Rolul lui Titu Maiorescu în impunerea unei noi direcţii în literatura română

din a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Societatea Junimea a luat fiinţă în 1863 (1864) la Iaşi, din iniţiativa a

cinci tineri întorşi de curând de la studii din Occident (Germania,
Franţa): Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor,
Theodor Rosetti.

Junimea a desfăşurat o activitate intensă, urmărind atingerea mai

multor obiective: educarea publicului într-o diversitate de domenii
(ştiinţele naturii, filozofie, psihologie, logică, literatură, cultură etc.),
cultivarea gustului estetic al acestuia, impunerea unei literaturi de
valoare, unificarea limbii române literare.

În 1867, Junimea editează revista Convorbiri literare, în care membrii

societăţii şi-au făcut cunoscute ideile şi creaţiile. Aici au fost publicate
pentru prima dată operele de valoare ale celor care vor deveni marii
clasici ai literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici.

Titu Maiorescu (1840 – 1917) a fost mentorul societăţii Junimea. El a fost

deopotrivă estetician, teoretician al culturii şi al problemelor limbii, critic
literar, avocat, om politic\. Nemulţumit de starea generală a societăţii
româneşti din deceniul şapte al secolului al XIX-lea, Maiorescu a încercat
prin toată activitatea sa să impună o nouă direcţie de dezvoltare în
cultură şi civilizaţie.Rolul său în impunerea unei noi direcţii în literatura
română s-a manifestat pe mai multe căi.

În primul rând, Maiorescu a criticat cu asprime starea literaturii române

(şi a culturii, în general) din acea epocă. Considera că există o
mediocritate generalizată, care se autosusţine şi se autopromovează,
împiedicând apariţia valorilor reale.

În al doilea rând, el a luptat pentru impunerea unei limbi române literare

autentice, izvorâte din spiritul poporului şi inteligibilă pentru popor. În
studiile sale, a combătut etimologismul latin, a militat pentru principiul
ortografiei fonetice, a susţinut îmbogăţirea vocabularului doar cu acele
neologisme necesare pentru exprimarea unor înţelesuri noi, s-a
manifestat împotriva stricătorilor de limbă, a ridiculizat „beţia de
cuvinte”.
În al treilea rând, în domeniul teoriei literare, Maiorescu a trasat o linie
de demarcaţie netă între poezia de valoare şi poezia proastă. Într-un
studiu memorabil din primul număr al Convorbirilor literare,intitulat O
cercetare critică asupra poeziei de la 1867, este definită poezia, cu cele
două „condiţiuni” ale ei: cea materială şi cea ideală. Maiorescu explică pe
larg, dând şi exemple contrastive, în ce constă poezia adevărată. Ea este
chemată să exprime frumosul şi se deosebeşte de cunoaşterea
intelectuală.

O altă idee importantă pentru rolul jucat de Maiorescu în schimbarea feţei

literaturii române este cea a preeminenţei principiului estetic în aprecierea
operei de artă. Într-un studiu dedicat comediilor lui Caragiale, criticul afirmă că
scopul artei nu este să moralizeze, ci să placă. Arta este morală prin însăşi natura
ei.Două dintre ideile promovate de Maiorescu se regăsesc şi în studiul din 1868
intitulat În contra direcţiei de astăzi în cultura română.Prima dintre ele este critica
stării generale a societăţii româneşti de după unirea principatelor.

Cea de-a doua idee călăuzitoare a activităţii maioresciene pe care o regăsim şi în acest
studiu este grija pentru cultivarea unei limbi române care să nu fie străină spiritului
poporului care o vorbeşte.. Maiorescu consideră că a cere gramatică, stil şi ortografie nu
este nicidecum un lucru fără importanţă.
În concluzie, consider că rolul lui Titu Maiorescu în deschiderea unei noi direcţii în
literatura şi cultura românească a fost covârşitor. Prin studiile sale şi prin activitatea
desfăşurată în cadrul societăţii Junimea, el a deschis calea literaturii valoroase şi
moderne, făcând posibilă apariţia unor scriitori de mare valoare, care sunt azi
consideraţi mari clasici: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale