LATINA POPULARĂ

Al. Gafton: Latina este o limbă de tip kentum care făcea parte din grupul de limbi italice
alături de limbile oscă şi umbrică, precum şi de dialectele sabelice. La început, limba latină a
reprezentat limba vorbită în Latium, care ulterior s-a extins în toată peninsula italică şi, mai
tîrziu, în întregul imperiu. Romanii nu şi-au impus nicicînd limba, ea a fost adoptată ca necesitate
şi s-a impus de la sine pt că era exponentul unei culturi şi a unei civilizaţii superioare celor peste
care s-au suprapus în diverse teritorii.
Decăderea Imperiului Roman a început la sf. sec. I e.n. și a influențat direct decăderea
latinei clasice, cele două procese dezvoltîndu-se simultan1. Roma începe a-şi pierde din forţa de
iradiere, astfel încît, din punct de vedere lingvistic, ca şi politic, imperiul capătă un aspect
aproape eterogen. În plus, ca orice limbă indoeuropeană, latina transplantată într-un teritoriu
anume asimilase o parte dintre elementele autohtone. Mai mult, latina adoptată de fiecare
populaţie în parte cucerită de romani era limba vorbită în toate provinciile deja încorporate
imperiului şi avea trăsături specifice epocii în care s-a produs cucerirea.
Dacă, pe de o parte, bazele de articulaţie şi bazele psihologice, atît de diverse, ofereau
condiţiile necesare diferenţierii latinei populare în varietăţi diatopice, pe de altă parte limba
însăşi, prin tendinţa intrinsecă de căutare a identităţii, oferea cadrul necesar pentru întreţinerea
unităţii.
Conform celor susţinute de Gröber, din latina vorbită la Roma s-a desprins, cu fiecare cucerire
romană, un nou dialect latin. Astfel, în fiecare zonă a imperiului s-a folosit latina de la centru în faza în
care ajunsese ea în momentul înglobării respectivei regiuni, dezvoltată mai tîrziu acolo. Limba italiană
este însă limba băştinaşilor peninsulei, neatinsă de limba celorlalte populaţii trăitoare în imperiu. „În
fiecare din provincii s-au cristalizat unele fenomene care în Italia nu se întîlnesc decît pe timpul
colonizării respective.” (Al. Philippide, Originea românilor, ed. a II-a, vol. I, p. 361)
Philippide consideră că Gröber face o eroare gravă, explicînd că, în Gallia de exemplu, ar fi
trebuit să existe mai multe dialecte latine întrucît limba cuceritorilor nu s-a infiltrat dintr-o dată în
teritoriul nou cucerit, ci în decurs de cîteva sute de ani, timp în care, la centru, limba latină evoluase şi se
schimbase faţă de momentul efectiv al cuceririi. Philippide crede că s-au format dialecte distincte ale
latinei odată cu formarea imperiului, cu fiecare nouă alipire (căci bazele de articulaţie şi cele psihologice
erau atît de diverse), dar că ele au avut multe puncte comune atîta timp cît a existat forţa (politică în
primul rînd) exercitată de către centru. La destrămarea imperiului au început să se întrevadă diferenţele
între varietăţile lingvistice. De asemenea, „grade numeroase au existat şi aici ca în toate
manifestările vieţii omeneşti. Au fost neamuri mai refractare faţă cu influinţa limbii comune,
altele mai primitoare în această privinţă, au fost apoi vicisitudini diverse, după timpuri şi după
locuri, ale exerciţiului forţei de guvernămînt romane.” (Al. Philippide, op. cit., p. 364)
Treptat, din latina populară vorbită de toate clasele sociale în diverse regiuni ale Imperiului
s-a dezvoltat o varietate aparte de limbă, latina clasică, diferenţiată clar de cea populară, avînd un
1
„Cînd a încetat de a trăi limba comună latină? Atunci cînd a încetat existenţa centrului de guvernămînt al
cărui organ oficial era ea. Primul şi principalul centru de guvernămînt, al cărui organ oficial a fost limba latină
comună, a fost Roma pănă la căderea complectă a Imperiului Roman de Apus, anul 476; după aceea,
Constantinopolul, pănă la începutul secolului al VII-lea, cînd limba latină comună a încetat de a mai fi organul
oficial al Imperiului Roman de Răsărit şi a fost înlocuită în acest serviciu de limba greacă. (...) Viaţa acestei limbi
însă tot de Roma a fost întreţinută chiar după căderea Imperiului Roman de Apus, mai întîi din cauza neîntreruptelor
aproape relaţii ale Italiei cu Imperiul de Răsărit pănă la sfîrşitul domniei lui Iustinian (565), şi apoi din cauza
Page2

bisericii, a cărei capitală a continuat de a fi Roma, chiar după ce acest oraş îşi pierduse autoritatea politică.”
(Alexandru Philippide, Originea românilor, ediţia a II-a, vol. I, p. 364-365)
caracter normat mai evident, cu reguli respectate riguros, mai clară, mai precisă, mai elegantă, pe
scurt, o varietate de limbă cu prestanţă. Se admite că latina populară s-a separat de cea clasică
începînd cu secolul I î.e.n. Pe măsură ce imperiul îşi extindea graniţele, diferenţa între cele două
varietăţi de limbă devenea mai pregnantă. Imperiul îngloba populaţii diverse, care deprindeau
limba cuceritorilor din diverse surse; or, limba pe care o învăţau nu era cea corectă şi pură
folosită de clasele superioare trăitoare la Roma, ci limba colonialiştilor în mare parte.
Prin urmare, dacă latina clasică era limba oamenilor culţi, latina populară era vorbită de cei
mai puţin instruiţi (atît dintre cei care ţineau de inima imperiului, cît şi dintre provinciali). Latina
clasică şi latina populară reprezintă două sociolecte2.
Al. Philippide: Originea românilor vol 1, nota § 85: „Limba latină populară! Aşa de
populară, cum a fost populară limba franceză, cînd s-a întrodus întîiu în coloniile franceze, ori
limba ingleză, cînd s-a introdus întîiu în coloniile ingleze, adecă limba oficială latină, limba comună
latină, pe care o vorbiau funcţionarii, colonii, negustorii, militarii, fiecare cum putea, mai mult sau
mai puţin amestecată cu caractere locale, cu caractere dialectale, proprii locului de unde-şi trăgea
originea fiecare individ, dar limba oficială, limba comună, nu dialectul. Această limbă oficială,
comună latinească, era limba Latiului, în special limba Romei, limba care, fixată în operele unor
scriitori din cursul a puţine secule şi în gramatici, a devenit aşa numita limbă clasică latină”. La
baza idiomurilor romanice, însă, nu a stat o limbă latină scrisă, ci „o limbă comună latină, vie şi
variabilă ca vremea, răspîndită dela centrul de guvernămînt, aceeaş, peste toată lumea romană.”
G. Ivănescu: „latină populară (...) adică limba marilor mase ale populaţiei din acel teritoriu,
limba populaţiei cu mai multă sau mai puţină cultură, deci limba claselor mijlocii şi de jos, în
primul rînd negustori, militari, colonişti, funcţionari, mai tîrziu şi preoţi, şi în al doilea rînd robi
şi ţărani.” „Dată fiind natura ei şi aria ei de întrebuinţare, latina populară nu putea apărea, ca şi
latina cultă (literară), decît într-un imperiu, adică într-o societate cu conducere centrală, alcătuită
din mai multe popoare, o societate cu comerţ intens, cu o viaţă orăşenească intensă; căci numai
un imperiu cu o mare întindere şi numai o societate orăşenească, cu un comerţ intens, presupun o
puternică circulaţie de la o regiune la alta, circulaţie care, alături de conducerea centrală, explică
expansiunea limbii pe o arie atît de mare şi menţine unitatea ei relativă. Pe de altă parte, numai o
asemenea societate presupune şi o cultură superioară, cu o limbă literară vorbită şi scrisă de
intelectuali, limbă care să ţină cît de cît în frîu graiurile maselor de vorbitori. Căci limba latină
literară, vorbită şi scrisă de intelectuali, influenţa într-o anumită măsură limba populară.” (G.
Ivănescu, Istoria limbii române, p. 98-99)
Densusianu expune părerea altor lingvişti conform cărora latina vorbită într-un teritoriu era
deosebită de cea vorbită în celelalte zone ale imperiului. Dar, spune el, aceste diferenţe sînt foarte
mici şi ţin în special de accent (baza de articulaţie) (împăratul Septimiu Sever nu a putut renunţa
niciodată la accentul său african, iar Adrian a fost ridiculizat cînd, într-un discurs ţinut în senat, a
lăsat să se întrevadă originile sale spaniole). Însă autorul ILR face observaţia că latina trebuia să
fie, în resorturile ei lăuntrice, fundamentale, aceeaşi în tot imperiul; doar acesta a fost scopul
deplasărilor de populaţii dintr-o provincie în alta şi al infiltrărilor de limbă cuceritoare în toate
compartimentele vieţii de zi cu zi (în special comerţ şi administraţie).
Densusianu opune latinei populare din Italia o latină balcanică: „dacă motive puternice ne
obligă să admitem unitatea latinei vulgare ca principiu fundamental pentru orice investigaţie
ştiinţifică în legătură cu originea limbilor romanice, trebuie totuşi să recunoaştem că există cazuri
2
Latina populară s-a născut fie în ultimele secole ale republicii, fie în epoca imperială, prin transportarea
Page2

latinei populare din Latium în imperiu. – Alexandru Gafton, Elemente de istorie a limbii române.
în care se impun unele restricţii în această privinţă. Ar fi himeric să ne închipuim că nu există
nici cea mai mică deosebire între latina din secolul al II-lea, transplantată în Dacia, şi cea care se
vorbea la aceeaşi dată la Roma sau la Cordoba. Ar fi un fenomen unic în istoria limbilor şi
nimeni n-ar putea să susţină un lucru atît de neverosimil. Cum s-ar putea crede că toţi legionarii
care au cucerit Dacia pronunţau latina absolut în acelaşi fel ca locuitorii Galiei sau ai Spaniei?
De asemenea, ar fi fost de mirare să nu fi fost aduse la nordul Dunării, de către coloniştii lui
Traian, unele cuvinte care suferiseră anumite schimbări fonetice, ca, de exemplu, o metateză sau
o asimilare, dar care n-avuseseră încă timp să se răspîndească în această formă în celelalte
provincii. De asemenea, nu trebuie să uităm că în fiecare limbă există cuvinte şi construcţii
sintactice care, în aceeaşi epocă, apar mai des într-o regiune decît în alta. Prin urmare, n-ar fi
nimic extraordinar să presupunem că latina transplantată în Peninsula Balcanică putea să conţină,
din punct de vedere lexical şi sintactic, forme care nu erau folosite cu aceeaşi frecvenţă în
celelalte ţări ale Romaniei. Pe de altă parte, putem admite şi contrariul, adică faptul că multe
fenomene care existau în alte părţi şi erau adînc înrădăcinate în limbă, nu au pătruns cu aceeaşi
vitalitate în latina balcanică.” (Ovid Densusianu, Istoria limbii române, p. 40)
Lingvistul mai sus menționat mai spune şi că la păstrarea apropierii între latina clasică şi
cea populară au contribuit sistemul de învăţămînt (în unele zone mai mult decît în altele – Spania
şi Galia în primul rînd) şi literatura – în primul rînd – şi apoi ceilalţi factori ai romanizării.
Rosetti face distincţie între latina orientală (latina apenino-balcanică – Bartoli) şi latina
balcanică de la baza românei, dalmatei şi elementelor de origine latină din albaneză.
Şiadbei se pronunţă împotriva latinei populare vorbite în Peninsula Balcanică şi Dacia şi,
deci, împotriva existenţei latinei balcanice, argumentînd că faptele românei şi dalmatei privitoare
la latina balcanică nu sînt identice; mai mult, în ceea ce priveşte vocabularul, dalmata se asociază
grupului de limbi romanice occidentale. Şiadbei vorbeşte despre diferenţierile din cadrul latinei
de la baza românei şi albanezei; el a observat că latina de la baza românei nu e perfect unitară şi
că ea prezenta unele diferenţieri dialectale. Şiadbei admite pentru fazele mai vechi ale latinei o
unitate a latinei balcanice, dar nu şi o unitate a latinei apenino-balcanice.
Izvoare (Al Gafton)
Fiind folosită ca instrument de comunicare de clasele de jos, latina populară nu a fost
redată în scris de către chiar utilizatorii ei (decît în foarte mică măsură).
1) gramatici, lexicografii şi diverse alte lucrări cu caracter normativ în care se dau
drept contraexemple pasaje / extrase din vorbirea oamenilor simpli. Un glosar
important este Appendix probi, în care se precizează care formulări sînt preferate şi
care, fiind utilizate de barbari, trebuie eliminate din vorbire (aşadar aici sînt
recomandate sau prohibite unele formule).
2) Textele literare care, prin tematica abordată, impuneau introducerea unor structuri
ale latinei populare. Sînt scrierile unor învăţaţi despre personaje din păturile de jos
care vorbesc ca în popor: Terentius
3) Inscripţiile – mai ales cele particulare
4) Scrierile primilor autori creştini şi primele traduceri ale textului sacru
5) Glose din Evul Mediu
6) Prin compararea gramaticii şi lexicului limbilor romanice (teoria lui Gröber)
Page2