei pot avea întreg calabalâcul în condi ii foarte avantajoase. Eu voi
încasa banii în numerar şi m voi întoarce într-o ar care înseamn ceva, sta-
i adev rul.
— Aha! Şi ce v zice so ia dumneavoastr în leg tur cu asta?
— Mary? E obişnuit cu o asemenea via . Doar de acolo vine…
— Unor les femmes cu mul i bani, spuse Poirot, Londra poate s li se
par foarte atractiv .
Telefonul de pe biroul s u sun . Ridic receptorul.
— Da? O, din Manchester? Da. Dac e ţlaudia Reece-Holland, f -mi
leg tura.
Aştept o clip .
— Alo, Claudia. Da. Vorbesc… E o leg tur foarte proast . Nu te aud. Ei
sunt de acord? Ah, p cat… Nu, cred c ai f cut foarte bine. ţorect… În ordine,
atunci. Ia trenul de sear la întoarcere. O s discut m mai mult mâine
diminea .
Repuse receptorul în furc .
— E o fat competent , zise el.
— Miss Reece-Holland?
— Da. Neobişnuit de competent . Îmi ia o mul ime de poveri de pe umeri.
I-am dat, destul de încrez tor carte blanche s trateze aceast afacere din
Manchester, în condi iile pe care le stabileşte ea. Eu, într-adev r, am sim it c
n-aş putea s m concentrez. Şi ea a rezolvat-o peste aştept ri de bine. În
anumite privin e este tot atât de bun ca şi un b rbat.
Se uit la Poirot, brusc revenind la realitate.
— A, da, Monsieur Poirot. Ei bine, m tem c , mai degrab , mi-am
pierdut puterea. Mai ave i nevoie de bani pentru cheltuieli?
— Nu, monsieur. V asigur c voi face tot posibilul s v redau fiica
s n toas şi bine. Am luat toate m surile posibile de precau ie pentru
securitatea ei.
Ieşi prin biroul al turat. ţând ajunse în strad , privi spre cer.
— Un r spuns precis la o întrebare, zise, iat de ce am nevoie.
CAPITOLUL XX
Hercule Poirot privea fa ada casei în stil georgian, plin de demnitate, din
ceea ce fusese pân nu demult o strad liniştit într-un târg de mod veche.
Progresul l-a surprins în mod rapid, iar noul magazin comercial universal Gifte
Shoppe, Margery's Boutique, Peg's Café şi palatul noii b nci aveau, toate, locuri
alese în Croft Road, f r s n v leasc pe strâmta High Street.
Inelul de bronz de la uş era lustruit str lucitor. Poirot b g de seam ,
încuviin ând cu capul. Ap s pe clopo el.
I se deschise, aproape imediat, de c tre o femeie înalt , distins , cu p r
c runt, coafat, într-o manier energic .
— Monsieur Poirot? Sunte i foarte punctual. Intra i.
— Miss Battersby?
— Da. Ea l s uşa larg deschis . Poirot intr . Apoi, îi aşez p l ria pe
cuierul din hol şi-l conduse într-o camer pl cut la vedere, cu perspectiv spre
o gr din înconjurat de un zid îngust.
 Îi f cu semn cu mâna spre un scaun şi se aşez şi ea. Într-o atitudine de
aşteptare. Era clar c Miss Ţattersby nu era una care s piard timp cu
declara ii conven ionale.
— Dumneavoastr sunte i, cred, fosta directoare a şcolii din
Meadowfield?
— Da, m-am pensionat acum un an. În eleg c a i dorit s m vede i în
leg tur cu Norma Restarick. O fost elev .
— Exact.
— În scrisoarea dumneavoastr , zise Miss Ţattersby, nu mi-a i dat şi alte
detalii. Ad ug :
— Pot s spun c ştiu cine sunte i, Monsieur Poirot. De aceea, aş dori şi
alte informa ii. Înainte de a continua s vorbesc. Ave i, de exemplu, de gând s-o
angaja i pe Norma Restarick?
— N-am inten ia asta, nu.
— Cunoscând care este profesia dumneavoastr , în elege i de ce aş vrea
mai multe detalii. Ave i, de pild , vreo recomandare pentru mine din partea
vreunei cunoştin e a Normei?
— Iar şi nu, r spunse Hercule Poirot. M voi explica mai târziu.
— Mul umesc.
— În momentul acesta eu sunt angajat de tat l lui Miss Restarick,
Andrew Restarick.
— A… S-a întors de curând în Anglia, cred, dup mul i ani de absen .
— Da, aşa este.
— Dar nu-mi aduce i o scrisoare de recomandare de la el?
— Nu l-am rugat.
Miss Battersbv îl privi cu un aer întreb tor.
— El a insistat mult s vin cu mine, spuse Hercule Poirot. Asta m-ar fi
stânjenit s v pun întreb rile pe care aş dori s vi le adresez, deoarece se prea
poate ca r spunsurile dv. S -i fi produs durere şi nefericire. Nu e nici un motiv
s i se cauzeze mai mult suferin decât are, deja, parte în acest moment.
— I s-a întâmplat ceva Normei?
— Sper c nu… Deşi exist o astfel de posibilitate. V aminti i fata, Miss
Battersby?
— Îmi amintesc pe toate elevele mele. Am o memorie excelent .
Meadowfield, în orice caz, nu este o şcoal prea mare. Dou sute de fete, nu
mai mult.
— De ce a i demisionat, Miss Battersby?
— Efectiv, Monsieur Poirot, nu pot s v d ce v-ar interesa.
— Nu, nu, pur şi simplu, îmi exprim curiozitatea mea foarte fireasc .
— Am şaptezeci de ani. Nu-i sta un motiv?
— Nu în cazul dumneavoastr , dac e s spun. Mie mi se pare c sunte i
plin de vigoare şi energie, pe deplin capabil s continua i s fi i directoare
înc mul i ani buni de acum încolo.
— Vremurile se schimb , Monsieur Poirot. Nu totdeauna î i place felul
cum se schimb . V voi satisface curiozitatea. Am g sit c am din ce în ce mai
pu in r bdare cu p rin ii. N zuin ele pentru fiicele lor sunt m rginite şi, s fiu
foarte deschis , stupide.
Miss Battersby era, dup cum ştia Poirot, din cercetarea calific rii ei
profesionale, o foarte binecunoscut matematician .
— S nu crede i c duc o via inactiv , zise Miss Ţattersby. Duc o via
în care munca este pentru mine mai mult decât potrivit . Instruiesc studen i.
Iar acum, v rog, pot s ştiu motivul interesului dumneavoastr pentru tân ra
Norma Restarick?
— Este un oarecare prilej de nelinişte. Ea, s-o spun deschis, a disp rut.
Miss Ţattersby continu s priveasc aproape lipsit de interes.
— Serios? Când spune i „disp rut ”, presupun c v referi i c a plecat
de acas , f r s zic p rin ilor unde se duce. Oh, cred c mama ei este
moart , deci f r s -i spun tat lui ei unde pleac . Asta nu-i, într-adev r, ceva
neobişnuit în zilele noastre, Monsieur Poirot. Mr. Restarick n-a apelat la poli ie?
— E de neclintit în leg tur cu acest subiect. Refuz în mod categoric.
— Pot s v asigur c n-am cunoştin unde este fata. N-am auzit nimic
din partea ei. Sigur, n-am nici o ştire de la ea de când a p r sit Meadowfield.
Aşa c nu pot s v ajut în nici un fel.
— sta nu-i exact genul de informa ii pe care le vreau. Doresc s ştiu ce
fel de fat era ea, cum a i descris-o. Nu înf işarea ei personal . Nu m refer la
asta. M refer la personalitatea şi caracterul ei.
— Norma, la şcoal , era o fat perfect obişnuit . F r s str luceasc la
carte, munca ei era mul umitoare.
— Nu era un tip nevrotic?
Miss Battersby se gândi. Apoi, spuse încet:
— Nu, n-aş spune asta. Nu mai mult, adic , decât s-ar fi putut aştepta,
având în vedere situa ia ei de acas .
— V referi i la mama ei boln vicioas ?
— Da, ea venea dintr-o cas dezorganizat . Tat l, c ruia cred c -i era
foarte devotat , a p r sit casa brusc, pentru o alt femeie, fapt care a jignit,
fireşte, pe mama ei. Aceasta, probabil, a tulburat-o pe fiica sa mai mult decât
era nevoie s-o fac prin exprimarea resentimentului ei în mod deschis.
— Poate ar fi mai bine, pentru ceea ce vreau s aflu, dac v-aş întreba ce
p rere ave i despre r posata Mr. Restarick?
— Ce m întreba i este p rerea mea intim ?
— Dac n-ave i nimic împotriv ?!
— Nu, n-am deloc nici o ezitare s v r spund la întrebare. ţondi iile de
acas sunt foarte importante în via a unei fete şi eu le-am studiat, totdeauna,
cât am putut de mult prin s r c cioasele informa ii ce le primesc. Mrs.
Restarick era o femeie, aş zice, demn de respect şi cinstit . Prin siguran de
sine, asprime şi handicapat în via , era extrem de stupid .
— Ei, exclam Poirot recunosc tor.
— Ea era, de asemenea, aş zice, un malade imaginaire. Un tip care vrea
s -şi exagereze durerile uşoare. Tipul de femeie, care se interneaz mereu în
sanatorii. O atmosfer familial nefericit pentru o fat – în special pentru o
fat care n-are nici ea o personalitate prea hot rât . Norma n-avea nici o
ambi ie intelectual însemnat , n-avea nici o încredere în ea îns şi, nu era o
fat c reia s -i recomand o carier . ţeea ce aş fi sperat pentru ea era o slujb
obişnuit , dr gu , urmat de c s torie şi copii.
— N-a i observat – ierta i-mi întrebarea – nici un semn, vreodat , de
instabilitate mental ?
— Instabilitate mental ? R spunse Mrs. Ţattersby, cu aceeaşi întrebare.
Prostii!
— Deci, asta spune i dumneavoastr . Prostii! Şi nu, nevrotic ?
— Oricare tat sau aproape oricare fat , poate fi nevrotic , în special în
adolescen şi la primele ei ciocniri cu lumea. Ea-i înc necoapt şi are nevoie
de îndrumare la primele ei întâlniri cu b rba ii. Fetele sunt atrase în mod
frecvent de tineri complet nepotrivi i, uneori chiar periculoşi. Se pare c nu
exist p rin i, în ziua de azi. Ori sunt prea pu ini, cu t ria de caracter capabil
s le salveze de la asta, aşa c , adesea, trec printr-o perioad de suferin
isteric şi, probabil, fac o c s torie nepotrivit , care sfârşeşte, nu peste mult
timp, prin divor .
— Dar Norma n-a manifestat nici un semn de instabilitate mental ?
Insist Poirot, cu întrebarea sa.
— Ea este o emotiv , dar normal , r spunse Miss Ţattersby. Instabilitate
mental ! Aşa cum spuneam mai înainte – prostii! Probabil c a fugit cu vreun
tân r, s se m rite şi nu-i nimic mai normal decât asta!
CAPITOLUL XXI
Poirot şedea în marele s u fotoliu p trat. Mâinile i se odihneau pe bra ele
fotoliului, ochii priveau spre şemineul din fa , f r s -l vad . Lâng cot era o
m su , iar pe ea, prinse cu grij împreun , erau diferite documente.
Rapoartele de la Mr. Goby, informa ii ob inute de la prietenul s u, inspectorul
şef Neele, o serie de pagini separate sub titlul de „zvonuri, bârf , rumoare” şi
sursele de la care fuseser ob inute.
În acest moment, n-avea nevoie s consulte aceste documente. Le citise,
de fapt, cu toat aten ia şi le l sase acolo în cazul când era nevoie de vreun
detaliu, la care dorea s se refere înc o dat . Acum, c uta s asambleze în
minte tot ce ştia şi ce aflase, deoarece era convins c aceste lucruri trebuie s
formeze o schem . Acolo trebuie s fie o schem . Se gândea din ce unghi, exact,
s o abordeze. El nu era unul din cei care cred cu entuziasm într-o oarecare
intui ie. Nu era o persoan intuitiv , dar avea sentimente. Lucrul important nu
erau sentimentele în sine, ci ceea ce putea s le provoace. ţauza era cea care
interesa; cauza era deseori nu ceea ce gândeai c este. Trebuia de foarte multe
ori s o rezolvi cu ajutorul logicii, al cunoştin elor şi al judec ii lucide.
Ce sim ea el în leg tur cu acest caz – ce fel de caz era? S -l l s m s
înceap de la general, apoi s continue cu particularul. ţare erau factorii
proeminen i ai acestui caz? Banii erau unul din ei, se gândea el, deşi nu ştia
cum. Pentru un motiv oarecare, banii… Se gândea, de asemenea, tot mai mult,
c , undeva, era diavolul! Îl ştia pe diavol! Îl întâlnise mai înainte. Îi ştia mirosul,
gustul, felul cum mergea. Necazul era, c aici nu ştia înc exact unde este!
F cuse paşi siguri în lupta împotriva diavolului. Spera s fie suficien i paşi.
ţeva se întâmpl , ceva progresa, dar care nu era înc terminat. ţineva,
undeva, era în primejdie.
Necazul era c faptele indicau ambele c i. Dac persoana, la care se
gândea c este în pericol, era cu adev rat în pericol, se p rea, dup câte putea
s vad , c nu exist nici un motiv de ce! De ce s fie acea persoan în
primejdie? Nu exista nici un motiv. Dac persoana la care se gândea el c este
în pericol nu era în pericol, atunci întreaga abordare a chestiunii ar putea s fie
complet r sturnat …
Tot ce indica o cale, el trebuie s r stoarne şi s priveasc dintr-un punct
de vedere complet contrar.
L s aceste ra ionamente pentru un moment în cump n şi reveni la
personalit i – la oameni. ţe schem au realizat? ţe rol jucau?
Întâi – Andrew Restarick. El a acumulat pân acum o cantitate de
informa ii considerabil despre Andrew Restarick. Un tablou general al vie ii
sale înainte şi dup ce a plecat în str in tate. Un om agitat, niciodat
r mânând mult timp într-un loc sau perseverând într-un scop, decât dac i-a
pl cut în general. Nimic din omul risipitor, nimic falsificat sau viclean. Probabil
nu avea o puternic personalitate? Slab în multe privin e?
Poirot se încrunt , nesatisf cut. Acest tablou nu se potrivea, oricum, cu
Andrew Restarick, pe care-l întâlnise. Nu slab, nici gras, stenic, cu siguran de
sine, cu acel piept bombat, ochii serioşi, aerul de fermitate. Fusese, de
asemenea, în mod evident, un om de afaceri înfloritor. Bun în slujba sa în anii
de început, f cuse tranzac ii reuşite în Africa de Sud şi în America de Sud. Îşi
sporise ac iunile. Istoria afacerilor cu care s-a întors acas era una a
succesului, nu a rat rii. Şi atunci, cum ar putea s fie o personalitate slab ?
Slab , probabil, când erau implicate femei! F cuse o greşeal în c s torie – se
însurase cu o femeie nepotrivit … Împins la asta, probabil, de c tre familia sa?
Şi, apoi, cunoscuse cealalt femeie! Doar o singur femeie? Ori fuseser câteva
femei? Era greu s g seasc un registru de felul sta dup atât de mul i ani.
Bineîn eles c nu fusese un so necredincios, afemeiat notoriu. Avusese o
familie normal , fusese iubit, dup câte se ştie, de micu a sa fiic . Dar, atunci,
a întâlnit o femeie de care i-a pl cut atât de mult, încât a hot rât s -şi
p r seasc casa şi ara. Fusese o afacere de dragoste adev rat .
Oare se potrivise asta cu vreun motiv în plus? Repulsia fa de munca de
birou, de ţity, de rutina zilnic a Londrei? El se gândea c ar putea fi. Se
potrivea schemei. P rea, de asemenea, a fi un tip singuratic. Tuturor le pl cuse,
atât aici, cât şi în str in tate, dar p rea s n-aib nici un prieten intim. Fireşte,
ar fi fost greu s aib prieteni intimi peste hotare, pentru c niciodat nu s-a
oprit prea mult într-un loc. S-a aruncat într-un oarecare joc, a încercat o
lovitur , a reuşit-o, apoi a obosit şi a continuat undeva, în alt parte. Nomad!
Un pribeag…
Şi, totuşi, asta nu se potrivea cu propriul s u tablou, cu tabloul acestui
b rbat… Un tablou? Cuvântul stârni în mintea sa amintirea tabloului care
atârna în cabinetul lui Restarick, pe peretele din spatele biroului acestuia. Era
un portret al aceluiaşi b rbat de acum cincisprezece ani. ţât de mare diferen
s paser acei cincisprezece ani în b rbatul care şedea acolo? Surprinz tor de
mic , în general! P rul mai înc run it, umerii mai îndesa i, dar tr s turile
caracteristice ale fe ei erau, multe, aceleaşi. O fa hot rât . Un b rbat care
ştia ce vrea, care avea de gând s ob in ce vrea. Un b rbat care-şi asuma
riscuri. Un b rbat cu o anumit asprime.
„De ce”, se întreb el, „adusese Restarick acel tablou la Londra?” Ele
fuseser portretele pereche ale so ului şi so iei! Vorbind strict din punctul de
vedere artistic, trebuiau s r mân împreun . Un psiholog ar fi zis c
Restarick, în mod subconştient, dorea s se despart , înc o dat , de fosta lui
so ie, s se separe de ea? Atunci, se refugia el mental din fa a personalit ii ei,
deşi era decedat ? Un am nunt interesant…
Tablourile au fost, dup câte s-ar putea presupune, scoase de la p strare
împreun cu diverse articole de mobilier ale familiei. Mary Restarick, nu e nici o
îndoial , alesese anumite obiecte personale ca s completeze mobila de la
Crosshedges, pentru care Sir Roderick f cuse loc. Se întreba dac Mary
Restarick, noua so ie, dorise s atârne acea pereche deosebit de portrete. Mai
natural, probabil, era dac ea punea portretul primei so ii în pod. Dar, cuget
el, se putea s nu fi avut pod, ca s depoziteze obiectele nedorite de la
ţrosshedges. Dup câte s-ar putea presupune, Sir Roderick f cuse loc pentru
câteva lucruri de familie, în timp ce perechea care s-a întors din str in tate era
în c utarea unei locuin e potrivite în Londra. Aşa c , asta n-a deranjat mult şi
era mai uşor s atârne ambele portrete. Indiscutabil, Mary Restarick p rea un
gen de femeie sensibil – nu geloas , ori emotiv .
„Toute de même”, se gândi Poirot pentru sine. „les femmes” sunt capabile
toate de gelozie, iar câteodat pe unele, le-ai considera cel pu in potrivite!
Gândurile sale trecur la Mary Restarick şi, în consecin , o lu în
considerare. Ce-l izbea, era faptul, cu adev rat ciudat, c avea atât de pu ine
amintiri despre ea! O v zuse numai o singur dat , şi, într-un fel sau altul, nu-
i f cuse o impresie prea grozav . O anume pricepere, gândi el, şi o anumit …
Cum ar putea-o numi?
— Artificialitate? („Dar trebuie, prietene”, spuse din nou Hercule Poirot,
între paranteze, „trebuie s ai în vedere peruca ei!”).
Era absurd, fireşte, ca s ştii atât de pu in despre o femeie – o femeie
care este priceput şi care poart peruc şi care este atr g toare şi care este
inteligent şi care ar putea s se înfurie! Da, fusese furioas când îl g sise pe
tân rul P un r t cind neinvitat prin casa sa. Se manifestase pe neaşteptate şi
în mod evident. Iar tân rul – cum p ruse? Amuzat, nu mai mult. Dar ea fusese
mânioas , foarte mânioas c -l g sea acolo. Mda, era destul de firesc. El n-ar
fi, în nici un fel, alesul mamei pentru fiica sa…
Poirot îşi întrerupse brusc gândurile, scuturând capul sup rat. Mary
Restarick nu era mama Normei. Nu putea face o criz , nu o putea cuprinde
suferin a cumplit şi neliniştea din cauza unei fiice vitrege, care face un mariaj
nepotrivit şi nefericit, ori care declar c are un copil nelegitim cu un tat
nepotrivit! Ce sim ea Mary Restarick pentru Norma? Probabil c , din capul
locului, era o fat cu totul nesuferit – care s-a înh itat cu un tân r ce avea s
fie, în mod evident, o surs de griji şi nepl ceri pentru Andrew Restarick. Dar,
dup asta? ţe gândise şi sim ise pentru o fiic vitreg care, în mod deliberat şi
aparent încerca s o otr veasc ?
Atitudinea ei p rea s fie una inteligent . Dorise ca Norma s plece din
cas , s fie ea îns şi în afara oric rui pericol; şi s conlucreze cu so ul ei la
aplanarea sau curmarea oric rui scandal în leg tur cu ce se întâmplase.
Norma venea acas pentru un sfârşit de s pt mân , ocazional, ca s p streze
aparen ele, dar via a ei de acum înainte avea s se concentreze la Londra. Chiar
şi atunci când so ii Restarick s-ar muta în casa pe care o c utau, nu i s-ar
propune Normei s locuiasc împreun cu ei. ţele mai multe tinere, în zilele
noastre, locuiesc separat de familiile lor. Aşa fusese aranjat problema şi-n
acest caz.
Afar de eventualitatea când, în ce-l privea pe Poirot, chestiunea
referitoare la persoana care administrase otrava lui Mary Restarick era foarte
departe de a fi aranjat premeditat! ţhiar Restarick credea c fiica sa era cea
care…
Dar Poirot se întreba…
Mintea sa se juca cu posibilit ile tinerei Sonia. ţe f cea ea în acea cas ?
De ce a venit acolo? ţ -i d dea s m nânce lui Sir Roderick din mâna ei, era în
ordine – poate c nu dorea s se întoarc în patria sa?! Poate c planurile ei s
fie pur matrimoniale – b trânii de vârsta lui Sir Roderick se c s toreau, adesea,
cu tinere dr gu e. Într-un sens monden, Sonia putea s fac şi ea acelaşi lucru.
O pozi ie social sigur şi perspectiva unei v duvii apropiate, cu un venit stabil
şi suficient – sau elurile ei erau cu totul diferite?! Plecase spre Kew Gardens cu
hârtiile care-i lipseau lui Sir Roderick, vârâte între paginile unei c r i?!
Devenise suspect pentru Mary Restarick – în ceea ce priveşte activit ile
ei profesionale, loialitatea ei, unde pleca în zilele ei libere şi cu cine se
întâlnea?! Şi atunci, administrase Sonia substan ele care, în doze mici,
cumulate, n-ar fi trezit nici o b nuial , de nici un fel, decât o banal
gastroenterit ?!
Pentru un moment, îi scoase din minte pe oamenii de la Crosshedges.
Ajunse, aşa cum ajunsese Norma, la Londra, şi continu aprecierea celor trei
tinere care împ r eau un apartament.
Claudia Reece-Holland, Frances Cary, Norma Restarick. Claudia Reece
Holland, fiic a unui renumit membru al Parlamentului, bogat , capabil , bine
instruit , atr g toare, secretar de înalt clas . Frances ţary, fiic a unui
avocat de ar , artist , fusese la şcoala de teatru pentru scurt timp, apoi la
Slade, a apucat, de asemenea, s lucreze ocazional la Art ţouncil, acum fiind
angajat la o galerie de art . ţâştiga un salariu bun şi avea leg turi boeme. Îl
cunoştea pe tân rul David Ţaker, deşi, în mod aparent, nu mai mult decât
întâmpl tor. Posibil s fie îndr gostit de el? Acesta era genul de tân r, se
gândea Poirot, nesuferit, în general, de p rin i, oameni ai Bisericii, precum şi de
Poli ie. Unde z cea atrac ia pentru fetele de familie bun . Poirot nu reuşea s
vad . Dar era necesar s recunoasc asta ca un fapt dat. ţe p rere avea el
despre David?
Un tân r atr g tor, cu aerul uşor amuzat şi neruşinat, pe care-l v zuse
prima oar în capul sc rilor la ţrosshedges, îndeplinind o îns rcinare pentru
Norma (sau o recunoaştere personal , cine ştie?). L-a v zut, din nou, când l-a
luat cu maşina sa. Un tân r cu personalitate, dând, fireşte, impresia de
pricepere în ceea ce alege s fac . Şi totuşi, era clar o latur a sa,
necorespunz toare. Poirot ridic una din hârtiile de pe o m su de lâng el şi o
studie. Un palmares prost, deşi nu categoric criminal. Mici fraude la unele
garaje, huliganism, distrugere de bunuri, de dou ori liberat condi ionat. Toate
aceste lucruri erau la mod . Nu intrau în categoria de diavol, a grilei lui Poirot.
Fusese un pictor care promitea, dar a renun at. Era genul care nu lucra serios
nimic. Era înfumurat, mândru, un p un îndr gostit de propria lui înf işare.
Era el ceva mai mult decât atât? Se întreba Poirot.
Întinse o mân şi lu o alt foaie de hârtie, pe care era scris , în grab , în
propozi ii grosolane, conversa ia ce-a avut loc între Norma şi David în
restaurant, aşa cum a putut Mrs. Oliver s şi-o aminteasc . Şi cât de bine
reconstituit era asta? Se mir Poirot. ţl tin din cap, cu îndoial . Niciodat
nu ştiai pân unde putea s ajung imagina ia lui Mrs. Oliver? Îi p sa
tân rului de Norma, într-adev r dorea s se c s toreasc cu ea? Nu era nici o
îndoial în leg tur cu sentimentele ei fa de el. Acesta îi sugerase c s toria.
Dobândise Norma banii ei proprii? Era doar fiica unui om bogat, dar asta nu
era acelaşi lucru cu a fi în posesia averii. Poirot scoase o exclama ie de
sup rare. Uitase s cerceteze condi iile testamentului defunctei Mrs. Restarick.
D du un bobârnac hârtiilor cu noti e. Nu. Mr. Goby nu neglijase aceast nevoie
evident . Mrs. Restarick, aparent, fusese bine între inut de so ul ei în cursul
vie ii. Avusese, în mod evident, un mic venit propriu, care se ridica, probabil, la
o mie de lire sterline pe an. Ea l sase fiicei sale tot ce posedase. Acesta, cu
greu, ar fi reprezentat, gândi Poirot, un motiv de c s torie. Probabil, fiind
singurul s u copil, ea va moşteni o mul ime de bani la moartea tat lui ei, dar
asta nu era deloc acelaşi lucru ispititor acum, pentru un vân tor de avere.
Tat l ei ar putea s -i lase foarte pu in sau deloc, desigur, dac lui nu i-ar
pl cea b rbatul cu care s-ar fi m ritat. Ar decreta el, atunci, c David o iubea,
numai fiindc acesta avea de gând s se însoare cu ea? Şi, totuşi… Poirot
cl tin din cap. Era cam a cincea oar când îl cl tinase. Toate aceste lucruri nu
se legau, nu alc tuiau o schem satisf c toare. Îşi reaminti biroul lui Restarick
şi cecul pe care-l scrisese – evident, s -l cumpere pe tân r – şi tân rul, evident,
dorea s fie cump rat! Astfel c , din nou, nu se potrivea! ţecul fusese
completat, în mod cert, pentru David Baker şi era pentru o foarte mare – într-
adev r, ilogic -sum . Era o sum care putea tenta pe oricare tân r s rac şi f r
caracter. Şi totuşi, el îi sugerase c s toria numai cu o zi înainte. Asta, desigur,
ar putea fi o mişcare în acest joc – o mişcare care s ridice pre ul pe care-l
cerea el. Poirot şi-l reaminti pe Restarick şezând acolo, cu buzele strânse tare.
Trebuie c -şi iubea foarte mult fiica, pentru a pl ti o sum atât de mare şi
trebuie s -i fi fost team , de asemenea, c îns şi fiica sa era aproape hot rât
s se m rite cu acel David.
De la gândurile despre Restarick, Poirot se îndrept spre ţlaudia.
Claudia şi Andrew Restarick. Era şans , pur şans c ea devenise secretara
sa? Trebuia s fie o leg tur între ei! ţlaudia! Se gândi la ea. Trei fete într-un
apartament, apartamentul Claudiei Reece-Holland. Ea fusese cea care
închiriase, ini ial, apartamentul şi-l împ r ise, mai întâi, cu o prieten , o fat
pe care deja o ştia, şi apoi cu o alt fat , cea de-a treia fat . A treia fat ! se
gândi Poirot. Da, mereu revenea la aceasta. A treia fat . Acesta este lucrul la
care ajunsese, în sfârşit. Unde trebuia s ajung . Unde îl condusese toat
elaborarea aceasta de scheme. Spre Norma Restarick.
O tân r care venise s -l consulte în timp ce el şedea la micul dejun. O
tân r c reia i se al turase la mas într-un restaurant, unde ea mâncase de
curând fasole g tit , cu un tân r pe care-l iubea. (Observ c mereu i se pare
c o vede la orele de mas !) Şi ce credea despre ea? În primul rând, ce credeau
ceilal i oameni despre ea? Restarick avea grij de ea şi era cu disperare
neliniştit în leg tur cu ea, cu disperare însp imântat pentru ea. El nu numai
c o suspecta – era chiar sigur, evident, c încercase s-o otr veasc pe so ia sa
cu care s-a c s torit recent. ţonsultase un doctor în leg tur cu ea. Poirot
sim i c i-ar pl cea foarte mult s discute cu acel doctor, dar se îndoia c l-ar
g si undeva. Doctorii erau foarte zgârci i în furnizarea informa iilor medicale,
nu numai unor persoane oarecare, ci unor astfel de persoane demne de toat
încrederea cum sunt p rin ii. Dar, Poirot îşi putea imagina îndeajuns de bine
doctorul care vorbise. Acesta fusese precaut, gândi Poirot, aşa cum sunt
capabili doctorii s fie. Acesta ar fi luat-o pe ocolite, ar fi dat din col în col şi
ar fi vorbit, poate, despre tratamentul medical. Nu accentuase prea evident
latura mental , dar o sugerase în mod cert, ori f cuse aluzie la ea. De fapt,
doctorul, probabil c , în particular, era sigur c asta-i tot ce s-a întâmplat. Dar
el mai ştia foarte mult despre fete isterice, şi c , uneori, se manifestase aşa, nu
ca rezultat al unor cauze mentale, ci, mai degrab , din cauza temperamentului,
geloziei şi isteriei. El nu putea fi nici psihiatru şi nici neurolog. El putea fi un G.
P., care nu şi-a asumat riscul de a pune diagnosticul în leg tur cu ceea ce nu
putea fi sigur, dar sugerase anumite lucruri, f r s atrag aten ia. O slujb
undeva…
— O slujb în Londra, apoi altceva. Mai târziu, poate, tratament la un
specialist?
Oare ce a gândit altcineva despre Norma Restarick? De pild , ţlaudia
Reece-Holland? Nu ştia! Cu siguran , nu, mai ales din pu inul ce-l ştia despre
aceasta. ţlaudia era capabil s ascund orice secret; în mod sigur, nu i-ar fi
sc pat nimic din ceea ce ea în elegea s nu-i scape. Nu d duse nici un semn c
vrea s-o izgoneasc pe fat – ceea ce ar fi putut s fac , dac i-ar fi fost team
de starea ei mental . Probabil c n-a discutat prea mult cu Frances despre
acest subiect, deoarece celeilalte fete i s-a p rut atât de nevinovat faptul c
Norma nu s-a întors la ele dup week-end-ul petrecut acas . ţlaudia fusese
îngrijorat şi sup rat în leg tur cu asta. Era probabil ca ţlaudia s fie
implicat mai mult, decât ap rea, în schem ! Avea cap, gândi Poirot, şi
pricepere… Se întoarse la Norma. Înc o dat reveni la a treia fat . ţare era
locul ei în schem ? Locul care ar concentra, care ar aduna toate piesele
împreun ? Ofelia, se gândi el? Dar acolo erau dou p reri contrare despre ea
exact cum existau şi despre Norma. Era Ofelia nebun sau simula nebunia?
Actri ele îşi exprimaser p reri diferite referitor la cum ar trebui jucat acest
rol… Sau probabil, ar zice el, regizorii. Ei erau cei care descifrau ideile. Era
Hamlet nebun, ori s n tos? Alege i. Era Ofelia nebun sau s n toas ?
Restarick n-ar fi folosit cuvântul „nebun”, nici m car în gând, în leg tur
cu fiica sa. Tulburare mental era expresia pe care prefera toat lumea s-o
foloseasc . ţel lalt cuvânt care fusese întrebuin at pentru Norma era „ c nit”!
„Ea-i pu in c nit ”? „Îi lipseşte ceva, acolo”! „Pu in deficien , dac ştii la ce
m refer.”. Erau „femeile obişnuite” buni judec tori? Poirot se gândi c puteau
fi. Era ceva ciudat în leg tur cu Norma, în mod sigur, dar putea fi ciudat
într-un chip deosebit de cel care p rea. Îşi aminti tabloul pe care-l afişase ea în
camer la el. O tân r de azi, înf işarea modern tip, exact cum arat multe
fete tinere. P r moale, atârnându-i pe umeri, îmbr c mintea f r personalitate,
care l sa cu zgârcenie s se vad genunchii – totul pentru ochii lui demoda i,
ar tându-i-o ca pe o tân r care pretinde s fie copil.
„Îmi pare r u, sunte i prea b trân”!
Poate c era adev rat. O privise cu ochii unui b trân, f r admira ie,
pentru el era exact o fat f r voin a evident de a pl cea, f r cochet rie – o
fat f r nici un sim al propriei feminit i – nici un farmec, nici un mister, nici
seduc ie, care n-avea s ofere nimic, în afar de, poate, sexul pur biologic.
Astfel c e posibil ca ea s fi avut dreptate atunci când l-a condamnat b trân de
drept comun! Nu putea s-o ajute, pentru c n-o în elegea, din cauz c nici
m car n-avea posibilitatea s-o aprecieze. F cuse tot ce i-a stat în putere pentru
ea, dar ce reprezenta asta pân acum? ţe f cuse pentru ea din momentul când
îl rugase? Şi, în mintea sa, r spunsul veni prompt. O p strase în siguran . ţel
pu in asta. Dac fireşte, dorea s fie inut în siguran ?! Acea ilogic
m rturisire! Într-adev r, nu atât de mult o m rturisire, cât o declara ie: „ţred
c , poate, am… S vârşit o crim ”!
Nu te da b tut, fiindc asta era esen a întregii probleme. Asta era
profesiunea sa. S se ocupe de crime, s l mureasc crime, s previn crime!
S fie un bun copoi, care urm reşte pân -n pânzele albe crima. ţrim
declarat . ţrim undeva. A c utat-o şi n-a g sit-o. Schema cu arsenicul în
sup ? O schem cu tineri huligani care se înjunghiau unul pe altul cu cu itele?
Caraghioasa şi sinistra expresie pete de sânge în curte! Un foc tras dintr-un
revolver. În cine şi de ce?
Nu era aşa cum se cuvine s fie o form de crim care s-ar potrivi cu
cuvintele pe care le spusese ea: „Poate c eu am s vârşit o crim ”! Se poticnise
în întuneric, încercând s vad o schem a crimei, încercând s vad unde se
potrivea a treia fat în schem , revenind mereu la aceeaşi nevoie urgent de a
şti cum ar ta cu adev rat aceast fat .
Şi atunci, cu o expresie de nep sare, Ariadne Oliver îi ar tase, aşa cum
gândea el, lumina. Presupusa sinucidere a unei femei de la Borodene
Mansions. Asta s-ar potrivi. Era locul unde-şi avea cea de-a treia fat locuin a.
Trebuie s fie crima de care ea vorbise. Alt crim comis în acelaşi timp ar fi
fost mai mult decât o coinciden ! În plus, nu era nici un semn, nici o urm a
unei alte crime care s se fi comis atunci. Nici un alt deces care putea s o
trimit în mare grab s -l consulte, dup ce a ascultat, la o petrecere, cu
admira ie exagerat , propriile sale crea ii, pe care prietena lui, Mrs. Oliver, le-a
dat lumii. Şi aşa, când Mrs. Oliver l-a informat, într-o manier nep s toare,
despre femeia care se aruncase pe fereastr , i s-a p rut c , în sfârşit, ob inuse
ceea ce c utase.
Aici era cheia, r spunsul la încurc tura sa. Aici va g si ce are nevoie – de
ce, când, unde?!
— Quelle deception, spuse Hercule Poirot, cu voce tare.
Întinse mâna şi alese rezumatul vie ii unei femei, îngrijit dactilografiat –
faptele neâmpodobite ale existen ei lui Mrs. Charpentier. O femeie de patruzeci
şi trei de ani, cu o pozi ie social bun , renumit a fi fost o femeie nest pânit –
dou c snicii – dou divor uri – o femeie c reia i-au pl cut b rba ii. O femeie
care în ultimii ani a b ut mai mult decât era în stare. O femeie care iubea
petrecerile. O femeie care era de acum recunoscut c umbl cu b rba i mult
mai tineri decât ea. Locuind într-un apartament, singur , în Ţorodene
Mansions. Poirot putea în elege şi sim i ce fel de femeie era şi fusese, şi putea
vedea de ce o astfel de femeie s fi dorit s se arunce pe fereastr de la în l ime.
Într-o diminea , devreme, când s-a trezit disperat .
Din cauz c avea cancer, ori credea c are cancer?! Dar, la anchet ,
proba medical dovedise foarte clar c nu era aşa.
ţe dorea el era o cât de mic leg tur cu Norma Restarick. Nu reuşea s-o
g seasc . ţiti din nou printre faptele seci.
Identificarea fusese solicitat de c tre un avocat. Louise ţharpentier, deşi
ea a folosit o form fran uzeasc a numelui de familie – ţarpenter. Pentru c
mergea mai bine cu numele ei de botez? Louise? De ce era numele Louise un
nume familiar? O oarecare men iune întâmpl toare? O expresie? Degetele lui
revenir rapid, cu dib cie, printre paginile dactilografiate. Aha! Iat unde era!
Doar o singur referin . Femeia pentru care Restarick şi-a p r sit so ia avea o
fiic cu numele de Louise Ţirell. ţineva care s-a dovedit a avea o mic
semnifica ie în via a de mai târziu a lui Restarick. Ei s-au certat şi s-au
desp r it dup vreun an. Aceeaşi schem , se gândi Poirot. Ob inând acelaşi
lucru, cum probabil a ob inut totul în cursul vie ii acestei femei deosebite. S
iubeşti cu violen un om, s -i distrugi casa, poate, s tr ieşti cu el şi apoi s te
cer i cu el şi s -l p r seşti. Sim ea sigur, absolut sigur, c aceast Louise
Charpentier era aceeaşi Louise.
Chiar aşa, cum s-a legat Louise cu tân ra Norma? Şi-au reunit soarta
Restarick şi Louise Charpentier, atunci când s-a întors el în Anglia? Poirot se
îndoia. Vie ile lor s-au desp r it cu ani în urm . ţa s -şi fi reunit vie ile, dintr-o
întâmplare, p rea pu in probabil, dac nu imposibil! Fusese o scurt şi, în
realitate, o dragoste nebun , dar trec toare, neimportant . So ia lui actual ar
fi prea pu in geloas pe trecutul so ului ca s doreasc s arunce pe fereastr
pe fosta sa amant . Ridicol! Singura persoan , pe care era în m sur s-o vad
şi care putea fi genul capabil s p streze duşm nie dup atâ ia ani, şi care ar fi
dorit s se r zbune pe femeia care i-a distrus c minul, putea fi prima Mrs.
Restarick. Iar ipoteza asta p rea, în mod extravagant, imposibil şi, oricum,
prima Mrs. Restarick era deja moart !
Telefonul sun . Poirot nu se mişc . În acest moment deosebit nu dorea
s fie deranjat. Avea sentimentul c este pe o pist de un anumit anumit fel…
Dorea s se conving de asta… Telefonul se opri. Bun. Miss Lemon ar putea
face fa acestui violent asalt sonor…
Uşa se deschise şi intr Miss Lemon.
— Mrs. Oliver doreşte s v vorbeasc , zise ea.
Poirot d du din mân , agitat:
— Nu acum, nu acum, te implor! Acum nu pot s vorbesc cu ea!
— Spune c este ceva la care tocmai s-a gândit şi despre care a uitat s
v povesteasc . Despre o hârtie, o hârtie neterminat , care se pare c a c zut
dintr-un sertar de birou într-un camion de transportat mobil . Mai degrab o
poveste incoerent , ad ug Miss Lemon, cu voce în care-şi permise s
introduc o not de dezaprobare.
Poirot d du din mân ca un nebun.
— Nu acum, for el. Te rog, nu acum.
— O s -i spun c sunte i ocupat.
Miss Lemon se retrase.
Pacea coborî înc o dat asupra înc perii. Poirot sim i valurile oboselii
înv luindu-l. Prea mult medita ie. „Trebuie s te destinzi. Da trebuie s te
destinzi, trebuie s elimini încordarea – în destindere trebuie s apar şi
schema”. Era sigur de data asta; nu mai exist nimic ce ar putea afla din afar .
Trebuie s apar din untru.
*
**
Şi, aproape brusc – exact când pleoapele i se odihneau în somn – ap ru…
Totul era acolo – aşteptându-l pe el! O s rezolve totul. Da, ştia acum. Toate
buc elele erau acolo, buc i şi piese nelegate, toate îns potrivindu-se! O
peruc , un tablou, cinci diminea a, femei şi coafurile lor. P unul – toate
conducând la expresia cu care începuse:
A Treia Fat …
„Poate c eu am comis o crim …” Desigur! Îi venir în minte câteva
versuri pentru copii, caraghioase. Le repet cu voce tare:
Bat toba în butoi, trei oameni, Ghici cine ar putea sa fie ei?
Un m celar, un brutar, un f uritor de sfeşnice…
Ce prostie, nu-şi amintea ultimul vers.
Un brutar, da, un m celar, într-un mod exagerat…
Încerc s scoat o parodie feminin :
Fr mânt un cozonac, fr mânt , trei fete într-un apartament, Ghici cine
ar putea s fie ele?
O Asistent Personal şi o tân r de la Slade, Şi a Treia Fat este o…
Intr Miss Lemon.
„Ah, îmi amintesc acum „«Şi cu to ii au ieşit, dintr-un imaginar CARTOF»
„
Miss Lemon îl privi, neliniştit .
— Dr. Stillingfleet insist s v vorbeasc imediat. Zice c e urgent.
— Spune-i Dr. Stillingfleet c poate… Dr. Stillingfleet ai spus?
O concedie, ridic receptorul.
— Da, eu sunt! Poirot la telefon. S-a întâmplat ceva?
 — Ea a plecat de la mine.
— Ce?
— Aşa cum a i auzit. A plecat. A ieşit pe poarta principal .
— Dumneavoastr a i l sat-o s plece?
— Ce altceva puteam s fac?
— Putea i s-o opri i.
— Nu.
— S-o l sa i s plece a fost o nebunie.
— Nu.
— Nu în elege i.
— Asta a fost în elegerea. S plece oricând liber .
— Nu în elege i ce poate fi complicat.
— Foarte bine, atunci, nu în eleg! Dar ştiu ce fac eu! Iar dac n-o l sam
s plece, toat munca mea cu ea s-ar fi irosit. Am lucrat cu ea. Treaba
dumneavoastr şi treaba mea nu sunt una şi aceeaşi. Noi n-am ieşit în oraş
pentru acelaşi lucru. V spun, eram plecat undeva. Plecat undeva, aşa c eram
sigur c n-o s plece dup mine.
— A, da. Şi atunci, mon ami, ea a plecat.
— Sincer s fiu, nu pot s în eleg. Nu pot s v d de ce s fie re inut .
— S-a întâmplat ceva.
— Da, dar ce?
— Cineva pe care a v zut, cineva care i-a vorbit, cineva care a descoperit
unde este.
— Nu v d cum putea s se întâmple asta… Dar, ce se pare c nu vede i
este c ea-i o persoan liber . Trebuia s fie o persoan liber .
— Cineva a venit la ea. Cineva a descoperit unde era. A venit vreo
scrisoare, o telegram , un telefon?
— Nu, nimic de felul sta. De asta sunt foarte sigur.
— Atunci, cum… Sigur c da! Ziarele. Ave i ziare, presupun, în acest
stabiliment al dumneavoastr ?
— Fireşte. Via a de fiecare zi, normal , iat ce sus in în locul meu de
afaceri.
— Atunci e clar cum le-a ob inut. Via de fiecare zi, normal . ţâte ziare
cump ra i?
— Cinci. El le numi pe cele cinci.
— Când a plecat fata?
— Azi-diminea . La zece şi jum tate.
— Exact, dup ce-a citit ziarele. Pentru început e suficient de bine. Care
ziar obişnuia s -l citeasc ?
— Nu cred c avea vreo preferin anume. Uneori unul, alteori altul,
câteodat pe toate… Alt dat , îşi arunca numai privirea pe ele.
— Ei bine, n-am timp de pierdut discutând.
— Crede i c ea a v zut vreun anun sau ceva de genul sta?
— Ce alt explica ie ar putea fi? La revedere, acum nu pot s spun mai
mult. Trebuie s caut. Trebuie s caut un anumit anun şi apoi s merg mai
departe, repede…
 Puse receptorul în furc .
— Miss Lemon, adu-mi dou ziare. Morning News şi Daily Cornet.
Trimite-l pe Georges s le cumpere pe toate celelalte…
În timp ce r sfoia ziarele la Mica publicitate şi le citea cu grij , îşi
urm rea firul gândurilor. „S fie la timp! Trebuie s fie la timp… A fost deja o
crim ! O s urmeze înc una! Dar el, Hercule Poirot, o s-o previn … Dac va fi
la timp… El era Hercule Poirot, r zbun torul nevinov iei. N-a spus el (iar
oamenii au râs când a zis asta): – „Eu nu aprob crima”! Ei au considerat asta
un adev r spus pe jum tate. Dar nu era un adev r spus pe jum tate. Era o
simpl declara ie, de fapt, f r melodram . „El nu aprob crima!”
George intr cu un vraf de ziare.
— Sunt toate din diminea a asta, domnule.
Poirot se uit la Miss Lemon, care st tea al turi, aşteptând s fie
operativ .
— Caut prin astea pe care le-am verificat eu, s vezi dac nu mi-a
sc pat ceva.
— V referi i la mica publicitate?
— Da. M gândeam c ar putea fi numele David, poate. Numele unei fete.
O porecl sau un nume de r sf . Ei n-ar folosi Norma. Un apel pentru ajutor,
probabil, ori pentru o întâlnire.
Miss Lemon lu ziarele supus , dar cu oarecare dezgust. Acesta nu era
felul ei de eficien , dar, pentru moment, n-avea s -i dea altceva de lucru. El
însuşi începu s citeasc Morning ţhronicle. Acesta era câmpul cel mai mare
de cercetat. Trei coloane întregi de anun uri. Se aplec peste foaia deschis .
„O doamn care dorea s scape de mantoul ei de blan … Pasageri pofti i
într-o c l torie cu autocarul peste hotare… ţas dr gu , de epoc , de
vânzare… Pensiune… Copii înapoia i… ţiocolat de cas … Julia. Nu te voi uita
niciodat . Al t u pentru totdeauna”. Asta era mai mult decât genul de lucruri
pe care-l c uta. Îl lu în considerare dar trecu mai departe. „Mobil Louis XV…
Femeie între dou vârste pentru ajutor administrare hotel… În necaz, disperat.
Trebuie s te v d. Vino la apartament, ora 4:30, nu neglija. ţodul nostru
Goliath”.
Auzi sunând clopo elul de la uş exact când striga:
— Georges, un taxi.
Îmbr c paltonul şi ieşi în hol, tocmai când George deschidea uşa
principal şi se ciocnea cu Mrs. Oliver. To i trei luptau s se descurce în holul
îngust.
CAPITOLUL XXII
Frances Cary, ducându-şi sacul de dormit, cobora pe Mandeville Road,
sporov ind cu prietena pe care tocmai a întâlnit-o la col ul ce da spre corpul de
cl diri Ţorodene Mansions.
— Într-adev r, Frances, e ca şi cum ai locui într-o închisoare, blocul sta.
Wormwood Scrubs sau altceva asem n tor.
— Prostii, Eileen. Î i zic eu, sunt teribil de confortante aceste
apartamente. Sunt foarte fericit şi ţlaudia este o persoan splendid , cu care
s împar i locuin a – niciodat nu te deranjeaz . Şi tot ea a aranjat o femeie cu
ziua, minunat . Apartamentul e, cu adev rat, foarte dr gu între inut.
— Sunte i numai voi dou ? Am uitat. Nu ave i a treia fat ?
— O, ba da, dar se pare c ne-a p r sit.
— Vrei s spui c nu-şi pl teşte chiria?
— Oh, cred c -i în ordine cu chiria. Cred c -i în combina ie cu un
prieten.
Eilleen pierdu interesul pentru acest subiect. Prietenii erau o chestiune
prea important , fireşte.
— De unde vii acum?
— Din Manchester. S-a deschis o expozi ie de pictur . Succes grozav.
— Chiar pleci la Viena luna viitoare?
— Da, cred c da. E deja fixat. Mai degrab nostim.
— N-ar fi groaznic dac ar fi furate unele tablouri?
— Oh, toate sunt asigurate, r spunse Frances. Oricum, toate care sunt
cu adev rat valoroase.
— Cum s-a prezentat expozi ia lui Peter?
— M tem c nu teribil de bine. Dar, a fost o cronic destul de bun a
criticului de la The Artist şi asta conteaz mult.
Frances coti spre Borodene Mansions, iar prietena ei îşi continu drumul
mai departe, pe şosea, unde locuia într-o c su transformat dintr-un grajd.
Frances spuse „Ţun seara” portarului şi urc cu liftul la etajul şase. Merse de-
a lungul coridorului, fredonând o mic melodie.
Introduse cheia în uşa apartamentului. În hol, înc , era aprins lumina.
ţlaudia mai avea o or şi jum tate pân când se întorcea de la birou. Dar, în
sufragerie, a c rei uş era întredeschis , lumina era aprins .
Frances zise cu voce tare:
— Lumina-i aprins . ţe ciudat.
Se dezbr c de palton, arunc sacul de dormit, deschise larg uşa şi
intr …
Atunci se opri împietrit . Gura i se deschise, apoi se închise. În epeni cu
totul – ochii-i priveau fix la figura care z cea întins pe podea; apoi, se ridicar
încet spre oglinda de pe perete, care îi reflecta fa a izbit de groaz .
Sim i nevoia s trag adânc aerul în piept. Paralizia de moment
disp ruse, îşi r sturn capul pe spate şi ip . Împiedicându-se de sacul de pe
hol şi lovindu-l, îl d du la o parte, ieşi alergând din apartament pe coridor şi
b tu ca turbat la uşa apartamentului vecin.
Deschise o femeie mai în vârst .
— Ce Dumnezeu…
— Acolo-i cineva mort… Cineva mort. Şi, cred c -i cineva pe care-l ştiu…
David Baker. Zace pe podea… ţred c -i înjunghiat… Trebuie s fi fost
înjunghiat. Acolo-i sânge… Sânge peste tot.
Începu s plâng în hohote isterice. Miss Jacobs o scutur , o linişti, o
împinse s stea pe o canapea şi spuse autoritar:
— Linişteşte-te, acum! Î i dau nişte coniac. Şi lovi o sticl pe care o inea
în mân . Stai acolo şi bea.
 Miss Jacobs nu era genul de femeie care s ipe în gura mare. Se opri
exact în cadrul uşii, cu gura f cut pung . Pe podea z cea un tân r bine f cut,
cu mâinile larg desf cute şi p rul castaniu rev rsat pe umeri. Purta o hain de
catifea de un roşu stacojiu, iar c maşa sa alb era p tat de sânge. Tres ri,
fiind conştient c mai are o persoan cu ea în înc pere. O tân r st tea în
picioare rezemat de perete, marele Arlechin p rea s fac un salt peste cerul
pictat.
Tân ra era îmbr cat cu o rochie de lân , alb , iar p rul ei castaniu îi
atârna ml dios de o parte şi de alta a fe ei. În mân inea un cu it de buc t rie.
Miss Jacobs se uit fix la ea şi ea se uit fix la Miss Jacobs.
Atunci, vorbi cu glas liniştit, ca dup o adânc chibzuial , parc
r spundea cuiva care o întrebase:
— Da, eu l-am ucis… Sângele s-a scurs de pe cu it pe mâinile mele. M-
am dus la baie s m sp l – dar, v da i seama c nimeni nu se poate sp la de
un fapt ca acesta? Şi, apoi, m-am reântors aici s v d dac e cu adev rat real.
Este, aşa-i! S racu' David… Presupun c eu trebuie s fi f cut… Miss Jacobs
se c zni, cu pu ine şanse, s scoat câteva vorbe. În timp ce le pronun a, se
gândea cât de ridicol sun !
— Adev rat? De ce a trebuit s faci un lucru ca sta?
— Nu ştiu… Cel pu in – presupun c … Într-adev r… El era în mare
încurc tur . El a trimis dup mine – şi am venit… Dar, am vrut s m lase în
pace, s fiu liber . Am dorit s scap de el. Nu-l iubeam cu adev rat.
L s cu itul din mân , cu grij , pe mas şi se aşez pe un scaun.
— E riscant, nu? Zise ea. S ur şti pe cineva… E riscant, deoarece nu ştii
ce ai putea s faci… Ca Luise…
Apoi, continu liniştit:
— N-ar fi mai bine s suna i la poli ie?
Supus , Miss Jacobs form 999.
*
**
Acum, existau şase persoane în camer , cu Arlechinul de pe perete.
Trecuse mult timp. Poli ia venise şi plecase.
Andrew Restarick şedea ca o stan de piatr . O dat sau de dou ori rosti
aceleaşi cuvinte: „Nu pot s cred…” Chemat telefonic sosise de la birou
împreun cu ţlaudia Reece-Holland. În felul ei liniştit fusese f r încetare de
folos. A convocat telefonic pe avoca i, a sunat la Crosshedges şi la dou firme
de agen i de stat, ca s încerce s intre în leg tur cu Mary Restarick. I-a dat
lui France Cary un calmant şi a trimis-o s se culce.
Hercule Poirot şi Mis. Oliver şedeau unul lâng altul, pe canapea.
Sosiser în acelaşi timp cu poli ia.
Ultimul dintre cei care trebuiau s soseasc , când aproape to i ceilal i
plecaser , fusese un om liniştit, cu p rul c runt şi manier delicat ,
inspectorul şef Neele de la Scotland Yard, care l-a salutat pe Poirot cu o uşoar
înclinare a capului şi a fost prezentat lui Andrew Restarick. Un tân r înalt, cu
p rul roşcat, st tea în picioare la fereastr , privind în jos, în curte.
 „ţe aşteptau cu to ii?” se întreba Mrs. Oliver. Cadavrul fusese dus;
fotografii şi al i ofi eri de poli ie şi-au f cut munca lor, ei înşişi, dup ce s-au
îngr m dit în dormitorul ţlaudiei, au revenit în sufragerie, unde trebuiau s
aştepte, a presupus ea, s soseasc omul de la Scotland Yard.
— Dac dumneavoastr vre i s m l sa i s plec… Îi zise Mrs. Oliver,
nesigur .
— Nu sunte i Mrs. Ariadne Oliver? Nu, dac n-ave i nimic împotriv , v-aş
ruga mai curând s r mâne i. Ştiu c nu este pl cut…
— N-am impresia pl cerii, într-adev r!
Mrs. Oliver închise ochii – s vad întrega problem din nou. P unul
mort atât de pitoresc, încât p rea un personaj de teatru. Şi fata – fata fusese
diferit – nu acea Norma nesigur din ţrosshedges – Ofelia neatractiv – cum o
numise Poirot – ci aproape o figur de tragic demnitate – acceptându-şi soarta.
De cum sosise la fa a locului, Poirot întrebase un poli ist-gradat dac ar
putea s dea dou telefoane. Unul trebuia s fie la Scotland Yard şi poli istul i-
a permis, dup ce a f cut o verificare preliminar , l muritoare la telefon.
Sergentul îl îndrumase pe Poirot s telefoneze de la aparatul din dormitorul
Claudiei, iar el se conformase, închizând uşa în spatele s u.
Sergentul continuase s priveasc b nuitor, murmurând subordonatului
s u:
— Cei de la Scotland Yard zic c -i în regul . Eu, îns , m întreb, cine-i?
Figur cam ciudat , micul individ!
— Str in, nu? Ar putea fi de la Direc ia Special ?
— Nu cred. A dorit s vorbeasc cu inspectorul şef Neele.
Ajutorul s u şi-a ridicat sprâncenele şi şi-a st pânit un fluierat de
mirare.
Dup ce telefon şi celei de-a doua persoane, Poirot redeschise uşa şi-i
f cuse semn cu mâna lui Mrs. Oliver, care st tea siderat dar calm , în
buc t rie, s -l urmeze. Se aşezaser amândoi, unul lâng altul pe patul
Claudiei Reece-Holland.
— Aş dori s putem face ceva, a spus Mrs. Oliver totdeauna gata de
ac iune.
— R bdare, chère madame!
— Eşti sigur c po i face ceva?
— Da, sunt! Am telefonat oamenilor pe care era necesar s -i sun. Aici nu
putem face nimic pân când poli ia nu-şi va termina investiga iile preliminare.
— Cui i-ai telefonat, dup inspector? Tat lui ei? Nu poate s vin s-o ia
pe cau iune?
— Liberarea pe cau iune e pu in probabil , atunci când este vorba de
crim , spuse Poirot sec. Poli ia a notificat deja tat lui ei. Au ob inut num rul
de la Miss Cary.
— Unde-i Francis Cary?
— În eleg c are istericale în apartamentul vecin, al lui Miss Jacobs. Ea a
fost cea care a descoperit cadavrul. Se pare c-a tulburat-o. A fugit de aici,
ipând.
— Ea-i artista, nu? Claudia şi-ar fi p strat cump tul.
 — De acord cu tine. O foarte echilibrat tân r .
— Atunci, pe cine ai sunat?
— Întâi, aşa cum poate ai auzit, pe inspectorul şef Neele, de la Scotland
Yard.
— Tipul sta va veni şi se va amesteca în afacerea asta?
— Nu vine s se amestece. El a fost ultimul care a f cut anumite
investiga ii pentru mine şi care ar putea face lumin în aceast problem .
— O, în eleg… Pe cine altcineva ai sunat?
— Pe Dr. John Stillingfleet.
— Cine-i acesta? A, psihiatrul… ţa s spun c s raca Norma este
nebun de legat şi nu poate fi oprit s ucid oameni?
— Competen a lui îl îndrept eşte s furnizeze dovezi care ar avea efect,
dac e necesar, în instan .
— Ştie ceva în leg tur cu ea?
— Aş zice… O mul ime! Era în grija lui din ziua când ai g sit-o în
restaurantul Shamrock.
— Cine a trimis-o acolo? Poirot zâmbi:
— Eu am regizat o mul ime de aranjamente la telefon, înainte de a veni
s m întâlnesc cu tine la restaurant.
— Ce? Tot timpul am fost atât de dezam git de tine şi am inut s te
îndemn s faci ceva… Iar tu ai f cut aranjamente?! Şi nu mi-ai spus niciodat !
Serios, Monsieur Poirot! Nici un cuvânt! ţum de ai putut s fii aşa… Aşa de
egoist?
— Nu te înfuria, madame, te rog. ţe am f cut, am f cut ca s fie cel mai
bine.
— Oamenii, totdeauna, zic aşa, când au f cut ceva, îndeosebi ceva care te
înfurie. Ce altceva ai mai pus la cale?
— Am aranjat ca serviciile mele s fie acceptate de tat l ei, astfel încât s
pot face demersurile necesare pentru siguran a ei.
— Referitoare la acest Dr. Stillingwater?
— Stillingfleet. Da!
— Cum Dumnezeu ai reuşit asta? Nu m-aş fi gândit nici un moment c ai
fi genul de om pe care tat l ei l-ar alege s prepare toate aceste aranjamente.
Pare s fie genul de om care ar fi foarte b nuitor cu str inii.
— L-am f cut s accepte silit – aşa cum un scamator scoate o carte. I-am
solicitat o scurt vizit , sus inând c am primit o scrisoare de la el, prin care
m ruga s procedez aşa cum am procedat.
— Şi te-a crezut?
— Fireşte, i-am ar tat scrisoarea. Era dactilografiat pe hârtie cu antetul
firmei lui şi semnat cu numele s u – deşi, aşa cum mi-a ar tat, scrisul nu era
al lui.
— Vrei s spui c , de fapt, tu ai scris scrisoarea?
— Da. Am judecat în mod corect c asta i-ar trezi curiozitatea şi c el ar
dori s m vad . Am realizat atât de mult, pentru c am avut încredere în
propriile mele talente
— I-ai spus ce ai de gând s faci în leg tur cu acest Dr. Stillingfleet?
 — Nu. N-am spus nim nui. Era periculos, în elegi?
— Periculos pentru Norma?
— Pentru Norma sau Norma era periculoas pentru altcineva! De la
începutul începuturilor au existat întotdeauna dou posibilit i. Faptele ar
putea fi interpretate în ambele feluri. Tentativa de otr vire a lui Mrs. Restarick
nu convingea – s-a amânat prea mult, nu a fost o tentativ de omor serioas .
Apoi, a existat o relatare neclar a unui foc de revolver tras aici, în Ţorodene
Mansions – şi o alt poveste a cu itelor de buzunar cu resort şi a petelor de
sânge. Tot timpul când se întâmplau aceste lucruri, Norma nu ştia nimic
despre ele, nu putea s -şi aminteasc et cetera. Ea g seşte arsenic într-un
sertar – dar nu-şi aminteşte s -l fi pus acolo. Pretinde c a avut lapsus de
memorie, c a pierdut perioade lungi de timp când nu-şi mai aminteşte nimic
din ce f cea. Aşa c trebuie s te întrebi – este ceea ce spune ea adev rat, ori,
pentru anume motive, inventeaz ? Este ea o poten ial victim a unui complot
monstruos şi poate nebunesc – ori este ea îns şi aceea care este spiritul
mişc tor? Zugr veşte ea îns şi un tablou al ei, ca o fat suferind de
instabilitate mintal , ori are ea crima în minte, cu o ap rare a responsabilit ii
micşorate?
— Ast zi a fost altfel, remarc încet Mrs. Oliver. N-ai observat? Cu totul
altfel. Deloc… Deloc pierdut .
Poirot încuviin din cap.
— Nu Ofelia – Ifigenia.
Un zgomot de agita ie din apartament ab tu aten ia amândurora.
— Crezi… Mrs Oliver se opri. Poirot alerg la fereastr şi se uit în jos, în
curte. Acolo era tras o ambulan .
— Au de gând s -l duc de aici? Întreb Mrs. Oliver cu o voce tremurat .
Şi, apoi, ad ug cu brusc p rere de r u. S racul P un.
— Era un ins prea pu in pl cut, spuse Poirot cu r ceal .
— Era foarte decorativ… Şi aşa de tân r, zise Mrs. Oliver.
— Asta-i foarte suficient pentru les fammes. Poirot deschise uşa
dormitorului cu grij , s nu fac zgomot prea mare, în timp ce se uita atent
afar .
— Scuz -m dac te p r sesc o clip , spuse el.
— Unde pleci?
— Dori s afle Mrs. Oliver, b nuitoare.
— Am în eles c asta nu-i o chestiune, considerat în ara asta, delicat ,
spuse Poirot cu reproş.
— Şi asta nu-calea spre loo, rosti ea sottovoce, dup el, în acelaşi timp
uitându-se cu un ochi în cr p tura uşii.
Se întoarse la fereastr , s observe ce se întâmpl jos.
— Mr. Restarick tocmai a sosit cu un taxi, remarc ea, când Poirot s-a
strecurat, înapoi, calm în camer , dup câteva minute şi Claudia a venit cu el.
Ai reuşit s intri în camera Normei sau unde ai dorit, într-adev r, s te duci?
— Camera Normei este ocupat de poli ie.
— Cât de enervant trebuie s fie pentru tine. ţe cari în, cum s -i spun,
genul sta de dosar negru pe care l-ai adus în mân ?
 Poirot, la rândul lui, r spunse cu o întrebare.
— Ce ai b gat în sacoşa aia cu cai persani pe ea?
— Sacoşa mea de pia ? Numai câteva pere, din întâmplare.
— Atunci, dac -mi permi i, î i voi încredin a acest dosar. Te rog, s nu fii
dur cu el, ori s -l şifonezi.
— Ce-i sta?
— Ceva ce speram s descop r – şi pe care l-am g sit. Ei, lucrurile încep
s se rezolve de la sine. El se referea la zgomotele sporite ale activit ii ce se
desf şura.
ţuvintele lui Poirot o izbir pe Mrs. Oliver, ca fiind mult mai mult
descriptive, decât ar fi fost cuvintele englezeşti. Forfota şi zgomotul din jur erau
infernale. Restarick, cu vocea lui puternic şi mânioas ! ţlaudia, vorbind la
telefon! O privire fugar a unui stenograf poli ist, care s-a dus la uşa
apartamentului vecin s ia declara ii de la Frances Cary şi de la o persoan
legendar , pe nume Miss Jacobs. Venirea şi plecarea, cu treburi ordonate şi o
plecare final a doi b rba i cu aparatele de fotografiat…
Apoi, pe neaşteptate, incursiunea brusc în camera ţlaudiei a unui tân r
înalt, deşirat şi cu p r roşcat. F r s -i dea vreo aten ie lui Mrs. Oliver, îi vorbi
lui Poirot:
— Ce-a f cut? ţrim ? ţine este? Prietenul?
— Da.
— Recunoaşte?
— S-ar p rea c da.
— A zis ea aşa, în cuvinte categorice?
— N-am auzit-o s se manifeste cum spui. N-am avut deloc norocul s-o
întreb ceva.
Un poli ist b g capul pe uş .
— Dr Stillingfleet? Întreb acesta. Medicul legist ar dori o vorb cu
dumneavoastr .
— Dr. Stillingfleet încuviin din cap şi-l urm afar din înc pere.
— Deci, sta-i Dr. Stillingfleet, constat Mrs. Oliver. Se gândi câteva
clipe: E chiar el, nu?
CAPITOLUL XXIII
Inspectorul şef Neele trase spre el o foaie de hârtie, f cu câteva însemn ri
pe ea, privi în jur la ceilal i oameni din camer . Vocea lui era însufle it şi
oficial .
— Miss Jacobs? Întreb el. Privi spre poli istul care st tea lâng uş .
Sergent Conolly, ştiu, i s-a luat declara ia. Dar aş dori s -i pun câteva
întreb ri.
Miss Jacobs fu condus în înc pere câteva clipe mai târziu. Neele se
ridic , destul de curtenitor, s o salute.
— Sunt inspectorul şef Neele, se prezent el, strângându-i mâna. Îmi
pare r u c v deranjez pentru a doua oar . Dar, de data asta, este neoficial.
Vreau doar s -mi fac o imagine mai clar despre ceea ce a i v zut şi auzit, în
mod exact. M tem c poate fi dureros…
 — Dureros, nu, îl întrerupse Miss Jacobs, acceptând scaunul ce îl oferi
el. A fost un şoc, desigur. Dar, n-a atras dup sine nici o emo ie. Ad ug : Se
pare c a i ridicat lucrurile.
El presupuse c se referea la ridicarea cadavrului.
Ochii ei, cu priviri atât de critice, cât şi pline de aten ie, trecur uşor
peste oamenii care erau aduna i, înregistrând, pentru Poirot, o sincer uimire
(Dumnezeule, ce-i asta?); pentru Mrs. Oliver o curiozitate amestecat : o ciudat
apreciere pentru ceafa roşcat a Dr. Stillingfleet; o recunoaştere prietenoas
pentru ţlaudia c reia se învrednici s -i acorde un uşor salut, cu o înclinare a
capului; în sfârşit, o lic rire de compasiune pentru Andrew Restarick.
— Dumneavoastr trebuie s fi i tat l fetei, i se adres ea lui Restarick.
Nu prea e momentul s primi i condolean e de la str ini ca mine. Ar fi mai bine
s le l s m nerostite. Lumea în care tr iam în zilele noastre e de condamnat,
aşa mi se pare mie. Fetele înva prea mult, dup p rerea mea.
Apoi, îşi întoarse fa a calm spre Neele.
— Ce-a i spus?
— Aş dori, Miss Jacobs, s -mi spune i cu cuvintele dumneavoastr exact
ce a i v zut şi a i auzit.
— N d jduiesc c m voi abate de la ceea ce am spus mai înainte, spuse
Miss Jacobs, în mod neaşteptat. Lucrurile se interpreteaz , şti i… Încerci s
faci o descriere cât se poate de exact şi atunci foloseşti mai multe cuvinte. Nu
cred c cineva nu este, uneori, mai pu in exact, m gândesc c , în mod
inconştient, po i ad uga lucruri pe care, crezi c , poate, le-ai v zut sau trebuie
s le fi v zut sau s le fi auzit. Dar, o s fac tot ce-mi st în putin .
Totul a început cu ipete. M-am înfiorat. M-am gândit c cineva trebuie
s fi fost r nit. Aşa c , deja m îndreptasem c tre uş , când cineva a început
s bat în ea şi s strige-ntr-una. Am deschis-o imediat şi am v zut c era una
din vecinele mele de apartament – una din cele trei tinere care locuiesc la
num rul şaizeci şi şapte. M tem c nu-i ştiu numele, deşi o cunosc din vedere.
— Frances Cary.
— Era foarte incoerent şi bâlbâia ceva despre cineva care este mort –
cineva cunoscut… David Cutare – nu i-am re inut ultimul nume. Ea plângea cu
hohote şi tremura toat . Am adus-o în untru, i-am dat nişte coniac şi m-am
dus s v d cu ochii mei.
To i sim eau c întreaga via , Miss Jacobs numai asta ar fi f cut.
— Dumneavoastr şti i ce am g sit. Mai e nevoie s descriu?
— Poate, dar pe scurt.
— Un tân r, unul din aceşti tineri moderni – îmbr c minte b t toare la
ochi şi p r lung. Z cea pe podea şi era, în mod evident, mort! ţ maşa avea o
pat înt rit de sânge.
Stillingfleet se agit ! Întoarse capul şi privi cu putere la Miss Jacobs.
— Apoi, am devenit conştient c în înc pere era o fat . inea în mân
un cu it de buc t rie. P rea destul de calm şi st pân pe sine – cu adev rat şi
cu totul deosebit de straniu, fa de situa ie…
Stillingfleet interveni:
— A spus ceva?
 — A spus c fusese în baie s spele sângele de pe mâini – şi apoi a zis:
„Dar, nu po i s speli lucruri ca sta, nu?”
— Ieşi, pat blestemat , de fapt.
— Nu pot spune c ea mi-a reamintit de Lady Macbeth. Era – cum s m
exprim – perfect potolit . A l sat cu itul jos, pe mas şi s-a aşezat pe un scaun.
— Ce altceva a mai spus? Întreb inspectorul şef Neele, aruncându-şi
ochii pe o not mâzg lit din fa a lui.
— Ceva despre ur . ţ era riscant… S ur şti pe cineva.
— A zis ceva despre „s racul David”? Nu? Ori aşa a i spus
dumneavoastr sergentului ţonolly. Şi c dorea s fie liber fa de el, c nu-l
iubea…
— Am uitat asta. Da, a spus ceva în leg tur cu asta, c el a determinat-
o s vin aici – de asemenea şi ceva despre Louise…
— Ce a zis despre Louise? ţel care întreb fusese Poirot, aplecându-se
brusc în fa . Miss Jacobs îl privi cu îndoial .
— Nimic, de fapt, doar a men ionat acest nume. „ţa Louise”, a spus ea.
Apoi, s-a oprit. Asta era ceea ce zisese referitor la faptul c era riscant s ur şti
oamenii…
— Şi apoi?
— Apoi, mi-a spus, destul de calm, c aş face bine dac aş suna la
poli ie. Ceea ce am şi f cut. Noi, doar atât…
— Am şezut acolo pân ce au sosit ei… Am considerat c e de datoria
mea s n-o p r sesc. N-am discutat nimic. Ea p rea absorbit de gânduri, iar
eu, ei bine, sincer vorbind, nu puteam s m gândesc la anume ceva de
discutat.
— V-a i putut da seama sau nu, c este instabil mental? Întreb Andrew
Restarick. V-a i putut da seama c nu ştie ce a f cut sau de ce, s racul copil?
Vorbea rug tor – plin de speran .
— Dac e sau nu e un semn de instabilitate mental s apari perfect
calm şi st pânit dup comiterea unei crime, atunci voi fi de acord cu
dumneavoastr .
Miss Jacobs vorbea cu vocea unuia care, destul de hot rât, nu era de
acord.
Stilingfleet interveni din nou.
— Miss Jacobs, a admis fata în vreun moment c ea l-a ucis?
— Oh, da! Trebuia s men ionez mai înainte. A fost exact primul lucru pe
care l-a spus. Deşi îmi r spundea la nişte întreb ri pe care i le-am pus ea a zis:
„Da, l-am ucis!” apoi a continuat despre sp latul mâinilor ei pline de sânge.
Restarick gemu şi-şi îngrop fa a în mâini. Claudia îşi puse o mân pe
bra ul lui consolator.
Poirot atac , la rândul lui:
— Miss Jacobs, zice i c fata a pus cu itul pe mas , cu itul pe care-l
inea în mân . Masa era chiar lâng dumneavoastr ? A i v zut în mod clar? Şi
dumneavoastr vi s-a p rut c cu itul fusese sp lat? Miss Jacobs se uit
şov ielnic la inspectorul şef Neele. Era clar ce sim ea: c Poirot a atins o not
str in şi neoficial în aceast cercetare presupus oficial .
 — Poate c o s fi i amabil s r spunde i? Întreb Neele.
— Nu… Nu cred s fi fost sp lat cu itul sau şters în vreun fel. Era p tat
de o substan groas , vâscoas .
— Ei?! Poirot se rezem cu spatele de scaun.
— Am crezut c şti i totul despre cu it, se adres Miss Jacobs lui Neele
acuzator. Nu l-a i dat poli iei s -l examineze? Mi se pare foarte neclar, dac nu
l-au examinat.
— O, ba da, l-a examinat poli ia, o asigur Neele. Dar noi… … Dorim
totdeauna s le corobor m.
Ea-i arunc o privire r ut cioas .
— La ce v referi i cu adev rat, presupun, este c dori i s afla i cât de
exact este spiritul de observa ie al martorilor dumneavoastr . ţât de mult pun
de la ei sau cât de mult v d în realitate, ori cred ei c au v zut.
Ofi erul zâmbea uşor, în timp ce-o linişti.
— Cred c nu-i nevoie s ne îndoim în privin a dumneavoastr , Miss
Jacobs. Ve i depune o excelent m rturie.
— N-o s -mi fac pl cere. Dar, presupun c e genul de situa ii prin care
trebuie s treci.
— M tem c da. V mul umesc, Miss Jacobs. Privi în jur. Nu mai are
nimeni vreo întrebare în plus?
Poirot f cu semn c are. Miss Jacobs se opri lâng uş , nemul umit .
— Ce vre i s spune i? Întreb ea.
— În leg tur cu aceast men iune privind pe cineva, numit Louise. A i
ştiut la cine s-a referit fata?
— De unde s fi ştiut?
— Nu e posibil ca ea s se fi referit la Mrs. Louise ţharpentier?! O
cunoştea i pe Mrs. Charpentier, nu?
— Nu.
— Ştia i c ea s-a aruncat recent pe fereastr , din acest bloc?
— Ştiam, fireşte. N-am ştiut c numele ei de botez este Louise şi nu ne
cunoşteam personal.
— Probabil c nici n-a i dorit, în mod deosebit…
— N-am spus aşa, deoarece femeia este decedat . Dar, o s admit c este
foarte adev rat. Ea era una din cele mai nedorite chiriaşe, iar eu şi al i locatari
ne-am plâns, în mod frecvent, administra iei de aici.
— De ce, în mod exact?
— S vorbesc în mod exact, deschis… Femeia bea! Apartamentul ei se
afla, de fapt, la etajul de deasupra şi acolo erau continuu petreceri, cu
dezordine, cu pahare sparte, mobil trântit de podea, cântece şi strig te, o
mul ime de… … Du-te-vino.
— Era probabil, o femeie singur , suger Poirot.
— Asta nu era câtuşi de pu in impresia pe care o oferea, replic Miss
Jacobs, caustic. La anchet s-a pus în discu ie faptul c era deprimat în
leg tur cu starea s n t ii ei. În întregime, propria ei imagina ie! P rea s nu
aib nici o importan pentru ea.
 Şi, respingând orice comp timire pentru r posata Mrs. ţharpentier, Miss
Jacobs plec . Poirot îşi îndrept privirile atente spre Andrew Restarick. Îl
întreb cu delicate e:
— Gândesc corect, Mr. Restarick, c odat o cunoştea i bine pe Mrs.
Charpentier?
Restarick nu r spunse câteva clipe. Apoi, suspin profund şi-şi mut
privirea pierdut spre Poirot.
— Da! Cândva, cu mul i ani în urm , am cunoscut-o foarte bine,
desigur… Nu, pot s spun, sub numele de ţharpentier. ţând am cunoscut-o,
se numea Louise Birell.
— Era i… … Îndr gostit de ea?
— Da, eram îndr gostit de ea… Îndr gostit pân este urechi! Mi-am
p r sit so ia din cauza ei. Am plecat împreun în Africa de Sud. Dup numai
un an, întreaga afacere a s rit în aer. Ea s-a reântors în Anglia. De atunci, n-
am mai auzit nimic de ea. Şi nici n-am ştiut ce s-a întâmplat cu ea.
— Dar, în leg tur cu fiica dumneavoastr ? A cunoscut-o şi ea pe Louise
Birell?
— Categoric, nu şi-a reamintit. Un copil de cinci ani.
— Chiar nu a cunoscut-o? Insist Poirot.
— Ba da, recunoscu Restarick, încet. O ştia pe Louise. ţa s zic aşa,
Louise a venit în casa noastr . Obişnuia s se joace cu feti a.
— Deci, este posibil ca fata s -şi fi amintit de ea, chiar dup o perioad
de ani de zile?
— Nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Nu ştiu cum ar ta; cât de mult ar fi
putut s se schimbe Louise. Aşa cum v-am povestit, n-am mai v zut-o de
atunci.
Poirot întreb cu blânde e:
— Dar, a i auzit de ea, nu, Mr. Restarick? Vreau s zic, a i auzit de ea
când v-a i reîntors în Anglia?
Din nou f cu o pauz şi scoase un suspin adânc, de om nefericit.
— Da! Am auzit de ea… M rturisi Restarick. Şi apoi, cu o brusc
curiozitate, întreb : ţum a i aflat asta, Monsieur Poirot?
Poirot scoase din buzunar o foaie de hârtie, împ turit cu grij . O
desf cu şi i-o înmân lui Restarick.
Acesta se uit la ea cu o încruntare vag perplex .
*
**
Drag Andy, Ştiu din ziare c eşti din nou acas . Trebuie s ne întâlnim
şi s facem schimb de impresii cu privire la ce am f cut amândoi în to i aceşti
ani…
Aici era întrerupt – şi începu din nou.
*
**
Andy – Ghici de la cine-i asta? Louise. S nu îndr zneşti s spui c m-ai
uitat!
*
 **
Drag Andy, Dup cum o s vezi de pe antetul plicului, locuiesc în
acelaşi bloc cu secretara ta. ţe mic e lumea! Trebuie s ne întâlnim. Ai putea
s vii s bem un pahar lunea sau mar ea viitoare?
Andy, iubitule, trebuie s te v d din nou… Pentru mine, nimeni n-a
contat niciodat în afar de tine… Tu s m fi uitat cu adev rat?
— Cum a i ob inut-o? Îl întreb Restarick pe Poirot, b tând-o uşor cu
palma, v dit curios.
— De la o prieten de-a mea, via un camion de transportat mobil !
R spunse Poirot, uitându-se în treac t, la Mrs. Oliver.
Restarick se uit la ea, f r bun voin .
— N-am putut s m ab in, se sim i obligat Mrs. Oliver s intervin în
discu ie interpretând corect privirea lui. Presupun c mobila ei era mutat :
hamalii înc rcau un birou când un sertar a c zut, împr ştiindu-se o mul ime
de m run işuri, iar vântul a zburat hârtia asta mai departe, în curte, aşa c am
ridicat-o şi am încercat s-o restitui, dar înc rc torii de mobil erau sup ra i şi
n-au vrut s-o ia. Eu n-am avut ce face şi-am pus-o în buzunarul paltonului,
f r s m gândesc. Am uitat-o acolo, pân în aceast dup -amiaz , când am
deşertat buzunarele înainte de a trimite paltonul la cur at. Aşa c , într-adev r,
n-a fost vina mea.
Se opri, cu r suflarea aproape t iat .
— V-a dat, în cele din urm , scrisoarea pe care a scris-o? Întreb Poirot.
— Da, mi-a trimis-o… Una din versiunile cele mai protocolare! Eu nu i-
am r spuns. Am considerat c ar fi mai în elept s nu-i r spund.
— N-a i vrut s-o revede i?
— Era cea din urm persoan pe care aş fi dorit s-o rev d! Era o
persoan deosebit de dificil – întotdeauna a fost aşa. Şi aflasem despre ea
nişte lucruri, spre exemplu, c devenise alcoolic . Şi… Mda… Alte lucruri.
— A i p strat scrisoarea ei?
— Nu, am rupt-o buc ele! Stillingfleet puse o întrebare neaşteptat :
— V-a vorbit fiica dumneavoastr despre ea? Restarick p ru lipsit de
cheful de a r spunde. Dr. Stillingfleet insist :
— Ar fi semnificativ dac v-a vorbit, s şti i.
— Ah, voi doctorii! Da, a pomenit-o odat .
— Ce-a zis, cu exactitate?
— A spus foarte brusc: „Am v zut-o pe Louise zilele trecute, tat ”. M-a
luat prin surprindere. Am r spuns: „Unde ai v zut-o?” Şi ea a zis: „În
restaurantul blocului nostru”. Eu am fost pu in încurcat, dar i-am replicat:
„Niciodat n-am visat c o s - i aminteşti de ea”. Iar ea m-a contrazis: „N-am
uitat-o niciodat . Mama nu m-ar fi l sat s-o uit, chiar dac aş fi dorit.”
— Da, conchise Dr. Stillingfleet. Da, asta ar putea, cu siguran , s fie
semnificativ.
— Şi dumneavoastr , mademoiselle, i se adres Poirot, întorcându-se
brusc spre Claudia:
— V-a vorbit vreodat Norma despre Mrs. ţharpentier?
 — Da, asta a fost dup sinucidere. A spus ceva în leg tur cu ea, ca fiind
o femeie rea. Dar a povestit, cum s zic, mai degrab într-un mod copil resc,
dac şti i la ce m refer.
— Era i aici, în bloc, în acea noapte – ori, mai corect, în acea diminea –
devreme, când s-a întâmplat sinuciderea lui Mrs. Charpentier?
— N-am fost aici, în bloc, în acea noapte! Eram plecat de acas . Îmi
amintesc c am sosit aici a doua zi, când am auzit ce s-a întâmplat.
Se întoarse, pe jum tate, spre Restarick:
— V aminti i? Era în dou zeci şi trei. Eram plecat la Liverpool.
— Da, desigur. Ai fost s m reprezin i la întrunirea de la Hever Trust.
Poirot îi întrerupse:
— Dar Norma a dormit aici în acea noapte?
— Da. ţlaudia p ru oarecum stânjenit .
— Claudia! Restarick îşi l s mâna pe bra ul ei. ţe înseamn asta? ţ
ştii ceva despre Norma? E ceva, aici! Ceva pe care-l ascunzi!
— Nimic, ce s ştiu despre ea?
— Crede i c şi-a pierdut min ile, nu? Întreb Dr. Stillingfleet, cu voce de
conversa ie. Şi aşa crede şi tân ra cu p rul negru. Şi tot aşa crede i şi
dumneavoastr , ad ug el, întorcându-se brusc spre Restarick. Cu to ii ne
comport m dr gu şi evit m acelaşi subiect şi credem acelaşi lucru! În afar de,
iat , inspectorul şef. Dumnealui nu crede nimic. El strânge fapte: nebun , ori
ucigaş . Dar, dumneavoastr ce spune i, doamn ?
— Cine, eu? S ri Mrs. Oliver. Eu… Nu ştiu.
— V rezerva i judecata? Nu v învinov esc. E greu. În general, cei mai
mul i oameni sunt de acord cu ce cred ei. Dar, folosesc termeni diferi i pentru
aşa ceva, asta-i tot. Are sticle i la cap! Plecat cu sorcova. Îi lipseşte o doag !
S rit de pe linie! icnit! Halucina ii! ţrede cineva c fata este s n toas ?
— Miss Ţattersby, r spunse Poirot.
— Cine dracu e Miss Battersby?
— O directoare de şcoal .
— Dac o s am vreodat o fiic , o s-o trimit la şcoala asta… Desigur, eu
sunt dintr-o categorie diferit .
— Eu ştiu. Eu ştiu totul despre fata asta. Tat l Normei se uit fix la el.
— Cine-i omul sta? Îi ceru el cu insisten lui Neele. La ce se refer când
zice c ştie totul despre fiica mea?
— Eu ştiu despre ea, interveni Dr. Stillingfleet, pentru c ea a fost sub
îngrijirea mea profesional în ultimele 10 zile.
— Dr. Stillingfleet, l muri inspectorul şef Neele, este un psihiatru
reputat, de înalt calificare.
— Şi cum a ajuns în ghearele tale f r s ob in consim mântul meu?
— Întreba i Must ile, r spunse glume Dr. Stillingfleet, ar tând cu capul
spre Poirot.
— Dumneata… Dumneata…
Restarick cu greu mai putea s vorbeasc , atât era de furios.
Poirot vorbi calm:
 — Am avut instruc iunile dumneavoastr . Dorea i grij şi protec ie
pentru fiica dumneavoastr , când va fi g sit . Eu am g sit-o. Şi eu am fost în
stare s -i trezesc curiozitatea Dr. Stillingfleet pentru cazul ei. Doar era în
pericol, Mr. Restarick, un foarte grav pericol.
— În nici un caz nu putea fi într-un mai mare pericol decât acum!
Arestat sub acuza ia de crim !
— Tehnic vorbind, nu este înc acuzat , murmur Neele.
El continu :
— Dr. Stillingfleet, s în eleg c dumneavoastr sunte i dispus s v
spune i p rerea strict profesional despre starea mental a lui Miss Restarick şi
despre cât de mult îşi d seama de natura şi în elesul actelor sale?
— La tribunal putem g si salvarea în legea M'-Nauaghten, r spunse
Stillingfleet. Dv. Vre i s şti i acum ceva destul de simplu, dac fata este
nebun sau s n toas . Foarte bine, o s v spun. Fata asta este s n toas –
tot atât de s n toas cât este oricare dintre dumneavoastr , care sunte i în
aceast înc pere!
CAPITOLUL XXIV
To i se uitau int la el.
— Nu v aştepta i la asta, nu?
Restarick zise mânios:
— Greşeşti, doctore. Fata asta chiar nu ştie ce a f cut. Este nevinovat –
complet nevinovat . Nu poate fi f cut responsabil pentru ce nu ştie c a
f cut.
— L sa i-m s vorbesc, dar. Ştiu despre ce vorbesc. Dumneavoastr nu
şti i. Fata asta e s n toas şi responsabil pentru ac iunile ei. Peste câteva
clipe va fi aici, s-o l s m s vorbeasc ea îns şi. Ea-i singura care n-a avut
ocazia s vorbeasc despre ea îns şi. O, da, înc n-au luat-o de aici, o in
încuiat cu o poli ist în dormitorul ei. Dar, înainte de a-i pune câteva
întreb ri, am s v spun ceva ce-i mai bine s afla i acum. Când a venit la
mine, fata asta era plin de droguri!
— Oh, el i le-a dat! Strig Restarick. Tân rul acela degenerat şi mizerabil.
— El a ini iat-o, nu e nici o îndoial , confirm doctorul.
— Mul umesc, Doamne, zise Restarick. Mul umesc, Doamne pentru asta.
— Pentru ce-i mul umi i lui Dumnezeu?
— V-am în eles greşit. Am crezut c ave i de gând s-o arunca i în groapa
cu lei, când revenea i mereu asupra faptului c ea este s n toas . V-am
judecat greşit. Drogurile au fost cele care au condus-o aici. Drogurile care au
determinat-o s fac lucruri pe care nu le-ar fi f cut niciodat din proprie
voin şi-au l sat-o f r cunoştin a celor f cute.
Stillingfleet ridic vocea:
— Dac m-a i l sa s vorbesc, în loc s discuta i dumneavoastr atât de
mult şi s fi i atât de sigur c şti i totul despre orice, am putea s ne în elegem
pu in. Mai întâi de toate, ea nu-i o vicioas . Nu exist nici un semn de injec ii.
Ea n-a prizat cocain . ţineva, probabil tân rul, probabil altcineva, îi
administra droguri f r ştirea ei. Nu doar unul sau dou , în stil modern. ţi,
mai degrab , un „interesant” amestec de droguri – LDS – care d secven e de
vis plin de via – coşmaruri sau segmente pl cute. Marijuana i-a deformat
factorul timp, astfel încât ea putea s cread c o experien a durat o or , în
loc de câteva minute! Şi multe alte asemenea substan e perfide, pe care n-am
nicidecum inten ia s le pomenesc acum. ţineva, care a fost abilitat în folosirea
drogurilor, s-a jucat al dracului de bine cu fata asta. Stimulente, sedative, toate
îşi joac rolul în dirijarea comportamentului ei şi în prezentarea ei sieşi, ca o
persoan complet diferit .
Restarick îl întrerupse:
— Asta zic şi eu. Norma n-a fost responsabil ! ţineva o hipnotiza s fac
aceste lucruri.
— Înc n-a i ajuns la punctul principal! Nimeni n-ar fi putut determina
fata s fac ceea ce n-ar fi vrut. Tot ce au putut s fac , a fost s-o determine s
cread … ţ ea a f cut un anumit lucru! Acum o s-o aducem aici şi o s -i
demonstr m ce i se întâmpla, de fapt.
Doctorul îl privi, cu un aer întreb tor, pe inspectorul şef Neele, care
încuviin cu capul. Stillingfleet vorbi peste um r cu Claudia, în timp ce
p r sea sufrageria.
— Unde a i ascuns-o pe fata cealalt , pe care a i luat-o de la Jacobs şi
c reia i-a i dat şi un calmant? În camera ei, pe patul ei? Mai bine a i scutura-o
pu in şi a i trage-o dup dumneavoastr , cumva, aici. O s avem nevoie de tot
ajutorul, pe care-l putem ob ine. Şi Claudia ieşi din camera de zi. Stillingfleet
reveni, împingând înainte pe Norma şi rostind încuraj ri simple.
— Iat o fat de treab … Nimeni n-are de gând s te bat . Şezi acolo.
Ea se aşez , supus . Docilitatea ei se datora faptului c era îngrozit .
Poli ista r mase lâng uş , privind indignat .
— Tot ce te rog s faci este s spui adev rul. Nu este nici pe de parte atât
de greu, pe cât crezi tu.
ţlaudia intr din nou, cu Frances ţary. Frances c sca cu putere. P rul
ei negru atârna ca o perdea, ascunzându-i jum tate de gur , în timp ce c sca
mereu.
— Ai nevoie de un stimulent?
— I se adres Stillingfleet.
— Aş dori s m l sa i s m culc, murmur Frances, nedesluşit.
— Nimeni n-o s aib norocul s doarm , pân când n-am terminat cu
omorul tân rului. Ei, Norma, r spunde-mi la întreb ri. Femeia aceea de pe
coridor afirm c ai recunoscut, fa de ea, c tu l-ai ucis pe David Baker. Este
adev rat?
Vocea ei supus r spunse:
— Da. Eu l-am ucis pe David.
— L-ai înjunghiat?
— Da.
— De unde şti i, c tu ai f cut-o? Fata privi vag, contrariat …
— Nu ştiu ce vre i s spune i?! El z cea acolo pe podea – mort.
— Unde era cu itul?
— Eu l-am ridicat de jos.
— Avea sânge pe el?
 — Da. Şi pe c maşa lui era o pat de sânge.
— Cum se sim ea – sângele de pe cu it? Sângele care era pe mâna ta şi a
trebuit s -l speli – umed? Ori închegat, vâscos, ca dulcea a de c pşuni?
— Era ca dulcea a de c pşuni – vâscos! Începu s tremure – A trebuit s
merg s m sp l pe mâini.
— Foarte logic. Da, asta leag totul, foarte dr gu . Victim , el; ucigaş –
tu!
— Totul întregit cu arma crimei. Î i aminteşti, de fapt, cum ai f cut?
— Nu, asta nu-mi amintesc… Dar, eu trebuie s-o fi f cut, nu?
— Nu m întreba pe mine! Eu n-am fost acolo. Tu eşti cea care spune
asta. Dar, a mai fost o alt crim înaintea acesteia, nu? O ucidere, mai
devreme…
— V referi i la… Louise?
— Da, la Louise m refer… Când te-ai gândit prima dat la uciderea ei?
— Cu ani în urm . Oh, cu mul i ani mai înainte.
— Când erai copil?
— Da.
— A trebuit s aştep i mult timp, nu?
— Uitasem totul.
— Pân când ai rev zut-o şi ai recunoscut-o?
— Da.
— Când erai copil ai urât-o. De ce?
— Pentru c l-a luat pe tata, pe tat l meu.
— Şi a f cut-o pe mama ta nefericit ?
— Mama a urât-o pe Louise. Ea spunea c Louise era, cu adev rat, o
femeie stricat .
— i-a vorbit mult despre ea, presupun.
— Da! Aş fi dorit ca ea s nu… N-am vrut s-o mai ascult vorbind despre
Louise.
— Plictisitor, ştiu. Ura nu-i creatoare. ţând ai v zut-o din nou, ai vrut,
într-adev r, s-o ucizi?
Norma p ru s se gândeasc . O vag expresie de interes viu ap ru pe
fa a ei.
— N-am vrut, într-adev r, şti i… Totul p rea atât de demult. Nu-mi
puteam imagina ca eu… De ce…
— De ce nu erai sigur c ai ucis-o?
— Da! Aveam ideea destul de nebuneasc c n-am ucis-o eu. Asta fusese
tot un vis! ţ , probabil, „adev rul” este c s-a aruncat pe fereastr .
— Ei bine, de ce nu?
— Deoarece ştiam c eu am f cut-o! Am spus c eu am f cut-o!
— Ai spus c tu ai f cut-o? Cine i-a spus aşa ceva?
Norma cl tin din cap.
— Eu nu trebuie… A fost cineva care a încercat s fie amabil… S m
ajute! Ea a spus c are de gând s se prefac c n-a ştiut nimic despre asta.
Fata continu , vorbele venind repede şi tulbur toare: Eram în fa a uşii Louisei,
uşa de la apartamentul şaptezeci şi şase, tocmai ieşeam din el. ţredeam c
merg în somn. Ei… Ea a spus c fusese un accident. Jos în curte. Ea inea s -
mi spun c nu mai e nimic de f cut cu mine! Nimeni nu va şti vreodat … Şi
eu nu puteam s -mi amintesc ce-am f cut… Dar, era materialul în mâna mea.
— Materialul? ţe material? Vrei s spui… Sânge?
— Nu, nu sânge – material de perdea rupt . ţând i-am dat brânci pe
fereastr .
— Î i aminteşti c i-ai f cut vânt pe fereastr , da?
— Nu, nu. Asta-i ceea ce-mi st ruie, tulbure, despre faptul acela atât de
îngrozitor. Nu mi-am amintit clar, nimic! Iat de ce am sperat. Iat de ce m-am
dus la – ea întoarse capul spre Poirot – la dânsul…
Apoi, se întoarse spre Stillingfleet.
— Eu, niciodat , nu mi-am amintit lucrurile pe care le-am f cut, niciunul
dintre ele. Dar, au b gat groaza în mine, din ce în ce mai mult. Deoarece, în
mod curent, existau perioade destul de lungi de timp în care erau ore goale…
Aproape goale, ore pe care nu puteam s le justific, ori s -mi amintesc unde am
fost şi ce am f cut. Dar, am g sit lucruri… Lucruri pe care trebuie c , automat,
ca o somnambul , le-am ascuns! Mary a fost otr vit de mine, ei au descoperit
la spital c ea a fost otr vit . Iar eu am descoperit ierburile ucigaşe pe care le-
am ascuns în sertar. În apartamentul de aici a existat un cu it de buzunar, cu
resort. Am avut şi un revolver, pe care nici nu ştiu c l-am cump rat. Am ucis
oameni, dar nu-mi amintesc s -i fi omorât, deci, nu sunt cu adev rat o ucigaş
– sunt doar – nebun ! Mi-am dat seama de asta în cele din urm . Sunt nebun ,
n-am ce-i face. Oamenii nu pot s te acuze, dac faci anumite lucruri când eşti
nebun. Dac am putut veni aici şi chiar dac am fost în stare s -l ucid pe
David, asta demonstreaz c sunt nebun , nu?
— i-ar pl cea s fii nebun , foarte mult?
— Eu… Da, cred c da.
— Dac -i aşa, de ce ai m rturisit cuiva c ai ucis o femeie, f cându-i vânt
pe fereastr ? ţui i-ai povestit?
Norma întoarse capul, nehot rât . Apoi, ridic mâna şi ar t .
— I-am spus Claudiei.
— Asta-i, categoric, neadev rat! ţlaudia o privi dispre uitor. Niciodat nu
mi-ai spus ceva de genul sta!
— Ba da. Ba da.
— Când? Unde?
— Eu… Eu nu ştiu.
— Ea mi-a spus c i-a povestit ie totul, Claudia… Zise Frances,
nedesluşit. Sincer vorbind, am crezut c este isteric şi-şi închipuie întreaga
afacere, fabuleaz …
Stillingfleet se uit direct la Poirot.
— N-ar putea s -şi închipuie totul, s fabuleze… Spuse el, nep rtinitor.
Pentru solu ia asta exist doar o cauz . Dar, dac aşa stau lucrurile, ar trebui
s g sim motivul, un motiv puternic, pentru ca ea s doreasc moartea acelor
doi oameni – Louise Charpentier şi David Baker. O ur de copil? Propus cu ani
în urm şi uitat ? Prostii! În ceea ce-l priveşte pe David – doar s fie „liber fa
de el”?! Nu e un motiv pentru ca fetele s ucid ! Noi vrem motive mai pertinente
decât acestea. O uriaş sum de bani – s zicem!
— De acord! Privi în jurul s u şi vocea i se schimb pe un ton
conven ional:
— Vrem un ajutor pu in mai mare. Ne lipseşte o persoan . So ia
dumneavoastr trebuia, de mult, s ni se al ture aici, nu, Mr. Restarick?
— Nu-mi închipui unde poate fi Mary. Am sunat-o. ţlaudia a l sat
mesaje în toate locurile de care ne amintim. Pân acum trebuia, cel pu in, s
ne fi sunat, de undeva…
— Poate ideea noastr este greşit , spuse Hercule Poirot. Probabil,
doamna este, cel pu in în parte, deja aici – într-un fel vorbind.
— Ce Dumnezeu vre i s spune i? Strig Restarick, mânios?
— Pot s deranjez, chère madame?
Poirot se înclin spre Mrs. Oliver. Mrs. Oliver f cu ochii mari.
— Pachetul pe care i l-am încredin at…
— Oh… Mrs. Oliver b g mâna în sacoşa ei de pia . Îi înmân pachetul
negru.
Auzi o respira ie ascu it lâng el, dar nu întoarse capul.
Despacheta ambalajul cu delicate e şi inu în sus o peruc de p r auriu,
buclat.
— Mrs. Restarick nu-i aici, dar peruca, ei, da! Interesant!
— De unde dracu ai f cut rost de asta, Poirot? Întreb Neele.
— Din sacul de dormit al lui Miss Frances Cary, din care n-a avut,
deocamdat , prilejul s-o înl ture, s vedem cum i se potriveşte.
ţu o singur mişcare îndemânatic , d du în l turi p rul negru care
masca fa a lui Frances atât de bine. Încoronat cu o aureol aurie, înainte de a
se putea ap ra, ea se uita cu ochii holba i la cei din jur.
Mrs Oliver exclam :
— Doamne Sfinte – asta-i Mary Restarick! Frances se r sucea ca un
şarpe furios. Restarick s ri de pe locul s u, vrând s vin spre ea – dar
strânsoarea puternic a lui Neele îl re inu.
— Nu, nu vrem nici o violen din partea dumneavoastr . Jocul s-a
terminat, şti i, Mr. Restarick… Ori, s v zic, Robert Orwell…
Un şuvoi de blasfemii ieşi din gura b rbatului. Vocea lui Frances se
ridic , strident :
— Gura prostule, strig ea.
Poirot abandonase trofeul s u, peruca. Se dusese lâng Norma şi-i luase
mâna în mâna sa, cu delicate e:
— Supliciul t u s-a sfârşit, copila mea. Victima diabolic preg tit nu va fi
sacrificat ! Tu nu eşti nici nebun şi nici n-ai ucis pe nimeni. Sunt dou
creaturi crude şi f r inim , care au complotat împotriva ta, cu droguri
administrate cu viclenie, cu minciuni, f când tot ce le-a stat în putin s te
conduc , ori la sinucidere, ori s crezi în propria ta vinov ie şi nebunie.
Norma privea, intuit de groaz , la cel lalt uneltitor:
— Tat l meu! Tat l meu? A putut s gândeasc s -mi fac mie una ca
asta? Fiica lui! Tat l meu care m iubea…
 — Nu tat l t u, mon enfant – ci un om care a venit aici dup moartea
tat lui t u, ca s se dea drept el şi s pun mâna pe o avere enorm . Numai o
persoan era indicat s -l recunoasc – ori, mai degrab , s recunoasc faptul
c acest om nu este Andrew Restarick – femeia care a fost amanta lui Andrew
Restarick, acum cincisprezece ani!
CAPITOLUL XXV
Patru oameni şedeau în camera lui Poirot. Poirot, tronând în fotoliul s u
p trat, bea un pahar de sirop de cassis. Norma şi Mrs. Oliver şedeau pe
canapea. Mrs. Oliver ar ta deosebit de festiv , într-un brocart verde deschis,
care o dezavantaja, acoperit de una din coafurile ei mai îngrijite. Dr.
Stillingfleet era tol nit pe un scaun, cu picioarele sale lungi întinse astfel, încât
p reau s ajung la jum tatea camerei.
— Şi acum, sunt foarte multe lucruri pe care vreau s le ştiu, zise Mrs.
Oliver. Vocea ei era acuzatoare.
Poirot se gr bi s-o calmeze.
— Dar, chère madame, nu pierde din vedere c ceea ce î i datorez, cu
greu pot s exprim. Toate, dar toate ideile mele bune mi-au fost sugerate de
tine.
Mrs Oliver îl privi, b nuitoare.
— N-ai fost tu cea care mi-ai f cut cunoştin cu expresia „A treia fat ”?
De la asta am început şi tot la asta am sfârşit – a treia fat din trei, care tr iesc
într-un apartament. Norma a fost mereu, tehnic vorbind, presupus, a Treia
Fat – iar când am privit lucrurile în mod corect, toate au nimerit în locul
potrivit. R spunsul care lipsea, piesa pierdut a enigmei, tot timpul a fost
aceeaşi – a treia fat .
A fost mereu, dac m în elegi, persoana care n-a fost acolo. Ea era un
nume pentru mine – nimic mai mult.
— M mir c , niciodat , n-am f cut leg tura între ea şi Mary Restarick,
interveni Mrs. Oliver. Am v zut-o pe Mary Restarick la Crosshedges, am vorbit
cu ea. Desigur, prima dat am v zut-o pe Frances ţary, purta p r negru
atârnând pe toat fa a. Asta nu i-ar fi pl cut nim nui.
— Din nou ai fost tu, madame, care mi-ai atras aten ia la cât de uşor se
schimb înf işarea unei femei prin felul în care îşi aranjeaz p rul. Frances
Cary, î i aminteşti, avusese preg tire în arta dramatic . Ea ştia totul despre
arta machierii rapide. La nevoie, putea s -şi modifice şi timbrul vocii. În
postura de Miss Frances, ea avea p r lung, negru, care-i încadra fa a şi, pe
jum tate, i-o şi ascundea, maquillage puternic, de un alb mal, sprâncene
înnegrite cu creionul şi gene false, cu o voce r guşit , t r g nat . Mary
Restarick, cu peruca ei de p r auriu, aranjat ceremonios cu bucle ondulate, cu
îmbr c mintea conven ional , cu accentul uşor colonial şi cu felul ei aspru de a
vorbi, prezenta un contrast complet! Totuşi, sim eai de la început c nu este
adev rat . ţe fel de femeie era ea? Nu ştiu.
N-am fost iste în leg tur cu ea. Nu, eu, Hercule Poirot, n-am fost iste
deloc.
— Ascult -m , ascult -m , interveni Dr. Stillingfleet. E prima dat când
te-am auzit spunând aşa ceva, Poirot. Minunile nu înceteaz niciodat !
 — Nu în eleg, cu adev rat, de ce a vrut ea s aib dou personalit i?
Spuse Mrs. Oliver. Pare o confuzie de prisos.
— Nu. Pentru ea era foarte pre ios. Îi oferea, în elegi, un alibi f r sfârşit,
oricând vroia. S cred c era acolo, tot timpul, înaintea ochilor mei, iar eu s n-
o v d! Era peruca, de care eram îngrijorat în mod inconştient, dar f r s v d
de ce eram îngrijorat. Dou femei – niciodat pricepi? v zute împreun ! Vie ile
lor, astfel aranjate, încât n-a observat decalajul mare în programele lor, când
ele erau nejustificate. Mary pleac la Londra des, s fac târguieli, s viziteze
agen ii imobiliare, s plece cu un teanc de comenzi la vedere, dup cum se
presupune, pentru a petrece timpul în felul sta. Frances pleac la
Ţirmingham, la Manchester, zboar chiar în str in tate, se duce des în ţhelsea
cu gaşca ei special de tineri artişti, pe care-i aranjeaz în diferite calit i, care
n-ar fi intrat în zona legalit ii… Deci, înc lcând legea. Rame speciale de
tablouri erau destinate pentru Wedderburn Gallery. Numai acei tineri artişti
care promiteau cariere str lucite, au avut „expozi ii” acolo! Tablourile lor s-au
vândut destul de bine, au fost transportate peste hotare, ori expediate la
expozi ii, cu ramele lor c ptuşite cu pachete de heroin , secrete. Escrocherii de
art – falsuri iscusite de maeştri obscuri. Ea a aranjat şi organizat toate aceste
lucruri. David Baker a fost unul din artiştii pe care i-a angajat. El avea darul de
a fi un minunat copist.
Norma murmur :
— S racul David. ţând l-am cunoscut, am crezut c este uimitor.
— Tabloul acela, zise Poirot, vis tor. Mereu, mereu am revenit la el în
mintea mea. De ce Restarick l-a adus în biroul s u? ţe semnifica ie special a
avut pentru el? Enfin, nu m admir pentru c sunt atât de greu de cap!
— Nu în eleg ce e cu tabloul?
— A fost o idee foarte inteligent . A servit ca un fel de certificat de
identitate. O pereche de portrete, so şi so ie, de un pictor portretist celebru şi
la mod în zilele sale. David Ţaker, când au fost scoase din magazie, a înlocuit
portretul lui Restarick cu unul al lui Orwell, f cându-l în aparen cu dou zeci
de ani mai tân r. Nimeni n-ar fi visat c portretul ar fi fals, stilul, tuşele de
pensul , pânza, erau o f râm de oper conving toare. Restarick l-a atârnat
deasupra biroului s u. Oricine, care îl ştia pe Restarick, cu ani în urm , putea
zice: „Eu, abia dac te-aş fi cunoscut!” Ori: „Te-ai schimbat destul de mult”!
Oricine ar privi la portret, s-ar gândi cu reproş la el însuşi, c uitase cu
adev rat cum ar ta acel b rbat înainte!
— Restarick – sau mai curând Orwell – şi-a asumat un mare risc, reflect
Mrs. Oliver, dus pe gânduri.
— Mai pu in decât i-ai putea închipui. Niciodat n-a fost un pretendent,
în elegi, în sensul Tichborne. El era numai membru al unei renumite firme din
City, care s-a întors acas dup ce a petrecut câ iva ani în str in tate. A adus
cu el o so ie tân r , de curând cucerit peste hotare, a ocupat reşedin a
familiei, tr ind în pace cu unchiul s u, Roderick, cam b trâior, pe jum tate
orb, dar extrem de distins, care niciodat nu l-a cunoscut bine dup ce a
terminat şcoala şi care l-a acceptat f r întreb ri. El nu avea alte rude mai
apropiate, în afar de fiica pe care n-a v zut-o de când era un copil de cinci ani.
Când a plecat, ini ial, în Africa de Sud, personalul firmei a avut doi func ionari
foarte b trâni, acum deceda i. Personalul tân r niciodat nu r mâne mai mult
timp într-un loc, în zilele noastre. Familia avocatului este, de asemenea,
decedat . Po i fi sigur c întreaga situa ie a fost studiat foarte atent şi imediat
de c tre Frances, dup ce s-au hot rât asupra loviturii lor.
Frances l-a cunoscut, se pare, în Kenya, cam acum doi ani. Amândoi
erau escroci, deşi cu interese diferite. El a intrat în diverse afaceri proaste, ca
prospector – Restarick şi Orwell au plecat împreun s prospecteze depozitele
de minereuri în ri întrucâtva necivilizate. A fost un zvon despre moartea lui
Restarick (probabil, neadev rat), care, mai târziu, a fost contrazis.
— O groaz de bani în joc, b nuiesc? Întreb Stillingfleet.
— Era implicat o sum enorm de bani. Un joc oribil – pentru o miz
oribil . A reuşit. Andrew Restarick era el însuşi un om foarte bogat şi
moştenitorul fratelui s u. Nimeni nu l-a întrebat de identitate. Şi apoi –
lucrurile au mers prost. Din senin, a primit o scrisoare de la o femeie (Louise),
care, dac ar fi dat ochii cu el, ar fi descoperit imediat c nu-i Andrew
Restarick. S-a întâmplat a doua bucat de nenoroc. David Ţaker a început s -l
şantajeze.
— Asta era de aşteptat, b nuiesc, spuse Stillingfleet.
— Ei nu s-au aşteptat, r spunse Poirot. David nu mai şantajase niciodat
înainte. Cred c averea enorm a acestui om a fost cea care i-a sucit capul.
Suma cu care fusese pl tit pentru a falsifica portretul era grosolan de
nepotrivit . A vrut mai mult. Aşa i-a scris Restarick cecuri cu sume mari,
pretinzând c asta era din cauza fiicei sale – s-o previn şi s-o opreasc de la
încheierea unei c s torii nedorite. Dac , într-adev r, el ar fi vrut s se
c s toreasc , ar fi f cut-o poate, nu ştiu. Dar, s şantajeze doi oameni ca
Orwell şi Frances ţary, era un lucru periculos de f cut.
— Vrei s zici c cei doi au pl nuit cu sânge rece şi calm diabolic s
ucid doi oameni, cum s-a întâmplat? Întreb Mrs. Oliver.
Ea ar ta, mai curând, bolnav .
— Poate c te-au ad ugat pe lista lor, madame, zise Poirot.
— Pe mine? Vrei s spui cel care m-a lovit în cap era unul din ei?
Frances, îmi închipui? Nu s racul P un?
— Nu cred c a fost P unul. Dar, tu ai fost deja la Ţorodene Mansions.
Poate c acum o urm reşti pe Frances la Chelsea, sau aşa b nuieşte ea, cu o
poveste mai curând dubioas , pentru a te l muri pe tine îns i. Prin urmare, ea
iese pe furiş şi- i d o mic şi dr gu lovitur în cap, ca s - i r spl teasc
curiozitatea pentru câtva timp. N-ai ascultat când te-am prevenit c este
periculos.
— Îmi vine greu s cred c -i din partea ei! Lungit într-o atitudine de
eroin a lui Ţurne-Jones, în studioul la murdar, în ziua aceea. Dar, de ce… Se
uit la Norma – apoi la Poirot. Ei au f cut-o s cread c a ucis doi oameni. De
ce?
— Doreau o victim …, spuse Poirot.
El se ridic de pe scaun şi se duse spre Norma.
 — Mon enfant, ai trecut printr-un chin groaznic. E un lucru care nu
trebuie s i se mai întâmple niciodat . ine minte c acum po i avea încredere
în tine mereu. S ştii, în contact imediat cu mijloacele absolut nefaste pe care i
le rezerv via a şi oamenii r i, s fii blindat împotriva tuturor malversa iunilor.
— Presupun c ave i dreptate, îi r spunse Norma, s crezi c eşti nebun
– cu adev rat s crezi asta, un lucru înfior tor… Tremura. Nu în eleg, nici
acum, e cum am sc pat… De ce n-a reuşit nimeni s cread c nu l-am ucis pe
David… Nici chiar când eu am crezut c l-am ucis?
— Sângele a fost în neregul , explic Dr. Stillingfleet, pe un ton realist.
Începuse s se coaguleze. Pata de pe c maş era întip rit aşa cum a declarat
Miss Jacobs, nu umed . Au aranjat s fii suspectat c l-ai ucis cu aproximativ
cinci-zece minute înainte de num rul cu ip tul, oferit de Frances.
— Cum a f cut ea… Mrs. Oliver începu s evalueze lucrurile. Doar a fost
la Manchester.
A venit acas cu un tren, mai devreme ca de obicei, şi-a pus peruca lui
Mary Restarick şi s-a machiat în tren. S-a dus la Borodene Mansions şi s-a
urcat în lift ca o blond necunoscut . A intrat în apartamentul unde o aştepta
David, aşa cum i-a spus s fac . El nu b nuia nimic şi ea l-a înjunghiat. Apoi,
a ieşit şi a urm rit pân când a v zut-o pe Norma venind. S-a strecurat într-un
closet public, şi-a schimbat înf işarea, s-a întâlnit cu o prieten la cap tul
drumului şi a mers cu ea, şi-a luat r mas bun de la ea la Borodene Mansions,
a urcat şi i-a dat informa ia crimei – ba mai mult, s-a bucurat s fac asta,
presupun. Între timp, poli ia a fost chemat , a ajuns acolo ea nu s-a gândit c
cineva ar b nui r mânerea în urm a timpului. Trebuie s zic, Norma, c tu ne-
ai perpelit în ziua aceea. Insistând c tu i-ai omorât pe fiecare şi felul cum ai
f cut-o!
— Am vrut s m rturisesc şi s ispr vesc totul… A i… A i crezut c aş fi
f cut cu adev rat asta, atunci?
— Eu? Drept cine m iei? Eu ştiu ce vor face şi ce nu vor face pacien ii
mei. Dar, m-am gândit c o s faci lucruri al naibii de grele. N-am ştiut cât de
mult era implicat Neele în afacerea asta. Nu mi se p rea o procedur potrivit
poli iei. Uit -te la felul în care i-a dat mân liber lui Poirot.
Poirot zâmbi.
— Inspectorul şef Neele şi eu ne cunoaştem, unul pe altul, de mul i ani.
Mai mult, el f cea deja investiga ii în leg tur cu anumite chestiuni. De fapt, tu
n-ai fost deloc în fa a uşii lui Louise. Frances a schimbat numerele. Ea a
inversat pe şase cu şapte, pe propria ta uş . Numerele au fost dezlipite şi
prinse în cuie. ţlaudia era plecat în noaptea aceea. Frances te-a drogat, încât,
pentru tine, întreaga situa ie a fost un coşmar.
Deodat am descoperit adev rul. Singura alt persoan care putea s-o
omoare pe Louise era adev rata „a treia fat ”, Frances Cary.
— Ai recunoscut-o, ii minte, zise Stillingfleet, când mi-ai descris cum o
persoan pare s se preschimbe în alta.
Norma îl privi dus pe gânduri.
— Dumneavoastr era i foarte aspru cu oamenii, îi reproş ea lui
Stillingfleet. Acesta se ar t uşor luat prin surprindere.
 — Aspru?
— Lucrurile pe care le spune i tuturor. Felul cum striga i la ei.
— O, p i, da, poate am fost… M-am obişnuit aşa. Oamenii sunt atât de
enervan i.
Surâse brusc lui Poirot.
— Ea-i într-adev r o fat , nu? Mrs. Oliver se ridic în picioare, cu un
oftat.
— Trebuie s plec acas . Se uit la cei doi b rba i şi, apoi, la Norma. Ce-
o s facem cu ea? Întreb ea.
Amândoi se ar t mira i.
— Eu ştiu c din clipa asta o s stea cu mine, continu ea. Mi-a spus c
ar fi foarte fericit . Dar, vreau s zic c este, totuşi, o problem . O groaz de
bani, pe care tat l t u – tat l cel adev rat, vreau s zic, i i-a l sat ie pe to i. Şi
asta va cauza complica ii şi scrisori de poman , şi altele. Ea ar putea s plece
s locuiasc cu b trânul Sir Roderick, dar asta n-ar fi prea vesel pentru o fat –
deja, el este aproape surd, precum şi orb – şi cu totul egoist. Apropo, ce-i cu
documentele lui care lipsesc şi cu fata şi cu Kew Gardens?
— Au ap rut acolo unde credea el c le c utase. Sonia le-a g sit, îi
l muri Norma şi ad ug : Unchiul Roddy şi Sonia urmeaz s se c s toreasc
s pt mâna viitoare.
— Nebunul b trân e mai r u decât to i nebunii, filosof Stillingfleet.
— Aha! Exclam Poirot. Deci, tân ra lady prefer via a din Anglia pentru
a fi implicat în la politique. Ea-i, probabil cu scaun la cap, aceast mic
f ptur …
— Şi cu asta, basta! Trase concluzia final Mrs. Oliver. Dar, s
continu m despre Norma, ca s fim practici. Trebuie s facem planuri. Fata nu
poate şti ce vrea s fac , cu toate ce-i apar in. Ea aşteapt ca cineva s -i
spun .
Ea-i privi cu severitate. Poirot nu zise nimic. Zâmbi.
— Oh, s -i spun? Murmur întreb tor Dr. Stillingfleet. Ei bine, eu o s - i
r spund, Norma. Voi zbura în Australia, de mar i într-o s pt mân . În primul
rând, vreau s privesc în jur – s v d dac ce-a fost fixat pentru mine se
potriveşte, şi toate celelalte. Apoi, î i voi telegrafia şi tu po i s m urmezi. Şi
mai apoi, ne vom c s tori! Vreau s ai cuvântul meu de onoare c nu e vorba
de banii t i. Eu nu-s unul din acei doctori care ar vrea s fondeze uriaşe
institu ii de cercetare şi aşa mai departe. Pe mine m intereseaz numai
oamenii. ţonsider, de asemenea, c tu vei fi în stare s te por i cu mine foarte
bine. Cât priveşte faptul c sunt aspru cu oamenii – eu însumi n-am observat
aşa ceva. E ciudat, cu adev rat, când te gândeşti la tot necazul în care eşti –
neajutorat , ca musca în miere – îns n-am de gând s fiu eu cel care alearg
dup tine, ci tu s fii cea care alearg dup mine.
Norma st tea foarte liniştit . Îl privea pe John Stillingfleet foarte atent ,
ca şi cum se gândea la ceva ce ştia, dintr-un punct de vedere cu totul diferit…
Şi apoi, zâmbi. Era un zâmbet foarte dr gu – ca al unei tinere doici
fericite.
— Foarte bine, zise ea. Travers camera spre Hercule Poirot.
 — Şi eu am fost nepoliticoas , i se adres doctorului. În ziua aceea când
am venit aici la dumneavoastr servea i micul dejun, v-aminti i? V-am spus c
sunte i prea b trân ca s m ajuta i. A fost un lucru nepoliticos s v spun
aşa. Mai mult, n-a fost adev rat…
Îl îmbr iş şi-l s rut .
— Ai face mai bine s chemi un taxi, i se adres Norma lui Stillingfleet.
Dr. Stillingfleet d du din cap, aprobator şi p r si înc perea. Mrs. Oliver
îşi lu poşeta şi gulerul de blan , iar Norma se îmbr c cu paltonul şi o urm
spre uş .
— Madame, un petit moment…
Mrs. Oliver se întoarse. Poirot culese de pe col ul canapelei o frumoas
bucl de p r c runt. Mrs. Oliver exclam cu ciud :
— Asta-i exact ca tot ceea ce se face în ziua de azi, nimic bun, totul de
mântuial ! M refer la agrafele de p r. Se desfac pe furiş şi totul se desprinde!
Ieşi, exprimându-şi nemul umirea, încruntându-se… Dup câteva clipe,
îşi vârî din nou capul pe uş . Vorbi în şoapt , pe un ton conspirativ.
— Spune-mi doar atât – fii f r grij , am trimis-o jos – dinadins ai
expediat fata la acest doctor specialist?
— Desigur. Preg tirea lui…
— Nu-i vorba de preg tirea lui. Ştii ce vreau s spun. El şi ea… Tu ai
aranjat?
— Dac vrei s ştii, da.
— Aşa m-am gândit şi eu, zise Mrs. Oliver. Tu te gândeşti la toate nu?!

SFÂRŞIT