durar

ar visează parcă,
codri ca de-o arcă,
mai vechi ca amintirea
nduind în ea
bârlog de urşi şi unduirea
bă fiarele ce bea.

ini de senin şi zare,

dind o depărtare,
i de-ale pădurii
şi-n suflet el le-a strâns,
du-şi apa cătăturii
u ele ori a plâns.

nii picură-n frunzişuri,

uri albe ascuţişuri,
at prin seară zboară,
ţap şi-o căprioară...
gânduri pe un trunchi,
puşca pe genunchi.

n bârlog ursacii
e maica-le, săracii,
-şi alţii, mai mărunţi,
gă către munţi...
unecat la faţă -
triste de viaţă.

ţi-o, îi murmură
ger şi de căldură,
e omăt asprit,
-a frunzelor căzute
unde-năbuşit
zvor un pâlc de ciute.

ite - ierni şi veri -

care cu poveri,
inimii hambare
seşti la cercetare,
ăcit, ca mâine pleci
e neguri reci.

cămările din sine,

ă tot mai pline,
ermecate toarce -
tit i se întoarce,
va de-aici plecat,
toţi cel mai bogat.

ă codrii îl încarcă...
şte ca pe-o arcă
mai vechi ca amintirea
nduind în ea
bârlog de urşi şi unduirea
bă fiarele ce bea.