Şi cît îmi pari de sfîntă!... Tu mă uimeşti, pădure, Cînd pe sub bolţi tăcute şi pline de-ntuneric, Las paşii să mă poarte şi gîndul să mă fure... Cum m-adînceşte-n visuri lăuntrul tău feeric!...
Cînd mă adormi de farmec, în pacea umbrei tale,
Ce dulci vedenii tainic subt ochi mi se strecoară;... Se-ntorc morţii din groapă şi vremile din cale, Şi iar mă simt copilul nebun de-odinioară, Cînd mă adormi de farmec, în pacea umbrei tale,
Căci peste-a mele chinuri uitarea se aşterne.
Din vremi renvie basmul, şi-mi torn palate iarăşi, Din aurul luminii ce printre crăngi se cerne... Veniţi, crai din poveste, ne-om prinde iar tovarăşi, Căci peste-a mele chinuri uitarea se aşterne!
Departe de-ale lumii dureri neîntrerupte,
Căta-vom Cosinzene, ascunse prin palate, Iar zmeii, pe la poduri, de-or sta cu noi să lupte, I-om birui, şi-n alte tărîmuri vom răzbate, Departe de-ale lumii dureri neîntrerupte.
Încet... din fund de vremuri un glas iubit mă cheamă…
Revino, cal năprasnic şi ştiutor de gînduri; De dorul ce mă arde aprinde-te şi ia-mă, Mai du-mă-n zbor pe unde m-ai dus şi-n alte rînduri... Încet... din fund de vremuri un glas iubit mă cheamă!
Copaci bătrîni — amicii copilăriei mele,
Lăsaţi potop de frunze aicea să mă-ngroape, În farmece de visuri şi-n pulbere de stele. Să dorm sub straja voastră, în veci de voi aproape, Copaci bătrîni — amicii copilăriei mele!