UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.

ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE VII RODITOARE II

(alegerea soiurilor portaltoi – altoi şi plantarea viţei-de-vie)

9.1. OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 9

Prin studierea acestei unităţi de învăţare veţi fi în măsură să:

 alegeţi soiurile de viţă-de-vie şi să stabiliţi distanţele de plantare;

 plantaţi viţa-de-vie după metoda cea mai potrivită.

Înfiinţarea unei plantaţii viticole reclamă o atentă documentare, investiţii băneşti

deosebit de mari cu înglobarea unui volum mare de muncă. Alegerea celor mai bune soluţii
tehnice la înfiinţarea viilor asigură realizarea unor plantaţii încheiate (fără goluri),
longevive, cu butuci viguroşi şi uniformi ca vigoare, ce pot susţine producţii anuale mari şi
de bună calitate în condiţiile promovării tehnologiilor moderne de cultură a viţei-de-vie şi
ale obţinerii unui profit maxim.
La baza înfiinţării plantaţiilor viticole stau proiectele de execuţie (documentaţie
tehnico-economică), elaborate de unităţi specializate de cercetare-proiectare. Întocmirea
proiectelor de înfiinţare au la bază studii complexe asupra terenurilor destinate plantaţiilor
viticole şi anume: studii topografice, hidrologice, pedologice, agrochimice, climatice etc.

9.2. ALEGEREA ŞI AMPLASAREA SOIURILOR PORTALTOI - ALTOI

Pentru reuşita unei plantaţii (recolte mari şi de calitate superioară), un rol foarte
important revine atât biosistemului altoi-portaltoi, cât şi gradului de favorabilitate a
condiţiilor de biotop influenţat de om. Ţinând cont de particularităţile genetice ale soiurilor,
prin alegerea şi amplasarea corespunzătoare a soiurilor de portaltoi şi a celor de viţă
roditoare se urmăreşte asigurarea, pe cât posibil, a unei concordanţe între cerinţele soiurilor
şi resursele ecologice ale unui anumit teritoriu.
Alegerea celor mai potrivite soiuri ce urmează a fi plantate constituie o problemă
deosebit de importantă, întrucât soiul reprezintă factorul principal care asigură nivelul
producţiei şi calitatea ei. Fiecare soi are anumite cerinţe faţă de mediu, astfel că, la alegerea
şi amplasarea soiurilor, trebuie să se satisfacă în cel mai înalt grad aceste cerinţe.
9.2.1. Alegerea portaltoilor
Portaltoiul constituie un factor important al producţiei viticole, prin vigoarea pe care
o conferă soiului altoi.
 Alegerea corectă  adaptarea lor la condiţiile pedoclimatice (rezistenţa la
portaltoilor se face în
calcarul activ din sol, la secetă, la excesul de
funcţie de:
umiditate, la săruri, la aciditate etc.);
 convieţuirea bună cu soiurile roditoare prin vigoarea
conferită acestora, respectiv să aibe o bună afinitate cu
soiurile nobile;
 rezistenţa faţă de nematozi;
 influenţa lor asupra calităţii producţiei;
 adaptarea lor la tehnicile de cultură.

De asemenea, alegerea portaltoilor se face după mai multe criterii, prezentate în

continuare, dar cele mai importante sunt: lungimea perioadei de vegetaţie şi rezistenţa la
calcarul activ din sol.
Durata perioadei de vegetaţie poate fi: scurtă – Riparia gloire; mijlocie – Kober 5
BB, Crăciunel 2, Teleki 8B; lungă – Chasselas x Berlandieri 41 B, Fercal, Drăgăşani 57.
Rezistenţa la calcar se exprimă în funcţie de conţinutul în calcar activ (determinat
prin metoda Drouineau - Galet) tolerat de către portaltoi, sau pe baza indicelui puterii
clorozante (IPC) elaborat de Pouget R. şi Juste C. (1972), după relaţia:

în care:
- CaCO3 – conţinutul procentual în calcar activ al solului;
- (Fe)2 – conţinutul solului în fier uşor extractibil, exprimat în mg/kg sol fin.
A fost elaborată o scară de rezistenţă a portaltoilor la conţinutul maxim în calcar
activ din sol şi alta bazată pe indicele puterii clorozante (tabelul 9.1).

Tabelul 9.1.
Rezistenţa maximă a portaltoilor la conţinutul în calcar activ (după Galet
P.,1947) şi la indicele puterii clorozante (după Pouget R., Juste C.,1972)

Portaltoiul Conţinutul maxim Indicele puterii

în calcar activ (%) clorozante (IPC)
Riparia gloire 6 5
Rupestris du Lot 14 20
Selecţia Oppenheim-4; SO 4-4 17 30
2
 Kober 5 BB; Teleki 8 B; C 2; C 25; C 26; 1103 P 20 40
Chasselas x Berlandieri 41 B 40 60
140 Ruggeri 40 90
Fercal - 120

Rezistenţa la secetă a portaltoilor prezintă importanţă deoarece această cultură

ocupă terenuri în pantă, adesea cu deficit de umiditate, uneori bogate în schelet. Viţa-de-vie
este o plantă cu o plasticitate ecologică foarte mare, care se adaptează relativ bine la
situaţiile de secetă, totuşi, nu toţi portaltoii sunt capabili să suporte seceta estivală
prelungită, mai ales în podgorii ca Murfatlar, Dealul Mare. Portaltoii au fost grupaţi pe clase
de rezistenţă la secetă pe baza observaţiilor privind o serie de parametri, dintre care
amintim: densitatea şi dimensiunile stomatelor; conductanţa stomatală; potenţialul hidric al
frunzei (Fregoni M., 2005; citat de Dejeu L., 2010; tabelul 9.2).
Rezistenţa la excesul de umiditate interesează, îndeosebi, viticultura de pe terenurile
relativ plane, sau pe văi, cu pânza de apă freatică aproape de suprafaţă, deşi acestea trebuie
evitate. Există portaltoi toleranţi la umiditate (Riparia gloire, 1616 C), destul de toleranţi
(Kober 5 BB, Teleki 8 B, SO 4, Crăciunel 2, Gravesac) şi sensibili (Rupestris du Lot, 140
Ruggeri).
Tabelul 9.2.
Repartizarea portaltoilor pe clase de rezistenţă la secetă
(după Fregoni M.,2005; Carbonneau A.,1985; Georgescu M. şi colab.,1986)

Rezistenţă Rezistenţă Rezistenţă Sensibili Sensibilitate

ridicată mijlocie slabă ridicată
140 Ru SO-4 5 BB Riparia gloire Vialla
1103 P 41 B 8B 333 EM
Fercal Rupestris du Lot
Crăciunel 2 1616 C
Crăciunel 25
Crăciunel 26

Rezistenţa la săruri. În anumite condiţii ecopedologice viţa-de-vie este afectată de

salinitatea solului, care poate provoca intoxicarea şi uscarea plantelor. Comparativ cu specia
V. vinifera, care suportă concentraţii de săruri solubile de sodiu în sol cuprinse între 1 şi 3
‰, soiurile de portaltoi deţin o rezistenţă mai mică (0,2-1,0 ‰). Portaltoiul 1103 Paulsen
rezistă până la 1 ‰, Solonis x Riparia 1616 C – până la 0,8-1 ‰, Rupestris du Lot – până la
0,5 ‰, iar SO 4 – numai până la o concentraţie de NaCl în sol de 0,4 ‰.
Rezistenţa la aciditatea solului. Pe solurile acide, unde Al, Mn şi Cu pot atinge
concentraţii toxice, se impune folosirea amendamentelor şi a unor portaltoi rezistenţi. În
Franţa a fost obţinut un soi nou de portaltoi – Gravesac – bine adaptat solurilor acide
(Pouget R., Ottenwaelter M.,1986).

3
 Rezistenţa la nematozi a portaltoilor trebuie avută în vedere întrucât aceştia pot
constitui vectori ai virusurilor, contribuind la răspândirea bolilor virotice. Ei au rezistenţe
diferite, şi anume:
 foarte rezistenţi faţă de nematozi portaltoii: SO 4, 5 BB, 8 B, 1616 C;
 soiuri rezistente: Riparia gloire, Rupestris du Lot;
 soiuri sensibile: 41 B.
Afinitatea pentru soiul altoit este un criteriu important pentru alegerea portaltoilor.
Ea se manifestă printr-o convieţuire durabilă şi armonioasă a celor doi parteneri, altoiul şi
portaltoiul, în cadrul biosistemului creat de om (Oşlobeanu M. şi colab.,1980; Reynier
A.,1986).

Afinitatea  diferenţa dintre diametrele altoiului şi portaltoiului;

se apreciază după:  longevitatea butucilor;
 regularitatea producţiei.
Lipsa afinităţii  slabă convieţuire a celor doi parteneri;
se apreciază prin:  pieirea altoiului după câţiva ani de producţie.

Prezintă o afinitate sporită combinaţiile: - Riesling italian/Riparia gloire;

Prezintă o afinitate redusă combinaţiile:
- Riesling italian/5 BB;
- Fetească albă/SO 4;
- Pinot gris/8 B;
- Fetească neagră/SO 4-4;
- Fetească neagră∕Ruvis;
- Merlot/26 C;
- Cabernet Sauvignon/SO 4-4 etc.
- Chardonnay/Riparia gloire;
- Pinot noir/8 B;
- Zghihară/3309;
- Pinot gris/Aramon x Rupestris Ganzin
nr.1 etc.(după Dejeu L., 2010).

Relaţia dintre direcţia de producţie şi vigoarea portaltoiului

Este cunoscut faptul că prin vigoarea pe care o conferă soiului altoi, portaltoiul
reglează producţia şi calitatea acesteia. Folosirea portaltoilor viguroşi (140 Ruggeri, 5 BB,
Crăciunel 2, SO 4) sporeşte capacitatea de fructificare a butucului, ceea ce determină
obţinerea unor producţii sporite la hectar.
Recomandare:
 soiurile de struguri pentru masă şi cele pentru vinuri de consum curent (vinuri
de masă) se recomandă să fie altoite pe portaltoi viguroşi;
4
  pentru soiurile de calitate se vor folosi portaltoi de vigoare mai redusă sau
mijlocie (Riparia gloire, 41 B), aceştia antrenând o acumulare sporită de
zaharuri şi o precocitate a maturării (Oprea D.D.,1976; Fregoni M.,1987;
Pouget R.,1987).
Adaptarea portaltoilor la diferite tehnici culturale, în special forma de conducere a
butucilor, poate contura două aspecte şi anume:
 în plantaţiile conduse în forme înalte, cu un număr mai redus de butuci la
hectar, se vor folosi portaltoi viguroşi, capabili să asigure o dezvoltare
corespunzătoare a butucilor şi să suporte încărcături mari de rod;
 în plantaţiile cu densitate mare la hectar, unde se folosesc formele semiînalte
sau chiar joase, vor fi preferaţi portaltoi cu vigoare redusă.

 Berlandieri x Rupestris 1103 Paulsen, pentru soluri

Prezintă interes portaltoii: calcaroase, uscate, sărace în elemente nutritive;
 Fercal [BC 1 (Berlandieri x Colombard) x 333 EM
(Cabernet Sauvignon x Berlandieri)], recomandat
pentru solurile clorozante;
Gravesac [161-49 C (Riparia x Berlandieri) x 3309 (Riparia
x Rupestris)], adaptat solurilor acide.

 V. berlandieri şi V. riparia (Kober 5 BB, cu selecţiile

Portaltoii admişi la
înmulţire în ţara noastră
aparţin soiurilor obţinute
din încrucişarea speciilor:
obţinute la Crăciunel – C 2, C 25, C 26 – Teleki 8 B,
Selecţia Crăciunel 71), Selecţia Oppenheim 4 şi
Selecţia SO 4-4;
 V. berlandieri x V. rupestris (140 Ruggeri);
 V. solonis x V. riparia (Solonis x Riparia 1616);
 V. vinifera cu V. berlandieri (Chasselas x Berlandieri
41 B);
 din selecţia speciilor americane (Rupestris du Lot,
Riparia gloire);
 din specia V. vinifera – selecţie din soiul Coarnă neagră
– (Precoce).

9.2.2. Alegerea şi amplasarea soiurilor roditoare

Alegerea celor mai potrivite soiuri ce urmează a fi plantate constituie o problemă
deosebit de importantă, întrucât soiul reprezintă factorul principal care asigură nivelul
producţiei şi calitatea ei. Fiecare soi are anumite cerinţe faţă de mediu, astfel că, la alegerea
şi amplasarea soiurilor, trebuie să se satisfacă în cel mai înalt grad aceste cerinţe.
La alegerea soiurilor de viţă roditoare se ţine seama de prevederile unui act normativ,
şi anume „Zonarea soiurilor nobile de viţă-de-vie roditoare admise în cultură în arealele

5
viticole din România”. Criteriul principal în alegerea şi folosirea soiurilor îl constituie
direcţia de producţie.
Principalele soiuri recomandate pentru a fi cultivate în arealele viticole delimitate, pe
direcţii de producţie, sunt prezentate în continuare.

Soiuri de struguri  cu maturare timpurie: Muscat Perlă de Csaba,

pentru masă Cardinal, Victoria;
 cu maturare mijlocie: Chasselas doré; Chasselas
roz, Sultanină albă (pentru stafide), Muscat
Hamburg, Muscat d'Adda;
 cu maturare târzie: Coarnă neagră, Afuz Ali,
Italia, Bicane.
Soiuri pentru vinuri albe  de masă: Fetească regală, Aligoté, Galbenă de
Odobeşti, Plăvaie, Zghihară de Huşi, Mustoasă de
Măderat, Rcaţiteli, St. Emilion;
 pentru vinuri superioare: Fetească albă, Fetească
regală, Riesling italian, Grasă de Cotnari, Pinot
gris, Chardonnay, Sauvignon, Traminer roz,
Tămâioasă românească, Muscat Ottonel.
Soiuri pentru  de masă: Băbească neagră, Sangiovese, Oporto;
vinuri roşii  pentru vinuri superioare: Fetească neagră,
Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot noir, Burgund
mare, Cadarcă, Busuioacă de Bohotin.
Soiuri pentru Fetească regală, Fetească albă, Riesling
vinuri spumante italian, Iordană, Pinot noir, Băbească
neagră, Muscat Ottonel.
Soiuri pentru Fetească regală, Plăvaie, Galbenă de
distilate învechite Odobeşti, Mustoasă de Măderat.

Pe viitor se impune să se ţină seama de următoarele aspecte:

 intensificarea eforturilor în domeniul selecţiei clonale la soiurile de bază din
sortimentul naţional;
 promovarea clonelor recent omologate sau deficitare, care asigură sporuri de
producţie şi parametri calitativ superiori;
 alegerea soiurilor de struguri pentru masă ce asigură o maturare eşalonată şi
un consum în stare proaspătă pe o perioadă cât mai lungă de timp;
 amplasarea soiurilor cu maturare târzie în zonele sudice, acolo unde se
acumulează mai multe grade de temperatură utilă şi ore de strălucire a
soarelui;
6
  extinderea culturii neprotejate a viţei-de-vie, pe tulpini semiînalte şi înalte, cu
alegerea de soiuri viguroase, productive, rezistente la ger şi secetă;
 ampasarea soiurilor pe un teren în pantă se face astfel:

soiurile de masă şi pentru vinuri de  la baza pantelor;

consum curent:  pe soluri mai fertile, în funcţie de
elementele orografice.
soiurile pentru vinuri superioare,  pe pantele cu expoziţii favorabile;
albe şi roşii:  pe soluri mai puţin fertile.

materia primă pentru obţinerea  pe platouri şi la altitudini mai mari

distilatelor de vin învechite şi a se obţin struguri cu acumulare
vinurilor spumante: moderată de zaharuri şi cu aciditate
ridicată.

Test de autoevaluare nr. 1

1. Precizaţi care sunt aspectele de care se ţine seamă pentru alegerea corectă a
portaltoilor.

2. Enumeraţi care sunt cele mai importante criterii de care se ţine seamă la alegerea
portaltoilor.

3. După ce se apreciază, în practica viticolă, afinitatea pentru soiul altoit?

4. Care sunt portaltoii admişi la înmulţire în ţara noastră?

9.3. STABILIREA DISTANŢELOR DE PLANTARE

O plantaţie viticolă reprezintă o comunitate de plante între care are loc o competiţie
la nivelul solului (pentru absorbţia apei şi elementelor minerale), la nivelul aerului (CO2 şi
O2) şi la nivelul intercepţiei luminii.
Distanţele dintre rânduri şi dintre plante pe rând, folosite la înfiinţarea plantaţiilor
viticole, determină densitatea de plantare, respectiv numărul de butuci la unitatea de
suprafaţă. Alegerea distanţelor optime de plantare pentru o situaţie dată influenţează nivelul
producţiei, calitatea acesteia şi costurile de producţie.
Densitatea de plantare depinde de o serie de elemente:
 vigoarea soiurilor roditoare;
7
  vigoarea portaltoiului folosit la altoire;
 fertilitatea solului;
 condiţiile climatice;
 forma de conducere a butucilor;
 încărcătura de ochi atribuită la tăiere;
 direcţia de producţie.
Sporirea numărului de butuci la unitatea de suprafaţă determină o diminuare a
cantităţii de substanţă uscată acumulată de către fiecare butuc, sporeşte, de asemenea,
densitatea rădăcinilor (fig. 9.1). La o densitate optimă, competiţia trofică se intensifică,
creşterea organelor vegetative este încetinită la intrarea strugurilor în pârgă, cu efect
favorabil asupra acumulării zaharurilor, substanţelor colorante şi aromate, mai ales atunci
când se folosesc portaltoi de vigoare mică şi mijlocie.
În ceea ce priveşte densităţile excesive de plantare, competiţia este ridicată, butucii
au o vigoare redusă, producţiile obţinute pe butuc sunt mai reduse (fig. 9.2). Densităţile mari
de plantare determină, de asemenea, o sporire a costurilor de înfiinţare şi de întreţinere a
plantaţiilor.

Fig. 9.1. Influenţa densităţii de Fig. 9.2. Efectele diferitelor densităţi de

plantare asupra dezvoltării plantare asupra creşterii şi fructificării
rădăcinilor (după Fregoni M.,1987) viţei-de-vie (după Fregoni M.,1987)
În funcţie de condiţiile de biotop, variate de la o zonă la alta, în viticultura ţării
noastre s-au folosit distanţe diferite de plantare, cuprinse între 1,0/1,0 şi 1,8/1,8 m.

Distanţele de  Teremia: 1,0/1,0 m, respectiv 10 000 but./ha;

plantare  Nisipurile din sudul Olteniei: 1,2/1,2 m, respectiv 7 000 but./ha;
folosite în  Valea Târnavelor: 1,4/1,4 m, respectiv 5 000 but./ha;
trecut:  Dobrogea: 1,5/1,5 m, respectiv 4 444 but./ha;
 Dealu Mare: 1,6/1,6 m, respectiv 4 000 but./ha;
 Odobeşti: 1,8/1,8 m, respectiv 3 000 but./ha.

8
 Spectrul larg al distanţelor de plantare folosite de-a lungul anilor au dat posibilitatea
alegerii celor mai potrivite distanţe de plantare, care tind spre o densitate mijlocie, respectiv
4 000-6 000 but./ha. În aceeaşi unitate de producţie, distanţele pot fi diferite în funcţie de
vigoarea soiului. La soiurile cu vigoare mare cum este Afuz Ali, distanţele de plantare vor fi
de 1,8/1,8 m (Murfatlar), iar la cele cu vigoare mai slabă cum este Pinot gris distanţele cele
mai uzitate sunt distanţele de 1,5/1,5 m.
În diferite podgorii ale ţării noastre, ca urmare a rezultatelor din producţie şi a
tradiţiei viticole, au fost recomandate distanţele de plantare înscrise în tabelul 9.3
(Mihalache L.,1990).
Tabelul 9.3.
Recomandări privind distanţele de plantare la înfiinţarea plantaţiilor viticole
(după Mihalache L.,1990; citat de Dejeu L., 2010)

Tipul plantaţiei Vigoarea Distanţe de plantare (m): Numărul de

soiurilor între rânduri pe rând viţe la hectar
Pe terenuri cu pante moderate slabă şi mijlocie 2,2 1,0-1,2 3787-4545
(sub 15 %); soluri cu fertilitate mare 2,2 1,2-1,4 3246-3787
mijlocie
Pe pante terasate; soluri cu slabă şi mijlocie 2,0 1,0-1,2 4166-5000
fertilitate slabă mare 2,0 1,2-1,4 3571-4166
Pe terenuri plane sau cu
pante mici (sub 8 %); soluri cu
fertilitate ridicată:
- conducerea semiînaltă sau slabă şi mijlocie 2,2 1,0-1,2 3787-4545
joasă a viţelor mare 2,2 1,2-1,4 3246-3787
-conducerea pe tulpini înalte
-conducerea specială mare 3,0 1,0-1,2 2777-3333
(cordon dublu genevez) mare 3,6 1,8-0,6 2315
2
Pe nisipuri ameliorate slabă şi mijlocie 2,5 1,0-1,2 3333-4000
şi irigate mare 2,5 1,2-1,4 2857-3333
Plantaţii de tip gospodăresc (cu slabă şi mijlocie 1,5-1,8 1,0-1,2 4629-6666
întreţinere hipo şi manual) mare 1,5-1,8 1,2-1,4 3968-5555
Pentru pantaţiile de tip gospodăresc, acolo unde întreţinerea urmează să fie făcută
manual, sau cu motocultoare, se recomandă alegerea distanţelor de 1,5-1,8 m/1,0-1,4 m.
În funcţie de cele două distanţe recomandate pentru viticultura din ţara noastră,
densitatea variază între 2 381 şi 6 666 butuci/hectar (tabelul 9.4).

9
 Tabelul 9.4.
Densitatea de plantare (număr de butuci/ha)
în funcţie de distanţele de plantare

Distanţa Distanţa dintre butuci pe rând (m):

dintre rânduri (m) 1,0 1,1 1,2 1,3 1,4
1,5 6 666 6 060 5 555 5 128 4 761
1,6 6 250 5 681 5 208 4 807 4 464
1,8 5 555 5 050 4 629 4 273 3 968
2,0 5 000 4 545 4 166 3 846 3 571
2,2 4 545 4 132 3 787 3 496 3 246
2,5 4 000 3 636 3 333 3 076 2 857
3,0 3 333 3 030 2 777 2 564 2 380

Distanţele dintre rânduri sunt strâns legate şi de posiblităţile de mecanizare a

lucrărilor (fig. 9.3).

Fig. 9.3. Posibilităţi de mecanizare a lucrărilor în funcţie de distanţa dintre rânduri:

a), b) – pentru tractoare universale este nevoie de distanţe de peste 2,5 m între rânduri;
c) – pentru tractoare viticole este nevoie de cel puţin 2 m între rânduri;
d) – distanţele mai mici de 2 m între rânduri necesită folosirea tractoarelor încălecătoare;
e) – la folosirea cortinei duble geneveze se recomandă distanţe de aproximativ 4 m între
rânduri (după Silvestroni Oriana, Palliotti A., 2005; citaţi de Dejeu L., 2010)
Se constată că atât distanţele de plantare, cât şi numărul de viţe la hectar variază între
anumite limite, existând posibilitatea alegerii corespunzătoare în funcţie de:
 panta terenului;
 fertilitatea solului;
 vigoarea soiurilor;

10
  posibilităţile de mecanizare.
Astfel, pe pante terasate:
 distanţele de plantare vor fi relativ reduse (2,0-2,2 m/1,0-1,2 m), acolo unde
solurile au fertilitate scăzută sau mijlocie;
 distanţele de plantare vor fi mai mari (3,0-3,6 m între rânduri), acolo unde
solurile sunt fertile (pentru soiurile viguroase, conduse în forme înalte, în zone
de cultură neprotejată sau semiprotejată), deoarece permit folosirea unor
tractoare şi maşini de mare randament; obţinându-se substanţiale reduceri ale
cheltuielilor de înfiinţare şi de întreţinere a plantaţiilor.

9.4. PICHETAREA TERENULUI - reprezintă lucrarea prin care se marchează pe

teren, cu ajutorul picheţilor, locul pe care îl va ocupa fiecare viţă din viitoarea plantaţie.
Marcarea locului destinat fiecărei viţe se face cu ţăruşi de 50-60 cm lungime, numiţi
picheţi, pentru plantaţiile clasice, cu forme joase sau cu lungimea de 1,2-1,5 m în cazul
plantaţiilor conduse în forme semiînalte şi înalte; în acest caz pichetul serveşte şi la
susţinerea vegetaţiei şi a tulpinii în primii ani.
În funcţie de epoca de plantare aleasă, pichetarea se execută la sfârşitul iernii pentru
plantările de primăvară şi la începutul toamnei pentru plantările de toamnă, după desfundat
şi nivelare.

Prin executarea corectă a  obţinerea unor rânduri drepte, în continuare de la o

acestei lucrări se urmăreşte:
Înainte de pichetare
se stabileşte:
parcelă la alta;
 asigurarea unor lungimi mari de lucru agregatelor;
 atribuirea unor suprafeţe de nutriţie egale fiecărui
butuc.
 distanţele de plantare;
 orientarea rândurilor;
 sistemul de pichetat.

Orientarea rândurilor. Rândurile se orientează astfel încât să fie satisfăcute cerinţele

plantei faţă de lumină şi să contribuie la prevenirea eroziunii solului, pe terenurile în pantă.
Pe terenurile plane sau slab înclinate, rândurile se orientează pe direcţia nord-sud;
în acest fel, cele două laturi ale peretelui de frunziş se află în bătaia soarelui alternativ,
latura orientată spre răsărit, până la amiază, iar cea spre apus, după amiaza.
Pe pante, rândurile se orientează pe direcţia curbelor de nivel (la nevoie cu abateri de
3-4 %) pentru prevenirea eroziunii solului, iar pe terase, de-a lungul acestora.
La amenajarea terenului în terase se urmăreşte obţinerea unor platforme cu lăţime
constantă pentru a putea menţine distanţele corespunzătoare între rânduri şi între rândurile
marginale şi taluzuri.

11
 Sistemul de pichetat. Forma geometrică determinată de viţele de pe un rând, în raport
cu cele de pe rândurile învecinate (dreptunghi, pătrat etc) definesc sistemul de pichetat. În
prezent, în viticultură este generalizat sistemul de pichetat „în dreptunghi”, la care distanţa
dintre rânduri este mai mare decât distanţa dintre viţe pe rând.
Materialele necesare realizării pichetatului sunt:
 teodolit, dacă lucrarea de pichetat se execută pe suprafeţe mari, pe terenuri în pantă,
pentru ridicarea unor perpendiculare (obţinerea unor unghiuri drepte) şi pentru
trasarea unor aliniamente pe distanţe mari;
 jaloane colorate în alb şi roşu pentru a putea fi văzute de la distanţă, pentru trasarea
aliniamentelor;
 panglici de oţel pentru măsurat distanţe;
 rulete;
 sârme marcate, unele cu distanţa dintre rânduri, altele cu distanţa dintre viţe pe rând.

DE  se folosesc pentru pichetat trei sârme (lungi de 105-110 m, cu

REŢINUT grosimea de 2,8-3,0 mm);
 pentru ca sârmele să nu cedeze cu timpul şi să nu se producă
erori, se împletesc câte două după ce au fost întinse până la
refuz;
 două sârme vor fi marcate cu distanţa dintre rânduri (d1);
 a treia sârmă se marchează cu distanţa dintre viţe pe rând (d2).

 picheţi sau ţăruşi pentru marcarea locului viţelor;

 maiuri de lemn armate la ambele capete cu un inel metalic, pentru fixarea picheţilor.

Tehnica pichetatului
 încadrarea terenului şi împărţirea lui în suprafeţe mai mici de formă pătrată
sau dreptunghiulară (cu laturile de maximum 100 m) care să permită
executarea cu uşurinţă a operaţiilor de aliniere perfectă a rândurilor;
 se alege o linie de bază AB, egală cu multiplul distanţei dintre rânduri (d1)
paralelă cu un drum, o plantaţie existentă, o cale ferată, curs de apă, lizieră de
pădure etc (figura 9.4);
 din punctele A şi B se ridică două perpendiculare AC şi BD, a căror lungime
trebuie să fie egală cu multiplul distanţei dintre viţe pe rând (d2);
 cele două perpendiculare, egale ca lungime, se unesc prin linia CD, paralelă şi
egală ca lungime cu linia de bază (AB);

12
 Fig. 9.4. Pichetarea terenului:
d1-distanţa dintre rânduri, d2-distanţa dintre butuci pe rând

 pe laturile lungi ale suprafeţelor se întind cele două sârme marcate cu

distanţele dintre rânduri, iar cea de a III-a, marcată cu distanţele dintre viţe pe
rând, se întinde între primele, în dreptul semnelor ce indică distanţa dintre
rânduri;
 în dreptul semnelor de pe sârma cu distanţele dintre viţe se înfige câte un
pichet, cât mai aproape de sârmă, mereu de aceeaşi parte şi fără a o deplasa,
 după fixarea tuturor picheţilor de pe rândul respectiv, sârma se mută pentru
rândul următor.

 primul şi ultimul rând din parcelă se amplasează faţă de

DE REŢINUT drum, la jumătatea distanţei de plantare între rânduri;
 poziţia primei viţe faţă de marginea parcelei se
stabileşte în aşa fel încât să rămână un spaţiu de
întoarcere pentru agregate, de 5-6 m;
 sârmele să fie întinse foarte bine;
 picheţii să se fixeze cu mijlocul grosimii exact în
dreptul semnelor de pe sârme şi de aceeaşi parte a
acestora, pentru a asigura o perfectă aliniere a
rândurilor.

Test de autoevaluare nr. 2

1. Care sunt elementele de care depinde densitatea de plantare?

13
 2. Cum se orientează rândurile de viţă-de-vie pe teren plan?

3. Precizaţi câte epoci de plantare cunoaşteti şi care este cea mai bună (avantaje).

9.5. PLANTAREA VIŢEI-DE-VIE

Obţinerea unor plantaţii încheiate cu plante viguroase, capabile să intre repede pe rod
şi să dea recolte mari de struguri, chiar de la început, depinde în mare măsură de condiţiile
de mediu, soi, calitatea materialului săditor, de metoda şi epoca plantării şi de agrotehnica
aplicată.
Epoca de plantare. În condiţiile ecopedoclimatice ale ţării noastre viţa-de-vie se
poate planta în trei momente: toamna, primăvara şi vara.
Plantarea de toamnă se execută numai pe terenuri bine drenate şi se încheie înainte
de înregistrarea temperaturilor negative (luna noiembrie). Ea constituie cea mai bună
perioadă de plantare, întrucât până în primăvară se cicatrizează rănile, viţele intră mai
devreme în perioada de vegetaţie şi se înlătură pericolul deprecierii viţelor stratificate peste
iarnă. Plantarea de toamnă este însă, puţin practicată deoarece viţele se scot cu întârziere
din şcoală.
Obişnuit, viţa-de-vie se plantează primăvara, cât mai devreme (martie – începutul
lunii aprilie) cu condiţia ca temperatura solului, la adâncimea de 40-50 cm, să înregistreze
8-10ºC. La plantarea de primăvară, pornirea în vegetaţie are loc mai târziu, deoarece
durează mai întâi plantarea, apoi aproximativ trei săptămâni are loc prinderea şi abia după
aceea are loc pornirea în vegetaţie.
Pe soluri grele, reci, cu exces de umiditate, pentru a evita pierderea plantelor prin
asfixiere, plantarea se execută mai târziu (începutul lunii mai), cu folosirea unor viţe mai
scurte (25-30 cm) sau prin plantarea oblică în groapă.
Plantarea de vară se realizează în iulie-august, cu viţe fortificate în pungi de folie de
polietilenă, cuburi sau ghivece nutritive. Avantajul acestei metode constă în faptul că se
plantează în acelaşi an cu altoirea, eliminându-se şcoala de viţe.
Plantarea viţei-de-vie cuprinde în fapt trei etape:
● săpatul gropilor;
● pregătirea viţelor pentru plantare;
● plantarea propriu-zisă.
Pregătirea viţelor pentru plantare
În vederea plantării, viţele sunt supuse unui control riguros, şi constă în verificarea
condiţiilor tehnice de calitate, prevăzute de legislaţia în vigoare şi a stării biologice şi

14
fiziologice a viţelor altoite, după păstrarea lor în timpul iernii, pentru a le depista şi elimina
pe cele necorespunzătoare. În vederea plantării se efectuează câteva lucrări pregătitoare.

Se admit  sănătoase;
la plantare  cu sudura uniformă de jur împrejurul punctului de altoire;
viţele:  cu cordiţe sănătoase, robuste, bine lignificate, cu lemnul
viabil şi liberul de culoare alb-verzuie;
 cu aparat radicular viguros, bine distribuit şi hidratat, de
culoare albă-sidefie;
 cu muguri viabili pe cordiţe.
Se înlătură  viţele care prezintă defecte de sudură la punctul de altoire
de la plantare: (se desprind prin apăsare cu degetul mare pe altoi);
 viţele care au rădăcinile uscate sau înnegrite;
 viţele care au cordiţele uscate sau ochii neviabili.

Fasonarea viţelor – este o etapă importantă care constă în:

 scurtarea rădăcinilor şi cordiţei:
- cordiţa se scurtează la 3-4 ochi adică 8-10 cm;
- rădăcinile bazale se scurtează la 8-10 cm (fig. 9.5);
- fasonatul se face scurt: cordiţa la 2 ochi şi rădăcinile bazale la 1 cm, în cazul
plantării cu hidroburul sau cu plantatorul;
 suprimarea ciotului de la altoi;
 eliminarea rădăcinilor de la nodurile intermediare ale portaltoiului (dacă sunt).

Fig. 9.5. Fasonarea viţelor în vederea plantării

Parafinarea viţelor pe treimea superioară, recurgându-se în acest caz la plantarea

fără muşuroi. Lucrarea constă în întroducerea porţiunii superioare a viţelor, timp de

15
fracţiuni de secundă, într-un amestec alcătuit din 94 % parafină, 3% colofoniu (sacâz) şi 3 %
bitum, la temperatura de 70-80ºC.
Mocirlirea se face imediat după fasonarea viţelor. Se introduc rădăcinile şi circa 15
cm din lungimea portaltoiului într-o mocirlă făcută din pământ argilos 2/3, balegă de vacă
1/3 şi apă, până la obţinerea unui terci gros ca smântâna, care să adere bine la rădăcini.
Viţele mocirlite sunt repartizate la gropi şi se plantează imediat.

 pregătirea viţelor se execută în ziua plantării;

DE REŢINUT  pe tot timpul plantării, viţele fasonate şi mocirlite se
protejează prin acoperire (umbrire), sau însilozare temporară
pentru prevenirea deshidratării.

În ceea ce priveşte săpatul gropilor şi plantarea propriz-zisă, acestea sunt cuprinse în

cadrul metodei de plantare aleasă.
Metode de plantare
1. Plantarea obişnuită a viţelor se realizează în gropi făcute cu puţin timp înainte de
lucrarea de plantare.
Săpatul gropilor
- se realizează pe direcţia rândului, de aceeaşi parte a pichetului, la o distanţă de 3-5 cm
de acesta;
- se fac cu cazmaua, adânci de 50 cm şi largi de 35-40 cm;
- pot avea formă prismatică, iar în cazul plantării pe soluri nisipoase sau în cazul
executării lor cu burghie acţionate de motor propriu sau de tractor, au formă circulară;
- pe fundul gropii se realizează un muşuroi din pământ mărunţit (fig. 9.6).
Plantarea propriu-zisă (fig. 9.6):
-se aşază viţa altoită în poziţie verticală, rezemată de peretele dinspre pichet, cu
rădăcinile repartizate de jur împrejur pe moviliţa de pământ;
- punctul de altoire se plasează cu câţiva centimetri mai sus de nivelul solului pentru a
preveni creşterea rădăcinilor din altoi;
- cordiţa se orientează spre pichet;
- se introduce pământ mărunţit şi reavăn peste rădăcini, până la 1/3, într-un strat gros de
15-20 cm;
- se tasează bine cu piciorul, din exteriorul gropii spre interior, având grijă ca viţa să
rămână în poziţia iniţială;
- se introduce apoi în groapă o cantitate de 2-6 kg mraniţă;
- se udă cu câte 5-10 l la fiecare groapă;

16
 Fig. 9.6. Plantarea obişnuită a viţelor

- după infiltrarea apei, groapa se umple până la nivelul solului şi se presară în jurul viţei
un insecticid (5-6 g/viţă) dar fără a atinge planta;
- muşuroirea viţelor cu pământ reavăn şi foarte bine mărunţit, grosimea stratului de
deasupra cordiţei fiind de circa 5 cm.
În zonele cu climat mai umed şi cu umiditate atmosferică mai ridicată, unde nu există
pericolul brumelor sau îngheţurilor târzii de primăvară, se poate renunţa la muşuroire, iar
viţa se protejează prin parafinare pe treimea superioară.
La plantarea de toamnă se folosesc viţe cu cordiţa nescurtată dar muşuroirea este
obligatorie.
2. Plantarea pe nisipuri. Metoda de plantare pe nisipurile uscate şi nenivelate,
preconizată de Universitatea din Craiova, prevede următoarele aspecte specifice:
- nivelarea terenului;
- cultivarea îngrăşămintelor verzi cu 1-2 ani mai înainte, şi încorporarea lor în cursul
lunilor iunie-iulie;
- desfundatul executat la 60-80 cm, în luna august, după o fertilizare organică şi minerală
prealabilă cu 60 t/ha şi 150 kg P2O5/ha, 200-300 kg K2O/ha.;
- plantarea de viţe nealtoite de 50-60 cm lungime, de 2 ani sau de 1 an, cu cordiţa foarte
viguroasă;
- gropile vor fi adânci de 80 cm pe interdună şi de 150 cm pe dună:
● în gropile de 80 cm adâncime viţele nealtoite de 50-60 cm vor fi plantate îngropat
împreună cu o porţiune de 20-30 cm din cordiţă;

17
 ● în gropile cu adâncimea de 150 cm se plantează viţe nealtoite de 80 cm
lungime, plantate în gropi deschise, prin îngroparea şi a unei porţiuni de 20-30 cm
din cordiţă;
● în gropile de plantare se administrează o cantitate de 3-5 kg de mraniţă;
- pe nisipuri, primăvara se practică plantarea fără muşuroi, după o parafinare
prealabilă a viţelor.
3. Plantarea cu plantatorul presupune existenţa unor terenuri fertile, foarte bine
pregătite şi folosirea viţelor fasonate scurt la 2 ochi şi rădăcinile la 1 cm, pentru a evita
recurbarea lor.
4. Plantarea în gropi deschise este recomandată pe solurile argiloase cu exces de
umiditate. Viţele parafinate sunt plantate primăvara mai târziu, după scurgerea apei în exces.
Pentru favorizarea pătrunderii căldurii la rădăcini, groapa este umplută cu pământ numai
până la jumătate. La sfârşitul lunii iunie după începutul creşterii lăstarilor şi rădăcinilor,
groapa se umple cu pământ.
5. Pentru plantarea de vară se folosesc butaşi altoiţi, forţaţi imediat după altoire:
- după altoire butaşii sunt parafinaţi şi forţaţi timp de 14 zile, după care se
introduc cu baza în pungi de polietilenă de 6 cm lăţime şi 20 cm înălţime, umplute cu
amestecuri nutritive;
- pungile cu butaşii altoiţi sunt aşezate în solarii la începutul lunii iunie pentru
fortificare;
- aclimatizarea durează timp de câteva zile, apoi viţele se plantează la locul
definitiv în gropi, cu îndepărtarea pungii de polietilenă şi păstrarea amestecului
nutritiv, groapa fiind umplută cu pământ până la nivelul punctului de altoire:
- plantarea este urmată de irigarea prin aspersiune, iar viţele neprinse sunt
înlocuite în următoarele 10-14 zile.
Metoda poate fi folosită în cazul înmulţirii rapide a unui material biologic valoros,
întrucât se renunţă la trecerea prin şcoala de viţe.
6. Pe terenurile bine pregătite în vederea plantării (fertilizate cu gunoi de grajd,
desfundate la momentul optim), pe soluri fertile, plantarea viţei-de-vie poate fi făcută
semimecanizat, folosind instalaţia de tip hidrobur, prevăzută cu sonde hidraulice (figura
9.7), acţionate de apă sub presiune de circa 3 atmosfere. Instalaţia este alcătuită din 4-6
sonde hidraulice confecţionate din ţeavă cu diametrul de 24-30 mm, racordate la recipientul
de apă prin furtune de presiune. Ea poate fi montată pe maşina de stropit MPSP-3x300, cu
unele modificări, sau racordată la instalaţia de irigare prin aspersiune.
Cu ajutorul sondelor se execută uşor groapa de plantare, după aşezarea viţelor în
groapă cu punctul de altoire la un nivel corespunzător, se îndeasă pământul lângă viţă, iar la
final se realizează şi udarea, cu o cantitate de 0,8-1 l apă/groapă.

18
 Fig. 9.7. Sondă hidraulică folosită pentru plantarea viţei-de-vie

Metoda necesită:
 folosirea unui material săditor de foarte bună calitate;
 fasonarea cordiţei la 2 ochi şi a rădăcinilor la 1-2 cm;
Folosind această metodă de plantare, creşte productivitatea muncii de 5 ori
comparativ cu plantarea manuală ( Pfaff F., Becker E., 1988; citaţi de Dejeu L., 2010).

Test de autoevaluare nr. 3

1. Ce lucrări pregătitoare se efectuează asupra viţei-de-vie, în vederea plantării?

2. Precizaţi unde se sapă gropile pentru plantare şi ce dimensiuni au.

3. Descrieţi plantarea viţei-de-vie după metoda obişnuită.

4. Pe ce fel de terenuri se poate efectua plantarea cu plantatorul?

5. Unde se recomandă să se realizeze plantarea în gropi deschise?

7. Ca urmare a costului ridicat al forţei de muncă, în ultima vreme s-a extins

plantarea mecanizată. Maşinile de plantat execută următoarele operaţiuni:
 folosesc 1, 2 sau 3 brăzdare care permit fixarea la intervale regulate a viţelor pe
fundul brazdei;
 administrează concomitent 1-3 l apă la fiecare plantă;

19
  două brăzdare sau două roţi aduc pământul la nivelul plantei, în timp ce brăzdarele
situate în partea posterioară asigură acoperirea viţelor cu pământ;
 unele maşini de plantat au fost dotate cu laser pentru asigurarea direcţiei.
Maşinile care asigură plantarea concomitentă a 3 rânduri au o productivitate sporită,
de 3 000-4 000 viţe/oră, costul plantării fiind net inferior plantării manuale (Pfaff F., Becker
E.,1988).
În tabelul 9.5 este prezentat necesarul de materiale pentru pregătirea terenului şi
plantarea viţei-de-vie (1 ha).

Tabelul 9.5.
Necesarul de materiale pentru pregătirea terenului şi plantarea viţei-de-vie
pe suprafaţa de 1 hectar

Materialul Distanţa de plantare între rânduri/pe rând între viţe (m):

U.M
1,5x1,0 1,8x1,0 2,0x1,0 2,2x1,2 2,5x1,2 3,0x1,2
Gunoi de grajd t 40 40 40 40 40 40
Superfosfat kg 600 600 600 600 600 600
(22 % s.a.)
Sare potasică kg 400 400 400 400 400 400
(48 % s.a.)
Insecticide kg 5 5 5 5 5 5
Viţe altoite buc. 6667 5556 5000 3788 3334 2778
(inclusiv 5% rezervă) buc. 334 278 250 190 167 140
Picheţi+ 5 % rezervă buc. 7001 5834 5250 3978 3501 2918
Mraniţă (3 kg/viţă) t 20 17 15 11,5 10 8,5
Apă (la plantare) m3 66 55 50 37 33 27

9.6. REZUMAT
O plantaţie viticolă reprezintă o comunitate de plante între care are loc o competiţie
la nivelul solului (pentru absorbţia apei şi elementelor minerale), la nivelul aerului (CO2 şi
O2) şi pentru intercepţia luminii (Fregoni M.,1987). De aceea, prin alegerea şi amplasarea
corespunzătoare a soiurilor de portaltoi şi a celor de viţă roditoare se urmăreşte
asigurarea unei concordanţe între cerinţele soiurilor şi resursele ecologice ale unui anumit
teritoriu.
Pentru alegerea corectă a portaltoilor se ţine seama de adaptarea acestora la
condiţiile pedoclimatice (rezistenţa la calcarul activ din sol, la secetă, la excesul de
umiditate, la săruri, la aciditate etc.), de rezistenţă faţă de nematozi, de afinitatea cu
soiurile roditoare, de influenţa lor asupra calităţii producţiei, de adaptarea lor la tehnicile
de cultură.
La alegerea soiurilor de viţă roditoare se ţine cont de prevederile unui act normativ,
şi anume „Zonarea soiurilor nobile de viţă-de-vie roditoare admise în cultură în arealele
viticole din România”.
20
 Distanţele dintre rânduri şi dintre plante pe rând, folosite la înfiinţarea plantaţiilor
viticole, determină densitatea de plantare, respectiv numărul de butuci la unitatea de
suprafaţă. Densitatea de plantare depinde de vigoarea soiurilor roditoare, a portaltoiului
folosit la altoire, de fertilitatea solului, de condiţiile climatice, de forma de conducere a
butucilor, de încărcătura de ochi atribuită la tăiere şi de direcţia de producţie.
Obţinerea unor plantaţii încheiate cu plante viguroase, capabile să intre repede pe
rod şi să dea recolte mari de struguri, chiar de la început, depinde în mare măsură de
condiţiile de mediu, soi, calitatea materialului săditor, de metoda şi epoca plantării şi de
agrotehnica aplicată.

9.7. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

1) Dejeu, L., 2010 – Viticultură. Ed. Ceres, Bucureşti.
2) Georgescu, Magdalena, Grecu, V., Dejeu, L., 1986 – Ghid pentru meseria de
viticultor. Ed. Ceres, Bucureşti.
3) Pallioti, A., Silvestroni O., 2004 – Ecofisiologia applicata alla vite. În:
Viticoltura ed enologia biologica. Mercato, techniche di gestione, difesa,
vinificazione e costi. Edagricole, Bologna.
4) Palliotti, A, Cartechini, A., Guelfi, P., 2006 – Manuale di Viticoltura
Applicata. Universita degli Studi di Perugia.

21