Materie examen licenta

1. Legile generale ale Învelişului Natural Geografic (zonalitate, etajare, azonalitate,

interzonalitate);
LEGILE UNIVERSALE sunt acele legi a căror acţiune depăşeşte sfera Învelişului geografic; ele
sunt legate de spaţiul terestru, planetar, cosmic. Factorii care le determină sunt în interiorul Terrei
sau în spaţiul cosmic. Cele mai importante sunt: Legea atracţiei universale, Legea concentrării şi
dispersiei materiei, Legea trecerii materiei dintr-o stare de agregare în alta, Legea echilibrelor şi
dezechilibrelor. Sunt importante deoarece acţiunea lor se răsfrânge în învelişul geografic
determinând cadrul general al existeţei acestuia şi relaţiile cu entităţi similare.
LEGILE GLOBALE se referă la învelişul geografic în întregime. Factorii care impun aceste legi
sunt cosmici şi planetari, iar rezultatele sunt peisaje ce se ierarhizează de la nivel planetar la cele
regionale și locale.
Legea zonalităţii este o lege generală impusă de forma aproape sferică a Pământului şi de
distribuţia inegală a radiaţiei solare. Raportul dintre acestea determină detaşarea de fâşii în sens
latitudinal ce primesc o cantitate diferită de energie solară formând sistemul celor cinci zone de
căldură (una caldă, două temperate, două reci) (fig.8). Relaţiile dintre elementele celor cinci
componente (relief, apă, aer, organisme, soluri) impun mecanisme complexe care dau naştere la
macropeisaje specifice cu caracter zonal. Ca urmare, valorile radiaţiei solare, ale temperaturii,
precipitaţiilor şi umezelii, repartiţia principalelor formaţiuni vegetale, asociaţii de animale, ale
claselor şi tipurile de soluri, ale diferitelor regimuri de scurgere a apei râurilor, ale modalităţilor
de înfăptuire a proceselor morfologice şi a repartiţiei formelor de relief rezultate, se realizează
relativ simetric şi ordonat, în sens latitudinal, în cele două emisfere, plecând de la Ecuator spre cei
doi poli. Această apariţie se face sub forma unor zone care apar evidente nu numai la scara oricărui
element al componenţilor naturali (zone de temperatură, precipitaţii, regim de scurgere al râurilor),
dar şi în categoriile de sinteză ale acestora (zone de climă, zone de vegetaţie, zone de soluri, zone
morfoclimatice).
7.2.2. Legea interzonalităţii este o lege generală care acţionează la contactul dintre marile zone
impuse de prima lege. Este specifică fâşiilor latitudinale unde se succed periodic, anumite
caracteristici ale elementelor şi relaţiilor specifice din zonele vecine. Factorii principali care impun
legea sunt înclinarea axei terestre şi mişcarea de revoluţie a Pământului. Aceştia determină
migrarea sezonieră în sens latitudinal a ariilor de maximă şi minimă presiune corespunzătoare
fâşiilor de convergenţă şi divergenţă a principalelor mase de aer. Ca urmare între zonele anterioare
mai apar încă şase zone naturale (două subecuatoriale, două subtropicale, două subpolare)
desfăşurate relativ simetric în cele două emisfere terestre. Ele au ca specific succesiunea periodică
(frecvent în două sezoane) a caracteristicilor climatice din zonele limitrofe însoţită de modificări
în regimul de manifestare al proceselor naturale (geomorfologice, regimul scurgerii apei râurilor,
desfăşurarea proceselor biotice).
7.2.3.Legea etajării. Dacă suprafaţa Pământului ar fi fost omogenă (un uscat continuu, format din
câmpii şi dealuri joase), atunci zonele ar fi avut o dezvoltare egală în cele două emisfere şi în sens
longitudinal. Dar, suprafaţa terestră este neomogenă – sunt oceane şi continente, nu numai inegale
ca mărime, dar şi cu o distribuţie deosebită în sens latitudinal şi longitudinal. Uscatul este format
alături de câmpii, dealuri, podişuri, cu înălţimi mici şi medii şi din sisteme muntoase, cu altitudini
mari care au o desfăşurare în sens latitudinal sau longitudinal.. În raport cu înălţimea, temperaturile
scad (0,60 la o sută de metri) şi de aici un şir întreg de modificări, nu numai la nivelul elementelor
climatice, ci şi la celelalte componente naturale (soluri, vegetaţie). Se dezvoltă o nouă repartiţie în
fâşii (etaje) în raport cu înălţimea.
Acestea se realizează în acord cu legea etajării care este o lege globală, dar care spaţial are
caracter regional. Constă în diferenţierea în munţi, de la o anumită înălţime, a etajelor
geografice exprimate în peisaje ale căror trăsături de bază pot fi regăsite în tipurile zonale aflate
la latitudini mai mari (fig.9). Deci, la baza acestei succesiuni în munţii înalţi, până la o anumită
altitudine, se desfăşoară peisajul zonei, iar deasupra un număr de etaje diferite, în funcţie de
latitudinea la care se află aceştia şi care se micşorează ca areal o dată cu creşterea în înălţime.
-Etajele nu constituie o fotografie a zonelor întrucât în raport de altitudine se produc modificări
importante în distribuţia radiaţiei solarea şi circulaţia maselor de aer, cu urmări în regimul
temperaturilor (scad cu altitudinea), precipitaţiilor (cresc cu altitudinea), umidităţii şi de aici
impunerea unor schimbări legate de ceilalţi componenţi naturali (vegetaţie) cu reflectare în peisaje
(pe crestele înalte va exista un peisaj de pajişti şi stâncărie dar care diferă ca alcătuire de cele din
tundra polară).
-Etajele nu au o dezvoltare spaţială mare în raport cu zonele, dar spre deosebire de acestea sunt
bine individualizate şi uşor de separat şi sesizat. În munţii înalţi se pot separa etaje naturale
distincte corespunzătoare unor sisteme bine conturate, apoi fâşii numite tot etaje sau subetaje cu
caracter tranzitoriu unde se interferează ansamblul de relaţii dintre cele din prima grupă. Aici
apar peisaje în care elementele naturale din sistemele vecine se amestecă. Elementul natural care
reflectă cel mai evident aceste relaţii este vegetaţia, dar ele reies şi din diagramele climatice, din
succesiunea tipurilor de sol, din diferenţele în regimul scurgerii apelor şi al modelării reliefului.
-Dezvoltarea etajelor secundare (subetaje) este un mecanism asemănător, la prima vedere, cu cel
ce creează zonele latitudinale tranzitorii (legea interzonalităţii). În detaliu, comună este numai
modificarea de ansamblu a condiţiilor climatice cu reflectare în dinamica şi structura sistemului.
Ceea ce le diferenţiază sunt cauzele ce le-au generat (succesiunea sezonieră a unor condiţii
climatice diferite în prima situaţie şi modificarea permanentă a lor în raport de altitudine în cea de-
a doua), desfăşurarea spaţială şi alcătuirea ca sistem.
7.2.4. Legea azonalităţii este o lege globală, dar cu caracter local. Ea impune dezvoltarea unor
sisteme limitate ca întindere şi cu poziţie geografică indiferentă în raport cu zonele sau etajele
naturale. Există numeroşi factori locali care asigură manifestarea ei: anumite categorii de rocă
(îndeosebi calcarele, conglomeratele, loesul, nisipul), apele curgătoare şi arealele cu exces de
umiditate, omul prin multiplele sale forme de activitate. Acestea impun mai întâi dezvoltarea unor
sisteme geografice locale, limitate ca întindere, care se exprimă prin anumite tipuri de peisaj. În
general, peisajul este dirijat de un element (primordial), în amănunt în sistem apar anumite
caracteristici care reflectă influenţa condiţiilor de ansamblu ale zonei sau etajului în care se află.
Peisajul carstic diferă în regiunile tropical - umede de cel dezvoltat în regiunile temperate sau
polare. Alte situaţii cu caracter azonal sunt impuse de apele curgătoare cu lungime mare care
străbat mai multe zone (Nil), sau mai multe etaje sau de către fâşiile litorale continentale cu
extindere latitudinală.
2. Apa în atmosferă;
♦ Vaporii de apa din atmosfera
Vaporii de apă ajung în atmosferă în urma proceselor de evaporare a apei de la suprafaţa atât de
complexă a planetei Pământ. Ei provin însă şi în urma proceselor fiziologice (de respiraţie sau
transpiraţie) specifice lumii vii şi, mai puţin, în urma unor erupţii vulcanice. Vaporii de apă sunt
consideraţi drept componenta atmosferică cu cea mai ridicată variabilitate cantitativă, spaţială şi
temporală dintre toate componentele variabile ale acestui înveliş gazos.
Se apreciază că în plan vertical vaporii de apă se concentrează masiv în stratul sol – 5km al
troposferei; ei ajung însă pe cale naturală uneori şi până la 10 km - 12 km înălţime adică până la
baza stratosferei.
În plan orizontal distribuţia vaporilor de apă depinde de: prezenţa şi dimensiunile surselor terestre
de evaporare, de temperatura aerului de deasupra surselor de evaporare dar şi de intensitatea şi
direcţia dominantă a circulaţiei aerului troposferic în zona de interes.
Două dintre procesele fizice pe care le suferă apa atmosferică sunt: evaporarea care se desfăşoară
cu consum de energie calorică şi condensarea care are loc cu eliberarea căldurii latente de
evaporare.
Ambele procese asigură circuitul apei în natură şi se derulează atât în atmosferă cât şi pe suprafaţa
terestră; de aceea putem spune că, vaporii de apă ajunşi în aer, influenţează, într-o bună măsură,
bilanţul caloric Pământ-atmosferă, cu adresă exactă la menţinerea efectului de seră natural al
planetei.
Astfel, alături de dioxidul de carbon formaţiunile noroase (care
∗
reprezintă marile concentraţii atmosferice de vapori de apă) absorb radiaţia
calorică de undă lungă inversă adică pe cea reflectată sau, mai corect spus, pe cea retransmisă de
suprafaţa planetară aerului atmosferic din apropierea sa, nelăsând-o să se piardă în restul
atmosferei libere de deasupra plafonului de nori.
Cu alte cuvinte, stratul noros deşi discontinuu la nivel planetar, joacă rolul geamurilor unei sere
artificiale care nu lasă să iasă în afară căldura primită de la radiaţia directă a Soarelui pe care a
lăsat-o însă să pătrundă în seră, nestingherită.
Deci, stratul de nori, după ce a absorbit radiaţia calorică reflectată, adică venită dinspre suprafaţa
Pământului (suprafaţa încălzită direct de către Soare) o retransmite, o difuzează aerului interpus
între „vălul” noros şi suprafaţa terestră, exact ca în interiorul unei sere.
3. Fronturile atmosferice;
*
Prin fronturi atmosferice meteorologii definesc „zonele de întâlnire” sau „ de separaţie” ori „de
contact” între două volume de aer cu proprietăţi termice diferite sau, cum se mai numesc ele, mase
de aer, acestea din urmă fiind antrenate în geneza şi apoi în dezvoltarea unui ciclon de latitudini
†
extratropicale . De aceea fronturile atmosferice sunt intrinsece ciclonilor de latitudini temperate
(adică extratropicali).
‡
În practica sinoptică se foloseşte şi denumirea de suprafaţă frontală, ceea ce nu înseamnă pierderea
sensului ideii de „consistenţă materială a zonei de separaţie, în care cele două mase de aer diferite
se confruntă.
Fronturile atmosferice au o dinamică tipică, ele traversează spaţii geografice de dimensiuni
diferite, au viteze diferite şi implicit efecte diferite în mersul vremii acolo unde ajung sau de unde
se retrag. Figura nr.1 redă schematic dar sugestiv modelul unui sistem de fronturi: rece – cald, din
natură precum şi proiecţia acestuia în planul orizontal al unei hărţi sinoptice, folosind legenda
internaţională practicată în trasarea fronturilor pe hărţi meteorologice. Aceste fronturi atmosferice
nu trebuie înţelese, aşadar, ca suprafeţe geometrice simple care separă lin aerul cald de cel rece
sau invers, ci trebuie înţelese ca „zone de impact”, ca „straturi de impact”, care au o anumită
grosime, chiar daca ea nu depăşeşte câteva sute de metri, care au o formă, o direcţie de deplasare
şi o poziţie înclinată întotdeauna faţă de planul suprafeţei terestre (după cum indică aceeaşi figura
nr.1).
4. Oceanul Planetar: dimensiuni, componente;
Pe suprafata Pamantului care este de 510 mil. kmp se afla un volum total de apa estimat la 1386
mil. km cubi. Din aceasta cantitate, oceanului planetar ii revin 1336 mil km cubi, adica 96,5%.
OCEANELE:
-sunt bazine de mari dimensiuni
- care despart continentele
- au fundul dezvoltat pe crustă de tip oceanic
- prezintă circulaţie de profunzime şi de suprafaţă
- au relaţii strânse cu circulaţia generală a atmosferei
- prezintă maree cu o mare varietate de amplitudini
MARILE MEDITERANE
- sunt bazine cu dimensiuni mai mici
- situate între continente
- comunică cu oceanele prin strâmtori
- fundul chiuvetei este dezvoltat atât pe crustă oceanică cât şi continentală
- chiuveta prezintă o tectonică activă
- circulaţia apelor este generată de vânt sau are caracter geostrofic
Mările mediterane intercontinentale: Mediterana Arctică, Europeană, Americană, Austral-
Asiatică.
Mări mediterane intracontinentale: pot fi de ingresiune (au salinităţi mici, M. Baltică) sau instalate
în jgheaburi tectonice (salinităţi mari, ape calde M. Roşie, G. Persic).
Componentele Mării Mediterane: 1. M. Alboran, 2. M. Balearelor, 3. M. Tireniană, 4. M.
Adriatică, 5. M. Ionică, 6. M. Ligurică, 7. M. Egee, 8. M. Marmara, 9. Marea Neagră cu Marea
Azov.
Componentele Mediteranei Americane: 1. Bazinul Mexic, 2. Baz. Yukatan, 3. Baz. Cayman, 4.
Baz. Columbiei, 5. Baz. Venezuelei.
MĂRILE MARGINALE
- sunt mări deschise
- nu comunică prin strâmtori ci au deschideri largi către ocean
- cu mai multe compartimente care se alătură oceanului.
Cele mai importante fiind: M. Nordului, M. Mânecii, M. Irlandei, M. Chinei de Est, M. Bering,
M. Japoniei. Lista mărilor marginale.
5. Nivelul piezometric (variația sa spațială și regimul său de variație);
Nivelul apelor subterane, cunoscut si ca nivel piezometric, hidrostatic sau freatic reprezinta pozitia
suprafetei libere a apei subterane in raport cu un plan orizontal ce trece printr-un reper fix de la
suprafata terestra.
Regimul sau de variatie: este urmarit prin masuratori efectuate la foraje hidrologice de obs. Pozitia
sa fata de planul de referinta se determina cu diferite dispozitive si aparate: rulete la capatul benzii,
carora pentru o precizie sporita a masuratorii, se ataseaza fluierul plutitor sau cel cu ringuri, care
intregistreaza continuu oscilatiile nivelului piezometric.
Masurarea se realizeaza o data la 3 zile. Izohipsele sunt linii de egala altitudine a NP si prin ele se
poate stabili directia de curgere a apelor subterane. Izobatele sunt linii de egala adancime a NP.
6. Scurgerea apei râurilor (factorii scurgerii, variația spațială și temporală a scurgerii, regimul
hidrologic al râurilor);
Scurgerea este un factor hidr complex, rezultat al interactiunii factorilor naturali si antropci din
arealul bazinului de receptie.
Factori: conditiile climatice. Precipitatiile – sursa de alimentare a raurilor. Evaporatia determina
reducerea debitelor. Temp aerului infl scurgerea raurilor in mod indirect, prin rolul sau in procesul
de evapotr si in producerea fen de inghet la niv solului si al apei. Cond geologice- inclinarea
stratelor, tectonica, grad de fisurare, sc apei din pp pe versanti.
Reg hidrologic: evidetiaza succesiunea fazelor sau perioadelor caract scurgerii apei intr-un an (per
cu ape mici, mari, viituri, etaje si secari).
7. Relieful fluviatil (lunci, terase, tipuri de văi, piemonturi, captări);

Albia majoră (Lunca). Sunt doi termeni folosiţi în literatura geografică românească care se referă
la aceeaşi unitate spaţială - teritoriul pe care îl acoperă apele râului la debite mari (viituri).
Diferenţa constă în faptul că primul are sens pur geomorfologic - relieful şi evoluţia lui din acest
spaţiu, pe când cel al doilea are referinţă la întregul sistem al componentelor geografice.
Terasele sunt trepte în lungul văilor la altitudini relative faţă de albie ce variază între 4-5 m
şi 180 m (frecvent până la 90-100 m) care la origine au fost lunci, rămânând suspendate în urma
adâncirii în ele a râurilor.
- Desfăşurarea şi dimensiunile variază în funcţie de generaţia de văi, de unităţile de relief în care
se află. Au extensiune în regiunile de dealuri, podiş şi sunt mai reduse în munţi, îndeosebi în
subunităţile alcătuite din roci dure. De asemenea, sunt mai numeroase şi au dezvoltare în lungul
râurilor principale, caracteristici care scad pe măsura trecerii la generaţii de afluenţi tot mai noi
(ex. pe Olt sunt opt terase, pe Olteţ sunt cinci terase, iar pe afluenţii acestuia 1-3 terase).
- Morfologic, la orice terasă se separă două suprafeţe - una orizontală sau cvasiorizontală numită
podul terasei care reprezintă o luncă veche şi o suprafaţă înclinată (uneori verticală) care formează
fruntea terasei, ea rezultând prin adâncirea râului în luncă. Linia care se află la îmbinarea celor
două suprafeţe poartă numele de muchia terasei, iar cea care este situată la racordul podului cu
forma de relief superioară constituie ţâţâna terasei.
- Structural se disting trei situaţii:
terase aluviate (aluviale) la care se separă un strat de aluviuni cu o grosime de 1-5 m şi roca în
loc, între ele fiind vechiul pat al albiei; sunt cele mai frecvente.
terase în rocă la care lipsesc aluviunile, podul terasei corespunzând patului albiei.

Terase aluvionare - ce au pânză groasă de aluviuni, în care ulterior râul s-a adâncit. Există două
subtipuri - terase îmbucate (succesiunea fazelor evolutive este adâncirea râului - aluvionare foarte
bogată - adâncirea râului în pânza de aluviuni până la un nivel superior altimetric celui din prima
fază; o nouă aluvionare şi o nouă adâncire prin care se creează un alt nivel de terasă) şi terase
rezemate (succesiunea fazelor este: adâncirea râului, aluvionare puternică – urmată de o adâncirea
râului în pânză până la baza ei; o aluvionare nouă care creează a doua pânză de materiale mai
subţire în raport cu precedenta - o adâncire nouă, până la baza pânzei; rezultă trepte dezvoltate în
scară).

Tipuri de văi Deşi agentul ce le creează este râul, văile prezintă caracteristici foarte variate, situaţie
care determină posibilităţi de grupare diferite în baza a numeroase criterii (fig. 27):
după fizionomie sunt văi simetrice (ex. cele dezvoltate în structura orizontală sau în aceeaşi rocă -
calcare, loess) şi asimetrice (unele văi formate în structura monoclinală, văile la care râul suferă
în timp o puternică deplasare spre un versant datorită fie, influenţei unui centru de subsidenţă activ
-ex. Argeşul în aval de Piteşti, fie împingerii exercitate de un număr mare de afluenţi cu debit mare
(ex. Siretul, împins spre est de Suceava, Moldova, Bistriţa), văi înguste (specifice la începutul
evoluţiei sau secţionate în roci dure (ex. calcarele) ori realizate în unităţi de relief care suferă
ridicări. La văile cu desfăşurare mare, pentru unele sectoare înguste, se mai utilizează apelativele
- chei - văi înguste, de obicei create în calcare la care versanţi, foarte înclinaţi uneori abrupţi, se
termină într-o albie strâmtă, cu praguri; defilee - vale pe ansamblu îngustă cu versanţi povârniţi
dar, la care se pot separa porţiuni foarte înguste ce alternează cu bazinete depresionare în care sunt
terase cu aşezări; canioane - sunt defilee foarte lungi, cu versanţi abrupţi ce au înălţimi de sute şi
chiar peste o mie de metri, cu numeroase praguri impuse de roci mai dure sau de structură). Văile
largi au lăţimea variabilă în funcţie de stadiul de evoluţie, rocă, unitatea de relief în care se află -
munte, deal, câmpie etc.
după stadiul de evoluţie în accepţiunea concepţiei lui W.M. Davis, se separă văi tinere (corespund
începutului adâncirii râului, sunt înguste, versanţii sunt povârniţi; se află frecvent fie în regiunile
muntoase, în podişurile înalte, fie în bazinele de recepţie ale râurilor mari; văi mature (sunt largi,
albia este încadrată de o luncă extinsă, iar versanţii prezintă înclinări moderate; râul se află la
profilul de echilibru etc.), văi în stadiu de bătrâneţe (albia şi lunca râului se continuă lateral prin
versanţi aproape aplatizaţi cu formă larg concavă aflaţi în stadiu de echilibru; relieful regiunii în
care se află aceste văi este redus la o câmpie de eroziune - peneplenă; este un stadiu extrem de rar
de atins); văi policiclice (în cadrul lor sunt elemente ce indică mai multe faze de evoluţie aparţinând
unor cicluri care s-au succedat, dar care nu s-au manifestat.

după unităţile naturale în care se desfăşoară sunt văi în munţi (înguste, versanţi cu pantă mare,
praguri în albie etc.), în dealuri (largi, versanţi cu pantă mai mică, terase, lunci), în câmpie (foarte
largi cu albii meandrate şi lunci, mai rar cu terase) etc.; în fiecare dintre aceste unităţi
caracteristicile se modifică în funcţie de locul (superior, inferior etc.) pe care îl au în sistemul
bazinului hidrografic; la văile foarte mari care străbat mai multe unităţi de relief se impun elemente
specifice la nivelul fiecăruia.
prin raportare la structura geologică sunt văi în structura orizontală (au caracteristică dezvoltarea
simetrică), monoclinală (cele tipice sunt asimetrice), cutată (în lungul sinclinalelor, anticlinalelor),
discordantă (tipice sunt văile epigenetice care s-au format în structura superioară impunându-se
ulterior în cea inferioară), faliată (văi în grabene, pe planuri de falie, antecedente -dezvoltate
transversal într-o unitate care se ridică) etc.
prin raportare la rocile în care s-au adâncit sunt văi în loess, văi carstice (chei, văi seci, văi în
trepte antitetice), văi în granite etc.
în raport cu caracteristicile contactului cu marea sau oceanul sunt văi liman, văi cu estuar, văi cu
delte etc.
Captările reprezintă un proces prin care un râu pătrunde în bazinul altuia de unde preia treptat
afluenţi mai mici sau mai mari ai acestuia, iar în final chiar o parte din acesta. Râul activ poartă
numele de captator, iar cele încorporate sunt râuri captate. Prin acest proces bazinul captatorului
se extinde în dauna celuilalt, poziţia cumpenei de apă se modifică continuu şi apar noi forme de
relief.
Efectuarea procesului de captare este favorizată de diverse condiţii care fac ca un râu să dispună
de mai multă energie în raport de altul. Acesta îi asigură exercitarea unei eroziuni lineare active şi
putere de penetrare în bazinul celuilalt. Între elementele care conduc la realizarea procesului sunt:
-nivelul de bază (punctul de vărsare) al captatorului să fie mai jos în raport cu ale râurilor vecine;
-panta generală a râului captator să fie mai mare, iar lungimea mai scurtă;
-un debit mai mare al captatorului, urmare a unui bazin extins;
-uneori prezenţa în bazinul captatorului a stratelor ce au roci cu rezistenţă mai mică şi poate un
grad de acoperire cu vegetaţie mai redus ceea ce facilitează adâncirea.

8. Relieful glaciar montan (tipuri de gheţari, agenţi, procese şi forme de relief)

Gheţarii reprezinta volume de gheata insemnate aflate la latitudini mari (polare) sau în munţi la
altitudini ridicate, acolo unde temperaturile pozitive se produc rar şi nu determină topirea lor, iar
precipitaţiile dominant solide le asigură creşterea masei.
Gheţarii montani. Sunt cantonaţi în bazinele de recepţie, pe văile şi uneori pe platourile aflate în
munţii foarte înalţi indiferent de latitudine. În funcţie de condiţiile climatice care reglează
alimentarea şi ablaţia, gheţarii au formă, dimensiuni, o dinamică variată prin care rezultă o
multitudine de forme de relief. În multe tratate de geomorfologie sunt prezentate următoarele tipuri
de gheţari montani.
- Gheţarii alpini (de vale). - Sunt gheţari complecşi, descrişi şi analizaţi încă din a doua parte a
sec. XVIII, în M. Alpi de unde şi numele acordat. Au dimensiuni mari (zeci de kilometri lungime)
prezentând o largă arie de alimentare ce cuprinde frecvent bazinul de recepţie al văilor situat la
altitudini foarte mari. În vatra bazinului de recepţie, în care se acumulează masa principală de
gheaţă se formează circul glaciar. Bilanţul glaciar pozitiv asigură o masă de gheaţă bogată care se
înscrie în lungul văii sub forma limbii glaciare care frecvent coboară sub limita zăpezilor perene.
Contactul cu versanţii este variat, dar adesea între gheaţă şi pereţii circului sau văii se dezvoltă
crevase adânci numite rimaye.
Gheţarii de circ. Sunt gheţari cu dimensiuni mici. Sunt situaţii în bazinele de recepţie ale văilor
aflate în vecinătatea limitei zăpezilor veşnice (perene) unde zăpada acumulată şi formată în firn
este redusă şi ca urmare alimentarea depăşeşte cu puţin ablaţia. Dar aceştia apar şi în loje cu
dimensiuni reduse situate pe versanţii de deasupra gheţarilor de vale. Aici factorul topografic
împiedică realizarea unei acumulări bogate de gheaţă. Ca urmare, gheţarii nu-şi pot dezvolta decât
un circ glaciar care se termină frecvent prin praguri abrupte de mai multe zeci sau sute de metri,
de unde şi numele de gheţari suspendaţi. Au fost studiaţi în M. Pirinei fapt care a condus la
acordarea apelativului de pirenieni.
- Gheţarii de tip himalayan sunt întâlniţi în M. Himalaya fiind cel mai extins tip din grupa
gheţarilor de munte. Are mai întâi caracteristicile gheţarului alpin. Astfel, există un larg bazin de
alimentare care asigură o masă de gheaţă enormă ce umple circul dar acoperă şi cea mai mare parte
a versanţilor trecând prin şeile de transfluenţă în circurile şi văile vecine. Totodată ea asigură
dezvoltarea unor limbi de gheaţă cu lungimi de zeci de kilometri care coboară cu mult sub limita
zăpezilor veşnice. Ca urmare, în peisaj se impune în sectorul înalt al munţilor o masă de gheaţă
aproape generalizată dominată de vârfuri şi creste cu porţiuni de versanţi abrupţi din care pornesc
adevărate fluvii de gheaţă care înaintează pe văi spre baza munţilor. Această dezvoltare amplă se
datoreşte climatului musonic ce asigură în Himalaya cantităţi foarte mari de precipitaţii.
- Gheţarii de tip kilimandjaro (în stea) s-au dezvoltat în craterele unor vulcani stinşi situate la
altitudini superioare limitei zăpezilor veşnice. În faza maximă de dezvoltare, gheaţa acumulată în
crater poate deborda pe versanţii exteriori ai conului creând limbi scurte cu dispoziţie radială de
unde înfăţişarea unei stele. Au fost descrişi în munţii vulcanici din Kenia şi Tanzania ale căror
cratere se află mai sus de 4500 m, dar şi cei din America (Cotopaxi şi Chimborazo la peste 6000
m)
- Gheţarii de piemont (alaschian) sunt întâlniţi în munţii din lungul litoralului peninsulei
Alaska. Au elementele gheţarilor de vale, specificul lor fiind însă dat de forma finală de acumulare
a gheţii care este amestecată cu blocuri şi bolovani pe câmpia litorală. Aici rezultă conuri de gheaţă,
simple sau suprapuse parţial, care formează o treaptă între munte şi ocean similară câmpiilor
piemontane.
- Gheţarii mixti de platou şi vale (norvegian) - au două sectoare semnificative unul de acumulare
a gheţii pe mici platouri reprezentând porţiuni dintr-o peneplenă veche (caledoniană) înălţată la
peste 1500 m (formează minicalote de gheaţă) şi mai multe limbi de gheaţă scurte care se desprind
din acestea coborând pe văi. În prezent, există în nordul Norvegiei, dar în pleistocen au avut o
dezvoltare largă şi în Scoţia, Ţara Galilor etc. reprezentând o îmbinare între gheţarii de calotă şi
cei de vale.
Procese şi forme de relief glaciare
Gheţarii reprezintă un însemnat agent modelator al scoarţei terestre. Masa de gheaţă încărcată cu
grohotişuri, praf etc. se deplasează cu viteze diferite în funcţie de mărimea pantei şi grosimea ei.
Gheţarul exercită trei procese -eroziunea asupra suprafeţei cu care intră în contact, transportul
gheţii şi a materialelor cu care se încarcă şi acumularea materialelor în diferite sectoare unde
gheţarul se degradează. Importanţa celor trei procese în unele situaţii a fost exagerată (gheţarii
aveau un rol în evoluţia reliefului la fel ca şi apele curgătoare), iar alteori minimalizată (gheţarii
acoperă un relief preexistent conservându-i caracteristicile). În realitate, gheţarii se instalează pe
un paleorelief, îl modelează schimbând multe din caracteristicile sale şi creează forme de relief
care îi aparţin. Cu cât durata acţiunii gheţarilor este mai mare cu atât rezultatele modelării lor sunt
mai numeroase, iar după topirea completă a gheţii, peisajul va fi dominat de acestea.
Formele de relief aparţin celor două procese contradictorii - eroziunii glaciare (exaraţie) şi
acumulării glaciare. Ele au dimensiuni, înfăţişare şi alcătuire deosebite de la un gheţar la altul
evidenţiind specificul modelării locale sau regionale. Eliminând caracteristicile particulare şi
păstrând elementele comune se ajunge la diferenţierea de tipuri. Prima grupare a tipurilor este
impusă de procesele care le-au creat, iar în cadrul acestora diferenţieri în funcţie de tipul de gheţar
generator.
5.1. Relieful creat de eroziune.
Eroziunea glaciară (exaraţia) se manifestă diferit în funcţie de mai mulţi factori:
viteza de deplasare a masei de gheaţă (exaraţia este ridicată la viteze mici întrucât puterea de
scrijelire este amplificată de durata mai mare a exercitării procesului);
grosimea masei de gheaţă care presează rocile subglaciare (cu cât este mai mare cu atât exaraţia
va fi mai intensă);
panta suprafeţei subiacente (pe pante mici şi contrapante, eroziunea este mult mai activă);
rezistenţa rocilor din care este alcătuită suprafaţa subglaciară (rocile moi sunt uşor de dislocat în
raport cu cele dure);
încărcătura masei de gheaţă cu blocuri şi grohotişuri (cu cât este mai mare cu atât puterea de
scrijelire este mai intensă).
Formele de relief create prin eroziunea glaciară sunt diferite la gheţarii montani în raport cu cei de
calotă cu toate că există şi numeroase elemente comune.
5.1.1. Relieful de eroziune specific gheţarilor montani.
Rezultatele procesului de eroziune (exaraţie) sunt diferite în funcţie de mărimea gheţarului impusă
de climat şi de caracteristicile reliefului preglaciar, durata acţiunii şi poziţia lui în raport cu limita
zăpezilor perene. Cu cât un gheţar are un bazin de alimentare mai larg şi o acumulare de zăpadă
mai bogată care să se transforme în gheaţă, cu cât acţiunea lui este de durată. Cu cât aceasta se
desfăşoară la altitudini mari în raport cu zona de topire cu atât morfologia creată este mai
diversificată şi are dimensiuni deosebite. Indiferent de tipul de gheţar montan, două forme de
eroziune sunt comune - circul şi pragul din faţa acestuia. La cei care au un volum de gheaţă mare
se adaugă valea glaciară, pragurile, bazinetele depresionare şi umerii glaciari. Între microforme
sunt striurile, rocile moutonate, pereţii abrupţi.
- Circurile glaciare (căldări, kar) sunt excavaţii în care se acumulează zăpada ce se transformă în
gheaţă. Aceasta acţionând asupra ei o lărgeşte şi adânceşte. Ele se pot situa la obârşia unor văi
alpine sau în diferite nişe suspendate pe versanţii circurilor mari sau deasupra unor pereţi abrupţi
din lungul văilor. Ca urmare, există circuri glaciare extinse, ce cuprind suprafeţe mari din bazinele
de recepţie ale unor văi şi care sunt rezultatul unei evoluţii de durată şi circuri mici cu caracter
suspendat în care volumul de gheaţă este redus.
În geneza circurilor se interferează mai mulţi factori - unii care au acţionat anterior realizării
gheţarului, iar alţii care s-au manifestat concomitent cu acesta.
În prima grupă se include eroziunea fluviatilă, torenţială exercitată în bazinul superior al
văilor la care se asociază îngheţ-dezgheţul şi nivaţia care au impus retragerea versanţilor şi
dezvoltarea la baza lor a unor poale de grohotiş. Prin acţiunea acestora, obârşiile devin mai largi
având sectoare cu pantă mai lină (rezultat al retragerii versanţilor) mai ales în spatele (amonte)
unor bare de roci dure ce au o desfăşurare relativ perpendiculară pe direcţia văii.
În cea de a doua grupă se combină acţiunea gheţarului cu cea a proceselor periglaciare (active
pe versanţi deasupra gheţarului dar şi pe contactul acestuia cu pereţii limitrofi. Gheţarul va exercita
o eroziune activă asupra pereţilor ce-l înconjoară dar şi asupra suprafeţei excavaţiei în care se află.
Dacă în circ sunt roci cu rezistenţă mai mică, aflate în faţa unei bare de roci dure, iar masa de
gheaţă este groasă, atunci exaraţia (eroziunea gheţii) va adânci şi lărgi excavaţia şi va dezvolta
spre vale (aval de circ) un prag (pe aliniamentul rocilor cu rezistenţă mare). Pe latura opusă
pragului, la contactul gheţarului cu versanţii se vor dezvolta crăpături adânci (rimaye) între aceştia
şi gheaţă datorate deplasării gheţii, dar şi topirii generate de căldura emisă de pereţi circului.
Frecvent aliniamentele fostelor rimaye apar la baza versanţilor circului sub forma unor pante
abrupte.
Diferenţele locale în alcătuirea petrografică sau în desfăşurarea stratelor geologice determină
variaţii în configuraţia generală a circurilor care pot fi simetrice, asimetrice, cu un contur simplu
sau ondulat etc.
În munţii înalţi (ex. Alpi, Carpaţi, Pirinei în Europa) în cuaternar s-au produs câteva faze glaciare,
iar rezultatul în multe masive este reflectat nu numai de dimensiunile circurilor ci şi de existenţa
mai multor generaţii care alcătuiesc forme complexe cu excavaţii la altitudini deosebite (ex. în
Alpi în afara generaţiei actuale de circuri cu gheţari aflate la peste 3000 m există forme mai vechi
la 2000-2500 m lipsite de gheaţă).
După topirea gheţarilor în circuri, în spatele pragului sau a diferitelor mase de grohotiş (vechi şi
actual) prin acumularea apei rezultă lacuri numite în România, tăuri, zănoage.
- Văile glaciare (troghuri) există doar la gheţari cu dimensiuni mari la care gheaţa din circuri
înaintează pe văile create anterior prin eroziune lineară. Aceasta încărcată cu materiale provenite
de pe versanţi sau din circ produce erodarea fundului văilor şi a bazei versanţilor.

9. Distribuția spaţială a populaţiei (factori care determină distribuţia spaţială a populaţiei pe Glob);

1. Zonele reci: Antarctica, Groenlanda.

10. Resursele energetice şi valorificarea lor pe Glob: petrolul, gazele naturale, cărbunii;
REZERVELE DE PETROL ŞI PRINCIPALELE ŢĂRI PRODUCĂTOARE
Volumul rezervelor sigure de petrol a crescut permanent în acest secol, cu ritmuri diferite, datorită
descoperii unor noi câmpuri petrolifere, reevaluării marimii unor zăcăminte, măririi coeficientului
de recuperare din zăcământ. O creştere mare s-a înregistrat în perioada 1950–1970 când rezervele
sigure au urcat de la 13 mld.t la 90 mld.t. Rezervele economic exploatabile se cifrează la peste
160mld.t la care se adaugă aproape 360 mld.t rezerve probabile. Nisipurile şi şisturile bituminoase
conţin cca. 100 mld. tone petrol rezerve probabile. Aceste rezerve adăugate la cele din zăcămintele
de petrol sunt considerate, într-o anumită măsură, suficiente pentru viitorul apropiat. Se speră însă,
descoperirea unor zăcăminte în regiunile platformelor continentale sau în regiuni de uscat mai
puţin explorate. Raportul între volumul rezervelor certe de petrol şi nivelul mondial al producţiei
din 2003 (3,7mld. t) indică o asigurare a consumului pentru circa 40 ani. Rezervele de petrol sunt
prezente în peste 70 de ţări ale lumii, dar numai 14 au rezerve mai mari de 1 mld.t.
Gazele naturale au intrat mai târziu în balanţa energetică. Folosirea lor ca materie prima în industria
chimică este, de asemenea relativ recentă. Importanţa lor este mai mare datorită puterii calorice
(5.000 - 13.500 kcal/m3) şi numărul mare de produse realizate de către industria chimică
(îngrăşăminte, mase plastice, negru de fum, acetilenă, amoniac, metanol, aldehidă formică, acid
cianhidric, etc).
Rolul economic important al gazelor naturale creşte şi prin faptul că pot fi valorificate integral, iar
transportul este facil cu ajutorul conductelor la distanţe mari faţă de locul unde au fost exploatate.
Costurile necesare pentru exploatarea şi utilizarea gazului metan de exemplu, sunt de 8 până la 12
ori mai mici decât pentru cărbune sau petrol.
Problemele legate de criza resurselor energetice au determinat o campanie susţinută de identificare
a noi zăcăminte de gaze naturale. Dacă în 1960 rezervele mondiale sigure erau de 18.600 mld.m3
în 1980 de cca. 70 000 mld.m3, în 2003 ele au fost apreciate la 175 000 mld.m3 ceea ce înseamnă
o acoperire a consumului mondial (peste 2.000 mld. m3 anual) pentru o perioadă de 67 ani.
Rezervele potenţiale recuperabile sunt estimate la aproape 270 000 mld.m3.
Cele mai mari rezerve sigure sunt deţinute de regiunea Orientului Mijlociu (41%), îndeosebi în
Iran (15%) şi Qatar (14%). Europa are o pondere de circa 35% datorită Federaţiei Ruse care are
cele mai mari rezerve din lume - 27%. Africa şi restul Asiei deţin fiecare câte 8%, iar America de
Nord doar 4%.
Atât prin rezervele cunoscute cât şi prin producţia realizată pe primul loc se situează Federaţia
Rusă care în 2003 a realizat aproape 22% din producţia mondială şi asigură atât consumul propriu
cât şi nevoile unor state europene. Bazinul fluviului Obi are cele mai mari rezerve, zăcământul
principal fiind cel de la Urengoi. Zona asiatică a Rusiei deţine 60% din rezerve şi dă 50% din
producţie. De aici pleacă cel mai însemnat gazoduct (5.600 km) ce ajunge până în Franţa.
10 Cărbunele de pământ este o rocă sedimentară caustobiolitică şi provine din incarbonizarea
resturilor vegetale. Procesul de transformare se desfăşoară lent, în absenţa oxigenului atmosferic,
la presiuni şi temperaturi ridicate care depind de adâncimea la care se află acumulările vegetale.
Formarea cărbunilor a avut loc în ere geologice diferite. Substanţele cărbunoase sunt întâlnite chiar
în strate precambriene. Acumulările de cărbune datează însă din permo-carbonifer până în neozoic.
Pentru clasificarea cărbunilor se ţine seama de origine, vechime, compoziţia, putere calorică,
umiditate, reziduuri provenite din arderea şi prelucrarea lor. După aceste criterii au fost deosebiţi
cărbunii superiori (antracit, huilă) şi cărbunii inferiori (cărbune brun ,lignit şi turbă).
Ca urmare a puterii calorice pe care o degajă, cărbunii sunt folosiţi pe scară largă în industria
energetică. Cărbunii superiori dezvoltă 7.000-9.000 kcal /kg, iar cei inferiori 2.600- 5.000 kcal/kg.
De asemenea, cărbunii superiori sunt folosiţi la obţinerea cocsului care rezultă din procesul de
carbonizare la temperaturi înalte. Cocsul, la rândul lui, este utilizat drept combustibil în siderurgie
la topirea minereurilor, dar şi ca materie primă sau produs auxiliar la fabricarea fontei, a carburii
de calciu şi a altor derivate industriale.
În secolul XIX, cărbunii au avut un rol fundamental în dezvoltarea industriei (această perioadă mai
este numită şi secolul cărbunilor)
Primele evaluări ale resurselor carbonifere au fost făcute la Congresul Internaţional de Geologie
de la Torino (1913), ele fiind apreciate la cca. 7 100 mld. tone, cu următoarea repartiţie: America
de Nord 68%, Asia 17%, Europa 10%, Africa 3%, Australia 2%.
Intensificarea lucrărilor de identificare a noilor zăcăminte a condus la mărirea potenţialului
resurselor carbonifere la cca. 16 500 mld. tone.
Rezervele economice exploatabile sunt însă mult mai mici, cu puţin sub 1.000 mld tone şi pot
asigura consumul mondial, la nivelul actual de cca. 4,5 mld. tone, pentru aproape 200 de ani. De
altfel, rezervele de cărbuni deţin 80% din totalul rezervelor de combustibili fosili.
Repartiţia geografică a rezervelor carbonifere arată că 90% din total sunt concentrate în emisfera
nordică, în special între paralelele de 35 şi 60 . Cele mai mari rezerve sigure aparţin S.U.A. (25%),
Federaţiei Ruse (16%) Chinei (11%), Indiei (9%) Australiei (8%), Germaniei (7%), Africii de Sud
(5%),Ucrainei şi Kazahstanului, fiecare câte 3,5%. În structura rezervelor mondiale există o uşoară
dominare a cărbunilor superiori (519 mld. tone) faţă de cei inferiori (465 mld. tone). De menţionat,
că faţă de petrol şi gaze naturale, ţările OECD au o situaţie mult mai favorabilă pentru că deţin
45% din rezervele totale.
Contribuţia cărbunilor în balanţa energetică mondială este foarte importantă, deşi ponderea lor este
în scădere. Astfel, contribuţia la producţia de electricitate pe plan mondial este de 33%, cu o
estimare de 31% pentru anul 2025. De asemenea, ponderea cărbunilor a scăzut de la 26% în 1990
la 24% în anul 2003. Declinul producţiei de cărbune s-a înregistrat îndeosebi în Uniunea
Europeană, Europa Centrală şi de Est, fostele state sovietice. Dacă în cazul Europei de Vest
scăderea s-a datorat înlocuirii cărbunilor cu alta surse de energie, în celelalte state declinul a fost
generat de colapsul economic prezent după1990. Creşteri ale consumului de cărbune s-au
înregistrat în S.U.A., Australia, Japonia, Noua Zeelandă, în ţările în curs de dezvoltare din Asia,
în special China şi India. De altfel, cele mai populate ţări ale lumii au o economie bazată pe energia
cărbunilor, care le oferă circa 75% din producţia de electricitate.

11 si 12. Repartiţia, densitatea, structura populaţiei în România;  Răspândirea şi tipologia

aşezărilor urbane şi rurale în România – Costachie
13. Caracterizarea geografică a unităţilor geografice: Carpaţii Orientali, Subcarpaţii de Curbură,
Podişul Moldovei, Câmpia de Vest;
Podisul Moldovei – foi verga
Campia de vest – foi verga

14. Analiza geografică a regiunilor: Marea Britanie, Germania, Brazilia, Japonia, China, India;
De citit prezentarile de la curs europa
15. Procese de modelare a versanţilor (prăbuşiri, alunecări de teren, tasare şi sufoziune, şiroire,
torenţialitate);
Definiție: prabusirile
Sunt deplasări ale unor volume de rocă care se produc brusc, aproape instantaneu sub efectul
gravitaţiei.
 Mişcarea se face prin:
- cădere liberă când versanţii sunt abrupţi
- saltare când aceştia sunt înclinaţi.
- Procesul se numește:
- - năruire - când se produce pe versanţii cu malurile alcătuite din roci slab consolidate
(ex. în loess, nisipuri etc)
- - surpare - când are loc în urma secționării bazei versanților (ex. în malul concav al
meandrelor râurilor, pe falezele litorale).
-
- Condiţii de realizare:
- 1. Condiții cu caracter potențial
- pantă mare a versantului cu cât valoarea este mai ridicată cu atât gravitaţia devine
mai activă
- rocile să fie heterogene în conţinut, fisurate și fie în contact direct cu agenţii externi
- stratele să opună o rezistenţă slabă, iar succesiunea lor cât mai deasă
- vegetaţia să lipsească sau să aibă un rol redus în protecţia pantei expuse
- 2. Condiții cu caracter de pregătire
- oscilaţiile termice şi de umiditate cu amplitudini mari în intervale de timp cât mai
scurte
- frecvenţa ciclurilor diurne de îngheţ şi dezgheţ
- circulaţia apei prin crăpăturile rocilor şi îndepărtarea materialelor cu dimensiuni
reduse rezultate prin dezagregare şi alterare
- producerea dizolvării
- pătrunderea şi dezvoltarea rădăcinilor în crăpăturile rocilor urmate de lărgirea şi
adâncirea acestora
- crearea de nişe de eroziune la baza versanţilor ce conduc la realizarea unei stări de
instabilitate
- activităţi antropice - secţionarea versanţilor, îndepărtarea vegetaţiei protectoare,
exploatări în cariere etc.
-
- Dinamica procesului
- Faze de declanșare:
- O îndelungată perioadă de timp în care roca este fragmentată în blocuri cu dimensiuni
variabile slăbindu-se foarte mult elementele ce asigură stabilitatea versantului
ajungându-se la limita echilibrului.
- Ruperea echilibrului se realizează în condiţiile unei intervenţii externe ce poate fi
legată de o perioadă cu precipitaţii bogate, creşterea bruscă a temperaturii aerului,
seisme.
-
- Intervenția gravitaţiei care imprimă blocurilor de rocă, o mişcare bruscă, acestea
căzând la baza versantului unde se sfarmă, rostogolesc şi se acumulează dând diverse
forme (blocuri izolate, conuri sau poale de grohotiş).
 - Tipuri de prăbuşiri
- Prăbuşirile individuale de blocuri. Sunt specifice abrupturilor stâncoase.
- Dezagregarea reprezintă principalul proces preliminar, iar acumularea de blocuri
singulare sau grupate
- (conuri, poale de grohotiş), este rezultatul intervenţiei gravitaţiei.
- Prăbuşiri sub formă de năruiri. Sunt frecvente pe versanţii a căror instabilitate este
pregătită de eroziunea fluviatilă, abraziunea marină ce creează nişe adânci la baza
lor sau de către sufoziune care realizează diverse goluri subterane.
- Prăbuşiri-alunecări. Sunt deplasări de volume însemnate de rocă sau de depozite care
se realizează în condiţii care determină o instabilitate pe spaţii largi din versanţi.
- Se pot produc în condiţiile în care rocile din care este alcătuit versantul sau depozitul
capătă o cantitate mare de apă în urma unor ploi bogate şi de durată sau a topirii unei
cantităţi mari de zăpadă. Aceastea se vor realiza prin printr-o translaţie combinată
cu rostogoliri.
- Se poate ajunge chiar la bararea albiilor şi crearea unor lacuri pe fundul văii în
amonte de baraj (ex. Lacul Roşu rezultat în 1837 pe râul Bicaz).
Alunecari de teren: Definiţie:
 Sunt deplasări gravitaţionale care se produc cu viteze variabile. Procesul constă în
desprinderea, sub acţiunea gravitaţiei, a unui pachet de roci care se deplasează spre baza
versantului pe strate argiloase.
Procesul se desfăşoară într-un interval de timp mai îndelungat şi poate fi urmărit. Ca
urmare, rezultă o formă de relief complexă cu sectoare ridicate ce alternează cu porţiuni
coborâte.
Condiţii de realizare:
1. Condiţiile potenţiale:
- alcătuirea petrografică: existenţa rocilor argiloase, marno-argiloase care prin umezire
devin plastice favorizând deplasarea prin alunecare a stratelor permeabile de
deasupra.
- prezenţa unor pante prin care mişcarea să se poată realiza
- prezenţei apei
- lipsa vegetaţiei cu sistem radicular bogat capabilă să stabilizeze terenurile

2. Condiţii care conduc la starea de instabilitate:

- abundenţa apei în depozitele de pe versant
 - pante mari, favorabile ruperii stării de echilibru
Factorii pot fi:
- naturali (adâncirea ogaşelor, torenţilor, râurilor, subminarea bazei falezelor de către
eroziunea valurilor etc.)
- antropici (secţionarea versantului pentru căi de comunicaţie şi alte construcţii).

3. Condiţii de declanşare
- presiunea exercitată asupra rocilor prin creşterea greutăţii unor elemente aflate pe ele
(construcţii, arborii dintr-o pădure mai ales dacă au rădăcini superficiale etc.)
- fisurarea rocilor prin seisme naturale şi antropice
- secționarea bazei versantului (construcție de drum, etc)
- adoptarea unui sistem de folosinţe a terenurilor neadecvat pantei şi alcătuirii (permite
infiltrarea rapidă a apei în adânc spre stratul argilos).
Etape ale alunecărilor de teren
 1. Începutul deplasării volumului de rocă şi al depozitelor aflate peste stratul argilos
 2. Dezvoltarea alunecării – deplasarea cu viteze variate în funcţie de gradul de umezire
şi de panta versantului.
În general viteza variază de la câţiva metri pe oră în momentele active la sub un metru pe zi
în faza ce conduce la stabilizare; rezultă trepte, valuri de alunecare separate de
microdepresiuni
 3. Stabilizarea alunecării se realizează treptat pe măsura pierderii apei din depozitul
care a suferit deplasarea
 4. Reluarea procesului - se produce în condiţiile în care se ajunge la dezechilibre în
anumite sectoare ale vechii alunecări.
Componentele alunecărilor de teren:
 1. Râpa de desprindere (A)
- se află la partea superioară a alunecării de unde se desprind pachetele de rocă
- are formă variabilă (de la semicirculară la dreaptă) şi dimensiuni deosebite (de la
câţiva decimetri la peste 100 metri)
- constituie un sector activ cu frecvente reactivări
 2. Corpul alunecării (B) Reprezintă masa deplasată cu dispunere diferită.
Elementele:
 - trepte de alunecare - frecvent sunt la partea superioară şi au în alcătuire strate de roci
bine conservate ca alcătuire şi dispunere; diferă doar unghiul de înclinare al stratelor;
pe fruntea lor se produc reactivări;
- valuri de alunecare - forme pozitive conice sau alungite în care materialele sunt
puternic amestecate; sunt relativ stabile);
- microdepresiunile (se află între trepte, între valuri şi sub râpă; au dimensiuni
variabile;
- glacisul de alunecare/fruntea de acumulare (C) - se dezvoltă la cele cu extindere mare
pe seama nivelării prin spălare în suprafaţă sau a lucrărilor agricole);
- 3. Patul de alunecare (D) constituie baza corpului alunecării
- 4. Jgheabul de alunecare se individualizează doar la unele alunecări cu dezvoltare
lineară de amploare; formează un uluc prin care materialele se deplasează, sub
acţiunea gravitaţiei, către baza versantului.
Tipuri de alunecări de teren:
1. Alunecări superficiale: produc de la suprafaţă până la adâncimi reduse (maximum
1,5 m)
- Solifluxiunile sunt deplasări la care patul de alunecare este situat la nivelul unui
orizont îngheţat dintr-un sol sau depozit din etajul alpin sau la contactul acestora cu
rocile de la baza lor.
Procesul se produce în zilele călduroase de primăvară când dezgheţul se transmite de sus în
jos, iar apa rezultată înmoaie diferenţiat materialele.
Este o deplasare cu viteză redusă.
Curegerile de pe versanti:
Tipuri:
1. Torenţii noroioşi: materialul deplasat este un noroi mai mult sau mai puţin vâscos în
funcţie de gradul de umezire al rocilor dominant argiloase, marnoase existente în bazinul de
recepţie a unor văi torenţiale.
 Condiţii de manifestare:
- prezența rocilor sedimentare în strate relativ subţiri, slab consolidate între care o pondere
însemnată o au cele argiloase, nisipo-argiloase, marnele etc
- lipsa vegetaţiei arborescente
- adâncirea torentului, ravenelor, ogaşelor
- un mod de utilizare neadecvat a suprafeţelor de teren limitrofe canalelor de scurgere a
apei (păşunat abuziv, îndepărtarea vegetaţiei arbustive)
 - 2. Curgerile de noroi de pe flancurile vulcanilor noroioşi au forma unor limbi cu
dimensiuni diferite în funcţie de debitul de noroi care este expulzat din cratere dar şi
de gradul de vâscozitate al lui
- 3. Curgerile de nisip se produc pe versanţii alcătuiţi dominant din strate din roci
silicioase slab coezive sau pe pantele nisipoase ale dunelor de nisip
- 4. Curgerile de cenuşă vulcanică se înregistrează pe versanţii vulcanilor, atât în timpul
erupţiei acestora, cât şi ulterior. Materialul este cenuşa acumulată în volum însemnat
care la ploile bogate se îmbibă devenind o masă vâscoasă ce se deplasează
- 5. Curgerile de lavă constituie curgerea meteriei opită, venită din interiorul scoarţei
şi care se revarsă prin cratere.
- Sufoziunea este un proces gravitaţional complex în care deplasările lente (precumpănitor
în prima parte a producerii lui) se completează cu altele rapide. Rezultă un relief variat care
se însumează pe măsura dezvoltării procesului în timp şi pe spaţii tot mai largi.
Realizarea acestora implică câteva condiţii: -un depozit sau roci cu porozitate mare (loess,
depozit loessoid sau nisipos etc.) care permite o circulaţie activă a apei de sus în jos sub impulsul
gravitaţiei; existenţa la baza acestuia a unui strat de roci impermeabile (argilos) care este înclinat
şi intersectat de un versant; suprafaţa topografică a terenului orizontală sau cvasiorizontală propice
procesului de infiltrare a apei; precipitaţii bogate în anumite perioade de timp separate de intervale
secetoase; se adaugă aportul apei din irigaţii.
Procesul se îmbină cu tasarea şi alte acţiuni care conduc la mişcarea particulelor din rocă
sau depozite. Esenţială este pătrunderea apei şi circulaţia ei prin pori, dar mai ales crăpături, fisuri
sub impulsul gravitaţiei. Aceasta pe de-o parte dizolvă unele săruri (îndeosebi carbonaţi) iar pe de
alta antrenează particule fine nisipoase sau argiloase. Deasupra stratului din roci impermeabile ea
nu numai că îmbibă un orizont de la baza loessului sau depozitului prin care a trecut, dar capătă o
direcţie de mişcare (scurgere) în sensul înclinării stratului argilos până ce iese în versant (izvor
sufozional). Prin aceasta ea antrenează şi particule din masa loessului pe care le elimină pe versant.
În timp rezultă lărgirea spaţiilor prin care apa circulă ajungându-se la crearea unor goluri cu
desfăşurare verticală de la suprafaţa până la baza loessului şi cvasiorizontală în lungul stratului de
argilă până la izvorul sufozional. Când golurile devin mai mari se modifică modul de circulaţie al
apei din prelingere în curgere propriuzisă, acţiune impusă de gravitaţie (este deosebit de intensă la
ploile torenţiale şi când golurile verticale coincid cu fundul unor microdepresiuni ce concentrează
apa). Şuvoaiele de apă care străbat golurile încărcate cu particule nisipoase exercită o acţiune de
smulgere a materialelor de pe pereţii acestora lărgindu-le continuu. Rezultă treptat trei tipuri de
microforme- la suprafaţă microdepresiuni care concentrează apa (pâlnii de sufoziune), iar în
interior mai întâi, goluri verticale (hornuri) şi apoi goluri slab înclinate la bază (tunele sufozionale).
Ele se lărgesc continuu până se ajunge, local, la stări de instabilitate care conduc la prăbuşiri
(surpări). (fig. 18).
Când suprafaţa terenului este slab înclinată (sub 200), evoluţia se complică în sensul că,
circulaţiei apei pe verticală i se adaugă una în lungul acesteia. Dacă prima conduce la formarea
hornurilor şi a tunelelor sufozionale, cealaltă creează văiugi sufozionale prin unirea
microdepresiunilor de tasare, când panta este mică (uneori cu puţuri sufozionale în fiecare) sau
văiugi dezvoltate prin concentrarea apei prin aliniamente joase (în lungul lor se pot individualiza
puţuri sufozionale în sectoarele cu frecvente crăpături verticale). Deci, se produce o evoluţie dublă,
la suprafaţă şi în adâncul depozitului de loess. Acestea vor conduce la instabilitatea locală şi apoi
generală a loessului sau depozitului dintre cele două planuri (de suprafaţă şi din adânc). În timp
sub influenţa gravitaţiei se vor realiza prăbuşiri şi astfel la zi vor apărea sectoare tot mai mari din
tunelul sufozional. Văiuga capătă un caracter complex (vale sufozională). Acestea va avea un
profil transversal cu două sectoare distincte (unul larg superior şi altul îngust cu pereţi verticali în
bază) şi un profil longitudinal în trepte cu sectoare în care prăbuşirea a scos la zi baza tunelului şi
sectoare cu poduri sufozionale (porţiuni de rocă cu tunel în bază încă neprăbuşite).
Rezultă că sufoziunea, deşi este un proces în care circulaţia apei încărcată cu particule se
realizeză într-un depozit sau rocă afânată; ea are un rol esenţial în crearea unui relief specific, în şi
pe acesta; pe parcursul evoluţiei ea se îmbină cu alte procese gravitaţionale (tasarea, prăbuşiri,
alunecări etc.), de meteorizare (dizolvarea) sau cu spălarea şi şiroirea slabă. Ca urmare, rezultă un
relief variat de la un sector la altul, având maximum de dezvoltare în vecinătatea malurilor sau
versanţilor abrupţi cu diferenţă de nivel mare (ex. versanţii Dunării în Bărăgan sau în Dobrogea).
- Sufoziunea se produce şi deasupra golurilor create antropic în roci la diferite adâncimi
(exploatări miniere) în urma stabilirii unor legături prin crăpături între cele două sectoare.
Apa antrenată de gravitaţie de la suprafaţă prin crăpături, le lărgeşte creând puţuri şi prin
extinderea acestora, hornuri de mai mulţi metri înconjurate de microdepresiuni mixte
(tasare şi sufoziune). Fenomenul are frecvenţă ridicată în depozitele ce acoperă rocile
cristaline în care se află săpate o parte a galeriilor de exploatare a minereului de cupru de
la Bălan sau în formaţiunile sedimentare de deasupra galeriilor de extracţie a lignitului din
Oltenia.
-
- Şiroirea. Reprezintă procesul de concentrare a apei din precipitaţii pe trasee lineare care
constituie aliniamente joase în lungul versanţilor. Scurgerea apei pe acestea se face cu o
viteză mare impusă de masa de apă şi de pantă de unde o forţă a şuvoiului care se consumă
prin erodarea materialelor de pe patul curgerii şi transportarea lor. Procesul începe lent, se
accentuează pe măsura creşterii volumului de apă, sfârşeşte la scurt timp după ce ploaia a
încetat şi este reluat la alte ploi similare. De aici caracterul discontinuu în timp datorită
manifestării ploilor torenţiale
-
- Realizarea şiroirii este condiţionată şi de: lipsa unei vegetaţii dense, existenţa unor
denivelări, pante mai mari de 100, prezenţa în alcătuirea versantului a unor soluri, depozite
sau roci uşor de dislocat de către şuvoaiele de apă, un mod de utilizare a terenurilor propice
scurgerii concentrate (desfăşurarea în lungul pantei a potecilor, drumurilor de căruţă, a
arăturii, a culturilor prăşitoare etc.).

Torenţialitatea. Este acţiunea directă cea mai complexă a apelor rezultate din ploi şi topirea
zăpezii. Este o şiroire de proporţii (ca debit, durată) ce cuprinde spaţii largi şi creează o formă de
relief - organismul torenţial sau torentul - care prin multe caracteristici dinamice prefigurează
organismele fluviatile (pâraiele, râurile etc.).

- - Condiţiile care favorizează acţiunea sunt: versanţi cu pantă mai mare de 100 pe care să se
poată organiza o scurgere lineară rapidă; lipsa sau o slabă dezvoltare a vegetaţiei ierboase
sau arboricole; precipitaţii bogate care frecvent au caracter de ploi torenţiale; roci şi
depozite uşor de secţionat; activităţi antropice care stimulează procesele torenţiale
 (despăduriri, secţionarea versantului în lung, crearea de jgheaburi prin târârea arborilor,
drumuri etc.).
16. Relieful structural: relieful pe structură monoclinală, tabulară

 RELIEFUL DEZVOLTAT PE STRUCTURA TABULARĂ

Structura tabulară (cvasiorizontală) este acel tip de aranjare a rocilor în care stratele au un grad de
înclinare foarte redus, sub 3° (structura perfect orizontală – 0° – nu se regăseşte în natură decât pe
areale foarte restrânse). Stratele sunt diferite ca grosime şi duritate, proprietăţi ce se răsfrâng în
tipul de relief generat în urma eroziunii diferenţiale.
Formele de relief structural nu apar decât atunci când avem o alternanţă de strate alcătuite din roci
moi cu strate alcătuite din roci dure. Eroziunea în strate moi impune versanţi domoli, pe când
eroziunea în strate dure impune versanţi abrupţi. Caracteristica de bază a reliefului dezvoltat pe
structură cvasiorizontală este simetria, principalele forme generate de eroziunea diferenţială fiind:
suprafeţele structurale şi văile simetrice.
Interfluviile au aspect diferit în funcţie de stratul superior afectat de procese de eroziune. Când
stratul superior este alcătuit din roci moi, interfluviul este uşor rotunjit în regiunile de podiş (fig.
44.a). Atunci când eroziunea acţionează asupra stratului dur aflat la partea superioară, în regiunile
de podiş, interfluviul este relativ plat (fig. 44.b). Pe interfluvii pot apărea în anumite condiţii
martori de eroziune, ceea ce demonstreatză ca actualul platou structural este exhumat, eroziunea
îndepărtând aproape total stratele acoperitoare. În regiunile de câmpie specifice sunt interfluviile
plate şi ca urmare a slabei fragmentări a acestor unităţi de relief. Interfluviile (platourile) tipice
pentru structura cvasiorizontală sunt (Ielenicz, 2004):
platourile structurale extinse pe strate din roci dure şi care se termină la contactul cu versanţii
prin cornişe abrupte (fig. 45):
platouri structurale plate sau rotunjite pe strate din roci cu rezistenţă mai mică, pe care apar, în
unele cazuri, martori de eroziune din roci dure aplatizaţi în partea superioară (fig. 44.a);
platouri la nivelul unui strat dur şi martori de eroziune dacă stratul superior este alcătuit din roci
moi (fig. 44.b).

Văile dezvoltate pe structură cvasiorizontală au caracteristică principală simetria, prezentând

versanţi abrupţi acolo unde intersectează numai roci dure sau versanţi domoli acolo unde
intersectează numai roci moi. Când valea intersectează un sector de alternanţă a stratelor moi cu
cele dure, rezultă pe o parte şi pe alta a albiei versanţi în trepte. Versanţii dezvoltaţi în strate
omogene alcătuite din roci dure sunt abrupţi, uneori la verticală, pe când versanţii dezvoltaţi în
strate alcătuite din roci moi au o pantă redusă, fiind drepţi sau uşor concavi. Când eroziunea
intersectează strate de duritate diferită rezultă un versant complex, cu forme de relief structural de
detaliu, subordonate versantului: cornişă, terasă structurală, brână, poliţă, surplombă (fig.46).
Asemenea forme de relief sunt des întâlnite în regiunile de podiş, aşa cum este cazul Podişului
Colorado, unde fluviul omonim a sculptat în rocile acestuia un canion tipic pe o structură tabulară.
Exemple: Podisul Colorado, canionul colorado.
Elemente de relief structural pe structura tabulara

 Relieful dezvoltat pe structura monoclinala

Structura monoclinală este determinată de acţiunea mişcărilor tectonice verticale, cu
intensitate diferită de la o regiune la alta, prin bascularea stratelor, ceea ce face ca un capăt
al acestora să fie mai ridicat în raport cu celălalt (foto 11 şi 12). Uneori, structura
monoclinală poate fi şi rezultatul acumulării sedimentelor pe măsura retragerii apelor
marine (lacustre) sau a ridicării ţărmului, în funcţie de panta reliefului submers din
apropierea liniei ţărmului. Principala caracetristică a formelor de relief pe structură
monoclinală decupate prin eroziune diferenţială este asimetria, în special la nivelul văilor
şi depresiunilor subsecvente cât şi al interfluviilor. Pe o formă de relief pe structură
monoclinală se observă două tipuri majore de versanţi.
 un versant alungit, cu pantă lină, dezvoltat pe direcţia de cădere a stratelor;
un versant scurt, cu pantă mare, dezvoltat în sens invers direcţiei de cădere a stratelor (pe capete
de strat) .
Complexitatea acestor două tipuri majore de versanţi este determinată şi de alternanţa stratelor
dure cu stratele moi, în multe cazuri eroziunea exercitându-se mai activ pe discontinuităţile dintre
strate, cele moi fiind mai rapid erodate, scoţând în evidenţă şi mai mult asimetria versanţilor.
Având în vedere înclinarea stratelor, dacă stratul dur se află sub cel moale, eroziunea se deplasează
în adâncime şi lateral.
Formele de relief dezvoltate pe structura monoclinală
În structurile monoclinale unde există o alternanţă a stratelor dure cu cele moi, procesul de eroziune
diferenţială impune trei mari forme de relief: interfluviile (cuestele), depresiunile subsecvente şi
văile structurale (subsecvente, consecvente, obsecvente), cărora le sunt subordonate forme de
relief de detaliu (cornişe, surplombe, poliţe structurale ş.a.) specifice şi reliefului tabular (fig. 50).
Cuestele reprezintă în totalitatea lor interfluvii asimetrice între două văi subsecvente, caracterizate
de un versant alungit (spinarea sau reversul cuestei), cu pantă redusă, dezvoltat conform cu direcţia
de cădere a stratelor (foto 13 şi 14) şi un versant scurt, abrupt (abruptul, frontul sau fruntea cuestei),
uneori în trepte (în funcţie de numărul stratelor dure şi moi intersectate de reţeaua hidrografică).
Spinarea cuestei, dacă este modelată pe un strat dur, se prezintă ca o suprafaţă structurală specifică
reliefului tabular, cu deosebirea că prezintă o înclinare mai mare de 3°. Dacă spinarea este
modelată pe roci moi, versantul prezintă în general un profil neregulat, fiind afectat de procese
gravitaţionale (alunecări de teren, solifluxiuni).

Văile dezvoltate pe structura monoclinală prezintă particularităţi aparte în funcţie de direcţia lor
de dezvoltare în raport cu dispunerea stratelor.
 Văile consecvente sunt văile care se dezvoltă pe aceeaşi direcţie cu cea de cădere a stratelor,
prezentând un profil transversal simetric, larg, iar profilul longitudinal prezintă o pantă redusă şi
este lipsit, în general, de praguri (fig. 55.a);

Văile obsecvente sunt văile care se dezvoltă pe direcţie opusă celei de cădere a stratelor
(dezvoltare pe capete de strat), prezentând însă, ca şi cele consecvente, simetrie în profil
transversal, dar profilul longitudinal prezintă o pantă mare şi praguri impuse de alternanţa stratelor
dure cu cele moi (fig. 55.b);
Văile subsecvente sunt acele văi ce se dezvoltă pe o direcţie aproximativ perpendiculară faţă de
direcţia de cădere a stratelor, fiind asimetrice în profil transversal (un versant scurt, abrupt ce
corespunde frunţii cuestei şi un versant lung şi cu înclinare redusă ce corespunde spinării cuestei
(fig. 55.c).

Depresiunile subsecvente se formează în anumite condiţii:

Când la baza frontului cuestei râul subsecvent intersectează strate dure, determinând o evoluţie
a acestuia prin eroziune laterală mai amplă în raport cu adâncirea pe verticală;
Când râurile colectoare ale afluenţilor subsecvenţi ajung la un profil de echilibru, determinând
o evoluţie laterală prin eroziune a acestora.

Hogbackul este tot o cuestă, numai că gradul de înclinare a stratelor şi, implicit, al reversului
cuestei este ridicat (peste 25º). În cele mai multe cazuri, prezintă o asimetrie relativă a ambilor
versanţi (fruntea şi spinarea cuestei).

17. Relieful petrografic: relieful carstic, relieful pe gresii şi conglomerate;

Pagina 177 curs ielenicz – geomorfologie generala
18. Proprietățile morfologice ale solurilor (textura, structura, culoarea, porozitatea, coeziunea)
Coeziunea solului -Coeziunea reprezintă atracţia dintre moleculele unui corp, prin aceasta
putandu-se explica rezistenţa opusă de acesta cand incercăm să-l făramiţăm. Coeziunea apare
datorită forţelor intermoleculare, care intre anumite distanţe limită devin atractive. Rezistenţa
solului la sfăramare depinde de umiditatea acestuia şi de conţinutul de argilă.
Structura solului -O insuşire comună tuturor solurilor este gruparea particulelor primare minerale
şi organice in agregate de diferite dimensiuni. S-a constatat că există o tendinţă generală de
structurare a materiei ce alcătuieşte partea superficială a scoarţei terestre, ca urmare a acţiunii
diverşilor factori ai mediului inconjurător. Chiar materiale aparent nestructurate pot prezenta in
unele orizonturi un inceput de
structurare, datorită depunerii de particule coloidale pe particule mai grosiere şi agregarea acestora
in formaţiuni mai mari. In interiorul agregatului structural, coeziunea dintre particulele elementare
ce il compun este mai mare faţă de cea realizată intre agregate, astfel că, atunci cand asupra solului
se aplică chiar o
uşoară forţă mecanică, acesta se va desface in agregate structurale. Gruparea particulelor
elementare de sol in agregate constituie ceea ce numim structura solului. Pentru că forma şi
mărimea agregatelor structurale sunt foarte variate, a apărut necesitatea de clasificare a acestora.
O primă clasificare s-a făcut in funcţie de mărimea agregatelor structurale, iar din acest punct de
vedere s-au deosebit două tipuri:
- microstructura, unde elementele structurale au dimensiuni mai mici de 0,25 mm, aceasta fiind
studiată mai ales prin tehnici microscopice;
- macrostructura, cu elemente structurale mai mari de 0,25 mm.
In prezent, in ţara noastră, aprecierea structurii solului se face ţinand cont de forma agregatelor
structurale, de dimensiunea acestora precum şi de gradul de structurare a masei solului. In funcţie
de forma agregatelor au fost definite mai multe tipuri de structură.
 Culoarea- reprezintă acea parte din radiaţia vizibilă a spectrului electromagnetic care nu a
fost absorbită, ci este reflectată de către un obiect, ea depinzand de insuşirile chimice, fizice
sau morfologice ale acestuia.
Culoarea este una din proprietăţile morfologice specifice solului, ce ne apare cand privim
suprafaţa terenului sau orizonturile de sol situate sub suprafaţă. Ea a fost, de altfel, elementul care
a dat numele unor soluri in diversele sisteme de clasificare naţionale sau internaţionale
(cernoziomuri, kastanoziomuri, albeluvisoluri, Albaqualfs, Rhodudalfs etc.).
In cazul solului, culoarea depinde de constituenţii minerali şi organici, de gradul de hidratare,
de porozitate, structură sau de gradul de tasare. In urma proceselor de alterare a componenţilor
minerali din sol rezultă o serie de noi substanţe care ii conferă acestuia o anumită culoare.
In climatele calde şi umede, alterarea intensă a rocilor determină acumularea reziduală, in
principal, a hidroxidului de aluminiu, substanţă de culoare albă, dar prezenţa in anumite proporţii
a oxizilor şi hidroxizilor de fier dă solului culori de la roşu - violaceu pană la galben - ruginiu. In
climatele aride, deşertice, alterarea mineralelor din roci duce la formarea pe suprafaţa acestora a
unei cruste din oxizi de fier şi mangan, de culoare brună - negricioasă, aşa numita "patină a
deşertului". In climatele temperate umede, prin procesele de levigare intensă fracţiunile de praf şi
nisip (grăunţii de cuarţ sunt greu alterabili şi au culoare albicioasă) sunt dezgolite de particulele
coloidale de tipul argilei sau sescvioxizilor. Se ajunge la acumularea reziduală a cuarţului, ceea ce
dă materialului culoare albicioasă, specifică orizonturilor albice ale unor tipuri de sol.
Prezenţa in sol a proceselor de oxidare este pusă in evidenţă de culorile brune, gălbui, ruginii,
roşcate sau negricioase, date de oxizii şi hidroxizii de fier şi mangan. Atunci cand in sol sunt
prezente procese de reducere, aici se formează oxizi feroşi sau manganoşi, sulfuri sau carbonaţi de
fier sau mangan, substanţe ce dau solului culori verzui, albăstrui, vineţii sau negricioase.
Acumularea in sol a diferitelor săruri este pusă in evidenţă adesea de culorile mai deschise pe
care le capătă materialul de sol, carbonaţii de calciu ii conferă acestuia culori gălbui - albicioase,
iar clorurile şi sulfaţii culori albe. Prezenţa materiei organice in sol dă acestuia culori de la brun
pană la negru, in funcţie de tipul de humus sau procentul pe care acesta il deţine in materialul de
sol. Humusul de tip mull are o culoare neagră şi va da solului culoare neagră, cenuşiu inchis,
cenuşiu, cenuşiu deschis ş. a. Humusul moder sau brut are culori de la negru la brun sau brun -
gălbui. In funcţie de gradul de hidratare al materialului de sol, acesta va prezenta culori cu valori
mai mari sau mai mici. Cand solul are o umiditate ridicată, el va reţine o cantitate mai mare din
radiaţia solară vizibilă, deci va avea o valoare a strălucirii mai mică şi va reflecta o parte mai mare
din radiaţii cand este mai uscat, deci valoarea strălucirii este mai mare.
 Porozitatea este proprietatea unui corp de a avea pori in masa sa. In ce priveşte porozitatea
solului, ea reprezintă, din punct de vedere fizic, spaţiul lacunar ocupat de apa şi aerul din sol.
Volumul total al acestui spaţiu defineşte ceea ce numim porozitate totală şi se exprimă in procente
din unitatea de volum.
 Textura solului se referă tocmai la starea de dispersie a fazei solide a solului, la mărimea
şi proporţia particulelor ce intră în alcătuirea lui. Textura (componenţa granulometrică) –
este conţinutul relativ (%) în sol a elementelor mecanice de diferite dimensiuni.
19. Biomurile latitudinilor temperate, nemoral, boreal, mediteranean.

Carte elemente de biogeografie – pg 122

20. Sursele de degradare a mediului;

1.După provenienţa poluanţilor se disting:
– poluare naturală– biologică; datorată unor fenomene fizico-chimice din natură
– poluarea industrială
– poluare agricolă
B.După natura poluanţilor:
a. poluare fizică: termică, sonoră (fonică), luminoasă, radioactivă, electrică
b. poluare chimică cu:
• derivaţi ai carbonului şi hidrocarburilor lichide;
• derivaţi ai S, N, F etc,
• derivaţi ai metalelor grele (metale cu densitate mai mare de 5) Pb, Cr etc,
• mase plastice, pesticide, materii organice fermentescibile.
c. poluare biologică: prin contaminare microbiologică a mediilor inhalate şi ingerate,
precum şi a solului ( ex. contaminarea cu antrax, ciumă sau germeni fitopatogeni care pot
genera boli ale florei).
d. poluarea estetică
C. După starea fizică a poluantului:
• a. poluarea cu lichide
• b. poluarea cu gaze – cu densităţi diferite şi cu pulberi care pot fi suspensie
• c. poluarea cu obiecte solide, mai mult sau mai puţin solubile sau/şi degradabile
• 1.Principalele surse industriale de poluare
• a. Industria extractivă la zi sau în subteran. Exploatările la zi (cariere) trebuie
precedate de decopertarea terenului . Materialul va fi luat, transportat şi depozitat
separat. Apoi orizonturile următoare şi în ultima fază este luat sterilul ce acoperă
zăcământul. După epuizarea zăcământului stratele ar trebui puse în ordinea lor
naturală la loc
• La exploatările în subteran – după epuizarea zăcământului galeriile trebuie umplute
cu material steril pentru a evita producerea prăbuşirilor care se transmit până la
suprafaţă şi pot afecta drumuri sau aşezări.
• Etc etc
21. Funcţiile urbane;
Funcţiile urbane. Activităţile urbane sunt de două categorii: unele care asigură existenţa propriu-
zisă a oraşului, funcţionarea mecanismelor sale interne, iar altele care
răspund cerinţelor generate de acoperirea unui necesar de produse sau informaţii ale unui spaţiu
exterior oraşului.
Principalele funcţii urbane. Fără a respecta o anumită ordine, vom încerca prezentarea succintă
a principalelor funcţii urbane, oferind şi câteva exemple pentru fiecare dintre acestea.
a) Funcţia militară. Aceasta îşi menţine locul în geografia urbană, doar ca una din primele funcţii
urbane, astăzi fiind practic mai greu identificată (unele oraşe din antichitate sau medievale cu o
astfel de funcţie au pierdut-o în totalitate – Koln, Besancon, Verdun, Edinburgh). Cu toate acestea,
unele dintre oraşele de astăzi înglobează o asemenea funcţie, fără a fi dominantă: Vladivostok,
Toulon, Portsmouth.
b) Funcţia comercială. Practic, nu se poate concepe existenţa unui oraş fără a exercita funcţii
comerciale. Există oraşe care s-au născut din necesităţi comerciale, apărând ca târguri, unde ţăranii
provenind din arii geografice cu agriculture complementare făceau schimb de produse. Funcţia
comercială s-a dezvoltat şi în porturi unde mărfurile erau aduse de peste mări. Forma embrionară
cea mai veche a reprezentat-o burgul sau târgul local. Acesta a atins apogeul la mijlocul sec.XIX
în Europa de Vest şi în prima jumătate a sec.XX în cea de Est. În general, oraşul târg era
caracterizat ca o localitate cu întreruperi de activitate, cunoscând o puternică animaţie în ziua
târgului. În România, ca şi în alte ţări care au cunoscut regimul totalitar, după prăbuşirea acestuia
s-a remarcat o revitalizare a funcţiei de târg, pe care unele localităţi o deţinuseră anterior.
Funcţia industrială. S-a constatat că oraşele cu funcţii industriale, chiar dacă activităţile
lor generează concentrări de activităţi şi de populaţie, sunt mult mai instabile decât cele
cu funcţii comerciale. Aceasta întrucât oraşele cu astfel de funcţii se sprijină pe două
elemente principale: resurse şi piaţă de desfacere, foarte fluctuante la presiunile
concurenţei. In raport cu acestea oraşele comerciale se bazează pe o arie regională
conservatoare în ce priveşte dependenţa de centrul furnizor de servicii sau produse de
folosinţă îndelungată.
Functia transporturilor
Functia culturala, etc

22. Lacurile- tipuri genetice

- lacuri glaciare – se găsesc în munţi unde în pleistocen au existat gheţari. După topirea lor în
excavaţiile din circurile şi de pe văile glaciare prin acumularea apei au rezultat lacuri cu
dimensiuni mici, numite şi iezere, tăuri. Cele mai numeroase sunt în masivele: Rodnei (Lala
Mare, Lala Mică, Buhăescu şi altele mai mici din circurile glaciare), Retezat (peste 80 de locuri,
între care Bucura cu 10 ha este cel mai mare, Zănoaga cu -29 m este cel mai adânc; Pietrele,
Galeşul, Ana, Lia, Viorica, Florica, Tăul Agăţat, Buta etc.); Făgăraş (Bâlea cu 4,6 ha, Capra,
Urlea, Podragu Mare cu –15,5 m; Doamnele etc.), Parâng (Gâlcescu, Taul fără fund, Slăvei,
Roşiile etc.), Godeanu, Ţarcu, Şureanu, Cindrel etc.
- lacuri în masive vulcanice – renumit este lacul Sf. Ana din craterul principal din M. Ciomatu.
În vecinătate există Mlaştina Mohoş (a fost depresiune lacustră în care s-a dezvoltat puternic
vegetaţia). Se pot adăuga ochiurile de apă din unele microdepresiuni de pe platourile vulcanice
care în majoritate au rezultat prin procese de tasare nivală;
- lacuri de baraj natural – au dimensiuni variate desfăşurându-se fie pe văi (bararea albiei
râului de către mase de rocă alunecate de pe versanţi – ex. Lacul Roşu din bazinul superior al
Bicazului format în 1837, cel de pe valea Cuejdului din M. Stănişoarei realizat printr-un proces
similar în anul 2000). În munţii alcătuiţi din fliş există şi lacuri în spatele unor trepte de alunecare
care fie că se află pe versanţi fie pe fundul văii; unele prin erodarea barajului au dispărut;
- lacuri carstice sunt puţine fiind localizate în doline sau uvale (ex. Vărăşoaia din Podişul
Padiş, Ighiu în M. Trascău);
- lacuri antropice au rezultat frecvent în două situaţii. Mai întâi în spatele unor baraje din beton
sau arocomente apa fiind folosită pentru obţinerea de energie electrică sau la alimentarea unor
unităţi economice (pe Bistriţa Izvorul Muntelui şi în aval; pe Buzău la Siriu, pe Teleajen în
amonte de Măneciu Ungureni, pe Ialomiţa în M. Bucegi, pe Dâmboviţa superioară, pe Argeş la
Vidraru şi în aval, în defileul Oltului de la Cozia şi pe valea Lotrului la Vidra, Brădet, Mălaia, pe
Sadu, pe Sebeş-la Oaşa, Tău, pe Râul Mare, pe Bistra Mărului, în M. Semenic în bazinul
Bârzavei, Porţile de Fier I, râurile principale ale Someşului Mic la Fântânele, Tarniţa şi Gilău, pe
Crişul Repede etc.). În al doilea rând sunt lacurile apărute în excavaţii miniere şi ocne prăbuşite
(în Maramureş) la Ocna Şugatag şi Coştiui în foste ocne de sare; la Baia Sprie – Lacul Albastru
etc. În jurul acestora sunt numeroase amenajări turistice.
- Lacuri carstice – din Podişul Mehedinţi (Ponoare, Zăton, Bala etc.). Sunt concentrate în
luncile râurilor având geneză naturală dar mai ales antropică; unele lacuri sunt şi în
microdepresiuni pe platourile interfluviale; au dimensiuni variate.
- Limane fluviatile au rezultat prin bararea naturală cu aluviuni a gurii de vărsare a unor pâraie
mici de către colector. Cele mai mari sunt – pe Dunăre (Mostiştea, Gălăţui, Bugeac, Oltina,
Mârleanu etc.), pe dreapta Ialomiţei (Bălteni, Snagov, Căldăruşani, Ciolpani), pe stânga
Ialomiţei (Fundata, Strachina), pe stânga Buzăului (Costeiu, Jirlău, Amara, Balta Albă).
- Limanele fluvio-maritime formate în cursul inferior al unor râuri mici la vărsarea acestora în
mare prin bararea lor prin cordoane de nisip (Techirghiol, Taşaul, Tatlageac, Mangalia, Nuntaşi
etc.). Cele mai multe au apă sărată sau salmastră şi nămol sapropelic ceea ce a favorizat
realizarea de amenajări balneare.
- Lagunele sunt lacuri mari rezultate din închiderea unor golfuri prin cordoane litorale. Cel mai
mare complex lagunar este format din lacurile Razim, Goloviţa, Sinoe Smeica închise de
cordoanele Chituc-Periteasca; există deschideri înguste în cordoane numite „portiţe” prin care
se realizează legături între lac şi mare.
În sudul Dobrogei există laguna Siutghiol; iniţial au fost lagune şi lacurile de la Neptun şi
mlaştina de la Mangalia nord.
Bălţile sunt lacuri în sectoarele joase ale luncilor largi; comunicau prin canale cu albia râului;
apa este folosită la irigaţii; piscicultură; agrement; în secolele anterioare numărul lor era foarte
mare dar după 1970 multe au fost drenate. Mai importante sunt în lunca Dunării (Fântâna
Banului, Bistreţ, Suraia, cele din bălţile Brăilei şi Ialomiţei, Crapina, Somova etc.), Siretului,
Prutului etc.
Un grup aparte îl constituie lacurile din Delta Dunării care constituie bălţi separate de grinduri
dar care au o largă comunicare directă sau prin canale. Cele mai mari sunt Fortuna, Matiţa,
Merhei, Babina, Gorgova, Isac, Puiu, Lumina, Roşu etc.
- Iazurile sunt lacuri pe râurile din câmpie pentru piscicultură, irigaţii iar în ultimile decenii şi
agrement (câmpiile Boian, Găvanu Burdea, Mostiştea, Ierului etc.).
- Lacurile din crovuri şi găvane sunt frecvente în estul Câmpiei Române. Au rezultat prin
tasare în loess şi au apă cu conţinut de săruri variat. Mai mari sunt – Plopu, Ianca, Lutul Alb,
Lacul Sărat de la sud de Brăila, Batogu etc. La cele cu apă sărată şi nămol sapropelic există
amenajări pentru tratament balnear.
- Lacurile dintre dunele de nisip – au dimensiuni mici şi multe există doar în intervalele cu ploi
bogate (în sudul Câmpiei Olteniei, Câmpia Carei).
- Lacuri amenajate pentru agrement sunt în localităţile mari sau în vecinătatea acestora (pe
Colentina la Bucureşti, în jurul Iaşului, Craiova etc.).

22. Riscuri meteorologice şi hidrologice (tornade, fenomene orajoase, ciclonii tropicali, secete,
inundaţii);
Gestiunea fenomenelor hidrologice de risc- Curs 3Efectele viiturilor si inundatiilorCele mai
important pagube determinate de viituri si inundatii au loc in Asia de SUd E, NordEstul
Australiei, America Centraal si Sudul Americii de Nord; Acestea sunt generate
deprecipitatii abundente favorizate de musoni sau cicloni.Inundatiile si viiturile Se regasesc
printre primele 10 catastrofe naturale din Romania infunctie de nr de decese, nr de
personae afectate si suma pierderilor.Sursa: http://www.emdat.be/result-country-
profileTipuri de efecte: 1. Efectele sociale-pierderile de vieti omenesti-efecte sanitare--
efecte psihologicce(angose, depresii, pana la sinucdere)-afectarea bunurilor mobiliare si
imobiliare(locuinte)-afectarea cladirolor publice(de invatamant, snitare, culturale, de
servicii)-aafectarea activitatilor sociale(culturale, sportive)2. Efectele
economiceDIRECTE:-afectarea cladirilor de locuit, a echipamentelor si a altor activitati
economice(interprinderiindutriale, terenuri si culture agricole). Indirecte: pierderi date de
disfunctionalitatile din cladirile publice si din interprinderi, ca si consecinta adiminuarii3.
Efectele ecologice si de mediu-schimbari ale albiei minore(eroziune, depozite aluvionare)-
colmatarea acumularilor-schimbari ale proprietatilor fizico-chimice si bacteriologice ale
apei-efecte biologice si edifice-diminuarea stabilitatii versantilor(alunecari de teren)-
poluarea apelor si a zonelor inundabileConsecintele inundatiilor din 2005 in Romania-au
fost afectate toate judetele tarii si 1734 de localitati-valoarea totala a pagubelor fiind
estimate-76 persoane decedate-au fost avariate/afectate case, obiective sociale si economice,
drumuri, poduri, retele dealimentare cu aa, retele electrice si telefonice.

- De cautat in laptopul vechi materia lui Tiscovschi

23. Categorii de arii naturale protejate în România;