Subiectul în concepţia Antichităţii

Elenismul este cel care a impregnat gândirii europene o direcţie valabilă până astăzi ,
astfel elenismul a dezvăluit ordinea logică, structura raţională, disciplina cuvântului, a logosului.
Cu toate deosebirile dintre ei, gânditorii greci sunt de acord cu armonia dintre ordinea în lucruri
(Forma, Ideea) şi ordinea în vorbire (Logos). Astfel, cu toată străduiţa geniului grec, fizica,
cunoaşterea lumii sensibile nu obţine siguranţa adevăratei ştiinţe pentru motivul că domeniul ei
este devenirea. Sensibilul, supus prefacerii şi individual, e obiect de simplă opinie, fapt care
conduce filosofia antică spre scepticism şi mistică intelectuală.
Atât scepticismul cât şi mistica sunt fenomene complementare care pun accetul pe eu, pe suflet,
care interiorizează. Această formulă pregătită în perioada elenistico-romanică, e primită şi de
către Augustin şi se menţine în perioada evului mediu la numeroşi gânditori, este preluată de
către Descartes şi primeşte desăvârşire la Kant.
Creştinismul aduce o soluţie practică de mântuire a omului prin actul de credinţă. Credinţa nu
mai este cunoştinţă subalternă ca la Platon, ea devine o cunoştinţă care se loveşte de o justificare
raţională. Credinţa e ceva desăvârşi în sine. Astfel, Creştinismul nu suprimă Logosul ci face
eforturi pentru a-l integra. Astfel se ridică problema fundamentală a tuturor gânditorilor
medievali: armonizarea raţiunii sau a ştinţei greceşti cu credinţa sau Scriptura. În acest sens,
Toma din Aquino aduce o formulă mediatoare, aceea că ordinea graţiei nu suprimă ci întegeşte
natura, iar metafizica este cea care le uneşte.
Modernii primesc şi ei aceste concluzii, astfel, Descates va fi cel care va încerca să legitimeze
ştiinţa naturii şi să cuprindă spiritul uman şi cel divin sub semnul voinţei şi libertăţii. Face acest
lucru printr-un raţionalism metafizic bazat pe matematică. Descartes acceptă îndoiala ca punct de
plecare şi ca piatră de încercare a adevărului. Din îndoială decurge necesar o primă existenţă,
lucru conchis şi de Augustin . Descartes are nevoie de argumentul ontologic, făcând o trecre
„geometrică” de la ideea de Dumnezeu la ideea de existenţă a lui Dumnezeu, servindu-se şi de
argumentul ontologic al lui Anselm pe care la reluat şi transpus printr-un limbaj matematic.
Malebranche, alături de Spinoza şi Leibniz, gândesc într-o atmosferă a otologismului sub
amprenta divinităţii, această caractristică a panteismului fiind prezentă în majoritatea sistemelor
metafizice ale modernismului.
„Evul mediu este pătruns şi impregnat de elenism” (Gilson Etienne, La philosophie au
Moyen Age, p. 4,5). Renaşterea este socotită de către Gison o redescoperire a antichităţii păgâne
dar nu trebuie uitat că „prima elenizare a conştiinţei occidentale s-a făcut în plin ev-mediu iar
consecinţele au fost mult mai profunde decât se crede în general” (ibid, pag. 93). Doctrinele
filosofice moderne rezultă din gândirea evului mediu. Universalitatea şi catolicitatea au arătat
lumii moderne adevăratul concept unic şi universal – adevărul religios. Evul mediu a fost cel
dintâi care a practicat o filosofie liberă. „Trebuie deci aruncată în domeniul legendelor istoria
unei Renaşteri a gândirii care urmează unor secole de somn, de obscuritate şi eroare. Filosofia
modernă n-a avut de susţinut lupte pentru a cuceri drepturile raţiunii împotriva evului mediu,
dimpotrivă evul mediu le-a cucerit pentru ea, şi actul însuşi prin care sec. al XVII-lea îşi
închipuia că suprimă opera secolelor precedente nu făcea decât să o continue”. (ibid. Pp.311-
312).
Resurecţii augustiniene
Louis Lavelle.
Louis Lavelle răstoarnă poziţia idealistă prin ideea conform căreia eul este expresia
Existenţei. Astfel, pentru Lavelle nu gândirea produce existenţa ci Existenţa produce gândirea.
Existenţa absolută e prezentă în conştiiţa noastră, şi aceasta e un dat, după cum noi înşine suntem
prezenţi şi interiori Existenţei. Lavelle găseşte în conştiiţa umană un sentiment de
incompletitudine , o tendinţă de contopire cu Existenţa absolută prin detaşarea de ceea ce avem
în plan individual şi material, şi printr-o participare integrală. Astfel, Lavelle ajunge la o trăire a
Existenţei totale care se manifestă în interiorul nostru, în sufletul nostru, printr-un sentiment al
eternităţii. În acest moment actul spiritual al cunoaşterii poate cuprinde întreaga Existenţă şi
poate realiza „prezenţa totală, cunoaşterea obiectivă şi desăvârşită”. (P. Comarnescu, studiu,
Revista Fundaţiei regale, nr. 5 din 1938).
Când vorebeşte despre originalitatea lui Toma din Aquino , Gilson spune că Dumnezeul
lui Toma este acelaşi cu al lui Augustin, însă dacă Augustin s fost influenţat de neoplatonism
aceasta nu înseamnă că şi Dumnezeul său poate fi confundat cu cel al lui Plotin. Astfel,
Dumnezeul lui Toma este Dumnezeul creştin al lui Augustin. Mai târziu, Gilson va delimita
raporturile lui Toama cu augustinismul. (Étienne Gilson,La Philosophie de Saint Bonaventure,
1953), p.462.
Influenţalui Augustin asupra sistemului de gândire al lui Descates.
Întreaga metafizică a lui Descartes este gândită sub influenţă ugustiniană. Pe aceeaşi
orientare augustiniană, Descates consideră că voinţa, liberul arbitru, se găsesc în noi. Creatorul
ne-a dat libertatea să adaptăm noi înşine facultăţile noastre şi este doar vina noastră dacă nu ştim
să ne folosim de acestea. Descartes spune că judecăm bine sau rău în funcţie de potrivirea voinţei
cu itelectul nostru. Prin urmare pricina greşelilor pe care le facem nu este Dumnezeu. Metafizica
lui Descartes este, în primul rând, una teistă care foloseşte idea de Dumnezeu nu doar ca o
cunoştinţă fundamentală dar şi ca o garanţie pentru dobândirea oricărei alte cunoştinţe. În al
doilea rând, metafizica lui Descates este şi una dualistă întrucât afirmă existenţa naturii spirituale
ca esenţial deosebită de cea a naturii corporale.
 Nicole Malebranche este un alt gânditor care se ȋnscrie pe linia lui Augustin. El a studiat
teologia și a intrat ȋn ordinal liber al Oratorilor ȋn care domnea ȋnvățătura lui Augustin. În
“Recherche de la Verite” opera sa fundamentală, ca și ȋn “Entretiens sur la Metafisique et sur la
Religion”, se regăsește influența lui Augustin.
Malebranche a fost dirijat de o credinţă neclintită că omul este una cu Dumnezeu.,
singurul lucru care îl face să uite de această legătură cu divinul fiind corpul său, împărtăşind
astfel cu Descates convingerea că datele provenite de la simţuri sunt subiective. Este importantă
astfel pentru el şi problema cunoaşterii, împărţind facultăţile de cunoaştere în simţuri, imaginaţie
şi înţelegere. Prin simţuri, sufletul percepe lucrurile materiale. Subiectivitatea simţurilor rezultă
din faptul că ele ne-au fost date doar ca să ne menţină în viaţă şi nu pentru a cunoaşte adevărul.
După Malebranche, nu simţurile sunt cele care ne îndepărtează cel mai mult de originea noastră
divină ci imaginaţia întrucât aceasta nu percepe decât lucruri materiale absente despre care îşi
face imagini în creier. Astfel, se produce o confuzie între realitate şi simplul ideal. In concluzie,
înţelegerea pură – l`entendement – e facultatea sufletului care cunoaşte universalul, spiritualul.
Prin reflecţie asupra sa însuşi, sufletul decsoperă în el idei, noţiuni care sunt evidente. Spre
exemplu, una dintre aceste idei este infinitul, întinderea, căreia nu-i corespunde o imagine
corporală. Acest punct de vedere psihologic, din care Malebranche cercetează cunoaşterea, îl
conduce la constatarea subiectivităţii, deci a relativităţii ei, fapt care îl apropie de idealismul
modern , însă cu alte concluzii. Dacă Descartes întemeiase obiectivitatea cunoaşterii pe cugetare,
urmaşii săi mută accentul pe subiect, ceea ce îi interesează este Eul, astfel filosofia deviază spre
subiectul cunoscător, teroria cunoaşterii făcând loc psihologiei. Astfel, Malebranche alunecă pe
linie carteziană şi încearcă să oprească devierea printr-o justificare a psihologismului său ca fiind
o simplă metodă : “la méthode qui examine les choses at les considérant en leur naissance, a
plus d`ordre et de lumière et les fait connaître plus à fond que les autres”. 1
Sub influenţă augustiniană, Malebranche pune cunoaşterea pe seama divinităţii – izvorul
divin este cel care garantează fundamentul inteligibil al fenomenelor. Dacă cunoaşterea ar fi în
noi, cei trecători, atunci n-ar mai avea nevoie de un fundament, astfel Malebranche afirmă :
„Cela ne vient point de la modalite qui nous est propre et particulière, c`est un èclat de la
substance lumineuse de notre maître commun”. 2 Astfel , izvorul, sursa cunoaşterii nu poate fi în
noi ci este transmis de Dumnezeu; Eul nostru fiind trecător nu mai poate surprinde/prinde în el
permanentul, ca urmare ideile devin un fel de obiecte spirituale, în Dumnezeu care e locul
spiritelor. Dumnezeu este cel care acreat lumea făcând întâi ideile lucrurilor, astfel corpurile nu
sunt cuprinse în Dumnezeu ci numai ideea lor. Numai spiritele/sufletele sunt văzute întru

1
Nicolas Malebranche, 1837, De la recherche de la vérité, Paris, Cartea I, cap.1, p.1

2
Ibid., Cartea III si IV, cap.3, partea a II-a
Dumnezeu unde întâlnesc ideile corpurilor şi astfel le pot cunoaşte pe acestea din urmă. Ȋn
concluzia lui Malebranche spiritul e condamnat la pasivitate, iar prin toată discuţia aceasta, el
pune problemele într-o manieră modernă, însă alege să le soluţioneze medieval. Astfel, filosoful
oscilează între influenţa lui Descartes pe linie raţională şi cea a lui Augustin sub amprenta
religiozităţii. Dintre cele două influenţe majore, Augustin este cel care câştigă amprenta cea mai
mare asupra gândirii lui Malebranche. Ȋn aceeaşi ordine de idei, Malebranche spune că dragostea
divină e ultimul nostru scop, ca o consecinţă a faptului că suntem atât de apropiaţi de Dumnezeu,
suntem doar modificări ale acestuia şi tindem să ne integrăm în El. Cu siguranţă că putem
afirma faptul că în acest punct Malebranche este apropiat de Spinoza, dar se deosebeşte totuşi de
acesta prin aceea că Dumnezeul lui Spinoza e în lume pe când al lui Malebranche cuprinde El
lumea.