Monopolul

Obiective
 a înţelege de ce pe unele pieţe există un singur vânzător;
 a vedea cum determină monopolul cantitatea produsă şi preţul de vânzare;
 a examina efectul deciziilor monopolului asupra bunăstării economice;
 a vedea specificul funcţiilor de încasări în caz de monopol.

*
* *

Dacă aveţi un calculator personal, utilizează cu certitudine o versiune

Windows, sistemul de operare al firmei Microsoft. Când această firmă a conceput
acest sistem de exploatare, ea a obţinut un brevet. Ca urmare, Microsoft este singura
firmă din lume care poate fabrica şi vinde Windows. Cine doreşte să obţină acest
produs, trebuie să plătească suma cerută de Microsoft, care are monopolul fabricării şi
vânzării acestui program.
O întreprindere este considerată ca fiind un monopol, dacă ea este singura
firmă care vinde un produs patentat şi dacă acest produs nu are substitute apropiate.
Deoarece un monopol nu are concurenţi evidenţi, poate decide propriul preţ. Spre
deosebire de o firmă concurenţială care este acceptatoare a preţului pieţei, monopolul
este fixator al preţului pieţei. O asemenea capacitate modifică relaţiile dintre preţ şi
costurile firmei. O întreprindere concurenţială ia preţul pieţei ca ceva dat din afară
(exogen) şi determină cantitatea oferită în aşa fel încât acest preţ să fie egal cu costul
său marginal. În caz de monopol, preţul este superior costului marginal. Deci, costul
suportat de Microsoft pentru a imprima o copie suplimentară a programului Windows
este de doar câţiva dolari, dar preţul pieţei pentru pachetul Windows este de circa 100
dolari, adică mult superior costului marginal.
Monopolul fixează preţuri înalte. Nu este deloc surprinzător, deoarece clienţii
nu au altă alternativă decât să plătească cât cere singurul vânzător de pe piaţă. Dar
atunci de ce nu cere Microsoft 1.000 dolari şi nu 100 dolari? Deoarece puţini
cumpărători au un asemenea preţ de rezervare, deci volumul vânzărilor ar scădea
consistent. Deşi monopolul poate controla propriul preţ, nu poate obţine profituri
nelimitate.

1
1.1. De ce există monopoluri?

Monopolurile se nasc din cauza unor bariere de intrare pe o piaţă. Monopolul

rămâne singurul vânzător pe piaţă, deoarece alte firme nu au mijloacele necesare
pentru pătrunderea pe această piaţă şi pentru a concura eficace cu monopolul în cauză.
Asemenea bariere de intrare se explică în felul următor:
 o resursă esenţială este în întregime deţinută de o singură întreprindere;
 guvernul a acordat unei întreprinderi dreptul exclusiv de a produce un bun;
 costurile de producţie sunt de aşa natură încât un producător unic este mai
eficient decât mai mulţi producători.
Să trecem în revistă aceste trei posibile origini ale barierelor de intrare.

1.1.1. Monopol asupra unui factor de producţie

Acesta este cazul cel mai evident: o întreprindere deţine un factor de producţie
esenţial. Să luăm exemplul pieţei apei. Dacă într-un orăşel din trecutul îndepărtat circa
40 – 50 % din locuitori aveau o fântână, piaţa apei era concurenţială şi preţul apei se
stabilea la egalitate cu costul marginal al procurării unui litru de apă suplimentar.
Dacă însă există o singură fântână în orăşel şi nu există nici o altă alternativă pentru
procurarea apei, proprietarul fântânii are monopol asupra apei şi se bucură de o putere
pe care nu o pot avea întreprinderile concurenţiale: deşi costul marginal al apei este
foarte redus, el poate cere un preţ mult mai ridicat, apa fiind un bun de strictă
necesitate.
Deşi această origine a monopolului este întotdeauna posibilă, a devenit rară în
practică. În economiile moderne, cu un comerţ internaţional dezvoltat, există foarte
puţine firme care posedă o resursă fără echivalente apropiate.

Studiu de caz: Monopolul diamantelor DeBeers

Un exemplu clasic de monopol născut din deţinerea unei resurse cheie este cel
al companiei sud africane DeBeers, care controlează aproximativ 80% din producţia
mondială de diamante. Chiar dacă cota sa de piaţă nu este de 100%, este suficient de
mare pentru a permite firmei să influenţeze preţul diamantului.
Cât de mare este puterea de piaţă a firmei DeBeers? Răspunsul depinde parţial
de existenţa substitutelor pentru produsele sale. Dacă considerăm că smaraldele,
rubinele şi safirele sunt substitutele diamantelor, atunci puterea de piaţă a firmei
DeBeers este relativ mică. Dacă firma măreşte prea mult preţul diamantelor sale,
oamenii se vor orienta spre alte pietre preţioase. Dacă însă considerăm că nimic nu
poate substitui diamantele, atunci DeBeers se bucură de o importantă putere de piaţă.
Firma consacră sume importante publicităţii. La prima vedere, acest lucru ne
poate mira. Dacă un monopol este singurul vânzător al unui bun, de ce să mai facă

2
publicitate? Obiectul publicităţii DeBeers este să poziţioneze diferit diamantele în
spiritul publicului, pentru a le deosebi de celelalte pietre preţioase, adică pentru a
convinge publicul despre unicitatea diamantelor. Dacă publicitatea îşi atinge
obiectivul, diamantele nu au substitute apropiate în ochii publicului, ceea ce conferă
DeBeers o putere de piaţă mai mare.

1.1.2. Monopoluri create de guvern

De cele mai multe ori, monopolurile se nasc în urma exclusivităţii acordate de

către guvern unui individ sau unei întreprinderi de a vinde un bun sau un serviciu.
Uneori, monopolul este rezultatul unui lobby politic activ. Alteori, crearea unui
monopol de către guvern este o decizie de interes public.
Legile privind protecţia proprietăţii industriale sunt la originea majorităţii
monopolurilor create de către guvern. Când o întreprindere farmaceutică descoperă un
nou medicament, ea poate cere un brevet care i se poate acorda de către guvern în
ipoteza că acesta consideră că este vorba într-adevăr de ceva original. Acest brevet
oferă firmei dreptul exclusiv de a fabrica sau comercializa noul produs (de obicei, pe
o perioadă limitată).
La fel, când un autor termină un roman, îşi înregistrează copyright-ul, care-l
asigură că nimeni nu-i poate tipări lucrarea fără acordul său. Copyright-ul face din
autor un monopolist pentru vânzarea cărţii sale.
Implicaţiile acestor legi sunt evidente. Conferind un monopol unui producător,
ele contribuie la creşterea preţului peste preţul pieţei concurenţiale. Dar în acest fel,
ele încurajează comportamentele favorabile societăţii. Dacă dreptul de monopol este
acordat unei companii farmaceutice, încurajează cercetarea ştiinţifică, dacă e acordat
scriitorilor îi incită să scrie etc.
Deci, legea proprietăţii industriale are atât costuri, cât şi beneficii. Avantajele
sunt legate esenţial de incitaţia la creaţie, inconvenientele sunt costurile implicate de
politica de preţ a monopolului.

1.1.3. Monopolul natural

Vorbim despre un monopol natural atunci când o singură firmă poate furniza
un bun sau un serviciu la costuri inferioare situaţiei în care ar exista mai multe
întreprinderi pe piaţă. O asemenea situaţie se întâlneşte, în general, în prezenţa
economiilor de scară.
În figura 8.1. am reprezentat costul mediu al unei firme care prezintă economii
de scară. În acest caz, o unică firmă poate furniza cantitatea totală la costuri mai mici.
Cu alte cuvinte, oricare ar fi nivelul producţiei, un număr mai mare de producători ar
însemna o producţie mai mică pe o întreprindere şi costuri medii superioare.
Firma A produce QI la ACI şi firma B produce QII la ACII. Dacă există o
singură firmă mare C, care produce QI+II, costul mediu ar fi mult mai mic:

3
 ACII > ACI+II > ACI
Distribuţia apei
AC constituie un exemplu
clasic de monopol natural.
Pentru a alimenta cu apă
A curentă toate apartamentele
ACI
unui oraş modern,
B întreprinderea însărcinată
ACII
cu distribuţia apei trebuie
C AC
ACI+II să construiască o reţea de
canalizare subterană care
QI QII QI + II Q acoperă întregul oraş. Dacă
Fig. 8.1. - Economiile de scar în cazul unui mai multe firme ar trebui
monopol natural să concureze în acest
serviciu, toate ar trebui să
suporte costurile fixe ale construcţiei reţelei necesare. Costul mediu al apei distribuite
ar fi în acest caz mult mai mare decât în cazul unui unic distribuitor.
Monopolul natural este puţin preocupat de eroziunea poziţiei sale. În general,
un monopol trebuie menţinut cu eforturi substanţiale, deoarece profitul de monopol
atrage noi investitori pe piaţă. Dar nimeni nu este interesat să concureze cu un
monopol natural, deoarece noul candidat ştie că ar avea costuri mai mari.
În unele cazuri, talia pieţei decide apariţia unui monopol natural. Să luăm
exemplul unui bac care efectuează traversarea unui râu. Dacă populaţia din jur este
redusă, bacul va fi un monopol natural, deoarece un singur bac va fi suficient, va
satisface întreaga cerere. Dacă însă populaţia creşte, cererea de traversare va creşte şi
vor fi necesare mai multe bacuri. Cu alte cuvinte, creşterea pieţei poate transforma un
monopol natural într-o piaţă concurenţială.

1.2. Funcţiile de încasări ale monopolului. Curba cererii

Curba cererii individuale a monopolului coincide cu curba cererii totale a

pieţei şi o vom aproxima deci cu o dreaptă cu panta negativă, de forma: DD: p(Q)= a
-bQ (sub formă inversă). Panta negativă a curbei cererii indică faptul că la preţuri mai
mici, piaţa este dispusă să cumpere cantităţi mai mari (şi invers). Panta mai mare (mai
mică) a curbei cererii indică o elasticitate de preţ mai mică (mai mare). Să urmărim
cum se modifică elasticitatea preţ a cererii de-a lungul curbei cererii (Fig. 8.2.).
Dacă împărţim figura 8.2. exact la mijloc cu ajutorul unei drepte
perpendiculare, putem desprinde o serie de corelaţii deosebit de importante pentru
analiza microeconomică şi anume:
 la stânga: MR > 0, TR creşte,   1
 la dreapta: MR < 0, TR scade,   1

4
  pe linie: MR = 0, TR maxim,  1

Ca urmare,
dreapta cererii pieţei
p
(DD) se poate împărţi
8 D în două părţi egale,
A astfel (Fig. 8.3.):
6 !
B  DA - cerere
4 ! elastică la preţ (
MR C   1)
2 !
D1  AD' - cerere
0 ! inelastică la preţ (
TR 100 200 300 400 Q
  1)
B'
800 ! Din cele de
A' C'
600 ! ! mai sus rezultă o
400 TR concluzie foarte
200 importantă pentru
D' D ' monopolist:
0 ! 1
100 200 300 400 Q  pe porţiunea
 elastică a cererii
0 ! merită să reducă
-a ! D''1 Q preţul, deoarece îi
! C''
-1 cresc încasările
B''
totale,
-3 ! A''  pe porţiunea
inelastică a cererii
-
merită să mărească
Fig. 8.2. - Funciile de încasri i elasticitatea pre
a cererii preţul, deoarece îi
cresc încasările
totale. (Fig. 8.4.).
Pe figura 8.4./a lucrăm pe porţiunea elastică a cererii şi reducem preţul de la p 1
la p2 ; ca urmare, cererea creşte de la Q1 la Q2. Cererea fiind elastică la preţ, vom avea:

-Δp = 1%, iar +ΔQ > 1%

Deci, scăderea încasărilor totale în urma reducerii preţului (MR- ) este mai
mică decât creşterea încasărilor totale în urma creşterii cererii (MR+ ). Astfel, suma
algebrică a celor două modificări ale încasărilor totale va fi pozitivă, adică încasările
totale ale monopolului vor creşte:

MR- + MR+ > 0, deci ΔTR > 0, adică TR creşte.

5
 Pe figura. 8.4./b lucrăm pe
p =  porţiunea inelastică a cererii. Dacă
D reducem preţul, încasările totale ale
>1
monopolului scad, deoarece
cererea fiind inelastică la preţ, la
reducerea preţului cu 1%, cererea
=1 creşte cu mai puţin de 1% şi astfel,
!
<1 scăderea încasărilor totale în urma
reducerii preţului va fi mai mare
decât creşterea lor în urma creşterii
cererii.
= 0 D
0 Q MR- + MR+ < 0, deci TR < 0,
Fig. 8.3. - Cerere elastic i inelastic la adică TR scade
pre

p a) p b)
D D
p1
MR-
p2

MR+
p1
MR-
p2
D MR+ D
0 Q1 Q2 Q Q1 Q2 Q
Fig. 8.4. - Când merit s reduci i când merit s mreti preul?

Dacă însă vom mări preţul, tocmai datorită faptului că cererea este inelastică la
preţ, încasările totale cresc, deoarece creşterea încasărilor în urma sporirii preţului
este mai mare decât scăderea lor în urma scăderii cererii (la creşterea preţului cu
Δp=1%, cererea scade cu ΔQ<1%).

6
 Comparând funcţiile de încasări în caz de piaţă competitivă (Fig. 8.5./a) şi
respectiv în caz de monopol (Fig. 8.5./b), avem:

a) b)
p TR p TRmax AR = DD
!

a TR

MR = AR = p MR = 0
p

MR
! ! !

Q 0 1 a a Q

2 b b
Fig. 8.5. - Funcii de încasri

Aşa cum se poate observa în figura 8.5., în caz de concurenţă liberă preţul
pieţei coincide cu încasarea marginală, dar în caz de monopol, preţul de monopol este
întotdeauna mai mare decât încasarea marginală.

1.3. Maximizarea profitului

Condiţiile de profit maxim în cazul monopolului sunt identice cu cele deduse

la piaţa competitivă, cu singura observaţie că aici preţul pieţei nu mai coincide cu
încasarea marginală:
MR = MC
MR' < MC'
Funcţia profitului în caz
p de monopol se poate deduce
AC pornind de la funcţia încasărilor
D MC totale şi funcţia costurilor totale,
aşa cum se poate vedea în figura
p* ! 8.7.
* Şi în cazul monopolului
!
AC* ! există un prag de rentabilitate, la
MR care profitul de monopol este
D
0
! !
nul. Acest punct intervine la acel
Q* Q
nivel de producţie la care costul
Fig. 8.6. - Maximizarea profitului
monopolului pe termen scurt mediu egalează preţul de
monopol (Fig. 8.8.).
În cazul monopolului, pragul de rentabilitate nu este legat de un nivel de
output fix, cel la care costul mediu este minim, ci depinde de forma curbei cererii
pieţei, mai precis de panta acesteia. Ca urmare, pragul de rentabilitate nu are o

7
importanţă atât de mare pentru monopol ca pentru firmele competitive. Acelaşi lucru
se poate spune şi în legătură cu punctul de sistare a ofertei (Fig. 8.9.).

Dacă preţul de monopol

TC este mai mare decât costul
TR mediu variabil, dar mai mic
TC decât costul mediu total,
<0
>0 monopolul va continua oferta
B
A <0 deşi lucrează cu pierdere, iar la
TR oferta optimă se va minimiza
FC = c pierderea (Fig. 8.10.).
Deoarece pragul de
rentabilitate şi punctul de
sistare a ofertei monopolului nu
0 QA Q* QB Q sunt legate de un nivel fix de
producţie, prin fiecare punct al

curbei costului marginal pot
trece un număr nelimitat de
curbe MR, deduse din funcţii
ale cererii diferite. Din această
QA Q* QB Q cauză, egalitatea MR=MC
 indică aici numai oferta optimă
- a monopolului, iar preţul de
Fig. 8.7. - Deducerea funciei profitului monopol ce corespunde acestei
în cazul monopolului oferte optime va diferi în
funcţie de curba cererii pieţei.
Pot exista deci un număr infinit
de situaţii în care avem: MC = MR şi AC = p, respectiv AVC = p.

p AC
MC
p D AVC
AC* !

MC AC <0
D AVC*=p*
AC*=p* ! !

!
MR
MR D D
! !

0
! !
0 Q*
Q* Q Q
Fig. 8.8. - Pragul de rentabilitate Fig. 8.9. - Punctul de sistare a ofertei în caz
al monopolului de monopol

8
 p
AC
MC
D AVC
AC*

p*

AVC*
MR
D
! !

0 Q* Q
Fig. 8.10.-Minimizarea pierderilor monopolului

Maximizarea profitului monopolului pe termen lung

Condiţiile de profit maxim pe termen lung sunt:

LMC = MR şi LMC' > MR'

În punctul A al fig.
p MC1 8.11., oferta optimă pe termen
D LMC LAC scurt coincide cu oferta optimă
AC1
pS* MC2
pe termen lung, deoarece avem:
p L* !
AC2 D LMC = MC = MR

! A Ca urmare, în acest
MR punct monopolul este în
*
echilibru pe termen lung.
0 Q*1 QL=Q*2 Q Dacă monopolul poate
Fig. 8.11. - Maximizarea profitului lucra cu pierdere pe termen
monopolului pe termen lung scurt, pe termen lung este
obligatoriu ca el să obţină profit
economic pozitiv (spre deosebire de firmele competitive, care pe termen lung pot avea
doar profit economic nul), deoarece în caz contrar el va părăsi ramura.
În cele de mai sus niciodată nu am făcut remarcă la curba ofertei pieţei. Ce s-a
întâmplat cu ea? Chiar dacă monopolul trebuie să decidă ce cantităţi produce, el nu
are o curbă a ofertei. O asemenea curbă indică cantităţile furnizate de firmă la fiecare
nivel de preţ. Aşa ceva are sens în cazul unei firme concurenţiale acceptatoare de preţ.
Dar monopolul este fixator de preţ. Nu are sens să ne întrebăm cât va produce

9
monopolul la fiecare nivel de preţ, deoarece el fixează preţul în acelaşi moment în
care îşi decide volumul producţiei.
Pentru un monopol, decizia de producţie este inseparabilă de curba cererii.
Forma curbei cererii determină forma curbei cifrei de afaceri (încasărilor) marginale,
care la rândul ei, determină cantitatea de producţie care maximizează profitul. Pe o
piaţă concurenţială este posibil să se decidă producţia fără a avea în vedere curba
cererii pieţei, dar acest lucru este imposibil pe o piaţă neconcurenţială. Iată de ce nu
are sens să vorbim despre curba ofertei monopolului.

1.4. Costul social al monopolului

Să vedem care este sursa profitului de monopol? Pentru aceasta să comparăm

situaţia unei pieţe competitive cu cea de monopol (Fig. 8.12.).
În Fig. 8.12.,
p D suprafaţa triunghiului cED
reprezintă surplusul
SCM consumatorului dacă piaţa
pM* ! !

este competitivă. În acest

M
*
PS caz, oferta optimă a pieţei
S E LAC=LMC S
pe=c ! ! ! va fi:
SS = DD
MR DD: p(Q) = a - bQ şi
D’
MC = c = SS
0 Q*M QC Q Deci:
Fig. 8.12. - Surplusul consumatorului pe piaa a - bQ = c
competitiv, respectiv în caz de monopol
Qc* 
 a  c  şi
b
ac
p c*  a  b  c
b
Surplusul consumatorului va fi:

SC 
 a  c  2 şi π = 0
2b
Dacă avem o situaţie de monopol, oferta optimă va fi:

MC = MR
MR = TR'
TR = Q . p(Q) = (a - bQ)Q = aQ - bQ2
MR = a-2bQ şi MC = c
Deci:
a - 2bQ = c
1 ac 1 *
QM*     QC
2 b 2

10
 1 ac ac
p M*  a  b   
2 b 2
 a  c
2
1
p *
M   �
SC
4�
b 2

Ca urmare, monopolul sustrage jumătate din surplusul consumatorului de pe

piaţa competitivă şi-l transformă în surplus al producătorului, adică în profit de
monopol.
Ce se întâmplă cu cealaltă jumătate din surplusul consumatorului de pe piaţa
competitivă? Jumătate din el va rămâne surplus al consumatorului în caz de monopol
M
( S C ), iar cealaltă jumătate se pierde definitiv - pierderea seacă a societăţii (Ps),
deoarece cantitatea de output QC*  QM* nu se mai produce, deci nu se mai cumpără.

S CM 
 a  c 2 
1
 SC
8b 4

PS 
 a  c 2 
1
 SC
8b 4

Recapitulând, surplusul consumatorului de pe o piaţă competitivă se împarte

astfel: jumătate devine profit, un sfert rămâne surplus al consumatorului, iar celălalt
sfert se pierde definitiv (pierderea societăţii).
De ce apare pierderea seacă?
Deoarece monopolul fixează un
p preţ superior costului marginal, unii
D
MC cumpărători care acordă bunului o
valoare superioară costului său nu-l
p *M vor mai cumpăra. Deci, cantitatea
MR produsă şi vândută de către monopol
MC * va fi inferioară optimului social (
Q*  QC ). Pierderea seacă este
M

D suprafaţă triunghiului cuprinsă între

*
curba cererii (care reflectă valoarea
Q Q Q
M C
acordată de către consumator bunului)
Fig. 8.13. - Ineficiena monopolului şi curba costului marginal (care
reflectă costul de producţie al
monopolului).
Această pierdere seacă seamănă cu cea indusă de o taxă. Monopolul,
practicând un preţ superior costului marginal, duce la o distorsiune între preţul
suportat de cumpărători (MC*) şi costul suportat de vânzător  p M  , rezultatul fiind o
*

îngustare a taliei pieţei.

11
Concluzii

1. Un monopol este unicul vânzător pe piaţa sa. Apare în unul dintre următoarele
cazuri: o firmă este unicul deţinător al unei resurse esenţiale, guvernul acordă un
drept de proprietate exclusiv unei întreprinderi, o firmă unică alimentează piaţa în
condiţii mai bune decât mai multe firme.
2. Deoarece monopolul este singurul vânzător pe piaţa sa, se confruntă cu o curbă a
cererii descrescătoare. Când îşi măreşte producţia cu o unitate preţul scade, ceea
ce reduce cifra de afaceri totală a firmei. Ca urmare, încasarea marginală a
monopolului este întotdeauna inferioară preţului bunului.
3. Monopolul îşi maximizează profitul producând o cantitate la care MR = MC.
Apoi, determină preţul la care se cere această cantitate. Preţul monopolului este
superior MR, deci şi MC.
4. Nivelul de producţie care maximizează profitul monopolului este inferior
nivelului care maximizează surplusul total. Când monopolul fixează un preţ
superior costului marginal, unii consumatori care acordă produsului o valoare uşor
superioară costului marginal, părăsesc piaţa. Monopolul conduce deci la o
pierdere seacă.

Concepte cheie

Monopol – întreprindere care este unicul vânzător al unui bun fără substitute
apropiate.
Monopol natural – monopol născut datorită faptului că un furnizor unic poate
produce un bun în condiţii de cost mai bune decât mai mulţi furnizori concurenţi.

12