TETEA curs 2

Domeniul: Ingineria Mediului

Specializarea: Ingineria şi Protecţia Mediului în industrie
An: 3

Cap. II. POLUAREA AERULUI ATMOSFERIC

Obiective:
1. Definirea poluării atmosferiei
2. Poluanţii atmosferei
3. Efectele poluanţilor din atmosferă
4. Autoepurarea aerului
5. Influenţa factorilor meteorologici asupra dispersiei
6. Limitele impuse poluanţilor atmosferici
7. Acţiunea poluării aerului asupra sănătăţii populaţiei

II.1. Definirea poluării atmosferiei

Aerul nu se impurifică prin creşterea proporţiei de gaze care îl compun, excepţie

făcând CO2, ci prin adausuri de alte substanţe. Diferenţa de compoziţie dintre aerul curat şi cel
impurificat, nu modifică mult raporturile procentuale ale gazelor care intră în mod obişnuit în
compoziţia aerului, aceasta deoarece impurităţile din aerul centrelor populate constituie
procente mici sub 1% volumetric, chiar în cazul impurificărilor puternice.
Există mai multe formulări cu privire la poluarea atmosferică. Cea mai generală
afirmă că poluarea atmosferică constă în prezenţa de substanţe şi energie în concentraţii şi
durate care pot să afecteze sănătatea, să altereze mediul şi să producă stricăciuni materiale.
Poluarea nu trebuie privită strict în sensul chimic, ea trebuie privită şi sub aspectul
prezenţei energiei termice, radiante, peste stările normale.
Impurificarea aerului reprezintă o noţiune cuprinzătoare, referitoare la modificarea
compoziţiei acestuia, prin care se înţelege prezenţa în aer a unor cantităţi de particule, gaze,
vapori, precum şi de substanţe radioactive, bacterii, viruşi şi alte organisme. În sens restrâns,
impurificarea aerului cuprinde numai alterarea mecanică (cu particule solide) sau fizico
chimică (cu gaze şi vapori), la care se poate adăuga impurificarea cu particule radioactive sau
gaze ionizante.
Principalii termeni din domeniul poluării aerului sunt:
 Aer poluat – reprezintă aerul care conţine poluanţi peste concentraţiile maxime
admisibile şi care afectează sănătatea, generează discomfort şi alterează mediul.
 Aer contaminat – reprezintă aerul care conţine microorganisme şi/sau substanţe
radioactive peste concentraţiile maxime admise.

1
TETEA curs 2

 Aer viciat – reprezintă aerul cu proprietăţi fizice alterate şi cu compoziţia chimică

modificată ca urmare a unor procese fiziologice în spaţii închise, aglomerate şi
neventilate.
 Calitatea aerului – reprezintă ansamblul caracteristicilor cantitative şi calitative ale
aerului, referitoare la starea de poluare a atmosferei.
 Poluant – este substanţa soludă, lichidă sau gazoasă, prezentă în aer, cu potenţial de
acţiune asupra sănătăţii, generare de disconfort şi alterare a mediului.
 Poluare – este fenomenul de apariţie a factorilor poluanţi şi de producere a
dezechilibrelor ecologice.
 Protecţia aerului – reprezintă acţiunea de prevenire şi de reducere a poluării aerului
prin măsuri tehnice şi legislative.

II.2. Poluanţii atmosferei

Principalele surse de poluare ale atmosferei sunt procesele de combustie termică în

centrale de putere şi procese industriale de tehnică chimică, petrochimică, neferoasă, un rol
important îl ocupă şi transporturile în special cele rutiere.

Clasificarea poluanţilor
Poluanţii aerului pot fi clasificaţi după mai multe criterii:
 După origine se disting:
1. Poluanţi primari – se regăsesc în aer în forma în care au fost emişi din proces
(formă chimică). Exemplu: SO2.
2. Poluanţi secundari – sunt cei care rezultă ca urmare a interacţiunii dintre
poluanţii primari în troposferă. În troposferă reacţiile care au loc sunt:
hv
SO2 + O2 SO3

SO2 + O3 SO3 + O2

poluant secundar

SO3 + nH2O H2SO4.(n-1)H2O

ceata - poluant secundar

 După starea fizică se deosebesc:
1. Poluanţi gazoşi – sunt acele sunstanţe care în condiţii normale sunt în stare de
gaz: CO2, NOx, SO2, CO, etc..
2. Poluanţi sub formă de vapori – sunt acele substanţe care în condiţii normale
sunt în stare lichidă, dar se caracterizează printr-o presiune de vapori ridicată,
deci printr-o vaporizare rapidă cu trecere în stare de vapori, benzenul, acetona
etc.
3. Poluanţi particulaţi – pulberile şi aerosolii. Aceştia sunt solide sau lichide într-
o stare de dispersie foarte fină.

2
TETEA curs 2

 După tipul poluării: poluare fizică (poluarea termică, sonoră, luminoasă, radioactivă),
poluare chimică, biologică, estetică.

Poluanţii particulaţi

Poluanţii particulaţi denumiţi şi aerosoli, se definesc ca solide sau lichide al cărăr

diametru este cuprins între 0,01 şi 10 µm până la diametrul moleculei substanţei respectiveşi
care rămân în atmosferă în suspensie un anumit timp. Dintre formele de aerosoli prezintă
interes pulberile, aerosoli, fumul şi ceaţa industrială (smog).
Pulberile (praful) –sunt poluanţi particulaţi solizi, rezultaţi prin dezintegrarea
materialelor solide şi încadrarea în dimensiunile poluanţilor particulaţi. Pulberile pot fi
organice (detergenţi etc.) şi anorganice (particole de metale, diferiţi oxizi etc.).
Odată cu scăderea diametrului, particulele solide îşi modifică comportarea fizică şi
chimică, cresc proprietăţile de absorbţie, sedimentare,fapt foarte important pentru acţiunea lor.
Sub aspectul proprietăţilor de absorbţie, odată cu scăderea diametrului pulberilor, creşte
capacitatea de adsorbţie, astfel cantitatea de gaz devine semnificativă în raport cu masa solidă,
gazul absorbit formând astfel o membrană pe suprafaţa solidului ceea ce modifică
comportarea particulei care împreună cu gazul absorbit capătă proprietăţile lichidului. Din
punct de vedere al proprietăţii de sedimentare, pulberile, în funcţie de dimensiunile lor în
atmosferă se clasifică astfel:
 Particule cu diametru Ф > 10 µm – prezintă o stabilitate redusă şi o sedimentare bună,
uniform accelerată. Aceste particule sunt reţinute de căile respiratorii.
 Particule cu diametru 0,1< Ф < 10 µm – particule cu sedimentare redusă. Aceste
particule sunt respirabile, pătrund în plămâni cu acţiune vătămătoare.
 Particule cu diametru Ф < 0,1 µm – sunt caracterizate prin stabilitate foarte mare, nu
se depun, au o comportare de gaze şi o difuziune mare în atmosferă, ele fiind
nesedimentabile. Aceste particule sunt respirabile, pătrund în plămâni cu acţiune
vătămătoare.
Fumul este un aerosol foarte fin care conţine particule cu mărimea cuprinsă între 0,01
şi 1 µm, care rezultă din desublimarea vaporilor de compuşi care în condiţii normale sunt
substanţe solide. Fumul este format din vapori de apă, gaze, compuşi incomplet arşi, precum
şi alte impurităţi înglobate şi eliberate prin procesul de ardere. Solidele conţinute pot rezulta
din reacţii chimice sau din condensarea vaporilor rezultaţi prin calcinarea, distilaresau
sublimare. Astfel, fumul de la arderea comnustibililor solizi şi lichizi conţine: cenuşă,
funingine, carbon sau hidrocarburi aromatice puternic condensate. Fumul are o culoare:
 albicioasă dacă arderea este completă;
 neagră dacă arderea este incompletă (funinginea).
Datorită dimensiunilor foarte fine, fumul poate rămâne în suspensie o lungă perioadă
de timp şi manifestă o puternică mişcare browniană.
Ceaţa industrială este un complex de impurităţi solide, lichide şi gazoase dintr-o zonă
poluată umedă. Condiţiile de formare a ceţii industriale sunt:
 prezenţa de poluanţi solizi, lichizi şi gazoşi;
 umiditatea ridicată în zona care în lipsa poluanţilor determină ceaţa naturală;

3
TETEA curs 2

 ceaţa industrială va apare acolo unde există o poluare industrială ridicată sau o poluare
datorată autovehiculelor unde circulaţia redusă a atmosferei şi umiditatea din aer
ridicată.
Prezenţa poluanţilor determină coborârea temperaturii de condens a vaporilor de apă şi
ca urmare formarea ceţii la temperaturi ridicate. Exemplu: ridicarea temperaturii de rouă
(scăderea temperaturii de condensare) – poluanţii solizi constituie centri de condensare, iar
poluanţii gazoşi şi vaporii conduc la formarea unor compuşi cu temperatură de rouă prin
condensare mai ridicată.
Ceaţa industrială (smogul) apare în anumite zone geografice datorită unor reacţii
chimice între poluanţii aflaţi în aer. Într-un climat oceanic veşnic umed cum e în Anglia, în
absenţa poluanţilor numărul zilelor cu ceaţă se reduc şi creşte frecvenţa ploilor. Într-un climat
continental cum e zona Bucureştiului condiţiile pentru smog există, fireşte în anotimpul rece.
S-au identificat două tipuri de smog:
1. smog reducător de tip londonez;
2. smog oxidant sau fotochimic de tip californian.
1. Smogul reducător apare datorită existenţei în aer a dioxidului se sulf în condiţii de
izolare adică fără curenţi de aer importanţi. Ceaţa alburie scade rezistenţa organismului şi
creşte mortalitatea la copiii şi bătrânii cu afecţiuni pulmonare şi cardiovasculare. O astfel de
situaţie s-a semnalat în 1952 la Londra când s-au înregistrat 4000 de decese din cauza
smogului.
2. Smog oxidant sau fotochimic apare în condiţii de calm atmosferic, trafic intens,
situaţii întâlnite în Los Angeles, pe unele autostrăzi din Olanda şi Germania. În atmosferă
coexistă oxizi de azot (NOx) cu alte substanţe gazoase. Ziua se formează ozon, care
reacţionează cu oxizii de azot şi substanţele organice provenite din gazele de eşapare ale
motoarelor autoturismelor formând ceaţa gălbuie conţinând produşi toxici.
Smogul fotochimic se manifestă şi în zilele noastre, la valori mari de trafic şi calm
atmosferic, iar pentru reducerea lui şi evitarea accidentelor din cauza scăderii vizibilităţii se
recomandă diminuarea traficului în zonă.

Poluanţi: gaze şi vapori – sunt în număr foarte mare, foarte diverşi şi sunt
caracterizaţi printr-o capacitate de dispersie, difuziune în mediu gazaos. Aceşti poluanţi pot fi
atât de natură organică cât şi anorganică.
Cei mai importanţi sunt:
 Oxizii de azot:
1. N2O,
2. NO şi NO2 aşa numitele noxe (NOx)
În afara acţiunii asupra organismului uman, oxizii de azot sunt poluanţi puternici prin
comportarea lor în atmosferă. Ei fac parte din grupa gazelor care dăunează stratul de ozon, iar
NO2 şi NO sunt gaze ce contribuie la transformarile fotochimice din atmosfera joasă cu
formare de agenţi oxidanţi: PAN (azotat de peroxiacetil), radicali liberi, ploi acide, smog
fotochimic.

4
TETEA curs 2

 Oxizii de sulf: SO2 (poluant puternic cu acţiune asupra organismului uman şi asupra
vegetaţiilor), SO3 (poluant care conduce la formarea acidului sulfuric şi a ceţii). Oxizii
sulfului sunt precursori ai ceţii industriale reucătoare şi a ploilor acide
 Oxizii carbonului: CO este poluantul cel mai răspândit şi comun al aerului. Emisiile
de CO în aer depăşesc emisiile tuturor celorlalţi poluanţi în total. Este un gaz extrem
de toxic, deoarece produce blocarea ireversibilă a hemoglobinei, determinând astfel
întreruperea lanţului metabolic al respiraţiei. Este un factor important în generarea
efectului de seră. În atmosferă reacţionează cu ozonul troposferic şi cu unii
intermediari din smog cu formare de CO2. În ceea ce priveşte dioxidul de carbon,
principalul efect pe care îl poate cauza creşterea concentraţiei acestuia îl constituie
generarea fectului de seră.
 Compuşii organici volatili (COV) – reuneşte compuşi organici care în condiţii normale
sunt în stare lichidă, dar prezentând o presiune de vapori de echilibru mare suferă
modificări ajungănd în atmosferă sub formă de gaze. În această categorie de poluanţi
sunt incluse substanţe toxice organice care ajung în atmosferă în urma unor activităţi
umane. Acestea aparţin unor clase diverse, cum ar fi: hidrocarburile, alcoolii,
aldehidele, cetonele, aminile, esterii, eterii, derivaţii halogenaţi etc. Dintre compuşii cu
toxicitate mare, o categorie distinctă o reprezintă derivaţii halogenaţi: freoni, dioxină
şi bifenil policloruraţii.
 Oxidanţi fotochimici (agenţi oxidanţi), ozonul şi PAN (azotat de peroxiacetil), sunt
poluanţi secundari rezultaţi prin acţiunea luminii solare asupra atmosferei conţinând
compuşi organici volatili şi oxizi de azot. Spre deosebire de ozonul stratosferic care
constituie un filtru eficient pentru reţinerea razelor solare ultraviolete, ozonul
troposferic este extrem de periculos pentru om şi animale, contribuind în acelaşi timp
la formarea ploilor acide.

II.3. Efectele poluanţilor din atmosferă

Efectele poluanţilor se pot manifesta asupra oamenilor, plantelor şi animalelor sau

asupra climei. Acestea pot fi directe şi indirecte, acute sau întârziate, putând conduce la
calamităţi. Modificările climaterice cele mai importante sunt legate de:
 creşterea numărului de zile cu ceaţă industrială;
 creşterea frecvenţei ploilor în zonele urbane;
 reducerea vizibilităţii cu diferite grade chiar în cursul aceleiaşi zile, aceasta fiind
maximă dimineaţa şi seara;
 formarea ploilor acide;
 generarea efectului de seră;
 distrugerea stratului de ozon;
 modificarea ciclurilor climatice;
 acidificarea solurilor şi lacurilor.
Ploile acide reprezintă un fenomen remarcat în anii 1980, şi constă în depunerea pe
suprafaţa terestră a unor materiale lichide sau solide, cu un conţinut important în acizi
minerali. Precursorii formării acestor substanţe acide sunt poluanţii de tipul: SO x, NOx şi HCl.

5
TETEA curs 2

Odată ajunşi în atmosferă , aceste substanţe pot fi implicate într-o serie de reacţii chimice şi
fotochimice complexe, cu participarea altor compuşi, cum ar fi apa, ozonul troposferic etc., cu
formarea acizilor minerali sau a sărurilor minerale. Concentraţia şi distribuţia depunerilor
acide, în formă umedă sau uscată, sunt determinate de o complexitate de procese şi fenomene,
ce acţionează asupra precursorilor, intermediarilor, agenţilor oxidanţi.
Se poate considera că efectele directe ale ploilor acide asupra omului nu sunt foarte
importante, în schimb, efectele secundare, ca urmare a impactului lor asupra mediului natural,
sunt imense. Cele mai mari prejudicii generate de acest fenomen sunt: degradarea pădurilor,
distrugerea plantelor şi a culturilor, distrugerea faunei acvatice, creşterea acidităţii apelor,
acidifierea solului, contaminarea solului cu metale grele prin creşterea solubilităţii acestora,
degradarea construcţiilor şi monumentelor.
Generarea efectului de seră
În atmosfera terestră joasă sunt acumulate cantităţi mari de poluanţi, precum dioxidul
de carbon, vaporii de apă, metanul, dioxidul de azot, ozonul, freonii, substanţele volatile,
responsabili de existenţa aşa numitului “efect de seră”.
Radiaţiile solare ultraviolet (UV), străbat atmosfera şi ajung pe Pământ de unde sunt
radiate sub formă de raze infraroşii (IR), purtătoare de căldură. O mică parte din acestea
penetrează atmosferă distribuindu-se în univers, dar cea mai mare parte sunt reţinute de stratul
gazos care joacă un rol similar învelişului unei sere. Aşa se face că temperatura medie la
suprafaţa Pământului este de circa 150C şi nu de – 150C, care ar fi valoarea termică în absenţa
acestui strat. Acesta este efectul de seră normal, cu implicaţii benefice.
Odată cu creşterea concentraţiei acestor gaze, numite gaze de seră, fluxul de radiaţii IR
care se pierd în cosmos este mai redus şi ca urmare căldura acumulată la suprafaţa terestră va
fi mai mare. Creşterea temperaturii aerului, ca urmare a efectului de seră, ar avea efecte foarte
grave asupra factorilor meteorologici.
Distrugerea stratului de ozon
Ozonul este prezent în atmosfera terestră la toate altitudinile, până la 100 Km. Stratul
de ozon situat în stratosferă, încorporează peste 90% din ozonul atmosferic. În stratosferă,
ozonul se formează în mod natural prin acţiunea radiaţiilor UV din radiaţia solară asupra
moleculelor de oxigen. Deşi concentraţia în ozon este foarte mică, comprimat la presiunea
barometrică d ela suprafaţa Pământului stratul de ozon ar avea o grosime de 3 – 4 mm, acesta
joacă un rol esenţial în chimia atmosferei, controlând, fluxul de raze UV nocive vieţii în
atmosfera joasă.
Degradarea strautului de ozon este mai accentuată iarna şi primăvara şi se datorează
unor gaze provenite din activităţile de pe pământ care ajung în atmosferă. Aceste gaze au în
conţinutul lor carbon (CO, CO2, CH4, hidrocarburi superioare), hidrogen (H2, H2O), fluor şi
clor (fluorocarboni, clorofluorocarboni, freoni). Distrugerea stratului d eozon este efectul unor
reacţii chimice care au loc la mari altitudini şi temperaturi scăzute, sub influenţa razelor UV.
Scăzând doar cu 1% concentraţia de ozon, fluxul d eradiaţii UV creşte cu 2%.

II.4. Autoepurarea aerului

Autoepurarea aerului poate fi definită ca procesul prin care aerul revine la
compoziţia iniţială, fără intervenţia omului. Autoepurarea depinde de natura substanţelor

6
TETEA curs 2

poluante, de starea lor de agregare, concentraţie, toxiciate, precum şi de factorii meteo şi

geografici. Prin autoepurarea aerului, poluarea nu dispare, poluanţii nu sunt degradaţi, ci sunt
transferaţi în celalţi factori de mediu. Acest proces se realizează prin:
 autoepurarea prin curenţi de aer – constă în deplasarea poluanţilor din atmosferă
odată cu masele de aer. Aceste mase de aer se vor comporta ca orice aer poluat, dar
consecinţele se vor produce departe de sursa de poluare;
 autoepurarea prin sedimentare - este specifică poluanţilor particulaţi şi este posibilă
în condiţii de calm atmosferic. Ca urmare aceştia ajung la sol sau în ape;
 autoepurarea datorită precipitaţiilor – se realizează prin dizolvarea poluanţilor,
antrenarea mecanică a acestora sau dizolvarea lor, în funcţie de natura poluantului şi a
precipitaţiilor.

Cap. III. DISPERSIA POLUANŢILOR ÎN ATMOSFERĂ

III.1. Influenţa factorilor meteorologici asupra dispersiei

Odată eliminaţi în atmosferă, sub acţiunea factorilor topografici (factori ecologici ce

îşi au originea din particularităţile reliefului) şi meteorologici suferă o dispersie în atmosferă.
Caracterul dispersiei şi distribuţia concentraţiei poluanţilor în atmosferă (principalii factori
meteorologici care contribuie la mişcarea poluanţilor în atmosferǎ) sunt influenţate de
temperatură, umiditate, vânt şi turbulenţa atmosferică. Cei mai importanţi sunt vântul şi
temperatura.

a. Influenţa temperaturii
Deoarece temperatura scade odată cu altitudinea, atunci când un strat de aer rece se
absoarbe sub un strat de aer cald, are loc o inversiune termică, poluanţii se acumulează la
suprafaţa pământului fiind mult mai dăunători pentru sănătatea omului. Odată cu acest
fenomen are loc şi o distrugere a stratului de ozon aflat la aproximativ 24 km de pământ.
Acest strat are rolul de a filtra radiaţiile dăunătoare ale Soarelui, radiaţiile ultraviolete. Când
acestea nu sunt oprite are loc efectul de sera, ce determină creşterea temperaturii medii a
planetei, iar ca principal responsabil în formare acestui efect este dioxidul de carbon. Tot legat
de inversiunea termică, important este ca stratul de inversiune termică acţionează ca un capac
împiedicând dispersia şi transportul poluanţilor. Mai mult aceste straturi sunt propice formării
ceţei, ca urmare a condensării vaporilor de apa şi a existentei poluării sub forma de pulberi,
deci uneori şi a smogului.
Temperatura poate determina mai multe tipuri de atmosfera, in funcţie de gradientul
adiabatic uscat si anume:
1. atmosfera indiferenta,
2. atmosfera instabila si
3. atmosfera stabila.

7
TETEA curs 2

Gradientul adiabatic uscat reprezintă măsura cantitativă a răcirii unei particule când
se ridică, adiabatic (nu efectuează schimb de căldură cu exteriorul), în atmosfera uscată.
Atmosfera indiferenta este atunci când gradientul de descreştere a temperaturii
atmosferei este egal cu gradientul adiabatic uscat. Aşadar într-o astfel de atmosfera
concentraţia de poluanţi este aceeaşi în toate direcţiile, oricare ar fi poziţia particulei în masa
atmosferei are temperatura egala cu atmosfera, deci dispersia şi transportul poluanţilor nu
sunt influenţate, ci depind doar de parametrii cinetici ai jetului de poluant.
Atmosfera instabilă se formează atunci când condiţiile de temperatură sunt
supraadiabatice, adică descreşterea temperaturii este superioară gradientului adiabatic uscat.
Pentru un nivel dat, orice particulă aflata într-o mişcare de coborâre va rămâne mai rece decât
atmosfera, va avea densitatea mai mare şi îşi va continua mişcarea în jos. Invers, daca
particula va fi la orice nivel mai caldă decât mediul ambient, deci mai uşoară, va continua să
se ridice. Atmosfera instabila este favorabilă dispersiei şi transportului poluanţilor, mai puţin
situaţia în care masa de aer încărcată cu poluanţi este obligată să coboare.
Atmosfera stabilă se întâlneşte atunci când descreşterea verticală de temperatură este
inferioară gradientului adiabatic uscat. Daca particula de aer este supusă la o mişcare
ascendentă, ea este mai rece decât mediul ambient, are densitate mai mare şi tendinţa de a
coborî. Dacă particula de aer a primit un impuls vertical dirijat în jos, ea este mai caldă decât
mediul şi are tendinţa să urce. Ambele deplasări au ca rezultat revenirea la nivelul iniţial. În
condiţiile unei astfel de atmosfere difuzia şi transportul poluanţilor nu sunt favorizate.

b. Umiditatea atmosferică
Umiditatea aerului este unul din cele mai schimbătoare elemente meteorologice, scade
accentuat cu altitudinea şi cu latitudinea urmând variaţiile de temperatură.
Umiditatea atmosferică se opune dispersiei poluanţilor. Umiditatea atmosferică este un
factor negativ, care duce la formarea ceţei, care fiind prezentă în straturile inferioare ale
troposferei. În afară de faptul că împiedică dispersia, umiditatea atmosferică constituie un
factor agravant al poluării.
Ceaţa este formată din picături foarte fine de apă, acre au dimensiuni între 1 şi 60 µ,
iar numărul de picături/cm3 ~ 600.
În termenii limbii române, în afară de termenul generic ”ceaţă”, există alţi doi termeni
şi anume: ”negură” şi ”pâclă”, care sunt asociaţi cu fenomenul de ceaţă specifice verii.
Pâcla este o ceaţă uşoară întâlnită dimineaţa mai mult în zonele montane.
Negura este o ceaţă mai densă care se formează seara sau dimineaţa şi se întâlneşte
într-un strat mai gros în apropierea solului.
Umiditatea se opune dispersiei, conduce la acumularea poluanţilor în atmosferă şi prin
formele ei se manifesta diferit.
În zonele puternic poluate, ceaţa contribuie la stocarea şi şi transferul poluanţilor prin
reacţii sub acţiunea radiaţiei solare = ceaţa industrială.

c. Vântul
Vântul reprezintă deplasarea orizontală a maselor de aer atmosferic datorită, în
principal, diferenţelor de presiune dintre zonele de pe suprafaţa solului, care se resimte până

8
TETEA curs 2

la cca. 1 km altitudine. Viteza vântului creşte odată cu altitudinea şi se explică prin frecarea
maselor de aer din circulaţie cu topografia solului. Vântul nu are o mişcare stabilă, viteza lui
variind alternativ. Se caracterizează prin trei mărimi: direcţie, viteză şi frecvenţa vântului.
Există măsurători experimentale centralizate pentru ceste mărimi, două dintre ele fiind
reprezentate sub forma unei diagrame numită roza vânturilor. Pe această diagramă se indică
direcţia geografică din care suflă vântul şi frecvenţa acestuia pe direcţia respectivă.
Perioadele de calm atmosferic sunt perioadele în care vitezele vântului sunt mai mici
de 0,5 km/h. Datele privind direcţia, viteza şi frecvenţa vântului se pot centraliza pe intervale
de timp de 1 lună, 1 an.
Cunoaşterea datelor despre vânt permite alegerea amplasării obiectivelor industriale în
raport cu localităţile pentru a se evita poluarea acestora. Vântul este factorul care influenţează
cel mai mult dispersia poluanţilor. Stările de calm favorizează acumularea poluanţilor în jurul
sursei. Stările cu vânt puternic determină apropierea rapidă a norului poluant de suprafaţa
Pământului. Stările cu vânt moderat conduc la o dispersie puternică în atmosfera superioară.

d. Turbulenta aerului
Turbulenţa reprezintă starea de mişcare a aerului în care se formează vârtejuri,
produse de curenţii verticali de convecţie, în opoziţie cu vântul, la care mişcarea este
orizontală. Este proporţională cu mişcare vântului şi dependenţa de construcţii de pe sol,
forme de relief şi de capacitatea de înmagazinare a căldurii. După cauzele care o provoacă,
turbulenţa se clasifică în:
1. termică, datorată diferenţelor de temperatură ale aerului din apropierea solului si
2. dinamică, datorată frecării dintre masele de aer şi elementele orografice de la sol.
Acest factor climatic favorizează dispersia şi transportul poluanţilor. În opoziţie cu
mişcarea turbulenţa este mişcarea laminara caracteristică momentelor de acalmie, când
dispersia şi transportul poluanţilor are loc, dar prin difuzie moleculara şi procesul de
sedimentare.

III.2. Limitele impuse poluanţilor atmosferici

Limitarea poluarii atmosferei a evoluat si evolueaza continuu, functie de cunoasterea
mai buna a efectelor nocive ale diferitilor poluanti atmosferici.
Principalele elemente care au condus si conduc la revizuirea continua a normelor sunt
modificarile climatice si ploile acide asociate poluantilor atmosferici.
Datele stiintifice disponibile din Programului Natiunilor Unite pentru mediul
inconjurator (PNUE/UNEP) si de la Organizatia Meteorologica Mondiala (OMM), indica
faptul ca incalzirea atmosferei din cauza activitatii umane este o certitudine.
Incalzirea ar putea antrena modificari climatice prin efectul de sera. In urma analizei s-
a conchis, ca incalzirea atmosferei se datoreaza in proportie de 55 % dioxidului de carbon
(CO2), 24 % clorofluorocarbonatilor, 15 % metanului si 6 % oxidului de azot (NO).
Amploarea fenomenelor si dimensiunea transfrontaliera obliga statele la masuri
comune, care in ultima vreme sunt luate sub egida Consiliului Europei, fiind in cea mai marea
masura obligatorii pentru statele membre.

9
TETEA curs 2

Dispozitiile comunitare referitoare la limitarea poluarii sunt sintetizate in tabelul 1,

unde se precizeaza si debitul de poluant de la care este obligatorie norma. Unele valori limita
sunt severe si nu se pot atinge decat prin tehnologii de depoluare avansate.

Table 1. Dispoziţii comunitare asupra poluării aerului

Limita admisa, Debit de la care
Poluant
[mg/m3] se aplica [kg/h]
Oxizi de sulf exprimaţi în SO2 300 25
Oxizi de azot NOx exprimaţi in NO2 500 25
Amoniac 50 0,1
Compuşi anorganici gazoşi ai clorului, exprimaţi în HCl 50 1
Compuşi anorganici gazoşi ai fluorului, exprimaţi în HF particule, 5 0,5
picături 5 0,5
Compuşi organici (exclusiv CH4) 150 2
Praf 50 1
100 <1
Metale grele
Totalul de Cd, Hg, Tl şi compuşii lor 0,2 1 x 10-3
Totalul de As, Se, Te si compuşii lor 1 5 x 10-3
Totalul de Co, Cr, Cu, Sn, Mn, Ni, Pb, Sb, V, Zn şi compuşii lor 5 25 x 10-3
Pentru centralele termoelectrice, emisiile sunt exprimate in majoritatea cazurilor in
miligrame (mg) pe metru cub normal de gaze uscate (m 3N) si la diverse concentraţii de
oxigen.
Valorile anterioare sunt considerate la o concentraţie de 3% a oxigenului în gazele
uscate.
Relaţia care permite transformarea concentraţiei de poluant, măsurată la o alta
concentraţie de oxigen, in emisie poluanta de 3% oxigen este,
Px P3 18Px
  P3 
21  x 21  3 21  x

unde: P3, Px [mg/m3N] – emisia la un conţinut de oxigen in gazele de ardere de 3%, respectiv
x%; 21% conţinutul de oxigen in aer.

III.3. Acţiunea poluării aerului asupra sănătăţii populaţiei

In cursul unui act respirator, omul in repaus trece prin plamani o cantitate de 500 cm 2
de aer, volum care creste mult in cazul efectuarii unui efort fizic, fiind direct proportional cu
acest efort. In 24 ore in mediu omul respira circa 15-25m 3 de aer. Luand comparativ cu
consumul de alimente si apa, in timp de 24 ore, omul inhaleaza in medie 15 kg de aer in timp
ce consumul de apa nu depaseste de obicei 2,5kg, iar cel de alimente 1,5kg. Rezulta din aceste
date importanta pentru sanatate a compozitiei aerului atmosferic, la care se adauga si faptul ca
bariera pulmonara retine numai in mica masura substantele patrunse pana la nivelul alveolei,
odata cu aerul inspirat.
Din punct de vedere al igienei, aerul influenteaza sanatatea atat prin compozitia sa
chimica, cat si prin proprietatile sale fizice (temperatura, umiditate, curenti de aer, radiatii,
presiune).

10
TETEA curs 2

In ceea ce priveste compozitia chimica distingem influenta exercitata asupra sanatatii

de variatii in concentratia componentilor normali, cat si actiunea pe care o exercita prezenta in
aer a unor compusi straini.
Efectele directe sunt reprezentate de modificarile care apar in starea de sanatate a
populatiei ca urmare a expunerii la agenti poluanti. Aceste modificari se pot traduce in ordinea
gravitatii prin: cresterea mortalitatii, cresterea morbiditatii, aparitia unor simptome sau a
modificarii fizio-patologice, aparitia unor modificari fiziologice directe si/sau incarcarea
organismului cu agentul sau agentii poluanti.
Efectele de lunga durata sunt caracterizate prin aparitia unor fenomene patologice in
urma expunerii prelungite la poluantii atmosferici. Aceste efecte pot fi rezultatul acumularii
poluantilor in organism, in situatia poluantilor cumulativi (Pb, F etc.), pana cand incarcarea
atinge pragul toxic. De asemenea modificarile patologice pot fi determinate de impactul
repetat al agentului nociv asupra anumitor organe sau sisteme. Efectele de lunga durata apar
dupa intervale lungi de timp de expunere care pot fi de ani sau chiar de zeci de ani.
Manifestarile patologice pot imbraca aspecte specifice poluantilor (intoxicatii cronice,
fenomene alergice, efecte carcinogene, mutagene si teratogene) sau pot fi caracterizate prin
aparitia unor imbolnaviri cu etiologie multipla, in care poluantii sa reprezinte unul dintre
agentii etiologici determinanti sau agravanti (boli respiratorii acute si cronice, anemii etc.).
Poluantii iritanti realizeaza efecte iritative asupra mucoasei oculare si indeosebi
asupra aparatului respirator. In aceasta grupa intra pulberile netoxice, precum si o suma de
gaze si vapori ca bioxidul de sulf, bioxidul de azot, ozonul si substantele oxidante, clorul,
amoniacul etc. Poluarea iritanta constituie cea mai raspandita dintre tipurile de poluare,
rezultand in primul rand din procesele de ardere a combustibilului, dar si din celelalte surse de
poluari.
Poluantii fibrozanti produc modificari fibroase la nivelul aparatului respirator. Printre
cei mai raspanditi sunt bioxidul de siliciu, azbestul, si oxizii de fier, la care se adauga
compusii de cobalt, bariu etc. Sunt mult mai agresivi in mediul industrial unde determina
imbolnaviri specifice care sunt exceptionale in conditii de poluare a aerului. Totusi poluarea
intensa cu pulberi poate duce la modificari fibroase pulmonare.
Poluantii toxici asfixianti sunt cei care impiedica asigurarea cu oxigen a tesuturilor
organismului. Dintre poluantii atmosferici cu efect asfixiant cel mai important este oxidul de
carbon, care formeaza cu hemoglobina un compus relativ stabil (carboxihemoglobina) si
impiedica astfel oxigenarea sangelui si transportul de oxigen catre tesuturi. In functie de
concentratia din aer si timpul de expunere se realizeaza o anumita proportie de
carboxihemoglobina ce depaseste 60% din hemoglobina totala. Intoxicatia acuta este relativ
rara, aparand practic numai in spatii inchise in prezenta unor surse importante de CO (in
incaperi in care sistemele de incalzit functioneaza defectuos, garaje, pasajele subterane pentru
autovehicule etc.)
Poluantii alergenici din atmosfera sunt cunoscuti de multa vreme. Indeosebi este
cazul poluantilor naturali (polen, fungi, insecte) precum si a prafului din casa, responsabili de
un numar foarte mare de alergii respiratorii sau cutanate. Pe langa acestea se adauga poluantii
proveniti din surse artificiale – in special industriale – care pot emite in atmosfera o suma de
alergeni completi sau incompleti. Pe primul loc din acest punct de vedere, se gaseste industria

11
TETEA curs 2

chimica (industria maselor plastice, industria farmaceutica, fabricile de insecticide etc.). Sunt
semnalate si situatii cu aparitia unor fenomene alergice in masa, precum cel de la New
Orleans din 1958 in care alergenul a fost identificat in praful provenit de la deseuri industriale
depuse in holde.
Poluanti cancerigeni. Exista foarte mari dificultati in estimarea rolului poluantilor
atmosferici ca factori etiologici ai cancerului. Totusi cresterea frecventei cancerului indeosebi
in mediul urban, a impus luarea in considerare si a poluantilor atmosferici ca agenti cauzali
posibili, cu atat mai mult cu cat in zonele poluate au fost identificate in aer substante cert
carcinogene.
Putem clasifica substantele cancerigene prezente in aer, in substante organice si
substante anorganice.
Dintre poluantii organici cancerigeni din aer, cei mai raspanditi sunt hidrocarburile
policiclice aromatice ca benzopiren, benzontracen, benzofluoranten etc. Cel mai raspandit este
benzoopirenul, provenind din procese de combustie atat fixe cat si mobile. Ia nastere in timpul
arderii, se volatilizeaza la temperatura ridicata si condenseaza rapid pe elementele in
suspensie. Substanta cancerigena este cunoscuta de multa vreme, iar prezenta in aer indica un
risc crescut de cancer pulmonar. Efecte cancerigene se atribuie si insecticidelor
organoclorurate precum si unor monomeri folositi la fabricarea maselor practice.
Mai sunt incriminati ca agenti cancerigeni dibenzacridina, epoxizii, precum si
nitrosaminele in aer putand fi prezenti precursorii acestora (nitritii si aminele secundare).
Dintre poluantii cancerigeni anorganici mentionam azbestul, arsenul, cromul, cobaltul,
beriliul, nichelul si seleniul. Mai frecvent intalnita in mediul industrial, prezenta lor in aer a
fost semnalata si in zonele din apropierea industriilor.
Un aspect deosebit il prezinta azbestul, mai periculos decat se presupunea cu cativa ani
in urma si a carui prezenta a fost demonstrata atat in atmosfera urbana cat si in plamanii (corpi
azbestizici pulmonari) unui procent apreciabil din populatia urbana neexpusa profesional.

Bibliografie

1. Maria Popescu, Miron Popescu, Ecologie aplicata, Matrixrom, 2008;

2. Botnariuc N., Vladineanu A., Ecologie, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucureşti, 1982.

12