HOLOCAUSTUL

Holocaust (din greacă ὁλόκαυστον (holókauston): holos, „complet”

și kaustos, „ars”; în ebraică: Hașoa ‫השואה‬, în idiș: Hurben ‫)חורבן‬, este
un termen utilizat pentru a descrie uciderea a aproximativ șase
milioane de evrei, de toate vârstele, majoritatea din Europa, în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca parte din „soluția finală
a problemei evreiești”, programul de exterminare a evreilor, plănuit
și executat de regimul național-socialist din Germania, condus de
Adolf Hitler și de colaboratorii acestuia.[1] Între victime, s-au
numărat 1.5 milioane de copii⁠(d), iar totalul lor a reprezentat circa
două treimi din cei nouă milioane de evrei care trăiau anterior în
Europa continentală. O definiție mai largă a Holocaustului cuprinde
și victimele care nu erau evrei, cum ar fi romii, polonezii⁠(d), alte
grupuri etnice slave, și pacienți ai Action T4⁠(d) uciși deoarece erau
bolnavi mintal sau aveau handicap fizic. O definiție și mai largă
include cetățeni sovietici⁠(d), prizonieri de război⁠(d),
homosexuali⁠(d), martori ai lui Iehova, negri⁠(d), adversari politici ai
naziștilor, și membri ai altor grupuri mai mici.

Între 1941 și 1945, evreii au fost uciși sistematic într-un genocid,

parte a unui eveniment mai mare care a cuprins persecuția și
uciderea altor popoare europene. Sub coordonarea SS, cu îndrumări
din partea conducerii Partidului Nazist, toate ramurile birocrației de
stat a Germaniei au fost implicate în logistica și în punerea în aplicare
a acestei crime în masă. Uciderile au fost comise în toată Europa
ocupată de germani⁠(d), precum și în Germania Nazistă propriu-zisă
și în teritoriile controlate de aliații acesteia. Circa 42.500 de centre de
detenție au fost utilizate la concentrarea victimelor în scopul
comiterii de încălcări flagrante ale drepturilor omului. Peste 200.000
de oameni se estimează că au comis crime asociate
Holocaustului⁠(d).

Persecuțiile au fost efectuate pe etape, culminând cu politica de

exterminare denumită „Soluția Finală a problemei evreiești⁠(d)”. În
urma accederii la putere a lui Hitler, guvernul german a adoptat legi
prin care evreii erau excluși din societatea civilă, cele mai cunoscute
fiind Legile Nürnberg din 1935. Începând cu anul 1933, naziștii au
început să pună la punct o rețea de lagăre de concentrare. După
izbucnirea războiului în 1939, evrei germani și străini au fost
înghesuiți în ghetouri. În 1941, când Germania a început să se
pregătească să cucerească noi teritorii înspre est, toate măsurile
antievreiești s-au radicalizat. Unități paramilitare specializate,
denumite Einsatzgruppen, au omorât circa două milioane de evrei în
execuții în masă în mai puțin de un an. Până la jumătatea lui 1942,
victimele erau transportate constant cu trenurile de marfă în lagărele
de exterminare. Majoritatea celor care supraviețuiau călătoriei erau
uciși sistematic în camere de gazare⁠(d). Aceasta a continuat până la
sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial în Europa în aprilie–mai
1945.

Rezistența armată evreiască a fost limitată. Cea mai cunoscută

excepție o constituie revolta din ghetoul Varșovia din 1943, când mii
de luptători evrei slab înarmați au rezistat patru săptămâni împotriva
Waffen-SS. Circa 20.000–30.000 de partizani evrei⁠(d) au luptat activ
împotriva naziștilor și colaboratorilor acestora în Europa de Est.
Evreii francezi⁠(d) au luat parte la Rezistența Franceză, care a dus o
campanie de gherilă atât împotriva naziștilor cât și împotriva
autorităților franceze de la Vichy. Au avut loc peste o sută de
insurecții armate evreiești.

Michael Berenbaum⁠(d) scrie că Germania devenise un stat

genocidar.[13] Fiecare ramură a birocrației sofisticate a acestei țări a
fost implicată în procesul asasinatelor în masă. Bisericile parohiale și
Ministerul de Interne au furnizat liste de nașteri care arătau cine este
evreu; Poșta a livrat ordinele de deportare și denaturalizare;
Ministerul de Finanțe a confiscat proprietățile evreiești; firmele
germane au concediat muncitorii evrei și au exclus acționarii evrei;
universitățile au refuzat să admită studenți evrei, au refuzat să
acorde diplome celor înmatriculați și au concediat profesorii evrei;
oficiile guvernamentale de transport au pregătit trenurile de
deportare; companiile farmaceutice germane au testat medicamente
pe prizonierii din lagăre; alte companii au licitat pentru contracte de
construcție a crematoriilor; liste detaliate de victime au fost alcătuite
folosind mașinile de pontaj ale companiei Dehomag⁠(d), care au
făcut înregistrarea meticuloasă a omorurilor. Când intrau în lagărele
morții, prizonierii erau obligați să-și predea toate obiectele
personale, atent catalogate și etichetate înainte de a fi trimise în
Germania pentru a fi valorificate. Berenbaum arată că “soluția finală
a problemei evreiești” era “în ochii făptuitorilor... cea mai mare
realizare a Germaniei.”[14]

Autorul holocaustolog Saul Friedländer⁠(d) scrie că: “Niciun grup

social, nicio comunitate religioasă, nicio instituție academică sau
profesională din Germania sau din Europa nu și-a declarat
solidaritatea cu evreii.”[15] Friedländer mai arată că unele biserici au
spus că unii evrei convertiți trebuie priviți ca parte a comunității
creștine, dar și aceasta doar până la un punct. Friedländer
argumentează că aceasta face Holocaustul să fie deosebit, deoarece
politicile antievreiești au putut să se desfășoare fără intervenția unor
forțe potrivnice de felul celor care apar în mod normal în societățile
avansate, cum ar fi industria, întreprinderile mici și mijlocii, bisericile
și alte culte religioase sau alte grupuri de presiune și grupuri de
interese.[15]

Ideologia și scara genocidului

Istoricul Yehuda Bauer⁠(d) afirmă că Holocaustul s-a bazat mai

degrabă pe ideologie și pe mituri decât pe considerații practice.[16]
Eberhard Jäckel⁠(d) afirmă că o trăsătură distinctivă a Holocaustului
a fost aceea că pentru prima oară în istorie un stat și-a pus întreaga
putere în spatele declarației că un întreg popor trebuie eliminat
complet și fără excepție, cât mai repede posibil.[17] Richard J.
Evans⁠(d) a observat „obsesia” și „dorința de comprehensivitate” a
germanilor în timpul Holocaustului în timp ce încercau să elimine
evreii din toată lumea, nu doar din Germania.[18] Dogma nazistă era
că evreii sunt, așa cum afirmă David Bloxham, „un popor parazit,
poluant”, coroziv față de orice interacționează cu ei. Alte „rase” sau
grupuri erau și ele considerate inferioare, dar nu în același grad ca
evreii. Printre aceste grupuri se numărau romii și negrii, precum și
persoanele cu handicap, infractorii și alți neadaptați sociali.[19]

Uciderile au fost efectuate sistematic în practic toate zonele

teritoriului ocupat de germani⁠(d) în peste 20 de țări ocupate.[20]
Aproape 3 milioane de evrei din Polonia ocupată și între 700.000 și
2,5 milioane de evrei din Uniunea Sovietică au fost uciși. Sute de mii
de alți evrei au murit în restul Europei ocupate de Germania.[21]
Discuțiile de la Conferința de la Wannsee arată limpede că „soluția
finală a problemei evreiești” cuprindea și Regatul Unit și toate statele
neutre din Europa, cum ar fi Irlanda, Elveția, Turcia, Suedia,
Portugalia și Spania.[22] Peste 200.000 de oameni se estimează că au
participat la comiterea crimelor Holocaustului.[23] Fără ajutorul
colaboratorilor locali, germanii nu ar fi putut extinde Holocaustul
complet peste mare parte din Europa.[24]

Omorul pe scară industrială

Utilizarea lagărelor de exterminare echipate cu camere de gazare

pentru exterminarea sistematică în masă a oamenilor a fost o
trăsătură fără precedent a Holocaustului.[25] Ele au fost construite
cu scopul expres de a ucide milioane de oameni, în principal prin
gazare⁠(d).[26] Instalațiile construite în scopul exterminării în masă
au rezultat din experimente anterioare efectuate de naziști cu gazele
otrăvitoare în timpul programului secret Action T4⁠(d) de eutanasie
a bolnavilor psihic