Curs

Managementul conservării
şi procesării producţiei

Sef.lucr.dr. Ungureanu George

 Capitolul I
DEFINIREA CONCEPTULUI DE PROCES DE PRODUCŢIE

1.1. Conceptul de proces de producţie

Orice unitate de producţie are ca obiectiv principal producerea de bunuri materiale

şi servicii care se realizează prin desfăşurarea unor procese de producţie.
Conţinutul activităţii de producţie are un caracter complex şi cuprinde atât activităţi de
fabricaţie propriu-zise cât şi activităţi de laborator, de cercetare şi asimilare în fabricaţie a
noilor produse etc.
Conceptul de proces de producţie poate fi definit prin totalitatea acţiunilor
conştiente ale angajaţilor unei întreprinderi, îndreptate cu ajutorul diferitelor maşini,
utilaje sau instalaţii asupra materiilor prime, materialelor sau a altor componente în
scopul transformării lor în produse, lucrări sau servicii cu o anumită valoare de piaţă.
Procesul de producţie este format din:
• procesul tehnologic ;
• procesul de muncă.
Procesul tehnologic este format din ansamblul operaţiilor tehnologice prin care se
realizează un produs sau repere componente ale acestuia. Procesul tehnologic modifică
atât forma şi structura cât şi compoziţia chimică a diverselor materii prime pe care le
prelucrează.
Procesele de muncă sunt acele procese prin care factorul uman acţionează asupra
obiectelor muncii cu ajutorul unor mijloace de muncă.
Pe lângă procesele de muncă în unele ramuri industriale există şi procese naturale în
cadrul cărora obiectele muncii suferă transformări fizice şi chimice sub acţiunea unor
factori naturali (industria alimentară – procese de fermentaţie, industria mobilei - procese
de uscare a lemnului etc.).
Ţinând seama de aceste componente, conceptul de proces de producţie mai poate fi
definit prin totalitatea proceselor de muncă, proceselor tehnologice şi a proceselor
naturale ce concură la obţinerea produselor sau la execuţia diferitelor lucrări sau servicii.

Procesul de producţie poate fi abordat şi sub raport cibernetic, fiind definit prin trei
componente:
- intrări;
- ieşiri;
- realizarea procesului de producţie.

În acest sistem, procesul de producţie transformă, sub supravegherea omului, factorii de

producţie (materii prime, unelte de muncă), intrările, în bunuri economice (produse,
lucrări, servicii), care constitue ieşirile din sistem.
 1.2.CLASIFICAREA PROCESELOR DE PRODUCŢIE

Componentele procesului de producţie pot fi clasificate după mai multe criterii:

- în raport cu modul de participare la executarea diferitelor produse, lucrări sau servicii în

procesul de muncă ce constituie principala componentă a unui proces de producţie,
procesele de producţie se clasifică în:
a) procesele de muncă de bază, prin care se înţeleg acele procese care au ca scop
transformarea diferitelor materii prime şi materiale în produse, lucrări sau servicii care
constituie obiectul activităţii de bază a întreprinderii;
b) procesele auxiliare sunt acelea care, prin realizarea lor, asigură obţinerea unor
produse sau lucrări care nu constituie obiectul activităţii de bază a întreprinderii, dar care
asigură şi condiţionează buna desfăşurare a proceselor de muncă de bază;
c) procesele de muncă de servire au ca scop executarea unor servicii productive care
nu constituie obiectul activităţii de bază sau activităţi auxiliare dar care prin realizarea lor
condiţionează buna desfăşurare atât a activităţii de bază, cât şi a celor auxiliare.

- în raport cu modul în care se execută, se disting:

a) procese manuale – sunt cele în care acţiunea manuală a omului este
preponderentă (ex. încărcarea - descărcarea manuală a materiilor prime, semifabricatelor,
produselor finite etc.)
b) procese manual mecanice – sunt cele în care transformarea materiilor prime şi
materialelor se face de către maşini şi utilaje, muncitorul trebuind doar să observe
funcţionarea şi să conducă respectivele maşini.
c) procese de aparatură – sunt acele procese de producţie în care executantul are
sarcina de a urmări şi regla maşini, aparate, utilaje şi instalaţii care prelucrează materiile
prime şi materialele în vederea obţinerii produsului finit. Aceste procese sunt, în general,
de natură fizică şi fizico-chimică, fiind specifice industriei chimice (ex. neutralizarea,
oxidarea, evaporarea, uscare etc.)

- în raport cu modul de obţinere a produselor finite din materii prime, există:

a) procese directe – atunci când produsul finit se obţine ca urmare a efectuări unor
operaţii succesive asupra aceleaşi materii prime;
b) procese sintetice – atunci când produsul finit se obţine din mai multe feluri de
materii prime, după prelucrări succesive;
c) procese analitice – când dintr-un singur fel de materii prime se obţine o gamă
largă de produse.

- în raport cu natura tehnologică a operaţiilor efectuate, procesele de producţie sunt:

a) procese chimice care se efectuează în instalaţii închise ermetic şi în care are loc
transformarea materiilor prime în produse finite în urma unor reacţii chimice, fizice
termochimice sau electrochimice (ex. procese din industria chimică, procese de obţinere a
aluminiului, a maselor plastice, a oţelului şi fontei).
 b) procese de schimbare a configuraţiei sau formei prin operaţii de prelucrare
mecanică a materiilor prime cu ajutorul unor maşini (ex. strunjirea, frezarea, etc.)
c) procese de asamblare (ex. lipirea, sudarea)
d) procese de transport.

- în raport cu natura activităţii desfăşurate, procesele de producţie sunt:

a) procese de producţie propriu-zise, în care are loc trasformarea efectivă a
materiilor prime şi materialelor în bunuri economice.
b) procese de depozitare sau magazinaj
c) procese de transport.

Diferitele procese şi operaţii elementare se reunesc într-un anumit mod formând un flux
de producţie specific fabricării diferitelor produse sau executării diferitelor lucrări sau
servicii.

1.3. TIPURI DE PRODUCŢIE

Prin tip de producţie se înţelege o stare organizatorică şi funcţională a

întreprinderii, determinată de nomenclatura produselor fabricate, volumul producţiei
executate pe fiecare poziţie din nomenclatură, gradul de specializare a întreprinderii,
secţiilor şi locurilor de muncă, modul de deplasare a diferitelor materii prime, materiale,
semifabricate de la un loc de muncă la altul.
În practică se disting 3 tipuri de producţie:
- tipul de producţie în serie,
- tipul de producţie în masă,
- tipul de producţie individual.
Practica arată însă, că în cadrul întreprinderilor de producţie industrială nu există
un tip sau altul de producţie în formele prezentate, ci în cele mai multe cazuri pot să
coexiste elemente comune din cele trei tipuri de producţie. În acest caz, metoda de
organizare a producţiei va fi adecvată tipului de producţie care are cea mai mare pondere
în întreprindere, precum şi în funcţie de condiţiile concrete existente.
Tipul de producţie în serie
Tipul de producţie în serie este şi el de mai multe feluri, în funcţie de mărimea lotului de
fabricaţie, şi anume:
ƒ tipul de producţie de serie mare;
ƒ tipul de producţie de serie mijlocie;
ƒ tipul de producţie de serie mică.

Caracteristici:
• acest tip de producţie este specific întreprinderilor care fabrică o
nomenclatură relativ largă de produse, în mod periodic şi în loturi de fabricaţie de
mărime mare, mică sau mijlocie;
• gradul de specializare al întreprinderii sau locurilor de muncă este mai
redus atât la tipul de serie mare, fiind mai ridicat sau mai scăzut în funcţie de mărimea
seriilor de fabricaţie;
• deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face cu
mijloace de transport cu deplasare discontinuă (pentru seriile mici de fabricaţie) –
cărucioare, electrocare, etc. sau cu mijloace cu deplasare continuă, pentru seriile mari de
fabricaţie;
• locurile de muncă sunt amplasate după diferite criterii în funcţie de
mărimea seriilor de fabricaţie. Astfel, pentru serii mari de fabricate locurile de muncă
sunt amplasate după criteriul liniilor tehnologice, iar pentru seriile mici de fabricaţie după
criteriul grupelor omogene de maşini.
În cazul tipului de producţie de serie, de fapt, se întâlnesc caracteristici comune
atât tipului de producţie de masă, cât şi tipului de producţie individual (unicate).
Tipul de producţie de masă

În cadrul întreprinderilor de producţie, tipul de producţie de masă ocupă încă o pondere

însemnată. Acest tip de producţie se caracterizează prin următoarele:
• fabricarea unei nomenclaturi reduse de produse, în mod neîntrerupt şi
în cantităţi mari sau foarte mari;
• specializare înaltă atât la nivelul locurilor de muncă, cât şi la nivelul
întreprinderii;
• deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face bucată cu
bucată, în mod continuu cu ajutorul unor mijloace de transport specifice, cu deplasare
continuă de felul benzilor rulante, conveiere sau planuri înclinate;
• din punct de vedere organizatoric, locurile de muncă şi forţa de muncă
care le utilizează au un grad înalt de specializare fiind amplasate în succesiunea
operaţiilor tehnologice sub forma liniilor de producţie în flux;
Tipul de producţie de masă creează condiţii foarte bune pentru folosirea pe scară largă a
proceselor de producţie automatizate, cu efecte deosebite în creşterea eficienţei
economice a întreprinderii.

Tipul de producţie individuală (unicate)

Acest tip de producţie capătă în prezent o amploare din ce în ce mai mare, datorită
diversificării într-o măsură foarte ridicată a cererii consumatorilor.
Caracteristici:
• fabricarea unei nomenclaturi foarte largi de produse, în cantităţi
reduse, uneori chiar unicate;
• repetarea fabricării unor produse are loc la intervale de timp
nedeterminate, uneori fabricarea acestora putând să nu se mai repete vreodată;
• utilajele din dotare au un caracter universal, iar personalul care le
utilizează o calificare înaltă;
• deplasarea produselor între locurile de muncă se face bucată cu bucată
sau în loturi mici de fabricaţie, cu ajutorul unor mijloace de transport cu deplasare
discontinuă;
• amplasarea locurilor de muncă în secţiile de producţie se face conform
principiului grupelor omogene de maşini.
Existenţa în cadrul întreprinderii a unui tip de producţie sau altul determină în mod
esenţial asupra metodelor de organizare a producţiei şi a muncii, a managementului, a
 activităţii de pregătire a fabricaţiei noilor produse şi a metodelor de evidenţă şi control a
producţiei. Astfel, pentru tipul de producţie de serie mare şi de masă, metoda de
organizare a producţiei este sub forma liniilor de producţie în flux, iar pentru tipul de
producţie de serie mică şi individuală organizarea producţiei se face sub forma grupelor
omogene de maşini. Pentru tipul de producţie de serie mijlocie se folosesc elemente din
cele două metode prezentate anterior.

1.4. METODE DE ORGANIZARE A PRODUCŢIEI DE BAZǍ

Pornind de la marea diversitate a întreprinderilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul

economiei naţionale, se pot stabili anumite metode si tehnici specifice de organizare a
acestora pe grupe de întreprinderi, avându-se în vedere anumite criterii comune.
Asupra metodelor de organizare a producţiei de bază are influenţa gradul de transformare
a produselor finite, precum şi gradul de complexitate a operaţiilor procesului tehnologic.
Primul tip de organizare a producţiei de baza este organizarea producţiei în flux pe linii
de fabricaţie – specifică întreprinderilor care fabrică o gamă redusă de feluri de produse
în masă sau în serie mare.
În aceste cazuri, organizarea producţiei în flux se caracterizează în metode şi tehnici
specifice cum sunt: organizarea pe linii tehnologice pe bandă, pe linii automate de
producţie şi ajungându-se în cadrul unor forme agregate superioare la organizarea pe
ateliere, secţii sau a întreprinderii în ansamblu cu producţia în flux în condiţiile unui grad
înalt de mecanizare şi automatizare.
Organizarea producţiei în flux se caracterizează prin:
- divizarea procesului tehnologic pe operaţii egale sau multiple sub raportul volumului
de muncă şi precizarea celei mai raţionale succesiuni a executării lor;
- repartizarea executării unei operaţii sau a unui grup restrâns de operaţii pe un anumit
loc de muncă;
- amplasarea locurilor de muncă în ordinea impusă de succesiunea executării
operaţiilor tehnologice;
- trecerea diferitelor materii prime, piese şi semifabricate de la un loc de muncă la altul
în mod continuu sau discontinuu, cu ritm reglementat sau liber, în raport cu gradul de
sincronizare a executării operaţiilor tehnologice;
- executarea în mod concomitent a operaţiilor la toate locurile de muncă, în cadrul
liniei de producţie în flux;
- deplasarea materialelor, a pieselor, semifabricatelor sau produselor de la un loc de
muncă la altul prin mijloacele de transport adecvate;
executarea în cadrul formei de organizare a producţiei în flux a unui fel de produs sau
piesă sau a mai multor produse asemănătoare din punct de vedere constructiv, tehnologic
şi al materiilor prime utilizate.

Organizarea producţiei în flux se poate defini ca acea formă de organizare a

producţiei caracterizată prin specializarea locurilor de muncă în executarea anumitor
operaţii, necesitate de fabricarea unui produs, a unor piese sau a unui grup de produse sau
 piese asemănătoare prin amplasarea locurilor de muncă în ordinea impusă de succesiunea
executării operaţiilor şi prin deplasarea produselor sau pieselor de la un loc de muncă la
altul, cu mijloace adecvate de transport; întregul proces de producţie desfăşurându-se
sincronizat, pe baza unui model unic de funcţionare, stabilit anterior.
Organizarea fabricării produselor după metoda producţiei individuale şi de serie
mică

În cadrul agenţilor economici există o serie de unităţi economice care execută o gamă
largă de produse, în loturi foarte mici sau unicate.
Această situaţie impune adoptarea unui sistem şi a unor metode de organizare a
producţiei de bază care să corespundă cel mai bine realizării de produse unicat sau în serii
mici.
Principalele caracteristici ale acestui mod de organizare sunt:
- Organizarea unităţilor de producţie după principiul tehnologic. Conform acestei
metode de organizare unităţile de producţie se creează pentru efectuarea anumitor stadii
ale procesului tehnologic, iar amplasarea unităţilor şi a utilajelor din cadrul lor se face pe
grupe omogene de maşini. În acest caz, dotarea locurilor de muncă se face cu maşini
universale care să permită efectuarea tuturor operaţiunilor tehnologice la o mare varietate
de produse.
- Trecerea de la o operaţie la alta a produsului are loc bucată cu bucată.
În acest caz, există întreprinderi foarte mari în procesul de producţie, ceea ce determină
cicluri lungi de fabricaţie şi stocuri mari de producţie neterminată.
- Pentru fabricarea produselor se elaborează o tehnologie în care se vor stabili
următoarele aspecte:
a) felul şi succesiunea operaţiunilor ce vor fi executate;
b) grupele de utilaje pe care vor fi executate operaţiile;
c) felul SDV-urilor ce vor fi utilizate.
Această tehnologie urmează a se definitiva pentru fiecare loc de muncă.
- Pentru proiectarea tehnologiei de fabricaţie se folosesc normative grupate,
evidenţiindu-se elaborarea de tehnologii detaliate care ar necesita o mare perioadă de
timp şi costuri ridicate.
 1.5.METODE MODERNE DE ORGANIZARE A PRODUCŢIEI

În condiţiile creşterii concurenţei, pe piaţă a apărut necesitatea dezvoltării unor sisteme

care să producă pe principiile producţiei în flux, dar în condiţiile producţiei de serie, deci
a unor sisteme integrate de organizare a producţiei. Ele se întâlnesc sub diverse denumiri,
precum:
• programare liniară
• metoda PERT
• metoda CPM (metoda drumului critic )
• metoda „Just in Time” (J.I.T.)

Programarea liniară este folosită în optimizarea alocării resurselor.

Programarea liniară ţine cont de două elemente: obiective şi restricţii.
Programarea liniară poate fi folosită în gestiunea producţiei pentru rezolvarea unor
probleme:
- de repartizare a producţiei pe diferite maşini în condiţiile maximizării
profitului;
- privind transportul produselor între locurile de munca şi între acestea şi
punctele de distribuţie;
- de determinare a cantităţilor din diverse bunuri ce trebuie produse.

Metoda PERT (Program Evaluation and Review Technique – Tehnica Evaluării

Repetate a Programului).
Se aplică în cazul producţiei de unicate complexe şi de mare importanţă, la care operaţiile
succesive trebuie realizate prin respectarea restricţiilor de prioritate şi de termene.

Diagrama PERT conţine informaţii despre sarcinile dintr-un proiect, perioadele de timp
pe care se întind, şi dependenţele dintre ele. Forma grafică este o reţea de noduri
conectate de linii direcţionale (numită şi “reţeaua activităţilor”). Nodurile sunt cercuri sau
patrulatere şi reprezintă evenimente sau borne (“milestones”) din proiect. Fiecare nod
este identificat de un număr. Liniile direcţionale, sau vectorii care leagă nodurile
reprezintă sarcinile proiectului, iar direcţia vectorului arată ordinea de desfăşurare a
sarcinilor. Fiecare sarcină este identificată printr-un nume sau printr-un indice, are
reprezentată durata necesară pentru finalizare, şi, în unele cazuri, chiar numărul de
persoane responsabile şi numele lor (figura1).
 Redactare conţinut
3
6
4
4
Activitate Activitate
2 fictivă fictivă
3
2
5
Design broşură
1
2
1 3 1
3 7 8 9

Selectare voluntari

Instruire echipe
Împărţire broşuri Evaluare

Figura1 – Diagrama PERT a unei campanii de informare prin broşuri

(faza primară)
Simbolurile diagramei
- Activitate sau sarcină din cadrul unui proiect. In dreptul unei sarcini
8 trebuie precizat numărul de unităţi de timp (cel mai adesea zile, insă
pot fi săptămâni, luni, ore, etc.) necesare pentru finalizare (8 zile).
- Eveniment sau situaţie care survine la sfârşitul uneia sau mai multor
sarcini.
3 Numărul de deasupra este indicele evenimentului (3). Numerele de
5/ 2 / 7 jos reprezintă, în ordine: data (numărul de zile de la începutul
proiectului) la care poate surveni cel mai devreme evenimentul (5) /
marja de timp acceptabilă pentru întârzieri (2) / data limită la care poate
surveni evenimentul (7)

- Sarcina X trebuie finalizată înainte de începerea

X Y sarcinii Y.
- Dintr-un nod pot să plece mai multe sarcini. În
Y acest caz, sarcinile se numesc paralele sau
X concurente. De asemenea, pot exista mai multe
sarcini convergente în acelaşi nod.

- Z este o activitate fictivă. Acest lucru arată că cele

Z două evenimente pe care le leagă sunt dependente
X în timp, însă nu este nevoie de o activitate
specială, care să necesite resurse, pentru a ajunge
de la unul la celalalt. De multe ori activităţile fictive
sunt folosite pentru că nu pot să existe două sarcini
Y cu aceleaşi noduri de început şi de sfârşit.
Z
 Activităţile fictive nu reprezintă nici o activitate reală şi au durata 0, dar acţionează ca o
constrângere logică pentru activităţile care urmează după ea. Respectiv activităţile care
pleacă din nodul către care duce o activitate fictivă nu pot începe înainte ca evenimentul
de la care pleacă acea activitate fictivă să fi survenit. În exemplul din figura 1, activitatea
de “împărţire a broşurilor” nu poate să înceapă înainte de terminarea activităţilor de
“tipărire a broşurilor” şi de “instruire a echipelor de voluntari”.

Modul de folosire al analizei PERT

Cel mai important concept al analizei PERT este drumul critic.

Drumul critic = acel drum de la începutul la sfârşitul reţelei, a cărui activitate
însumează un total de timp mai mare decât orice alt drum din reţea.
Drumul critic este o bază pentru stabilirea calendarului unui proiect, deoarece
durata totală a unui proiect nu poate să fie mai mică decât timpul total al drumului critic.
Totodată întârzierile în activităţile componente ale drumului critic pot pune în pericol
întregul proiect. De aceea este necesar ca acestor activităţi să li se acorde o atenţie mult
mai mare.
Etapele în analiza PERT:
Analiza PERT poate fi împărţită în trei etape:
1. Planificarea:
- identificarea sarcinilor şi estimarea necesarului de timp pentru acestea
- aranjarea sarcinilor şi a evenimentelor într-o secvenţă fezabilă
- desenarea diagramei
2. Încadrarea în timp:
- stabilirea, acolo unde este posibil, a datelor de început şi de sfârşit
3. Analiza:
- calcularea datelor minime posibile, a datelor maxime permise şi a
marjelor de timp pentru fiecare eveniment. Acest lucru se face lucrând de la stânga la
dreapta şi apoi de la dreapta la stânga diagramei (vezi regulile 7 şi 8)
- evaluarea oportunităţii planificării propuse şi, dacă este necesar,
revizuirea ei
 Tipărire broşuri
Redactare conţinut
4 3 6
6/ 0 / 6 9/ 0 / 9
4

2
2/ 0 / 2 3
2
5
5/ 1 / 6
1 Design broşura
0/ 0 / 0 2
3 1 7 3 8 1 9
2/ 6 / 8 9/ 0 / 9 12/ 0 / 12 13/ 0 / 13

Selectare voluntari
Instruire echipe Împărţire broşuri Evaluare

Figura 2
Figura 2 arată cum a evoluat analiza din diagrama iniţială.
După cum se observă, drumul critic este 1 – 2 – 4 – 6/7 – 8 – 9, deoarece timpul cumulat
al acestui drum este cel mai mare, respectiv 13 zile. Există două evenimente care nu se
află pe drumul critic: 3 şi 5. În cazul evenimentului 3, există o marjă mare de timp între
data minimă posibilă şi data maximă permisă (8 – 2 = 6). Asta înseamnă că pentru
activitatea 1 – 3, în funcţie de planificarea ei în timp, este acceptabilă o întârziere de până
la 6 zile, însă nefinalizarea ei mai devreme de ziua a 8-a a proiectului ar pune serios în
pericol desfăşurarea activităţilor ulterioare.
Analiza reţelei activităţilor permite calcularea spaţiului în care pot “pluti” activităţile,
respectiv marja de timp cu care poate fi întârziată o activitate fără ca acest lucru să ducă
la întârzieri ale proiectului în ansamblu.

Cum se realizează în mod concret analiza PERT? Există posibilitatea să se

utilizeze un soft specializat de management al proiectului, care pune la dispoziţie mult
mai multe facilităţi în privinţa informaţiilor incluse în analiză. Pentru început se listează
activităţile, durata lor şi dependenţele. (tabelul 1)

Tabelul 1
 Sarcini Locul de desfăşurare Depinde de… Durata

A - 2
B - 2
C - 4
D - 3
E - 3
F C 4
G B, F 1
H E 3
I E 2
J G 1

Regulile care trebuie respectate în efectuarea analizei PERT

1. Există un singur eveniment de start şi un singur eveniment de sfârşit,
2. Reţeaua nu are întreruperi, şi ea trebuie desenată luând în calcul dependenţele
identificate,
3. Evoluţia în timp a sarcinilor este reprezentată de la stânga la dreapta,
4. Nu pot să existe două sarcini care leagă aceleaşi două evenimente,
5. Evenimentele au un număr de identificare unic (în consecinţă şi sarcinilor le
va corespunde câte o identificare unică, respectiv numerele celor două evenimente pe
care le leagă),
6. Un eveniment de pe drumul critic are data minimă posibilă, data maximă
permisă şi marja de timp 0
7. Stabiliţi data minimă posibilă şi data maximă permisă a evenimentului de
start la 0. Lucrând de la evenimentul de start înspre dreapta, se calculează datele minime
posibile pentru evenimentele imediat următoare. Adăugaţi la datele minime posibile ale
evenimentelor anterioare, timpul necesar pentru sarcinile intermediare, pentru a ajunge la
datele minime posibile ale evenimentelor posterioare. Acolo unde evenimentele
posterioare au mai multe sarcini dependente, se face calculul pe fiecare ramură şi este pus
rezultatul cel mai mare.
8. Stabiliţi data minimă posibilă şi data maximă permisă a evenimentului final la
suma timpului pe drumul critic. Lucrând de la evenimentul final înspre stânga se
calculează datele maxime permise. Scădeţi timpul necesar activităţilor intermediare din
datele maxime permise ale evenimentelor posterioare pentru a obţine datele maxime
permise pentru evenimentele anterioare. Acolo unde evenimentele anterioare au mai
multe activităţi care pornesc de la ele, se face calculul pe fiecare ramura şi este pus
rezultatul cel mai mic.
9. Marja de timp este calculată făcând diferenţa dintre data maximă permisă şi
data minimă posibilă .
10. Pentru a face calculul mai uşor puteţi scrie în dreptul activităţilor fictive cifra
0 (nu e nevoie de resurse pentru a ajunge de la un eveniment la altul).
Observaţii finale legate de diagrama PERT
Din diagramă nu trebuie omise evenimente ca: evaluările intermediare, diversele
aprobări, testarea de către utilizatori etc. Timpul necesar pentru a finaliza astfel de
activitati nu trebuie subestimat atunci când se planifică un proiect. O evaluare poate dura
 uneori 1 – 2 săptămâni. Pentru a obţine aprobări din partea managementului sau a
utilizatorilor poate dura chiar şi mai mult.
Atunci când realizaţi un plan, asiguraţi-vă că includeţi activitatea pentru scrierea
şi editarea documentaţiei, pentru scrierea şi editarea rapoartelor de proiect, pentru
multiplicarea rapoartelor etc. Aceste sarcini sunt în general consumatoare de timp, aşa că
nu trebuie sa fie subestimat timpul necesar pentru a le finaliza.
Multe diagrame PERT se termină la evenimentele majore legate de evaluare. Sunt
organizaţii care includ în ciclul de viaţă al unui proiect şi evaluări ale finanţării. În acest
caz, fiecare diagrama trebuie să se termine în nodul de evaluare. Evaluările finanţării pot
afecta un proiect prin aceea că pot duce la o creştere a finanţării, caz în care trebuie să fie
implicaţi mai mulţi oameni în proiect sau la o scădere a finanţării, caz în care vor fi
disponibili mai puţini oameni. În mod logic, un număr mai mare sau mai mic de oameni
va afecta timpul necesar pentru finalizarea proiectului.

FIŞA CONSPECT FC 6

Metoda CPM. (Critical Path Method), Metoda Drumului Critic

Principiul analizei drumului critic constă în divizarea unui proiect (acţiuni

complexe) în părţi componente, la un nivel care să permită corelarea logică şi tehnologică
a acestora, adică să facă posibilă stabilirea interacţiunilor între părţile componente.
Aceste părţi componente sunt activităţile unor acţiuni complexe.
La definirea listei de activităţi specialistul care participă la această operaţie foloseşte
experienţa sa pentru a răspunde, pentru fiecare activitate la întrebările:
”ce alte activităţi succed sau preced în mod necesar această activitate ?”;
”care este durata activităţii ?”.
Ia naştere în acest fel un tabel care conţine activităţile proiectului, intercondiţionările
între activităţi şi duratele acestora.
Un astfel de tabel trebuie să conţină cel puţin următoarele elemente:
− activităţi: în această coloană se enumeră activităţile proiectului, fiind puse în evidenţă
 printr-o denumire sau printr-un simbol (codul activităţii);
− condiţionări: se precizează, pentru fiecare activitate, activităţile imediat precedente,
prin simbolurile lor; activităţile de start nu au activităţi precedente, în căsuţă fiind trecută
o liniuţă;
− durata: pentru fiecare activitate se precizează durata de execuţie, într-o anumită
unitate de măsură. Durata unei activităţi este o constantă.

Modelele de analiză a drumului critic se bazează pe reprezentarea proiectului

printr-un graf, elementele tabelului asociat acestuia fiind suficiente pentru a construi
graful corespunzător.
În tabelul 2 este prezentat un proiect, activităţile fiind notate prin litere mari A, B,
C, …. Activităţile A şi B sunt activităţile de început ale proiectului. Activitatea A este
direct precedentă activităţii C. De asemenea, activitatea C este direct precedentă
activităţilor E şi F.

Tabelul 2
Activităţile
Nr. Activităţile
direct precedente Durate
crt. proiectului
(condiţionări)
1 A - 3
2 B - 2
3 C A 2
4 D B 6
5 E B 4
6 F C,D,E 4
7 G E 1

Metoda CPM este un procedeu de analiză a drumului critic în care singurul

parametru analizat este timpul şi în reprezentarea graficului reţea se ţine seama de
următoarele convenţii:
− fiecărei activităţi i se asociază un segment orientat numit arc, definit prin capetele
sale, astfel fiecare activitate identificându-se printr-un arc;
− fiecărui arc i se asociază o valoare egală cu durata activităţii pe care o reprezintă;
− condiţionarea a două activităţi se reprezintă prin succesiunea a două arce adiacente.
Nodurile grafului vor reprezenta momentele caracteristice ale proiectului,
reprezentând stadii de realizare a activităţilor (adică terminarea uneia sau mai multor
activităţi şi/sau începerea uneia sau mai multor activităţi).
Procedeul CPM se bazează pe existenţa unei corespondenţe bipartide între
elementele unui proiect (activităţi, evenimente) şi elementele unui graf (arce şi noduri).
Pentru reprezentarea corectă a proiectului (respectarea interdependenţelor,
claritatea desenului etc.), cât şi pentru o standardizare a reprezentării (pentru a putea fi
înţeles şi de altcineva decât cel care l-a desenat) în desenarea grafului se respectă
următoarele reguli:
1. fiecare activitate se reprezintă printr-un arc a cărui orientare indică, pentru
activitate, desfăşurarea ei în timp;
2. un arc este limitat prin două noduri (reprezentate prin cerculeţe) care simbolizează
momentele de început şi de sfârşit ale executării activităţii corespunzătoare;
3. lungimea fiecărui arc, în general, nu este proporţională cu lungimea activităţii;
4. activităţile vor fi reprezentate prin arce de forma:

sau sau sau

sau sau sau

esenţială fiind porţiunea orizontală, pe care se vor trece informaţiile despre

activitate, porţiunile oblice fiind la 45°.
Lungimea şi înclinarea arcului au în vedere numai considerente grafice, pentru
urmărirea uşoară a întregului graf.
5. deoarece respectarea tuturor regulilor nu se poate face doar cu arce care
corespund doar activităţilor proiectului, vor exista şi arce care nu corespund nici unei
activităţi, care vor fi reprezentate punctat şi care, pentru unitatea prezentării, vor fi numite
activităţi fictive, ele neconsumând resurse şi având durata 0.
6. pentru reprezentarea unor dependenţe de tipul "terminare – început" în care tAB >
0, vom introduce nişte arce reprezentate prin linii duble, care corespund intervalului tAB,
având semnificaţia unor aşteptări (în acest interval se "consumă" doar timp, nu şi resurse)
şi care vor fi numite activităţi de aşteptare.
Dacă se presupune că o activitate A este precedentă activităţii B, în funcţie de
tipul de interdependenţă, în graficul reţea arcele corespunzătoare activităţilor A şi B vor
avea următoarea reprezentare (figura3):
A tAB B A B
sau (pentru tAB = 0)

terminare - început

A A1 A2
sau tAB
tAB B B

început - început

B A
sau
A tAB B1 tAB
B2
terminare - terminare

Figura3
7. în graf nu sunt admise circuite (existenţa unuia ar însemna că orice activitate a
acestuia ar fi precedentă ei însuşi). Deoarece, pentru un proiect foarte mare graful va avea
foarte multe arce, se poate întâmpla să creăm un circuit fără să ne dăm seama. Pentru a
evita acest lucru, vom introduce o regulă mai uşor de respectat, care o implică pe cea
dinainte:
8. nodurile vor fi numerotate, numerotarea făcându-se în aşa fel încât, pentru fiecare
activitate, numărul nodului de început să fie mai mic decât numărul nodului de final al
activităţii.
9. graful are un singur nod iniţial (semnificând evenimentul "începerea proiectului") şi
un singur nod final (semnificând evenimentul "sfârşitul proiectului");
10. orice activitate trebuie să aibă cel puţin o activitate precedentă şi cel puţin una care îi
succede, exceptând bineînţeles activităţile care încep din nodul iniţial al proiectului şi pe
cele care se termină în nodul final al proiectului;
11. deşi există activităţi care se execută în paralel, care pot începe în acelaşi moment şi
se pot termina în acelaşi moment, este interzis ca cele două arce corespunzătoare să aibă
ambele extremităţi comune, altfel desenul care rezultă nu mai e graf. În desenul de mai
jos se arată care este reprezentarea corectă, F fiind o activitate fictivă:

A A F A
B sau
B B F

incorect corect

Figura 4
12. nu trebuie introduse dependenţe nereale (neprevăzute în tabelul de condiţionări).
Astfel, dacă în tabelul de condiţionări vom avea situaţia:
Tabelul 3
Activitate direct precedentă
Activitate
(condiţionări)
A -
B -
C A,B
D A

atunci reprezentarea:
A C

B D

Figura 5
 este incorectă, deoarece introduce condiţionarea, inexistentă în tabel, a activităţii D de
activitatea B. Reprezentarea corectă este:
A C

B D

Figura 6
13. să se folosească, pe cât posibil, numărul minim de activităţi fictive, pentru a nu
complica excesiv desenul. De exemplu, acelaşi efect ca în figura 6 putea fi obţinut şi prin
reprezentarea:
A
C

B D
dar am fi folosit o activitate fictivă în plus, inutilă.

Dacă două sau mai multe activităţi au aceeaşi Figura 7

activitate direct precedentă, de
exemplu A precede B şi A precede C, reprezentarea în graful-reţea va avea forma din
figura 8 (a). Arcele B şi C simbolizează două activităţi care nu pot începe decât după ce
s-a terminat activitatea A. Activităţile B şi C pot fi executate simultan. De asemenea
execuţia unei activităţi poate depinde de terminarea mai multor activităţi direct
precedente, de exemplu A precede C şi B precede C ca în figura 8(b). În această situaţie,
activitatea C nu poate începe, logic, decât după ce s-au terminat activităţile A şi B.
B A

A C

C B

(a) (b)

Figura 8

Proiectul dat prin tabelul 2, poate fi modelat, în reprezentarea activităţilor pe arce,

prin graful-reţea din figura 9, numerotat secvenţial.
A C
2
F
5
1 D
B 6
3
E G
4
 Numerotarea nodurilor permite să identificăm fiecare activitate, prin perechea de
noduri (de început şi sfârşit). De exemplu, activitatea D se identifică prin perechea (3,5),
activitatea E prin (3,4) etc.

Analiza proiectului

Analiza proiectului constă în determinarea duratei minime a proiectului,

determinarea intervalelor de timp în care poate avea loc fiecare din evenimentele
reprezentate prin noduri şi determinarea intervalelor de timp în care pot fi plasate
activităţile, astfel încât să se respecte toate condiţionările şi să obţinem timpul minim de
execuţie al proiectului.
Cele mai importante valori ce trebuie calculate după ce reţeaua a fost trasată sunt:
? cel mai devreme moment de începere a unui eveniment - este cel mai
apropiat (timp) moment la care un nod poate fi atins;
? cel mai târziu moment de realizare a unui eveniment - este cel mai
depărtat (timp) moment la care un nod trebuie atins pentru ca proiectul să se finalizeze la
data stabilită.
Cel mai devreme şi cel mai târziu moment sunt reprezentate, de obicei, in compartimente
corespunzătoare fiecărui nod astfel:
i
tt
tt Identificatorul evenimentului

Termenul cel mai târziu de

Termenul cel mai td realizare a evenimentului
devreme de
realizare a
evenimentului
Figura 10

Termenul cel mai devreme de realizare a evenimentului se face prin parcurgerea

normală a reţelei, începe de la nodul (unic) de start şi termină cu nodul (unic) de final.
Timpul care este considerat "cel mai devreme moment de realizare a nodului de început"
al proiectului se poate stabili arbitrar (de obicei este considerat zero). Momentul de
realizare a unui eveniment reprezintă un punct în timp şi nu o perioadă de timp. Aşadar,
dacă timpul este exprimat în săptămâni trebuie să existe o convenţie potrivit căreia
numărul de săptămâni ce apare într-un nod eveniment reprezintă fie începutul, fie
sfârşitul săptămânii respective. Dacă acest lucru nu este stabilit cu precizie, fiecare
membru al echipei poate interpreta diferit.
După ce se stabileşte momentul de realizare pentru primul nod, se selectează oricare din
nodurile imediat următoare şi se calculează cel mai devreme moment de realizare a
evenimentului fiecăruia din ele. Nu contează ordinea în care sunt alese nodurile
succesoare. Deoarece reţeaua nu conţine bucle, se poate stabili întotdeauna care este
nodul "următor", pentru care să se calculeze cel mai devreme moment.
Cel mai devreme moment de producere a evenimentului corespunzător nodului final al
reţelei reprezintă cel mai devreme moment posibil de realizare a proiectului.
De regulă, se stabileşte un termen limită de finalizare a unui proiect. In acest caz trebuie
să calculăm şi momentul cel mai depărtat în timp al producerii fiecărui eveniment, astfel
proiectul să poată fi încheiat la data stabilită.
De multe ori termenul final al proiectului este impus de factori externi, dar uneori este
stabilit ca fiind cel mai devreme moment de finalizare a proiectului.
Prin intermediul parcursului invers, se calculează, pentru fiecare nod, cel mai târziu
moment de producere a evenimentului corespunzător, astfel încât proiectul să fie încheiat
la data stabilită. Calculele încep cu cel mai târziu moment de finalizare a proiectului sau
cu data de încheiere impusă din exterior şi continuă, prin parcurgerea în sens invers a
reţelei, până la nodul de start al proiectului. Metoda este exact reversul parcursului
normal. Se începe de la nodul final şi se completează data finală a proiectului. Apoi, prin
parcurgere în sens invers, se calculează, pentru fiecare nod pentru care se cunosc
momentele de realizare a tuturor nodurilor succesoare, cel mai târziu moment de
producere a evenimentului corespunzător. Printr-o parcurgere metodică în sens invers, în
final, la toate nodurile se completează momentele de realizare.
În figura 11 a fost desenat graful asociat proiectului.

A 2 C 5 F
3 3 6 2 8 8 4

1 D 6
0 0 6 12 12

B 3 E 4 G
2 2 2 4 6 8 1

Figura 11
Termenele calculate pentru evenimente sunt utile în primul rând pentru calculul
 termenelor pentru activităţi, dar ele servesc şi pentru evaluarea stadiului de realizare al
proiectului, verificând dacă termenele de realizare pentru fiecare eveniment se află în
intervalul de fluctuaţie.
.
Printre avantajele metodei CPM (şi în general ale analizei drumului critic)
evidenţiem:
− determinarea cu anticipaţie a duratei de execuţie a proiectelor complexe;
− pe timpul desfăşurării proiectului permite un control permanent al execuţiei acestuia;
− explicitarea legăturilor logice şi tehnologice dintre activităţi;
− evidenţierea activităţilor critice;
− evidenţierea activităţilor necritice, care dispun de rezerve de timp;
− permite efectuarea de actualizări periodice fără a reface graful;
− oferă posibilitatea de a efectua calcule de optimizare a duratei unui proiect, după
criteriul costului;
− reprezintă o metodă operativă şi raţională care permite programarea în timp a
activităţilor ţinând seama de resurse.

Dezavantajele acestei metode sunt în principal:

− greutatea desenării grafului, fiind foarte greu de reprezentat exact toate condiţionările
din proiect, în condiţiile în care acestea sunt foarte complicate iar desenul trebuie să fie
destul de simplu şi clar încât să fie inteligibil şi deci util;
− chiar dacă se respectă toate regulile de construire a grafului, rămân încă destule
variante de desenare astfel încât două reprezentări ale aceluiaşi proiect făcute de doi
indivizi pot să nu semene aproape deloc.
− din cele de mai sus se vede că reprezentarea este greoaie chiar dacă toate
condiţionările ar fi de tipul "terminare – început" cu precedenţă directă, încercarea de a
forma graful în condiţiile existenţei şi a celorlalte tipuri de interdependenţe ducând foarte
repede la un desen extrem de încărcat şi greu de folosit.

Metoda "Just in Time"

Aceasta metodă este considerată de specialişti ca o condiţie importantă pentru obţinerea

unei organizări superioare a producţiei, iar aplicarea ei contribuie la reducerea costurilor de
producţie aferente stocurilor de materii prime, materiale, piese şi subansambluri.
Ea a apărut ca o replică la metodele clasice de organizare, care au la bază existenţa
stocurilor tampon, constituite în vederea contracarării diferitelor evenimente cu caracter negativ
care pot să apăra în derularea producţiei (opriri accidentale ale utilajelor, absenţa personalului,
desincronizări între ateliere, defecte de calitate etc.)
La baza metodei J.I.T. stă principiul reducerii la minimum sau eliminarea stocurilor de
materii prime, materiale, piese, subansamble şi producţie neterminată şi implicit reducerea
globală a costurilor aferente acestor stocuri, indiferent de volumul producţiei. Minimizarea
tuturor categoriilor de stocuri se face concomitent cu creşterea calităţii produselor.
Conform acestei metode trebuie să se producă numai ce se vinde şi exact la timp.
Implementarea metodei J.I.T. presupune realizarea a şase acţiuni fundamentale:
- amplasarea raţională a verigilor organizatorice cu scopul de a reduce costurile
aferente operaţiilor care nu creează valoarea ( în principal operaţiile de transport);
- reducerea timpilor de pregătire-încheiere în scopul realizării unui timp optim
de schimbare a seriei;
- realizarea unei fiabilităţi maxime a maşinilor în scopul reducerii costurilor
aferente staţionării determinate de căderile accidentale ale acestora;
- realizarea unei producţii de calitate superioară; realizarea activităţii de control
al calităţii după principiul „control total în condiţiile controlului selectiv”
- realizarea unei relaţii de parteneriat cu furnizorii;
- educarea şi formarea forţei de muncă utilizând cele mai eficiente metode.
Metoda J.I.T. se bazează pe principiul numit „producţia cu fluxuri trase” conform căruia toate
comenzile de fabricaţie trebuie transmise ultimului loc de muncă al procesului tehnologic (de
regulă montajul general), acesta transmiţând necesarul de piese şi subansambluri locului de
munca precedent şi aşa mai departe.
Prin acest mod de lucru, metoda J.I.T. se deosebeşte de sistemele clasice de producţie, care se
bazează pe principiul „producţia de fluxuri împinse” conform căruia piesele realizate la primele
locuri de muncă sunt împinse înainte, fără să intereseze daca ele vor intra imediat în fabricaţie sau
se vor stoca în magazii intermediare.
Metoda J.I.T. oferă multiple avantaje, care pot fi grupate astfel:
- reducerea costurilor prin reducerea stocurilor, reducerea rebuturilor, reducerea
timpului de munca şi reducerea modificărilor fată de proiectul iniţial;
- creşterea veniturilor prin îmbunătăţirea calităţii produselor şi creşterea
volumului vânzărilor.
- reducerea investiţiilor, atât prin reducerea spaţiilor de depozitat cât şi prin
minimalizarea stocurilor;
- îmbunătăţirea activităţii de personal; forţa de muncă este foarte bine pregătită,
motivată material, ataşată firmei şi responsabilă faţă de rezultatele muncii; toate aceste trăsături
determină creşterea productivităţii muncii.

1.6. TENDINŢELE ACTUALE ŞI DE PERSPECTIVǍ ÎN ORGANIZAREA

PRODUCŢIEI

În cadrul sistemelor avansate de producţie, sistemul de fabricaţie îşi schimbă modul de a

răspunde unor sarcini diverse de fabricaţie, în condiţiile de eficienţă şi competitivitate.
Sistemul flexibil de fabricaţie reprezintă un răspuns dat unor cerinţe specifice dar nu constituie o
soluţie universală aplicabilă în orice condiţii.
Sistemele de fabricaţie actuale reprezintă rezultatul unei evoluţii de peste 100 ani şi constituie un
mod de răspuns la modificările apărute în mediul economic în care activează.
Un sistem flexibil de fabricaţie este un sistem de producţie capabil să se adapteze la sarcini de
producţie diferite atât sub raportul formei şi dimensiunilor, cât şi al procesului tehnologic care
trebuie realizat.
Se consideră că un sistem flexibil de fabricaţie trebuie sa aibă următoarele caracteristici:
1. Integrabilitate;
2. Adecvare;
3. Adaptabilitate;
4. Dinamism structural.
În practică nu poate fi vorba de caracteristici absolute şi doar de anumite grade de integrabilitate
sau dinamism structural, deoarece nu pot fi atinse simultan toate aceste caracteristici.
Practica a evidenţiat trei stadii ale sistemelor flexibile de fabricaţie care diferă prin complexitate
şi arie de cuprindere astfel:
a) Unitatea flexibilă de prelucrare. Aceasta reprezintă de regulă o maşină complexă, echipată cu
o magazie multifuncţională, un manipulator automat care poate funcţiona în regim automat.
b) Celula flexibilă de fabricaţie. Aceasta este constituită din două sau mai multe unităţi flexibile
de prelucrare dotate cu maşini controlate direct prin calculator.
c) Sistemul flexibil de fabricaţie. Cuprinde mai multe celule de fabricaţie conectate prin sisteme
automate de transport, iar întreg sistemul se află sub controlul direct al unui calculator care
dirijează şi sistemului de depozitare, echipamentele de măsurare automată şi testare şi o
coordonare totală a subsistemelor economice prin intermediul calculatorului electronic.

Faţă de sistemele rigide de fabricaţie, cele flexibile prezintă următoarele avantaje:

- capacitate mare de adaptare la modificările survenite prin schimbarea pieselor de
prelucrat, având loc modificarea programelor de calculator şi nu schimbarea utilajelor;
- posibilitatea de a prelucra semifabricate în ordine aleatoare;
- autonomie funcţională pentru trei schimburi fără intervenţia directă a operatorului uman;
- utilizarea intensivă a maşinilor cu comandă numerică, a roboţilor şi a sistemelor automate
de transport şi control;
- posibilitatea de evoluţie şi perfectabilitate treptată în funcţie de necesităţile de producţie.
Dezvoltarea sistemelor flexibile de fabricaţie precum şi introducerea robotizării constituie direcţii
noi de organizare, inducând efecte importante asupra tuturor subsistemelor de producţie.
În introducerea noilor tehnologii robotizate cea mai mare importanţă o au activităţile de pregătire
organizatorică. S-a constatat că în multe cazuri fondul de timp al tehnologiilor robotizate este
folosit în proporţie de numai 50-55%. Această situaţie nu se datorează unor erori tehnologice
privind construcţia sau modul de operare al calculatorului, ci unei incorecte organizări şi
conduceri ale unităţilor de producţie. Aceasta înseamnă că pericolul modificărilor tehnologice nu
constă în efectul acestora asupra omului, ci mai curând în imposibilitatea acestora de a le
recunoaşte şi deci de a-i sesiza şi influenţa efectele.
Introducerea robotizării modifică situaţia financiară a unităţii industriale mărindu-i volumul de
mijloace fixe, îmbunătăţind condiţiile de producţie, ceea ce va duce la creşterea fiabilităţii
sistemelor operative, de execuţie şi de conducere.

1.7. PLANIFICAREA ACTIVITAŢILOR SPECIFICE LOCULUI DE MUNCǍ

Pentru programarea activităţilor specifice locului de muncă, este necesară cunoaşterea

următoarelor elemente:
- desenul de execuţie;
- volumul producţiei;
- semifabricatul folosit
- utilajul de care se dispune;
- calificarea personalului muncitor;
Desenul de execuţie trebuie să cuprindă toate datele şi indicaţiile necesare executării corecte a
piesei.

Volumul producţiei reprezintă cantitatea de piese ce trebuie fabricate într-un interval de timp şi
este unul dintre factorii principali care determină procesul tehnologic.

Forma şi dimensiunile semifabricatului determină tehnologia de execuţie.

În cadrul analizării unei tehnologii, trebuie să se ţină seama de posibilităţile reale de lucru ale
utilajului existent.

Calificarea personalului muncitor trebuie cunoscută şi utilizată raţional.

Categoria de încadrare a lucrării se va stabili în concordanţă strictă cu complexitatea lucrărilor ce
trebuie efectuate de fiecare muncitor la locul de muncă. Fiecare operaţie va fi repartizată
muncitorului care are calificarea corespunzătoare lucrării respective.

Lansarea în fabricaţie
Lansarea în fabricaţie reprezintă acea etapă în care se elaborează şi se transmite
subunităţilor de producţie documentaţia referitoare la materiile prime, materiale tehnologice,
cheltuielile de muncă vie pe operaţii, pe comenzi etc., care vor sta la baza realizării programelor
de producţie.
Lansarea în fabricaţie se corelează cu activitatea de programare propriu-zisă pe care o
succedă.
În cadrul acestei etape se întocmesc o serie de documente care conţin informaţii concrete
şi riguroase în legătură cu normele de timp, cu normele de managementul întreprinderii si
consumul de materii prime. Principalele documente care se întocmesc în cadrul lansării în
fabricaţie sunt următoarele:
a) bonuri de materiale;
b) bonuri de lucru pe operaţie sau piese;
c) borderoul de manoperă;
d) borderoul de materiale;
e) fişa de însoţire a piesei sau a produsului;
f) graficul de avansare a produsului.

a) Bonurile de materiale permit procurarea materiilor prime şi materialelor necesare şi

reprezintă documente justificative de ieşire a materialelor. Ele sunt utilizate pentru a se ţine
contabilitatea materialelor şi permit repartizarea costurilor materiale pe diverse activităţi, produse
etc. în cadrul contabilităţii analitice.
b) Bonurile de lucru sunt stabilite pentru muncitor şi indică:
- operaţiile necesare;
- timpul afectat operaţiilor;
- utilajul pe care se lucrează;
- muncitorul care execută operaţia.
Acesta permite stabilirea salariului personal, repartizarea costurilor cu salariile pe diverse
produse şi controlul timpului de lucru.
 c) Fişa de însoţire însoţeşte produsul în cursul fabricaţiei, de la prima până la ultima
operaţie. Ea arată posturile de lucru succesive şi indică diversele operaţii ce se efectuează asupra
produsului.
d) Graficul de avansare a produsului – în acest grafic se prezintă timpul şi posturile de
lucru. Din grafic reies termenele, timpii prevăzuţi şi posturile de lucru corespunzătoare.
Graficul este utilizat pentru:
- stabilirea programului general de fabricaţie ţinând cont de disponibilul de mijloace de
producţie;
- stabilirea planului de încărcare a fiecărui post de lucru şi a fiecărui atelier;
- controlul înaintării produsului;
- stabilirea unor măsuri corective dacă apar întârzieri.

CAPITOLUL II
MANAGEMENTUL PROCESĂRII PRODUCŢIEI VEGETALE

2.1. Alocarea factorilor de producţie

Multitudinea proceselor de producţie ce au loc în fermele agricole necesită atragerea unui număr
mare şi tot mai diversificat de resurse.
Resursele de producţie reprezintă potenţialul natural, material, financiar şi uman de care poate
dispune ferma agricolă la un moment dat şi care exprimă posibilităţile ei de dezvoltare. Resursele
considerate, ca atare, au un caracter static, rolul lor începând să se manifeste din momentul în
care sunt angrenate în procesele de producţie sub acţiunea muncii umane, devenind astfel factori
de producţie. Ca atare, prin factor de producţie se înţelege o componentă a ansamblului de
elemente ce participă nemijlocit la obţinerea diverselor produse agricole. În cadrul factorilor de
producţie sunt incluse mijloacele de muncă, obiectele muncii, forţa de muncă, acţiunea lor
 conjugată ducând la obţinerea produselor agricole cu grad diferit de eficienţă, în funcţie de
provenienţa resurselor, combinarea şi utilizarea raţională a factorilor.
Majoritatea factorilor de producţie consumaţi în procesele de muncă sunt purtători de costuri, pe
care le transmit integral sau parţial asupra produselor obţinute. Factorii de producţie purtători de
costuri constituie factori economici, spre deosebire de factorii naturali- precipitaţiile, temperatura,
umiditatea etc. – care, deşi participă la desfăşurarea proceselor de producţie, nu grevează
rezultatele prin costuri. Caracterul dinamic al factorilor economici, în opoziţie cu cel static al
resurselor, se manifestă prin transformările pe care factorii le suferă (integral sau parţial) în
procesele de producţie.
Caracterul polifactorial al proceselor de producţie din fermele agricole şi gama largă a factorilor
participanţi impune, în vederea valorificării lor raţionale, cunoaşterea acţiunii lor, a legăturilor
cauzale dintre factori şi producţie, precum şi interacţiunea dintre ei. Aceasta se poate realiza
recurgând la clasificarea lor după diferite criterii: raportul care se formează între volumul
factorilor consumaţi şi volumul producţiei obţinute, participarea la una sau mai multe activităţi de
producţie etc.
O clasificare a factorilor de producţie, la nivelul fermei agricole, cu implicaţii asupra costurilor
este aceea privind volumul de factori consumaţi în funcţie de volumul producţiei obţinute. Astfel,
factorii pot fi ficşi şi variabili.
Factorii ficşi determină cheltuielile fixe, care sunt relativ independente de felul, volumul şi
intensivitatea activităţilor de producţie desfăşurate. Factorii ficşi au o durată de folosire mai mare
de un an, iar transmiterea valorii lor asupra producţiei se face în mai mulţi ani. Ei sunt consideraţi
factori greu de modificat de la un an la altul, adică factori ireversibili pentru perioada de un an.
Factorii variabili, la rândul lor, determină cheltuieli variabile, al căror nivel depinde direct de
volumul producţiei, păstrând pe unitatea de produs (tona de grâu, hl lapte etc.) un nivel mai mult
sau mai puţin constant. Factorii variabili au o durată de folosire, de obicei, de un an (un ciclu de
producţie) şi îşi transmit, de regulă, întreaga valoare asupra producţiei.
Cu cât un factor are un caracter mai stabil în decursul timpului, cum sunt de pildă construcţiile,
lucrările de îmbunătăţiri funciare, plantaţiile de pomi şi vie etc, cu atât este mai ireversibil, în
sensul că este mai greu de modificat în destinaţia sa. Deciziile privind asigurarea unităţii agricole
cu asemenea factori trebuie luate cu mult discernământ. Spre deosebire de factorii ficşi, factorii
variabili, cum sunt, de exemplu, îngrăşămintele, al căror volum este proporţional cu cel al
producţiei, pot fi modificaţi cu destulă uşurinţă, existând posibilitatea adoptării unor noi decizii,
care să amelioreze eventualele defecte ale deciziilor anterioare referitoare la utilizarea factorilor
de productie.

2.1.1. Principiile de utilizare a factorilor de producţie

Desfăşurarea eficientă a activităţilor în fermele agricole necesită ca asigurarea cu resurse de
producţie, combinarea şi alocarea lor să fie astfel făcută încât să ducă la:
- valorificarea integrală a capacităţii de producţie a unităţii;
- obţinerea unor cantităţi sporite de produse pe hectar şi animal furajat, cu cheltuieli cât mai reduse
pe unitatea de produs;
- creşterea continuă a randamentului resurselor utilizate prin aplicarea tehnologiilor moderne, a
mijloacelor tehnice perfecţionate şi a nepoluării mediului prin reziduuri.
Având în vedere aceste cerinţe, în faţa specialiştilor din unităţile agricole se ridică o serie
de probleme cu caracter tehnic şi economic referitoare la opţiunile privind utilizarea resurselor de
producţie, şi anume:
- precizarea cantităţilor optime de resurse variabile ce trebuie alocate pe unitatea de producţie
 (hectar, animal furajat) pentru a realiza producţii ridicate şi rentabile, prin utilizarea eficientă a
tuturor resurselor, atât în situaţia în care resursele pot fi procurate în cantităţi suficiente, cât şi în
cazul în care există unele limitări în procurarea lor;
- stabilirea proporţiilor în care trebuie combinate resursele, pentru a se asigura fie obţinerea unor
niveluri de producţie cu cheltuieli minime, fie realizarea unui asemenea nivel de producţie care să
ducă la un profit maxim;
- determinarea celui mai eficient mod de repartizare pe activităţi a resurselor polivalente aflate în
unitatea agricolă în cantităţi limitate.
Obţinerea produselor agricole poate avea loc prin intermediul unor combinaţii foarte
variate de factori, în raport cu condiţiile concrete şi posibilităţile unităţii. Factorii de producţie, în
diversele lor combinaţii, dau rezultate diferite, atât sub aspectul producţiilor considerate din punct
de vedere fizic, cât şi al costurilor şi al beneficiilor.

Echilibrul care se realizează între diferite categorii de factori influenţează randamentul lor
de utilizare, permiţând manifestarea, într-un grad mai mare sau mai mic, a efectului de sinergie.
Posibilităţile largi de combinare a factorilor, efectele diferite pe care le generează, atrag după sine
necesitatea cunoaşterii modului în care factorii se comportă în diversele lor combinaţii.
Specialiştii pot obţine asemenea informaţii din rezultatele cercetărilor de la staţiunile zonale de
cercetări, precum şi pe baza experienţelor efectuate în înseşi unităţile agricole.
În adoptarea deciziilor privind combinarea resurselor este necesar să se aibă în vedere
faptul că în procesul de producţie între resurse pot exista raporturi de complementaritate şi de
substituabilitate.
Resursele aflate în relaţii de complementaritate nu pot fi utilizate în procesul de producţie
decât considerate împreună (de exemplu tractor-carburant, efective de animale - furaje, combină -
mecanic agricol). În cazul în care resursele respective se combină în proporţii fixe (1 tractor – 1
mecanizator), complementaritatea se consideră perfectă.
Resursele care în procesul de producţie se pot înlocui între ele, în parte sau în totalitate, se
află în relaţii de substituabilitate. Resursele substituabile se pot înlocui în proporţii constante sau
în proporţii variabile. În cazul substituirii în proporţie constantă, resursele se pot înlocui reciproc
într-o proporţie care rămâne constantă, indiferent de volumul folosit din fiecare. Un exemplu în
această privinţă îl constituie furajele. De pildă 1 kg de orz din raţie poate fi înlocuit cu o anumită
cantitate de porumb boabe, având în vedere valoarea lor nutritivă şi considerând că nu se schimbă
calitatea furajelor. Proporţia de substituire între orz şi porumb este constantă, indiferent de
ponderea lor în raţie putându-se merge până la înlocuirea totală a uneia din raţie, în funcţie de
posibilităţile de aprovizionare şi de costuri, fără ca nivelul producţiei să se modifice. Dacă în
procesul de producţie o resursă se poate înlocui în totalitate prin alta se consideră că
substituabilitatea este perfectă. În fermele agricole mai frecventă este situaţia substituirii
resurselor în proporţie variabilă. De exemplu, proporţiile de înlocuire dintre îngrăşămintele cu
azot şi cele cu fosfor, pentru o anumită cultură, variază în funcţie de doza alocată la unitatea de
suprafaţă, de substanţele nutritive din sol şi de cerinţele plantelor. De menţionat că în acest caz
înlocuirea este foarte limitată.
Substituirea resurselor se face pe baza cunoaşterii proporţiei (raportului) lor de substituire
considerat sub două aspecte – fizic şi valoric. (Ce cantitate dintr-un factor poate înlocui o unitate
de măsură din alt factor pentru o unitate de producţie sau câţi lei dintr-un factor pot înlocui un leu
din alt factor pentru o unitate de producţie).
Pentru fundamentarea temeinică a deciziilor se impune ca aspectul fizic al substituirii să
fie neapărat completat şi cu aspectul valoric, în sensul luării în considerare a costului resurselor
 care se substituie. Recurgerea la costurile unitare ale resurselor permite aprecierea efortului
economic solicitat de diferitele variante de substituire şi facilitează opţiunile conducerii pentru
soluţiile care sunt mai economice în condiţiile concrete date, privind obţinerea aceluiaşi volum de
producţie.
În soluţionarea problemelor privind asigurarea cu resurse şi utilizarea lor interesează şi
modul de comportare a nivelului producţiei la variaţia alocărilor de resurse pe unitatea de
producţie (hectar, animal furajat).
În general, între alocarea succesivă, suplimentară de resurse şi rezultatele de producţie,
exprimate prin sporul de producţie obţinut, pot exista mai multe tipuri de relaţii, care se
deosebesc prin modul în care producţia (sporul) reacţionează la alocarea succesivă a unei unităţi
de resursă. Dintre acestea mai semnificative sunt următoarele:
- creşteri constante, caracterizate prin sporuri constante de producţie pentru fiecare unitate de
resursă alocată succesiv;
- creşteri progresive, în care alocarea succesivă a câte unei unităţi de resursă atrage după sine
sporuri de producţie mereu crescânde;
- creşteri regresive, caracterizate prin aceea că fiecărei unităţi de resursă alocată succesiv îi
corespund sporuri de producţie din ce în ce mai reduse.

Protecţia mediului
Utilizarea resurselor şi protecţia mediului, în condiţiile luptei pentru un profit cât mai
mare, s-a dovedit a fi o acţiune foarte complexă, care a dus de cele mai multe ori la degradarea
mediului şi care în multe zone agricole poate fi considerată ca o criză ecologică. Sunt puse în
pericol resurse vitale ca: apa, aerul, flora, fauna etc.

Conferinţa de la Rio de Janeiro din 1992 a reuşit să tragă un semnal de alarmă privind situaţia
degradării mediului şi să definească un Program de cooperare internaţională pentru dezvoltarea în
secolul al XXI-lea, numit şi „Agenda XXI”. Programul cuprinde 4 capitole, şi anume: capitolul
1 se referă la: combaterea sărăciei, schimbarea modelelor de consum, creşterea demografică,
protecţia mediului, problematica aşezărilor urbane aglomerate; capitolul 2 se referă la: consumul
şi gospodărirea resurselor, protecţia aerului, solului, protecţia şi gospodărirea apelor, combaterea
despăduririlor, a deşertificării, secetei, dezvoltarea montană, utilizarea în siguranţă a produselor
chimice toxice şi gospodărirea deşeurilor; capitolul 3 se referă la rolul grupurilor sociale în
problematica ecologică internaţională: organizaţii de femei, copii, tineri, a celor guvernamentale,
a tehnicienilor, autorităţilor locale, sindicatelor, oamenilor de stat etc.; capitolul 4 se ocupă de
implementarea progresului tehnic şi economic, transferul de tehnologie, educaţia publică,
competenţa diferitelor organizaţii, legislaţia internaţională acordată la protecţia mediului.
În susţinerea acestui concept s-au stabilit convenţii internaţionale pentru: cooperări
bilaterale, regionale sau globale; controlul poluării; a$inistrarea riscurilor legate de mediul
înconjurător; conservarea resurselor.
Există şi mecanisme regionale sub egida ONU, care urmăresc problematica mediului.
Legislaţia internaţională a fost de asemenea acordată la acest deziderat. Prin Programul de la
Montevideo se urmăreşte, în acest context, dezvoltarea şi revizuirea periodică a legislatiei
privind mediul înconjurător.
Se pune problema nu de a nu folosi resursele naturale, ci de a fi împiedicată risipa acestor
resurse şi consumul acestora neraţional.
Astăzi se impune ca orice strategie de dezvoltare să se realizeze nu prin distrugerea
naturii, ci prin atragerea ei de partea omului şi în slujba lui. Trebuie găsită formula prin care cel
 care abuzează de consumul de resurse şi de mediul natural să plătească toate cheltuielile pentru
refacerea factorilor de mediu.
Stabilirea unor măsuri de încadrare a fermelor agricole în anumite limite de utilizare a
factorilor, astfel ca reziduurile din sol să poată fi controlate a fost un prim pas în protecţia
mediului. Transpunerea acestor măsuri în practică s-a dovedit însă destul de dificilă, în condiţiile
unei concurenţe în care reducerea nivelului de intensificare a factorilor poate duce la faliment.
Pentru ca să nu se producă micşorarea profitului la nivelul fermei, s-a pus problema acordării de
prime compensatorii de acoperire a profitului, care este diminuat prin reducerea nivelului
factorilor de producţie, în special de îngrăşăminte şi pesticide.
Cercetarea ştiinţifică a avut şi are un rol important în această direcţie prin descoperirea de
tehnologii de cultură cu un nivel de poluare foarte mic. Dintre aceste descoperiri menţionăm:
aplicarea îngrăşămintelor în funcţie de elementele nutritive din sol şi capacitatea de absorbţie a
plantelor; recurgerea la pesticide sistemice; obţinerea de noi soiuri şi hibrizi de plante. Desigur că
descoperirea cea mai de efect, cu implicaţii încă neelucidate în totalitate, o constituie soiurile
modificate genetic, de exemplu pentru a fi rezistente la anumiţi dăunători sau boli.
În unele ţări are loc intervenţia statului pentru protejarea mediului prin încurajarea
nefolosirii sau a utilizării mai raţionale a substanţelor cu risc mare de poluare. Un exemplu este
practicarea de taxe fiscale mai mici pentru benzina fără plumb faţă de cea cu plumb; acordarea de
la buget de subvenţii unor întreprinderi industriale pentru achiziţionarea de tehnici şi tehnologii
mai puţin sau deloc poluante; aplicarea de amenzi celor care poluează mediul, care însă, de cele
mai multe ori, au un nivel simbolic şi s-au dovedit ineficiente pentru atingerea obiectivelor în
domeniul poluării.
În perspectiva aderării la Uniunea EURpeană câteva obiective sunt necesare de îndeplinit
în perioada de preaderare a ţării noastre, şi anume:
- perfecţionarea managementului mediului;
- creşterea conştientizării populaţiei;
- îmbunătăţirea nivelului de pregătire a oficialităţilor;
- furnizarea de ajutor logistic de către Uniunea EURpeană pentru Ministerul Agriculturii, Pădurilor
şi Dezvoltării Rurale.

3. Teoria organizării optime a întreprinderii agricole

3.1.Teoria neoclasică a producţiei

O întreprindere agricolă dispune de o serie de mijloace de producţie (mărfuri, servicii,

drepturi). Cu ajutorul dotării cu mijloace de producţie fermierul de regulă poate să producă un
număr mai mare de produse de exemplu: diferite cereale, cartofi, sfeclă de zahăr, lapte, carne de
porc, carne de vită şi altele. În funcţie de felul şi volumul producţiei, mijloacele de producţie se
folosesc în volume şi cantităţi diferite. Deoarece stocul de producţie a unei întreprinderi este
limitat, conducătorul unităţii trebuie să decidă care dintre produse să le producă în cadrul
întreprinderii pe care o conduce. Specificul direcţiei de producţie ales se răsfrânge asupra
realizării scopurilor subiective ale conducătorului. Moduri diferite de organizare ale întreprinderii
duc la venituri diferite, necesită timp de muncă şi capital diferit şi satisfac scopurile neeconomice
ale conducătorului în mod diferit. Problema conducătorului întreprinderii constă în găsirea acelei
modalităţi de organizare care, raportată la volumul mijloacelor de producţie pe care le are la
dispoziţie, să-i satisfacă necesităţiile subiective economice şi neeconomice cât mai bine. Pentru
aceasta trebuie căutate legile după care să se combine factorii de producţie astfel încât să se
obţină o organizare optimă a întreprinderii.
Pentru obţinerea acestor legi (reguli) după care fermierul îşi organizează modul de acţionare şi
hotărîrile în sens economic trebuie să ne ocupăm intensiv cu interrelaţiile în producţia agricolă.
Cu cercetarea şi exploatarea se ocupă teoria producţiei agricolă, denumită pe scurt şi teoria
producţiei. Scopul acestei teorii este găsirea unui sistem închis şi lipsit de contradicţii de enunţuri
despre interrelaţiile în producţia agricolă. Din acest sistem de enunţuri se deduc legi în
conformitate cu care trebuie să acţioneze fermierul dacă vrea să obţină o organizare optimă a
întreprinderii. În prezentarea legăturilor din cadrul producţiei, precum şi de abstracţii şi idealizări,
cu alte cuvinte se simplifică realitatea în scopul obţinerii unei imagini transparente a
interrelaţiilor din întreprinderea agricolă.
Şi teoria neoclasică a producţiei agricole pleacă de la analiza interrelaţiilor din
întreprinderea agricolă, de la o imagine simplificată a relaţiilor economice. Enunţurile care
urmează privind organizarea optimă a unei întreprinderi agricole sunt legate de următoarele
premise:
- Conducătorul negociază în deplină concordanţă cu prevederile stabilite.
Se pleacă de la premisa că posedă cunoştinţe temeinice asupra stării şi dezvoltării ca şi în
domeniul tehnicii şi al economiei. Probleme des întâlnite şi considerate esenţiale în economia
reală, ca nesiguranţa şi riscul, în teoria producţiei nu sunt luate în consideraţie
- Funcţia conducătorului este de a maximiza profitul.
Alte scopuri ale fermierului ca de exemplu ; timp liber suficient, cât mai puţine credite,
flexibilitate ridicată în organizarea întreprinderii, influenţă personală şi prestigiu, pot fi
satisfăcute doar la un nivel inferior. Şi această presupunere a teoriei producţiei este o simplificare
a imaginii faţă de realitate. Aşa de exemplu, venituri ridicate şi dorinţa de a avea cât mai mult
timp liber nu sunt independente una faţă de alta.
- Dimensiunea timp nu este luată în consideraţie.
În economia reală fiecare tip de producţie se desfăşoară într-o anumită unitate de timp şi nu – ca
şi de teorie presupus - într-un anumit moment. Procese de adaptare a întreprinderii cum ar fi,
mărirea efectivului de vaci cu lapte la o anumită dimensiune necesită timp. Acest mod de a privii
teoria este static. Teoria producţiei neglijează aceşti factori importanţi de influenţă.
- Împărţirea după bunul plac a produselor şi a mijloacelor de producţie.
Această premisă nu corespunde în toate cazurile cu realitatea economică. Aşa de exemplu
seminţele, îngrăşămintele pot fi împărţite după bunul plac, în schimb forţa de muncă şi maşinile
agricole pot fi împărţite numai în mod limitat, iar alte produse de exemplu (tauri) pot fi produse
numai ca un întreg. Aceste premise reprezintă faţă de realitate o simplificare impusă şi de faptul
că deciziile prezente ale fermierului sunt dependente de cele trecute iar cele viitoare de cele
prezente.
- Activitatea fermierului – o adaptare la legile pieţei.
Aceasta înseamnă că fermierul, ca şi producător pe de o parte şi consumator în cea ce priveşte
mijloacele de producţie, spre deosebire de monopolist, are influenţă asupra evoluţiei preţurilor.
Pentru calculele sale preţurile sunt constante. Gradul relativ ridicat de abstracţie al presupunerilor
pe care se bazează teoria producţiei rezultă şi din premisele menţionate anterior. Ca urmare
principiile pentru stabilirea unei organizaţii optime a întreprinderii nu pot corespunde în toate
punctele situaţiei decizionale reale ale fermierului. Aceasta are ca urmare faptul că cei care
practică au anumite rezerve faţă de rezultatele şi abordările teoretice. Pe de altă parte însă această
simplificare are avantajul că permite o viziune cât mai clară într-un sistem raţional închis, şi
conduce la rezultate concrete. Aplicată corect teoria producţiei este de mare ajutor pentru
sistemul decizional real.

3.2. Teoria neoclasică şi liniară (consideraţii privitoare la structura procesului de producţie)

vezi NAYLOR (1966)

3.3. Teoria neoclasică şi intensitatea specială

Planificarea utilizării optime a factorilor

Această planificare poate fi rezolvată de regulă ca o problemă parţial izolată, fără a necesita o
determinare simultană a organizării optime a întregii întreprinderi, pentru cazurile în care factorii
de producţie sunt aleatori separabili sau procurabili, deci sunt factori de producţie variabili.
Optimă este mulţimea utilizării factorilor care duc la un venit maxim, plecând de la premisa că
acest venit reprezintă pentru cel care planifică singura funcţie scop.
Pentru aceasta ne sunt date 2 metode de rezolvare ale acestei probleme de planificare:
- Compararea metodelor tehnologice
- Analiza funcţiei de producţie
Compararea tehnologiilor, metodic este relativ simplu: se stabileşte pentru diferitele tehnologii
amortismente după care se alege acea tehnologie din care rezultă pe unitatea de planificare un
amortisment maxim, sau acea tehnologie care implică costuri minime. Tehnologiile sunt marcate
pe de o parte prin mulţimea utilizărilor factorilor de producţie şi prin cheltuielile ce rezultă din
modalităţile de utilizare şi pe de altă parte prin venit, care şi el depinde de modul de combinare al
acestor factori. În cazul factorilor limitativi, metoda cumpărării tehnologiilor este singura metodă
pentru determinarea mulţimii optime de utilizare a factorilor. În cazul factorilor substituibili –
când mulţimile utilizărilor pot fi variate aleator – mulţimea infinită a alternativelor de planificare
(combinarea factorilor) nu poate fi în mod exact ci doar aproximativ satisfăcută de numărul
limitat al punctelor (tehnologiilor de producţie). Această aproximare este considerată
satisfăcătoare pentru rezolvarea problemelor reale ce apar în planificarea întreprinderilor.

3.3.1. Funcţiile de producţie

Denumim plan de producţie orice combinaţie de factori de producţie şi a veniturilor rezultate. Un

plan de producţie este atunci tehnic eficient, când se obţine cu numărul dat de factori venituri
maxime şi mulţimea de utilizări a diferiţilor factori este redusă la minim. Funcţia de producţie
descrie totalitatea planurilor de producţie eficiente.
In forma ei generală Y= f (v1,v2,.....,vn) funcţia producţie repartizează fiecărei combinaţii a
mulţimii de utilizare a factorilor (v1, v2.....,vn) un anumit venit (Y) cu eficienţă tehnică. De aceea
funcţia producţie la producţii biologice trebuie să conţină şi toţi factorii asupra cărora
conducătorul întreprinderii nu are nici o influenţă, cum sunt factorii climatici şi alţi factori
naturali, de sediul întreprinderii, calitatea solului, gradul de atac al bolilor şi dăunătorilor etc.
Din această funcţie producţie în forma ei generală se pot obţine funcţii de producţie
parţiale, care descriu modificările venitului determinate de variaţia mulţimii de utilizare a unui
singur factor de producţie, ceilalţi (n-1) factori rămânând constanţi. Funcţiile producţie parţiale
au forma : Y= f (v1) ; pentru v2, v3.....vn= constant
Ca exemplu se ia funcţia producţie a utilizării azotului în descrierea unei asemenea funcţii
producţie parţiale. Utilizarea azotului foloseşte ca exemplu din 2 motive:
1.Cantitatea de azot utilizată reprezintă un factor decisiv pentru valoarea venitului. Deoarece
azotul mineral din sol nu poate fi acumulat pentru mai multe perioade de vegetaţie, nu este
posibilă obţinerea unui echilibru între exces şi deficit. Astfel apare cu regularitate an de an
problema planificării utilizării azotului, planificare care influenţează radical rentabilitatea
gospodăriei
2. Gradul de utilizare al azotului reprezintă nu numai o problemă a gospodăriei individuale ci în
acelaşi timp o problemă ecologică: o doză în exces afectează calitatea apei potabile datorită
infiltrării în pânza freatică. Din acest motiv va trebui să ne ocupăm tot mai intensiv cu problemele
legate de fertilizare (legi privitoare la conţinutul îngrăşămintelor şi modul lor de utilizare).

3.3.2. Cuantificarea funcţiei producţie

Pentru a ne putea folosi de funcţia producţie în probleme de planificare trebuie

cuantificate dependenţele funcţionale (f). Teoretic cuantificarea poate fi efectuată pe două căi:
- analitic
- statistic
În cuantificarea analitică trebuie definit fără echivoc modul de acţionare al factorului de producţie
asupra venitului prin intermediul unei funcţii cantitative. În cazul proceselor chimice şi fizice
această cuantificare este în mare posibil; în cazul proceselor biologice care sunt supuse unor
mecanisme de reglare, această cuantificare nu este posibilă, motiv pentru care până în momentul
de faţă nu s-a reuşit o cuantificare analitică a funcţiei producţie pentru procesele biologice.
Pentru cuantificarea statistică se începe cu stabilirea pe cale experimentală a recoltei la care un
factor va fi utilizat în cantităţi diferite iar ceilalţi factori de producţie vor fi menţinuţi constanţi.
Prin metoda pătratelor minime se aproximează o ecuaţie de regres. În acest scop trebuie
prestabilită natura funcţiei, de regulă se folosesc funcţii producţie de gradul 2. O astfel de
producţie parţială aproximată statistic nu explică procesele de formare ale venitului în producţia
vegetală, ci le privesc ca pe un “black box” (cutie neagră). Funcţia descrie doar, cum se manifestă
în condiţii experimentale exact definite la variaţia unui factor de producţie. Funcţia astfel stabilită
este valabilă numai pentru condiţiile experimentale date şi nu este transferabilă în timp, spaţiu sau
asupra altui sistem fără alterarea rezultatelor. Din acest motiv, alături de faptul că activitatea
experimentală necesită un efort şi investiţii ridicate, domeniul de aplicare al acestei funcţii
parţiale ca şi instrument de planificare este foarte restrâns. De regulă pe această cale se rezolvă
probleme de politică agrară, pentru rezolvarea problemelor de planificare în gospodăriile
individuale. Analiza funcţiei de producţie nu este o metodă aplicabilă .

3.3.3. Analiza funcţiei de producţie

Pentru planificarea optimă a intensităţilor speciale a a$inistrării azotului, de exemplu:
grâu de iarnă, se pleacă de la următoarele premise.
 Sunt date:
- Funcţia de producţie parţială, pentru condiţii exact definite:
Y= 24,1+0,4053 N-0,00119N2
Y= producţia de grâu (G) în dt/ ha
N= cantitatea de azot a$inistrată în kg/ ha
- Preţuri şi costuri:
py= 25$/dt grâu (G)
py = Venitul marginal (= preţ – costurile suplimentare) pentru fiecare unitate de produs
următoare
qn= 1,20 $/ kg
qn = costuri marginale ale factorului utilizat (= preţ plus costuri legate cu transportul)
FK = 900 $/ha
FK = costuri variabile a factorilor de producţie menţinuţi constanţi în $/ha

- Scopul functiei
Maximizarea venitului
Funcţia scop poate fi scrisă :
(2) VN = Y(N) x py – N x qn – FK → max !
VN = venitul net / ha grâu (G) în $/ha
Y(N)= producţia de grâu (G) în dependenţă cu cantitatea de azot a$inistrată
(funcţia de producţie) în dt/ha
py = venitul marginal pentru 1 dt grâu (G) în $/dt
N = cantitatea de azot a$inistrată în kg/ha
qN = costurile marginale ale azotului a$inistrat în $/kg
FK = costurile variabile ale factorilor de producţie suplimentar utilizaţi
menţinuţi constanţi în $/ha
La un venit maxim trebuie derivata 1 a funcţiei venit să fie 0
(3) dG/dN = dY(N)/dN x py - qN = 0
sau reformulată
(31) dY(N)/dN = qN/py
Exprimată verbal condiţia pentru maximizarea venitului adus de factorul întrebuinţat sună astfel:
cantitatea optimă de azot a$inistrată este atunci atinsă când venitul marginal monetar este egal cu
costurile marginale ale factorului utilizat.
Din condiţia optimă (31) rezultă factorul utilizat planificat.
(4) 0,4053 – 0,00238N = 1,20/25
Nopt = 150,13 kg/ha
Prin introducerea azotului în funcţia de producţie rezultă producţia planificată.
(5) Yopt = 24,1 + 0,4053 x150,13 – 0,00119 x (150,13)2
Yopt =58,13 dt/ha
Dacă introducem N şi Y în ecuaţia marjei brute de acoperire a cheltuielilor obţinem :
MAC = 58,13 x25 –150,13 x1,20 - 900
MAC = 373,09 $

3.3.4. Investigaţia intensităţilor speciale (cazuri particulare)

Contingentele, restricţiile sau lipsurile mijloacelor băneşti pot să împiedice o întreprindere să

epuizeze limitele economice, orientate în funcţie de preţurile factorului utilizat. În caz de
 contingente şi restricţii privind limitarea utilizării precum şi la limitări ale bugetului se pun
următoarele întrebări:
1. Dacă limitarea exogenă a modului de utilizare a factorului este economic relevantă.
2. Repartizarea mijloacelor de producţie raportate la posibilităţile de utilizare, in cazurile în care
există un număr de posibilităţi de utilizare superior numărului limitat de mijloace de producţie.
3. Care este valoarea marginală a contingentului sau altfel exprimat care este preţul maxim pe care
întreprinderea îl poate oferi la o posibilitate limitată de achiziţionare.
Soluţionarea acestor întrebări se efectuează în modul următor:
1. Găsirea cantităţilor de utilizare economic optim orientate la preţuri.
2. Studiul comparativ al acestor cantităţi (E0) raportate la cantităţile de utilizare disponibile (Ev).
2.1. Dacă Ev = E0 calcul este terminat.
2.2. Dacă Ev< E0 trebuie determinat:
a) Modul în care cantităţile de utilizare disponibile să fie repartizate pe modalităţile de
utilizare probabile. O repartizare optimă se obţine atunci când veniturile marginale pentru toate
posibilităţile de utilizare sunt egale.
b) Valoarea marginală a limitării utilizărilor. Din ea deducem volumul maxim de cheltuieli
pe care îl poate efectua întreprinderea pentru cazul în care ar apărea posibilităţi de extindere prin
cumpărare (mijloace fixe). Valoarea marginală (valoarea economică) a unui factor de producţie
divizibil este egală cu productivitatea marginală.

3.3.4. Limitarea a$inistrării îngrăşămintelor

Exemplul 1:

Întreprinderea 1. cultivă 20 ha cu grâu. Întreprinderii i se pun la dispoziţie:

Cazul a) 500 kg N
Cazul b) 3000kg N
Cazul c) 5000 kg N

Funcţia de producţie este următoarea:

YG = 31,34 + 0.5 NG – 0,0015 N2G
în care:
YG = producţia de grâu (dt/ha)
NG = cantitatea de azot a$inistrată culturii grâului (kg/ha)
În afară de acestea mai sunt date:
Preţ grâu: PG = 50 $/dt
Preţ azot qN = 1,90 $/kg

Cantitatea optimă a$inistrată rezultă din condiţiile optime “venit marginal este egal preţul
factorului ”. Formularea generală este:
dY/dx * Py = qx
În cazul nostru:
DYG/dNG = (0,5 – 0,003 N) x 50 = 1,90 ⇒ NG = 154 kgN /ha
Optim, cele 20 de ha cultivate cu grâu necesită 3080 kg de azot.
Valoarea marginală a N-lui poate fi calculată în momentul în care introducem cantitatea
contingentată în funcţia venitului marginal.
Cazul a): Ne sunt puse la dispoziţie 25 kg N/ha
(0,5 – 0,003 x 25) x 50 = 21,25 $/kg
Cazul b): Ne sunt puse la dispoziţie pentru 20 ha cultivate cu grâu 3000 kg N. Cantitatea
alocată este mai mică decât cantitatea optimă. Valoarea marginală a azotului a
scăzut considerabil. El se ridică încă la valoarea de 2,50 $/kg.
Cazul c): Ne sunt puse la dispoziţie pentru 20 ha cultivate cu grâu 5000kg N. Cantitatea
alocată este mai mare decât cantitatea optim economică. Contingentul pus la
dispoziţie nu se consumă, şi prin aceasta nu se produce efectul scontat.
Exemplul 2:

Întreprinderea 2. cultivă o suprafaţă (calitatea solului este aceeaşi ca şi în întreprinderea 1.) de 10

ha cu grâu şi 10 ha cu porumb siloz. Întreprinderea 2. se supune aceloraşi limite de achiziţionare
a azotului ca şi întreprinderea 1.

Deci:
Cazul a): 500 kg N
Cazul b): 3000 kg N
Cazul c): 5000 kg N
Funcţia de producţie grâu este identică cu funcţia de producţie a azotului din exemplul 1.
Funcţia de producţie pentru porumb se poate scrie:
YP = 4744,37 + 25,75NP – 0,05 N2P
YP = producţia de porumb (valoare energetică/ha)
NP = cantitatea de azot alocată pentru cultura de porumb (kg/ha)
Preţul porumbului este de 0,40 $/UN. Preţul la grâu şi azot este acelaşi ca şi la întreprinderea 1.
Rezolvarea optimă pentru cultura de porumb necesită o cantitate de 210kgN/ha. La grâu
cantitatea optimă de azot este ca şi înainte adică 154 kgN/ha. Dacă este exploatată optim din
punct de vedere economic, cantitatea totală de azot întrebuinţată de întreprinderea 2. este de 3640
kg. În cazurile a): şi b): întreprinderea dispune de mai puţin azot decât ar necesita exploatarea
optimă. Împărţirea optimă a cantităţilor marginale este realizată atunci când veniturile marginale
ale azotului sunt egale atât la grâu cât şi la porumb. Împărţirea depinde de :
- preţul grâului şi al porumbului
- de desfăşurarea funcţiei de producţie
- de mărimea contingentului

Elaborarea algoritmului

O rezolvare pragmatică poate fi calculată în mai multe etape:

Primul pas: reducerea proporţională a cantităţilor a$inistrate.
În cazul a): NG = 21,16 kg/ha
NP = 28,85 kg/ha
În cazul b): NG = 126,9 kg/ha
NP = 173,1 kg/ha
Mai întâi privim cazul b): unde avem un contingent de 3000kg la dispoziţie, pentru 20 ha.
Veniturile marginale care rezultă din întrebuinţarea unor cantităţi de azot, reduse în acelaşi
procentaj sunt:
- pentru NG = 126,9 kgN/ha : dYG/dNG x PG = 5,96 $/kgN
- pentru NP = 173,1 kgN/ha : dYP /dNP x PP = 3,38 $/kgN
Profitul se măreşte în favoarea grâului prin reîmpărţirea cantităţii de azot. De ce? Pasul următor
constă în reducerea cantităţii de azot la porumb şi o creştere corespunzătoare la grâu. Mai întâi
scădem respectiv creştem cantitatea cu 10 kg N/ha şi vom avea ca rezultat:

NG = 136,9 kg N/ha
NP = 163,1 kg N/ha
Având venitul marginal
NG = 4,46 $/kgN
NP = 3,78 $/kgN
După această reîmpărţire cantitatea totală de azot rămâne neschimbată.
Rezolvarea optimă a împărţirii azotului pus la dispoziţie pe cele două căi de întrebuinţare nu este
încă rezolvată. În etapele următoare va rezulta:
- reîmpărţirea ± 5kgN/ha
NG NP

cantitatea de azot întrebuinţată (kg/ha) 141,9 158,1

venit marginal $/kg N 3,71 3,98
- reîmpărţirea ± 1kg N/ha dar în sens opus
NG NP

cantitatea de azot întrebuinţată (kg/ha) 140,9 159,1

venit marginal $/ kg N 3,86 3,94

Rezolvarea se găseşte undeva:

NG ≈ 140,5 kg N/ha
NP ≈ 159,5 kg N/ha
Venitul marginal al azotului este în jur de 3,90 $/kg N
În cazul a): ne stau la dispoziţie 500 kg N pentru 20 ha teren arabil. Venitul marginal
pentru NG este 21,83 $, iar cel pentru porumb NP 9,15 $. Deci, se merită să facem un prim pas
“mai mare”.
- se va efectua o nouă împărţire : ±25 kg N/ha
NG NP
cantitatea de azot alocată (kg/ha) 46,16 3,85
venit marginal $/kg ha 18,08 10,15

- se va efectua o nouă împărţire ± 3,85 kg N/ha

NG NP
cantitatea de azot alocată (kg/ha) 50 0
venit marginal $/kg ha 17,50 10,30
Împărţirea optimă a cantităţii de azot este
NG = 50 kg N/ha
NP = 0 kg N/ha
Deci este rentabil să se întrebuinţeze cantitatea de azot doar la cultura grâului.

Metode de calcul
Modalităţi de calcul “ elegante “ pornesc de la mijloace de rezolvare simultane. Metoda
substituţiei este caracterizată prin luarea simultană în considerare a venitului marginal şi a
contingentului. În mod optim trebuie îndeplinite simultan 3 condiţii:
Condiţia 1): Limitarea cantităţilor trebuiesc a fi luate în seamă.
Deci următoarea condiţie trebuie să fie valabilă:
NG + NP ≤ K
K = contingentul
Dacă se ştie că, respectiv cantitatea necesară este mai mare decât cantitatea pusă la dispoziţie, în
ecuaţie va fi valabil semnul egalităţii. Această ecuaţie este denumită ecuaţia bilanţului.
Condiţia 2): Veniturile marginale ale azotului trebuie în ambele modalităţi de întrebuinţare să fie
egale:
dYG/dNG x PG = dYP/dNP x PP
Condiţia 3): În ambele posibilităţi de întrebuinţare cantităţile de azot trebuie să fie mai mari sau
egale cu zero. Aceste condiţii de la sine înţelese îngrădesc “ spaţiul de rezolvare valabil” pentru
utilizarea simultană a sisteme lot de ecuaţii. Din exemplu rezultă pentru cazul b): (la dispoziţie se
află 3000 kg N pentru 20 ha, deci 150 kg N; 300 kg N pentru 20 ha).
NG + NP = 300 Condiţia 1 (1)
NG – 0,27 NP – 98 =0 Condiţia 2 (2)
NG, NP ≥0 Condiţia 3 (3)
Rezultă următoarea rezolvare:
NG = 159,47 kg N/ha
NP = 140,53 kg N/ha
Pentru cazul a): cu 500 kg azot pentru 20 ha (50 kg/2 ha) se calculează din ecuaţia (1) + (2)
în care se va modifica numai K în ecuaţia bilanţului (1) :
NP = - 37,80
NG = 87,80
Rezolvarea formală ne arată o întrebuinţare negativă pentru NP. Această rezolvare din motive
întemeiate nu este a$isă; deoarece condiţia 3 este încălcată. Pentru că valori negative nu sunt
a$ise; NP nu poate fi mai mic decît zero.
Rezolvarea optimă este:
NP = 0
NG =50
Întreaga cantitate de azot va fi utilizată pentru producţia grâului.

Funcţia Lagrange

În aplicarea funcţiei Lagrange se pleacă de la premisa că rezolvarea optimă implică maximarea

profitului sub condiţia auxiliară ca totalitatea investiţiilor pentru azot să nu depăşească
contingentul disponibil.
Maximizarea
G = f (NP, NG) (4)
în condiţii auxiliare
NG + NP ≤ K (5)
NG, NP ≥ 0
Funcţia profit este dată în exemplul următor:

G = 50 x (31,34 + 0,5 NG –0,0015 N2G) – 1,90 NG + 0,4 x (4744,37 + NP – 0,05 N2P) –

 1,90 NP = 3464,75 + 23,1 NG – 0,075 N2G +8,4 NP – 0,02 N2P
La un profit maxim trebuie ca profiturile marginale ale azotului să fie egale pentru toate
întrebuinţările. Introducând pentru profitul marginal variabila λ, vom putea scrie următoarele
relaţii pentru condiţiile de maximizare a profitului:
dG/dNG = λ (7)
dG/dNP = λ (8)
şi K - (NG + NP) = 0 (9)

Şi în acest caz este valabilă condiţia suplimentară: NG, NP ≥ 0

În afară de aceasta mai ştim, că profitul marginal trebuie să fie pozitiv sau 0, aceasta însmnând că
este valabilă şi relaţia λ ≥ 0 .
Deci rezultă 3 ecuaţii cu 3 necunoscute ; NG, NP şi λ . La aceste 3 ecuaţii se poate ajunge şi prin
înmulţirea ecuaţiei bilanţ (ecuaţia (9)) cu λ şi adunată la funcţia profit urmată de derivarea
parţială a funcţiei profit modificate astfel obţinute după NG, NP, λ şi egalată cu zero
Funcţia profit modificată astfel, o numim funcţia Lagrange.
Această funcţie în exemplul nostru poate fi scrisă:

Gλ = 3464,75 +23,1 NG – 0,075 N2G + 8,4 NP – 0,02 N2P + λ (K –NG –NP) (10)
Matematic se poate dovedi că problema iniţială a maximizării unei funcţii scop care este supusă
unei condiţii auxiliare (ecuaţia (4) cu condiţiile auxiliare (5))este identificată cu problema
maximizării funcţiei Lagrange, în măsura în care rezultatul variabilelor decizionale NG şi NP ca şi
pentru variabila scop G respectiv G1rezultatul este egal. În mod optim veniturile marginale ale lui
N sunt egale cu factorul preţ dacă λ = 0. În acest caz corespunde cantitatea de azot disponibilă cu
cantitatea optimă de azot. În orice alt caz se îndepărtează profitul marginal al întrebuinţării
suplimentare a azotului de zero şi anume:
a) în sus, dacă cantitatea disponibilă este mai mică decât cantitatea optimă necesară.
Derivatele parţiale se vor egala cu zero.

dGλ/ dNG = 23,1 – 0,15 NG - λ = 0 (11 a)

dGλ/dNP = 8,4 - 0,04 NP - λ = 0 (11 b)
dGλ/dλ = K – NG – NP = 0 (11 c)
NG, NP, λ ≥ 0
Pentru că în mod optim este valabil,
dG/ dN = dY/ dN x py - q = 0
ecuaţiile (11 a) şi (11 b) ne arată că ce urmează este valabil.
Venitul marginal pozitiv ne arată,că venitul va creşte odată cu creşterea cantităţii de azot.
b)în jos, dacă cantitatea disponibilă este mai mare decât cantitatea necesară. Venitul marginal
negativ ne arată că întrebuinţarea întregii cantităţi disponibile are ca urmare o regresie a venitului,
deoarece s-ar produce peste cota intensităţii speciale optime. În acest caz, condiţia λ ≥ 0
va fi încălcată.
Ecuaţia contingentului (11c) recomandă ca şi cantităţiile disponibile alocate să fie întrebuinţate.
Pentru cazul b) în care K = 3000 rezultă următoarea rezolvare:
NG = 140,53
NP = 159,47
λ = 2,02
 Venitul marginal al azotului este de 2,02 $, iar preţul său marginal λ + qN = 3,92 $.
La un contigent de 500 kg azot metoda Lagrange ca şi metoda substituirii conduc la o valoare
negativă pentru NP. Interpretarea este aceeaşi ca şi la metoda substituirii.

Limitări ale bugetului

În cazurile în care nu ne este pusă la dispoziţie decât o sumă limitată pentru achiziţionarea
anumitor tipuri de mijloace de producţie, pot apărea limitări ale bugetului din cauza lipsurilor
lichidităţilor. Astfel de probleme se tratează analog cazurilor disponibilităţilor limitate a factorilor
de producţie.
Singura diferenţă: factorul limitat nu este un anumit mijloc de producţie, ci banii disponibili
pentru achiziţionarea diferitelor mijloace de producţie, mijloace ce sunt apoi utilizate în diferite
ramuri ale producţie.
În locul productivităţii marginale la azot de exemplu, ca şi în cazul anterior, apare productivitatea
marginală la bani. Condiţiile pentru stabilirea optimului sunt, dacă luăm în considerare această
diferenţă, aceleaşi. În mod simultan trebuie îndeplinit:
1) Ecuaţia bilanţului
q 1 x1 + qi xi.....+qn xn ≤ Kg
unde: qi = preţul factorului
xi = mulţimea utilizării factorului
Kg = bugetul disponibil
2) Productivitatea marginală a banilor trebuie să fie egală pentru toate utilizările. Productivitatea
marginală a banilor pentru utilizarea unui factor xi se calculează ca şi coeficientul din
productivitatea marginală a lui xi şi preţul qi al factorului xi.
dUj
dx dY j p j
Productivitatea marginală a banilor = i = ×
q xi dxi qxi

Condiţia 2 se poate scrie în modul următor:

dU1 dU2 dUn

dx1 dx2 dx
= = ...... n
qx1 qx2 qx1
unde
U = rulajul general = U1 + U2+ ......Um

U = Y1p1 + Y2 p2 + ........Ympm

În mod corespunzător împărţirea optimă a bugetului disponibil pentru achiziţionarea de mijloace

de producţie depinde de:
- preţul factorilor
- preţul produselor
- funcţiile de producţie
3. 3. 4. Intensitatea specifică

Optimizarea cantităţilor întrebuinţate la un factor variabil

Relaţiile de producţie naturale cu un factor variabil tratate în această temă nu sunt de fapt
obiectul cercetărilor economice, ci ne pun la dispoziţie datele de bază pentru consideraţiile
economice. Scopul studiului nostru este de a deriva limitele a$ise pentru întrebuinţarea optimă a
unui factor variabil. Scopul propus este de a cerceta acel factor cantitativ de întrebuinţare la care
venitul obţinut este maximizat.
La derivarea condiţiilor sub care se ajunge la nivelul optim de întrebuinţare a unui factor variabil,
vom da ca exemplu a$inistrarea azotului la producţia de grâu. (vezi tab. 1.)

Tabelul 1. Caracteristicile fazelor funcţiei clasice de producţie.

Faza Producţia Producţia Producţia Derularea fazelor
totală y medie y/x1 marginală
dy/dx1
Faza I creşte pozitiv creşte pozitiv creşte pozitiv Origine→punct de
inflexiune

Faza II creşte pozitiv creşte pozitiv scade pozitiv Punct de inflexiune

→ maximul prod.
medii
Faza III creşte pozitiv scade pozitiv scade pozitiv Maximul prod.
medii → maximul
prod. totale
Faza IV scade pozitiv scade pozitiv scade negativ Maximul prod.
totale

În timp ce funcţia de producţie redă relaţiile naturale între input şi output, este necesar
pentru calculele economice, a se transpune datele naturale în mărimi monetare. Decizia nivelului
optim de întrebuinţare al factorului împărţit după “ bunul plac” poate fi reprezentat ca şi în cazul
funcţiei de producţie sub formă tabelară, geometrică sau algebrică. Aceste posibilităţi vor fi
analizate în ordinea menţionată anterior.
Tabelul 2. : Analiza optimă a factorului întrebuinţat şi maximizarea profitului în cadrul
întreprinderii individuale
Cantitat Producţi Producţi Venitul Costurile Diferen- Costurile Profitul Venit Preţ
ea de N a de a provenit variabile ţa dintre fixe, a adus de margin Nq1
a$inis – grâu margina din prod. ale coloana celorlalte cultura al
trată Y lă de grâu a$inistrării 4 şi 5 mijloace Grâului moneta
X1 V= p x N de prod. P=V-(q1* r
∆Y Y∗ CV = q1* x2 → x1 + CF) ∆Y
∗∗
kg/ha PM = 1 $/ha xnCF * p
1 dt/ha  $/ha 6 $/ha $/ha ∆x1 $/kgN
2 4 $/ha 7 8 10
∆x1 5 $/kgN
9

dt/kg N
3
0 31,34 - 1190,9 0 1190,9 1250,0 - 59,1 - 1,20
10 33,79 0,245 1284,0 12,0 1272,0 1250,0 + 22,0 9,31 1,20
20 36,02 0,223 1386,8 24,0 1344,8 1250,0 + 94,8 8,47 1,20
30 38,02 0,200 1444,8 36,0 1408,8 1250,0 + 158,8 7,60 1,20
40 39,79 0,177 1512,0 48,0 1464,0 1250,0 + 214,0 6,73 1,20
50 41,34 0,155 1570,9 60,0 1510,9 1250,0 + 260,9 5,89 1,20
60 42,65 0,131 1620,7 72,0 1548,7 1250,0 + 298,7 4,98 1,20
70 43,74 0,109 1662,1 84,0 1578,1 1250,0 + 328,1 4,14 1,20
80 44,61 0,087 1695,2 96,0 1599,2 1250,0 + 349,2 3,31 1,20
90 45,24 0,063 1719,1 108,0 1611,1 1250,0 + 361,1 2,39 1,20
100 45,65 0,041 1734,7 120,0 1614,7 1250,0 + 364,7 1,56 1,20
110 45,83 0,018 1741,5 132,0 1609,5 1250,0 + 359,5 0,68 1,20
120 45,79 - 0,004 1740,0 144,0 1596,0 1250,0 + 346,0 - 0,15 1,20
130 45,50 - 0,029 1729,0 156,0 1573,0 1250,0 + 323,0 - 1,10 1,20
140 45,02 - 0,048 1710,7 168,0 1542,7 1250,0 + 292,7 - 1,82 1,20

Tabelul 2. conţine date necesare, sub formă tabelară, pentru diferite moduri de abordare a
rezolvării de probleme. În coloanele de la 1 la 3 sunt date datele naturale. Coloana 1 se referă la
cantitatea de azot a$inistrată, unde pentru a se putea simplifica calculele, cantităţile de azot sau
mărit din 10 în 10 kg. Coloana 2 exprimă producţia de grâu în dt/ha, corespunzătoare cantităţilor
de azot a$inistrate în coloana 1, în timp ce coloana 3 prezintă producţiile medii marginale pe
kilogram azot, care se vor obţine prin mărirea întrebuinţării mijloacelor de producţie pe
următoarea treaptă de întrebuinţare. Considerând preţul de vânzare al grâului 38 $/dt şi preţul de
achiziţie al azotului de 1,20 $/kg, în coloana 4 se vor calcula veniturile obţinute din vânzarea
grâului, iar în coloana 5 venitul obţinut vizavi de costurile variabile ale mijlocului de producţie,
azot. Scăzând costurile de a achiziţie a azotului din venitul producţiei de grâu, în coloana 6 vor fi
date diferenţele de venit pe ha la producţia de grâu obţinută. Diferenţa cea mai mare între venitul
obţinut ca urmare a valorificării producţiei de grâu şi costurile legate de achiziţionarea azotului
apare la nivelul de a$inistrare de 100 kgN/ha. Deci la acest nivel de întrebuinţare, suma diferenţei
pe ha este maximizată şi astfel este realizat nivelul optim de întrebuinţare a îngrăşămintelor pe
bază de azot. După cum reiese din tabelul 2. suma diferenţei maxime pe ha se află pe o treaptă de
întrebuinţare mai mică cu 10 kg decât cea mai mare producţie naturală. Deci cantitatea optimă de
întrebuinţare nu este atinsă la o a$inistrare de 110 kg azot la hectar, ci la nivelul de 100 kg azot
la hectar. Suma diferenţei maxime nu corespunde în acelaşi timp venitului maxim, care ar trebui
obţinut la producţia de grâu. Pentru producerea de grâu sunt necesare alături de factorul variabil
azot şi alte mijloace de producţie, ca de exemplu: sămânţă, îngrăşăminte pe bază de fosfor şi
potasiu, pesticide, maşini şi utilaje, forţă de muncă şi sol. Dacă presupunem costurile celorlalte
mijloace de producţie menţionate anterior (x2 → xn) ca având valoarea de 1250 $/ ha, atunci
câştigul se va calcula ca fiind reziduul între suma diferenţei şi aceste costuri pentru mijloacele de
producţie rămase. Deoarece la cercetarea mărimii de întrebuinţare optimă, în cazul în care avem
un singur factor variabil, toate celelalte mijloace de producţie din punct de vedere al nivelului de
întrebuinţare sunt menţinute constant, vor apărea permanent ca şi costuri cu aceeaşi mărime
indiferent de cantitatea de azot a$inistrată pentru celelalte mijloace de producţie rămase. Aceasta
are drept urmare; venitul maxim provenit dintr-o anume producţie care are acelaşi nivel de
întrebuinţare este obţinut ca şi suma diferenţei maxime din venituri ale producţiei scăzând
costurile pentru întrebuinţarea factorului variabil x1. Cantitatea optimă de întrebuinţare a
factorului variabil se poate stabili şi prin compararea creşterii costului azotului cu mărirea
producţiei monetare, aşa cum reiese din tabelul 2. Coloanele 9 şi 10. În continuare se va calcula
producţia marginală monetară obţinută prin creşterea cantităţii de azot şi apoi se va compara cu
costurile multiple legate de acestea, care vor rezulta din mărirea întrebuinţării mijlocului de
producţie variabil. În timp ce la o mărire a cantităţii de azot de la 0 la 10 kg N/ha în medie se va
obţine pe kg o creştere a producţiei monetare de 9,31 $, dacă producţia monetară marginală scade
prin mărirea în continuare a cantităţii de azot, aceasta se datorează creşterii neproporţionale a
funcţiei de producţie şi după depăşirea producţiei potenţiale va lua valori negative. Cantitatea
optimă utilizată şi odată cu ea şi diferenţa maximă valorică de utilizare a unui factor de producţie
variabil este atinsă, dacă la o modificare foarte mică a nivelului de utilizare a mijlocului de
producţie variabil se mai acoperă costurile suplimentare care au luat naştere prin venitul bănesc
suplimentar sau altfel exprimat, dacă avem :
∆y * p = ∆x1 * q1 (4.10)
în care :
p = preţul pe unitatea produsului Y
q1 = preţul pe unitatea mijlocului de producţie X1
Atât timp cât
∆y * p > ∆x1 * q1 * (4.11)
nivelul de utilizare al mijlocului de producţie variabil se situează încă sub nivelul optim de
utilizare. Cantitatea optimă utilizată va fi depăşită,atunci când
∆y * p < ∆x1 * q1 (4.12)
Prin transformarea ecuaţiei (4.10) în
∆y/∆x1 * p = q1 (4.13)
intensitatea producţiei poate fi definită după cum urmează : Diferenţa valorică maximă la
utilizarea unui factor de producţie variabil este realizat, atunci când venitul limită monetar al unei
unităţi factoriale suplimentare este egală cu preţul factorului.
*
în care :
p = preţul pe unitatea produsului Y
q1 = preţul pe unitatea mijlocului de producţie X1
 Figura 4.6. : determinarea factorului optim de utilizare (x1) şi a maximului de profit în
întreprindere1.
$ prod. monetară totală cant. optimă utilizată prod. totală monetară
maximă
1800 J K
1600 H
1400
1200D maximizarea E
1000 C venitului
800
600
400
200 linia costurilor utilizării N (1,20 $/ kg N) q1 * x1
0 x1
$/kgN 20 40 60 80 A B 120 140

8 curba venitului marginal monetar

4
preţ ptr. 1 kg N q1
0 x1
20 40 60 80 A1 B1 kgN/ha 140
 Aşa cum s-a amintit anterior, cantitatea optimă utilizată se poate determina şi geometric
(compară fig. 4.6.). Pe abscisă sunt trecute unităţile naturale ale factorului oarecare de producţie
variabil azot. Spre deosebire de reprezentarea funcţiei de producţie, pe ordonată nu îşi găseşte
întrebuinţarea o unitate de măsură naturală, ci una monetară. În partea de sus a figurii sunt
desenate curbele de venitului monetar total şi dreapta costurilor (q1*x1) pentru utilizarea azotului
(N). Distanţa dintre curba venitului monetar total şi dreapta costurilor pentru a$inistrarea
azotului redau diferenţa valorică în $/ha pentru fiecare nivel de utilizare al fertilizării cu azot.
Nivelul optim al fertilizării cu azot şi odată cu acesta şi diferenţa valorică va fi atinsă în acel
punct, în care venitul monetar marginal şi costurile marginale sunt egale, respectiv dreapta
costurilor şi curba venitului total indică o creştere egală. Punctul nivelului optim de utilizare al
factorului variabil se poate determina în mod grafic printr-o paralelă cu dreapta costurilor. În acel
punct în care o paralelă la dreapta costurilor este tangentă cu curba veniturilor totale, este atins
excedentul maxim din venitul monetar total din care se scad costurile pentru a$inistrarea azotului.
Dacă pe lângă diferenţa maximă trebuie găsit şi nivelul maxim al venitului, trebuie trecută şi
mărimea costurilor suplimentare pentru mijloacele de producţie menţinute constante. La aceste
costuri fixe se vor aduna costurile variabile ale mijloacelor de producţie variate. Distanţa dintre
curba veniturilor monetare totale şi dreapta costurilor corespunde nivelului de profit (DH)
precum şi mărimea diferenţei maxime (0H) se pot citi pe ordonată. Ca şi la determinarea tabelară,
intensitatea optimă a producţiei se poate determina şi geometric prin confruntarea veniturilor
monetare marginale a fiecărei unităţi factoriale utilizate suplimentar şi a preţului factorului
mijlocului de producţie variabil, aşa cum se vede în partea de jos a figurii 4.6. Cantitatea optimă
utilizată este dată în acel punct în care dreapta factorului de preţ taie curba venitului monetar
marginal.
Pentru determinarea exactă a utilizării optime a mijlocului de producţie trebuie aleasă
soluţia algebrică. În cele ce urmează va fi demonstrat drumul de soluţionare algebric, atât cel
general cât şi concomitent pe exemplul determinării cantitative a dozei optime de azot. Din punct
de vedere matematic, la stabilirea intensităţii optime de producţie, tema constă în determinarea
nivelului de utilizare a factorului variabil, la care se realizează venitul maxim. Venitul scontat la
diferite nivele de utilizare ale mijlocului de producţie x1, corespunde diferenţei dintre venitul
monetar (p*y) şi costurile pentru factorul variabil (q1*x1) precum şi costurile fixe (CF) pentru
celelalte mijloace de producţie (x2 ... xn). Venitul scontat (V) la utilizarea variată a mijlocului de
producţie x1, se calculează după ecuaţia (4.14).

Soluţia generală Soluţia exemplului ales

V = p * y - q1 * x1 - CF V = 38 * y - 1,20 * x1 - 1250 (4.14)
Dacă pentru cantitatea de produs y se ia în calcul partea dreaptă a ecuaţiei funcţiei de producţie,
atunci rezultă:
V = p * f(x1) - q1 * x1 - CF (4.15)
V = 38 (31,34 + 0,256701 * x1 - 0,001136x12) - 1,20 * x1 - 1250 = 1190,92 + 9,754638 x1
- 0,043168 x12 - 1,20 * x1 - 1250
Pentru exemplul ales venitul se calculează conform ecuaţiei (4.15). Utilizarea optimă a mijlocului
de producţie, a atins nivelul de utilizare optim atunci venitul a atins valoarea maximă. Ca o
condiţie necesară, pentru un maxim este valabil ca prima derivată, aceasta însemnând creşterea
ecuaţiei
(4.15), să fie egală cu zero în punctul valorii maxime :
dG / dx1 = p * f′ (x1) - q1 = 0 dG / dx1 = 9,754638 - 0,08633x1 - 1,20 = (4.16)
sau însemnând acelaşi lucru
 p * f′ (x1) = q1 9,754638 - 0,08633x1 = 1,20 (4.17)
x1 = 99,90
La acceptarea variantelor din exemplu, profitul atinge o valoare extremă la a$inistrarea unei doze
de azot de 99,09 kg N/ ha. Dar pentru că prima derivată, aceasta însemnând prima creştere a
ecuaţiei (4.15), ia valoarea zero atât la un maxim cât şi la un minim al profitului, pentru control
trebuie formată şi a doua derivată a funcţiei. Este vorba despre un maxim, doar atunci când a
doua derivată a funcţiei profitului este negativă în poziţia respectivă :
d2G/ dx21 = p * f′′ (x1) < 0 d2G/ dx21 = - 0,086336 < 0 (4.18)
Această condiţie auxiliară va fi îndeplinită în exemplul de fertilizare ales la grâu. Deoarece preţul
produsului are întotdeauna o valoare pozitivă, a doua derivată a funcţiei producţiei, trebuie să fie
negativă cea ce înseamnă o curbă a producţie marginale descrescătoare. Dacă a doua derivată ar
fi pozitivă atunci funcţia producţiei în punctul respectiv ar indica o producţie marginală
crescătoare. În aceste condiţii profitul nu ar lua o valoare de maxim ci o valoare minimă. Pe lângă
condiţia necesară dG/ dx1 = 0 (ecuaţia 4.16) trebuieşte dată şi condiţia
d2G/ dx21 = < 0 (ecuaţia 4.18) în punctul profitului maxim.
Profitul maxim scontat nu trebuie neapărat să fie pozitiv. Preluarea unei producţii are rost din
punct de vedere economic doar atunci când producţia monetară (p*y) este mai mare decât
costurile legate de producerea mijloacelor variabile de producţie (q1*x1), cea ce se realizează
atunci când
p * y > q1 * x1 (4.19)
În exemplul de mai sus al transformării azotului în grâu este îndeplinită şi această condiţie,
deoarece la utilizarea unei doze de azot de 99,09 kg la hectar se obţine o producţie monetară de
1733,64 $/ha. În cazul de faţă acestuia îi corespund doar costuri pentru factorul variabil azot, în
valoare de 118,9 $. Profitul maxim posibil la a$inistrarea azotului la cultura de grâu atinge astfel
în condiţiile date : G = p * y - q1 - x1 - CF = 1733,64 - 118,90 - 1250 = 364,74 $/ha.
Concluzionând, putem definii condiţiile pentru utilizarea optimă a mijloacelor de producţie după
cum urmează :
1. dy/dx1 * p = q1
2. Funcţia de producţie trebuie să indice în domeniul parităţii producţii marginale descrescătoare.
Intensitatea optimă specifică nu poate fi dată niciodată în faza 1. a formei idealizate a funcţiei de
producţie. Condiţia de echilibru indicată la punctul 1. este de fapt îndeplinită şi la faza 1., însă în
acest domeniu avem de a face cu producţia marginală crescătoare. În punctul numit al fazei 1.
este situat profitul minim, care poate fi atins la utilizarea mijlocului de producţie X1, deoarece
toate unităţile mijlocului de producţie X1 înlocuite până la acest nivel de producţie, indică
producţii monetare mai mici decât preţul mijlocului de producţie X1.
3. Diferenţa dintre producţia monetară şi costurile pentru mijlocul de producţie X1 trebuie să aibă
o valoare pozitivă. Din această condiţie derivă faptul că o producţie rentabilă din punct de vedere
economic se poate situa numai în domeniul fazei a treia a formei idealizate a funcţiei de producţie
deoarece dacă preţul pentru mijlocul de producţie X1 creşte atât de mult încât numai în faza 1. şi
faza 2. este atinsă egalitatea dintre producţia monetară marginală şi factorul preţ, nu mai poate fi
realizat un surplus pozitiv la utilizarea mijlocului de producţie X1. Numai în domeniul în care
curba producţiei monetare marginale se situează sub curba producţie monetare medii se
calculează o diferenţă pozitivă între producţia monetară şi costurile pentru factorul variabil de
producţie. Această condiţie ne arată, că în punctul utilizării optime a mijlocului de producţie, pe
lângă egalitatea dintre producţie monetară marginală şi factorul preţ trebuie indicate atât
producţie marginală descrescătoare cât şi producţia medie descrescătoare.
Condiţiile mai sus amintite ale utilizării optime a mijloacelor de producţie nu sunt valabile la o
desfăşurare liniară a funcţiei de producţie. Pentru acest caz special trebuiesc formulate alte
condiţii echilibru. În cadrul utilizării furajului concentrat în producţia de lapte (vezi tabelul 4.1 şi
figura 4.2) Din acesta se pot uşor deduce condiţiile pentru utilizarea optimă a mijlocului de
producţie la dependenţa liniară dintre input şi output. În măsura în care preţul (q1) este mai mare
decât producţie monetară marginală (∆y/∆x1 * p) deci costurile pentru 1 kg de furaj grosier sunt
mai mari decât profitul scontat pentru laptele produs suplimentar, nu este deloc rentabil din punct
de vedere economic ca mijlocul de producţie să fie utilizat. Dacă factorul preţ al mijlocului de
producţie X1 se situează sub producţia monetară marginală, atunci producţia se va extinde cît mai
mult posibil.

Tabelul 4.1 producţiile de lapte în cazul variaţiei utilizării furajelor concentrate

Furaj Producţia totală lapte Producţia marginală Producţia medie
concentrat (y1) kg/zi (∆y/∆x1) y/x1
(x1) kg/zi kg lapte/kg furaj kg lapte/kg furaj
concentrat concentrat
1 2 3 4
0 0 - -
1 2,5 2,5 2,5
2 5,0 2,5 2,5
3 7,5 2,5 2,5
4 10,0 2,5 2,5
5 12,5 2,5 2,5
6 15,0 2,5 2,5
7 15,0 0 2,14
8 15,0 0 1,88

Figura 4.2 : Funcţia de producţie liniară discontinuă cu producţii marginale constante.

Prezentarea exemplului, utilizarea furajului concentrat în creşterea vacilor de lapte.)
y
kg lapte

16 Producţia totală
 12

0
2 4 6 8 10
furaje concentrate kg
kg lapte /
kg furaj
concentrat

4 -

Producţia medie
2 -
Producţia marginală

0 x1
2 4 6 8 10
kg furaje concentrate
Până acum au fost prezentate condiţiile de echilibru pentru atingerea utilizării optime a
mijlocului de producţie în cazul unui factor variabil. În continuare vom cercerta influenţa
modificării datelor asupra cantităţii optime utilizate a mijlocului de producţie variabil. După cum
rezultă din figura 4.7 sunt posibile trei modificări de date, care pot avea efecte rentabile asupra
mărimii mijlocului de producţie utilizat :
1. Modificarea preţului de producţie
2. Modificarea preţului factorului
3. Modificarea funcţiei de producţie
Referitor la punctul 1.: la o funcţie de producţie care rămâne egală o modificare a preţului
de producţie duce la o desfăşurare cu abateri ale curbei producţiei monetare totale, precum şi a
curbei producţiei monetare marginale (vezi figura 4.7 - 1). Printr-o mărire a preţului produsului
rezultă o producţie monetară marginală mai mare. La un preţ nemodificat al factorului se atinge
echilibrul între acesta şi producţia monetară marginală de abia la un nivel de utilizare mai ridicat
al mijlocului de producţie variabil. Ca urmare, în condiţii în rest egale, majorări ale preţului
factorului conduce la o producţie cantitativă majorată, dacă se urmăreşte scopul, ca profitul
obţinut din producţie să fie maximizat. Diminuarea preţului are efect invers.
Referitor la punctul 2.: la o funcţie de producţie nemodificată şi un preţ de producţie
constant, conduce la o majorare a preţului factorului la utilizarea diminuată a mijlocului de
producţie, deoarece echilibrul dintre preţul factorului şi producţia marginală este atins deja la un
nivel mai scăzut al utilizării mijlocului de producţie al factorului variabil. De la o diminuare de
preţ pentru mijloacele de producţie, are aceeaşi tendinţă cu acelaşi efect, ca cel la o majorare a
preţului de producţie . O diminuare a preţului mijlocului de producţie urmează tendinţa cu acelaşi
efect ca şi la o majorare a preţului de producţie. (compară figura 4.7).
Referitor la punctul 3. : O modificare a derulării funcţiei de producţie poate fi provocată atât prin
progres tehnic cât şi printr-o modificare a nivelului de utilizare a celorlalte mijloace de producţie.
Ne putem imagina mai multe moduri de deplasare, dintre care două forme posibile sunt
reprezentate în figura 4.7 - 3. Dacă este vorba numai despre o ridicare a funcţiei de producţie la
un nivel mai înalt, la preţuri de factori şi de producţie constante, atunci atât producţia monetară
marginală pentru diferitele nivele de producţie ale mijlocului deproducţie x1 cât şi nivelul optim
de utilizare al mijloacelor variabile de producţie rămân constante. Cu alte cuvinte creşterea curbei
rămâne aceeaşi. Numai diferenţa (valoarea diferenţei) între producţia monetară totală şi costurile
pentru factorul variabil cresc (compară în acest sens curbele producţiei monetare totale y1, y2
precum şi curbele producţiei monetare marginale aparţinătoare figurii 4.7 - 3).
Dacă deplasarea funcţiei producţiei duce totuşi concomitent la o modificare a creşteri
funcţiei de producţie, atunci rezultă şi efecte retroactive asupra utilizării optime a mijlocului de
producţie. Dintr-o majorare a creşterii rezultă atât producţii monetare marginale cît şi producţii
naturale crescătoare. Dacă preţul producţiei şi al factorului rămân constanţi, atunci o creştere a
funcţiei de producţie duce la o utilizare mai ridicată a mijlocului de producţie, dacă şi în noile
condiţii se va atinge o utilizare optimă a mijlocului de producţie.
CAPITOLUL IV

MANAGEMENTUL STOCURILOR

4.1. Stocurile într-un sistem de producţie

În activitatea curentă a agenţilor economici apar probleme operative de producţie, de

planificare sau proiectare, care se cer rezolvate în aşa fel încât ele să corespundă unui anumit
scop, de exemplu: un program de producţie realizat cu beneficii cât mai mari, cu cheltuieli cât
mai mici sau într-un timp cât mai scurt etc.
Pornind de la anumite date cunoscute, caracteristice procesului economic, respectiv:
beneficii unitare, coeficienţi tehnologici, disponibil de resurse, cheltuieli unitare, consumuri
specifice etc., se pot formula probleme care să ţină seama de scopul agenţilor economici atunci
când porneşte procesul tehnologic.
Teoria stocurilor a apărut din necesitatea asigurării unei aprovizionări ritmice şi cu
cheltuieli minime a stocurilor de materii prime şi materiale în procesul de producţie, sau a
stocurilor de produse finite şi bunuri de larg consum în activitatea de desfacere a mărfurilor.
STOCURILE reprezintă cantităţi de resurse materiale sau produse (finite sau într-un stadiu
oarecare de fabricaţie) acumulate în depozitele de aprovizionare ale unităţilor economice într-un
anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp determinată, în vederea unei utilizări
ulterioare.
Pe perioada respectivă resursele materiale sunt disponibile, dar nu sunt utilizate, deci sunt
neactive, scoase din circuitul economic, sau care prelungesc acest circuit (aspect considerat
negativ).
Stocul este o rezervă de material destinat să satisfacă cererea beneficiarilor, aceştia
identificându-se, după caz, fie unei clientele (stoc de produse finite), fie unui serviciu de
fabricaţie (stocuri de materii prime sau de semifabricate), fie unui serviciu de întreţinere (articole
de consum curent sau piese de schimb), fie unui serviciu de după vânzare (piese detaşate).
Tratarea procesului de stocare ca proces “obiectiv necesar” se impune, nu numai ca urmare
a naturii economice a acestuia, ci şi pentru că realizarea lui atrage cheltuieli apreciabile,
concretizate în afectarea unor importante spaţii de depozitare-păstrare, de utilaje pentru transport-
depozitare, de fonduri financiare etc.
Deşi diferite, procesele de stocare au totuşi o serie de caracteristici comune, dintre care
esenţială este acumularea unor bunuri în scopul satisfacerii cererii viitoare. O problemă de teoria
stocurilor există doar atunci când cantitatea resurselor poate fi controlată şi există cel puţin o
componentă a costului total care scade pe măsură ce cantitatea stocată creşte.
Evoluţia nivelului stocului este interesantă din două puncte de vedere:
a) din punctul de vedere al producătorului, care este preocupat de valoarea medie a
nivelului stocului, deoarece această valoare permite cunoaşterea imobilizării totale a stocului şi
scopul producătorului va fi reducerea imobilizării la valoarea sa minimă;
b) din punctul de vedere al beneficiarului, care dorind să fie satisfăcut imediat, apreciază
că trebuie să evite, în măsura posibilităţilor, rupturile de stoc. Obiectivul beneficiarului va fi
reducerea la minim a riscului de ruptură de stocuri.
Aceste două puncte de vedere sunt contradictorii: riscurile de ruptură de stocuri nu sunt
reduse decât dacă imobilizările sunt foarte mari. Este deci necesarsă se stabilească un echilibru,
obiectivul conducerii stocului constând în căutarea acestui echilibru.

4.2. Importanţa stocurilor în procesul de producţie

Procesul de producţie propriu-zis este supus în mod aleator unei sume de perturbaţii cum ar fi: instabilitatea
personalului, prezenţa rebuturilor, existenţa timpilor morţi datoraţi defectării utilajelor etc.
În felul acesta, producţia devine un rezultat aleator al unei combinaţii de fenomene care au
loc în conformitate cu legile probabilităţii. Nici un proces de producţie nu e fiabil dacă este supus
direct acţiunii perturbatoare a parametrilor ce apar în mod aleator. Este deci absolut necesar de a
elimina aceste influenţe directe, adică să se deconecteze sistemul de la fluctuaţiile externe.
Elementul care asigură deconectarea şi care joacă rolul de tampon, de amortizor al variaţiilor îl
reprezintă stocurile.
Ca proces economic complex, gestiunea stocurilor are o sferă largă de cuprindere, aceasta
incluzând atât probleme de conducere, dimensionare, de optimizare a amplasării stocurilor în
teritoriu, de repartizare a lor pe deţinători, de formare şi evidenţă a acestora, cât şi probleme de
recepţie, de depozitare şi păstrare, de urmărire şi control, de redistribuire şi mod de utilizare.
Cu toate că stocurile sunt considerate resurse neactive, este necesar, în mod obiectiv, să se
recurgă la constituirea de stocuri (de resurse materiale) bine dimensionate, pentru a se asigura
ritmicitatea producţiei materiale şi a consumului.
Obiectivitatea formării de stocuri este justificată de acţiunea mai multor factori care le
condiţionează existenţa şi nivelul de formare, le stabilizează funcţia şi scopul constituirii. Între
aceştia amintim:
ƒ contradicţia dintre specializarea producţiei şi caracterul nespecializat al cererii;
ƒ diferenţa spaţială dintre producţie şi consum;
ƒ caracterul sezonier al producţiei sau al consumului; pentru majoritatea produselor producţia este continuă,
în timp ce consumul este sezonier; la produsele agricole situaţia este inversă;
ƒ periodicitatea producţiei şi consumului, a transportului;
ƒ necesitatea condiţionării materialelor înaintea intrării lor în consum;
ƒ punerea la adăpost faţă de dereglările în procesul de aprovizionare-transport sau faţă de
factorii de forţă majoră (stare de necesitate, calamităţi naturale, seisme, caracterul
deficitar al resurselor);
ƒ necesitatea executării unor operaţii specifice pentru a înlesni procesul de livrare sau
consum al materialelor (recepţie, sortare, marcare, ambalare – dezambalare, formarea
loturilor de livrare, pregătirea materialelor pentru consum ş.a.m.d.);
ƒ necesitatea eficientizării procesului de transport etc.

Ţinând seama de această dublă influenţă a procesului de stocare, este necesară găsirea de
modele şi metode în vederea formării unor stocuri, care prin volum şi structură, să asigure
desfăşurarea normală a activităţii din economie, dar în condiţiile unor stocări minim necesare şi a
unor cheltuieli cât mai mici.
Rolul determinant al stocurilor este evidenţiat de faptul că acestea asigură certitudine,
siguranţă şi garanţie în alimentarea continuă a producţiei şi ritmicitatea desfacerii rezultatelor
acesteia. Altfel spus, procesul de stocare apare ca un regulator al ritmului aprovizionărilor cu cel
al producţiei, iar stocul reprezintă acel “tampon inevitabil” care asigură sincronizarea cererilor
pentru consum cu momentele de furnizare a resurselor materiale.
ƒ Alte motive pentru crearea stocurilor ar putea fi:
ƒ investirea unei părţi din capital în stocuri pentru a reduce cheltuielile de organizare;
ƒ capitalul investit în stocuri e uşor de evidenţiat;
ƒ asigurarea desfăşurării neîntrerupte a procesului de producţie;
ƒ asigurarea unor comenzi de aprovizionare la nivelul consumului imediat nu este
întotdeauna posibilă şi eficientă din punct de vedere economic;
ƒ comenzile onorate de către furnizorii din alte localităţi nu pot fi introduse imediat în
procesul de fabricaţie;
ƒ anticiparea unei creşteri a preţurilor (exceptând speculaţiile) etc.

4.3. Tipuri de stocuri

În cadrul gamei foarte largi de stocuri, se disting cu deosebire:

A. din punct de vedere al producţiei stocurile pot fi de trei feluri:
a) cel de materii prime şi materiale destinat consumului unităţilor de producţie; este
vorba de stocul de producţie, stoc în amonte;
b) cel de produse finite, destinate livrării către beneficiari; este vorba de stocul de
desfacere, stoc în aval;
c) cel destinat asigurării funcţionării continue a unor maşini sau a unor linii de fabricaţie;
este vorba de stocul interoperaţional.
Ponderea cea mai mare o deţine stocul de producţie.
B. din punct de vedere al rolului jucat pe plan economic stocurile pot fi:
a) stocuri cu rol de regulator; au ca rol reglarea fluxurilor de intrare şi de ieşire ale
produselor între două stadii succesive ale procesului tehnologic;
b) stocuri cu rol strategic; sunt formate din piese sau din subansamble folosite de
serviciul de întreţinere , necesare înlocuirii rapide a lor în caz de avarie la instalaţiile
vitale ale întreprinderii;
c) stocuri speculative; sunt mai puţin legate de activitatea agenţilor economici şi se
referă în general la produse şi materiale rare, a căror valoare nu este fluctuantă.
C. Din punct de vedere al modului de depozitare, care ţine seama şi de unele proprietăţi
fizico-chimice ale elementelor. Aşa avem: produse periculoase, voluminoase, fragile etc.
D. Din punct de vedere al modului de gestionare avem:
a) stocuri cu gestiune normală;
b) stocuri cu “afectare directă” (comandate special pentru o anume comandă);
c) stocuri “fără gestiune” (din magaziile intermediare, cu o supraveghe-re globală);
d) stocuri de produse consumabile;
E. Din punct de vedere al caracteristicilor formării şi destinaţiei lor stocurile pot fi:
a) stoc curent;
b) stoc de siguranţă;
c) stoc de pregătire sau de condiţionare;
d) stoc pentru transport intern;
e) stoc de iarnă;
4.4. Obiective şi rezultate ale gestiunii ştiinţifice a stocurilor

Având în vedere particularităţile diferitelor procese de stocare, activitatea de conducere a acestora are totuşi
unele trăsături comune; aşa de pildă, orice proces de stocare necesită prevederea desfăşurării lui şi a condiţiilor în
care urmează a se efectua.
Formarea stocurilor este predeterminată de o anumită comandă, iar desfăşurarea procesului de stocare poate
avea loc în baza organizării sale raţionale. Realizarea în condiţii de eficienţă economică maximă şi de utilitate
impune o coordonare permanentă a procesului de stocare şi un control sistematic al modului de derulare al acestuia.
Obiectivele principale ale conducerii proceselor de stocare pot fi sintetizate astfel:

ƒ asigurarea unor stocuri minim necesare, asortate, care să asigure desfăşurarea normală a
activităţii economico-productive a agenţilor economici prin alimentarea continuă a
punctelor de consum şi în condiţiile unor cheltuieli cât mai mici;
ƒ prevenirea formării de stocuri supranormative, cu mişcare lentă sau fără mişcare şi
valorificarea operativă a celor existente (devenite disponibile);
ƒ asigurarea unor condiţii de depozitare-păstrare corespunzătoare în vederea prevenirii
degradãrilor de materiale existente în stocuri;
ƒ folosirea unui sistem informaţional simplu, operativ, eficient, util şi cuprinzător care să
evidenţieze în orice moment starea procesului de stocare;
ƒ aplicarea unor metode eficiente de urmărire şi control care să permită menţinerea
stocului în anumite limite, să prevină imobilizările neraţionale.
ƒ Soluţionarea oricărei probleme de stoc trebuie să conducă la obţinerea răspunsului
pentru următoarele două chestiuni (şi care constituie de fapt obiectivele principale ale
gestiunii):
1) determinarea mărimii optime a comenzii de aprovizionare;
2) determinarea momentului (sau frecvenţei) optime de aprovizionare.
Desigur, pentru unele probleme particulare (de exemplu cele statice) este suficient un
singur răspuns şi anume la prima problemă.
Se realizează următoarele deziderate:
ƒ reducerea frecvenţei fenomenului de rupere a stocului şi prin aceasta satisfacerea în mai
bune condiţii a cererii către beneficiari;
ƒ reducerea cheltuielilor de depozitare;
ƒ mărirea vitezei de rotaţie a fondurilor circulante ale agenţilor economici;
ƒ reducerea imobilizărilor de fonduri băneşti;
ƒ reducerea unor riscuri inerente oricărui proces de stocare;
ƒ obţinerea de economii la nivelul cheltuielilor generale ale întreprinderii (de exemplu, la
produsele cu o durată de depozitare a stocului de materii prime mai mare decât durata
ciclului de fabricaţie);
ƒ descoperirea şi valorificarea rezervelor interne etc.

4.5. Elementele principale ale unui proces de stocare

Stabilirea politicii de gestiune a stocurilor este nemijlocit legată de cunoaşterea

elementelor prin care se caracterizează procesele de stocare şi care determină nivelul de formare
al stocurilor:
A. CEREREA DE CONSUM, element de bază în funcţie de care se determină nivelul şi
ritmul ieşirilor, volumul şi ritmul necesar pentru intrări şi nivelul stocului. Cererea de consum
reprezintă numărul de produse solicitate în unitatea de timp. Acest număr nu coincide întotdeauna
cu cantitatea vândută deoarece unele cereri pot rămâne nesatisfăcute datorită deficitului în stoc
sau întârzierilor în livrare. Evident, dacă cererea poate fi satisfăcută în întregime, ea reprezintă
cantitatea vândută.
După natura ei, cererea poate fi:
a) determinată - cererea pentru o perioadă e cunoscută şi poate fi constantă pentru toate
perioadele sau variabilă pentru diferite perioade;
b) probabilistă - cererea e de mărime sau frecvenţă necunoscute, dar previzibile şi
reprezentată printr-o repartiţie de probabilitate dată. Caracteristicile şi tipul cererii se stabilesc pe
bază de observaţii, prin studii asupra perioadelor trecute. Stabilirea caracteristicilor şi tipului de
cerere pe baza observaţiilor, prin studii asupra perioadelor trecute, nu este satisfăcătoare, din cel
puţin două motive:
ƒ presupunând că şi în viitor cererea ar urma aceeaşi repartiţie de probabilitate ca în
perioadele trecute, parametrii ei nu se menţin întotdeauna;
ƒ se exclude posibilitatea influenţei unor fluctuaţii sezoniere asupra cererii.
Cererea probabilistă poate fi stabilă din punct de vedere statistic sau nestabilă din punct de
vedere statistic (sezonieră).
c) necunoscută - cererea pentru care nu dispunem nici de datele necesare stabilirii unei
repartiţii de probabilitate (este cazul, de exemplu, al produselor noi).
B.COSTURILE reprezintă cheltuielile ce trebuie efectuate pentru derularea procesului de
aprovizionare-stocare (respectiv cele cu comandarea, contractarea, transportul, depozitarea,
stocarea materialelor etc.).
În calculul stocurilor se au în vedere:
a) Costurile de stocare care cuprind suma cheltuielilor ce trebuie efectuate pe timpul
staţionării resurselor materiale în stoc şi anume:
ƒ cheltuieli cu primirea-recepţia;
ƒ cheltuieli de transport intern;
ƒ cheltuieli de manipulare, care cuprind costul forţei de muncă nece-sare pentru deplasarea
stocurilor, a macaralelor, cărucioarelor, elevatoarelor şi a celorlalte utilaje necesare în
acest scop;
ƒ cheltuieli de depozitare propriu-zisă: chiria spaţiului de depozitare sau amortizările, în
cazul unui spaţiu propriu;
ƒ cheltuieli de conservare;
ƒ cheltuieli cu paza;
ƒ cheltuieli de evidenţă care apar datorită faptului că stocurile sunt practic inutilizabile fără
o evidenţă bine pusă la punct, care să ne spună dacă produsul necesar se găseşte sau nu
în stoc;
ƒ cheltuieli administrative;
ƒ impozite şi asigurări;
ƒ cheltuieli datorate deprecierii, deteriorării, uzurii morale care sunt caracteristice pentru
produsele “la modă” sau pentru cele care se modifică chimic în timpul stocării (alimente,
de exemplu); la care se adaugă costul capitalului investit; acest cost reprezintă un anumit
procent din capitalul investit, însă determinarea cifrei exacte necesită o analiză atentă.
Procentul exact depinde, în primul rând de ce alte utilizări ce se pot găsi pentru capitalul
”imobilizat” în stocuri.
Capitalul investit în stoc este neproductiv, costul său este dat de mărimea beneficiului ce s-
ar putea obţine dacă acest capital ar fi fost investit într-un mod productiv sau de dobânda ce
trebuie plătită dacă ar fi fost împrumutat.
Costul stocării depinde de mărimea stocului şi durata stocării. Aceste cheltuieli se pot grupa
după cum urmează:
ƒ cheltuieli constante pentru durata totală a procesului de gestiune (amortismentul clădirii,
cheltuieli pentru întreţinerea depozitului, iluminat, încălzit etc.;
ƒ cheltuieli variabile proporţionale cu cantitatea depozitată şi cu durata depozitării (deci cu
stocul mediu), exprimate prin dobânda pentru fondurile imobilizate în stoc;
ƒ cheltuieli variabile neproporţionale cu mărimea lotului (salarii ale forţei de muncă,
pierderi datorate uzurii reale şi demodării, cheltuieli pentru chirie etc.) şi cu durata de
stocare.
La cheltuielile de existenţă a stocului în depozit, prezentate mai sus, se pot adăuga şi
cheltuielile pentru surplus de stoc (excedent), care intervin atunci când, după satisfacerea cererii,
rămâne o anumită cantitate nevândută (de exemplu, desfacerea unor articole de sezon). În
modelele dinamice unde se lansează mai multe comenzi în timpul unui sezon, penalizarea pentru
surplus se ataşează numai ultimei comenzi nedesfăcute complet.
b) Costul de penurie sau costul ruperii stocului este definit atunci când volumul cererii
depăşeşte stocul existent. Referitor la acest stoc, există trei situaţii. Prima apare atunci când
stocul (de materii prime sau semifabricate) este nul la primirea comenzii şi firma se
reaprovizionează de urgenţă pentru a produce cantităţile solicitate.
Componentele cheltuielilor de penurie sunt, în acest caz, următoarele:
ƒ cheltuieli suplimentare pentru satisfacerea cererii în condiţii neobişnuite;
ƒ penalizări primite de către firmă din partea beneficiarului, dacă termenele de livrare
prevăzute în contracte nu se respectă;
ƒ cheltuieli suplimentare pentru manipulare, ambalare, expediţie etc.
A doua situaţie are loc atunci când desfacerea nu se poate realiza (pierderea beneficiarului)
din cauza nelivrării imediate a unui articol. Estimarea cheltuielilor de penurie este aici destul de
dificilă şi adesea imposibilă.
A treia, şi cea mai dificilă, apare atunci când firma este în lipsă de materii prime (sau piese
de schimb) ce afectează întregul proces de producţie, cu toate consecinţele sale, reflectate în
penali-
zări şi uneori chiar în costul producţiei care ar fi rezultat în timpul stagnării.
c) Cheltuieli datorate variaţiilor ritmului de producţie. Din această categorie fac parte:
ƒ cheltuielile fixe legate de creşterea ritmului de producţie, de la nivelul zero, la un anumit
nivel dat. Dacă este vorba de achiziţii, aici vor intra cheltuielile administrative legate de
lansarea comenzilor;
ƒ cheltuieli de lansare care includ toate cheltuielile care se fac cu: întocmirea comenzii,
trimiterea acesteia la furnizor, pregătirea livrării unei partizi de materiale, cheltuieli de
transport a lotului, deplasării la furnizori, telefoane, poştă etc.; în general aceste
cheltuieli sunt fixe pentru o comandă;
ƒ cheltuieli legate de angajarea şi instruirea unui personal suplimentar sau de concediere a
unor salariaţi.
d) Preţul de achiziţie sau cheltuielile directe de producţie. Preţurile pe unitatea de
produs pot depinde de cantitatea achiziţionată, dacă se acordă anumite reduceri de preţ în funcţie
de mărimea comenzii. Cheltuielile de producţie pe unitatea de produs pot fi şi ele mai scăzute,
datorită unei eficienţe superioare a muncitorilor şi maşinilor într-o producţie de serie mare.
C) CANTITATEA DE REAPROVIZIONAT reprezintă necesarul de aprovizionat care
se stabileşte în funcţie de necesarul pentru consum pentru întreaga perioadă de gestiune.
 Cantitatea de aprovizionat (cantitatea intrată în stoc) poate fi din producţia proprie sau
obţinută prin alte mijloace şi se poate referii la fiecare resursă separat sau la ansamblul lor.
Această cantitate e limitată de capacităţile de depozitare.
D) LOTUL reprezintă cantitatea cu care se face aprovizionarea la anumite intervale în
cadrul perioadei de gestiune stabilită (trimestru, semestru, an) şi care este în funcţie de caracterul
cererii.
E) PARAMETRII TEMPORALI sunt specifici dinamicii proceselor de stocare. Aceştia
sunt:
a) perioada de gestiune - determină şi orizontul procesului de gestiune. De obicei se
consideră a fi un an;
b) intervalul de timp între două aprovizionări consecutive;
c) durata de reaprovizionare - reprezintă timpul ce se scurge din momentul calendaristic
la care s-a emis comanda de reaprovizionare până la sosirea în întreprindere a cantităţii de
reaprovizionat;
d) momentul calendaristic la care se emit comenzile de reaprovi-zionare. (data de
reaprovizionare);
e) coeficientul de actualizare.
Dacă în modelele probabiliste folosirea tuturor parametrilor temporali este obligatorie, unii
dintre ei (de exemplu, durata de reaprovizionare sau data de reaprovizionare) nu prezintă nici o
importanţă în modelele deterministe. De asemenea durata de aprovizionare poate fi o constantă
sau o variabilă aleatoare, determinând în baza legăturii pe care o are cu volumul şi frecvenţa
cererii, cheltuielile de penurie.
F) GRADUL DE PRELUCRARE A PRODUSELOR. Cu cât bunurile păstrate în stoc
sunt într-un stadiu mai avansat de finisare, cu atât mai repede pot fi satisfăcute comenzile, dar cu
atât mai mari vor fi cheltuielile de stocare. Cu cât produsele sunt mai puţin finisate (cazul limită îl
constituie materia primă), cu atât mai mici sunt cheltuielile de stocare, dar timpul necesar pentru
livrarea unei comenzi este mai mare. În plus, erorile de previziune tind să crească pe măsură ce
gradul de prelucrare a produselor este mai avansat; pentru a reduce influenţa factorilor
nefavorabili este necesar de aceea să crească şi stocul tampon. Numărul tipurilor de produse ce
trebuie stocate creşte rapid, pe măsură ce gradul de finisare este mai avansat.
Variabilele care influenţează stocurile sunt de două feluri:
ƒ variabile controlabile: cantitatea intrată în stoc, frecvenţa sau momentul achiziţiilor,
gradul de prelucrare a produselor;
ƒ variabile necontrolabile: costurile, cererea, durata de reaprovizionare, cantitatea livrată.

4.6 Modele de gestiune a stocurilor

4.6.1. Modelul Willson

Ipotezele modelului:
1. cerere constantă în timp (cereri egale pe intervale egale de timp);
2. perioadă fixă de aprovizionare (aprovizionarea se face la intervale egale de timp);
3. cantităţi egale de aprovizionare;
4. aprovizionarea se face în momentul în care stocul devine 0 (nu se admit intervale de
timp pe care stocul să fie 0);
5. aprovizionarea se face instantaneu (durata dintre momentul lansării comenzii şi intrarea
mărfii în depozit este zero)
 Datele modelului:
ƒ T = perioada totală de timp pe care se studiază stocarea;
ƒ N = cererea totală pe perioada T;
ƒ cs = costul unitar de stocare (costul stocării unei unităţi de marfă pe o unitate de timp) ;
ƒ cl = costul lansării unei comenzi.
Variabilele modelului:
ƒ τ = intervalul dintre două aprovizionări succesive;
ƒ n = cantitatea comandată şi adusă la fiecare aprovizionare;
ƒ s (t) = nivelul stocului din depozit la momentul t

Obiectivul modelului
ƒ minimizarea costului total de aprovizionare CT

Relaţiile dintre mărimile modelului

n N
=
Ipoteza 1 ⇒ τ T = cererea pe unitatea de timp ⇒ s(t) = liniară
Ipoteza 2 ⇒ τ acelaşi între oricare două comenzi
Ipoteza 3 ⇒ n acelaşi pentru toate comenzile
Ipoteza 4 ⇒ s(t) ≥ 0 pentru orice t
Ipoteza 5 ⇒ la sfârşitul unei perioade τ s(t) are un salt de la 0 la n.

Rezolvare
Situaţia de mai sus poate fi vizualizată prin trasarea graficului variaţiei stocului în timp:

s(t)

n
τ T

Figura 1

În figura 1 a fost reprezentată evoluţia stocului, dacă toată cantitatea necesară ar fi adusă
la începutul perioadei (graficul de deasupra) sau dacă s-ar aduce câte n unităţi din τ în τ unităţi
de timp (graficul de jos). Se observă că evoluţia este periodică, de perioadă τ. În concluzie vom
calcula costul total cu aprovizionarea calculând costul pe o perioadă şi înmulţind apoi cu numărul
de perioade:
ƒ pe o perioadă avem o lansare, deci un cost cl şi cheltuieli de stocare pe o durată τ, stocul
n
variind liniar de la n la 0. Din acest motiv costul cu stocarea va fi: cs · 2 · τ (În general
τ
c S ⋅ ∫ s(t )dt
costul de stocare se calculează cu formula 0 ).
N T
=
ƒ numărul de perioade este egal cu n τ
n N
ƒ costul total cu aprovizionarea va fi CT = (cl + cs · 2 · τ) · n

În concluzie rezolvarea problemei se reduce la a găsi minimul funcţiei:

n N
CT(n,τ) = (cl + cs · 2 · τ) · n

N T
=
dacă variabilele n şi τ verifică n τ şi n şi τ sunt strict pozitive şi n ∈ (0,N], τ ∈ (0,T]. Pentru
N T
=
rezolvare vom scoate pe τ în funcţie de n din relaţia n τ :
T
τ=n· N
şi înlocuim în expresia costului total cu aprovizionarea obţinând:

n T N 1 c ⋅T
cl ⋅ N ⋅ + S ⋅n
CT(n) = (cl + cs · 2 · n · N ) · n = n 2

Cei doi termeni în care a fost separat costul total reprezintă cheltuielile totale cu lansările
respectiv cheltuielile totale cu stocarea, observându-se că primele sunt descrescătoare în n iar
celelalte liniar crescătoare. În concluzie, dacă vom aduce toată cantitatea într-o singură tranşă vor
fi foarte mari costurile de stocare iar dacă vom aduce de foarte multe ori câte foarte puţin vor fi
foarte mari cheltuielile cu lansarea. Soluţia optimă n* va fi deci foarte probabil undeva între 0 şi
N. Pentru a o determina facem tabloul de variaţie al costului total în funcţie de n pe intervalul
(0,N].
Calculăm derivata costului total:

cl ⋅ N c S ⋅ T 2 ⋅ cl ⋅ N
C′T = − + ±
n2 2 care are zerourile: n1,2 = cS ⋅ T ⇒

2 ⋅ cl ⋅ N
− ∉ (0, N ]
n1 = cS ⋅ T
 2 ⋅ cl ⋅ N 2 ⋅ cl ⋅ N c N ⋅T
∈ (0, N ] ⇔ ≤N⇔ l ≤
n2 = cS ⋅ T cS ⋅ T cS 2

În concluzie:
cl N ⋅T N ⋅T
≥
a) dacă c S 2 adică dacă costul de lansare este de mai mult de 2 ori mai mare
decât costul de stocare tabloul de variaţie va fi:

n 0 N
CT’(n) - - - - - -
CT(n) T ⋅N
cl + cS ⋅
2

şi deci se va face o singură aprovizionare la începutul perioadei T în care se va aduce toată

T ⋅N
cl + c S ⋅
cantitatea N, costul total fiind de 2 .
cl N ⋅T
<
b) b) dacă c S 2 obţinem tabloul:
2 ⋅ cl ⋅ N
n
0 cS ⋅ T N
CT’(n) - - - - - 0 + + + +
CT(n) 2 ⋅ cl ⋅ c S ⋅ T ⋅ N

N c ⋅T ⋅ N 2 ⋅ cl ⋅ T
= S
în concluzie se vor face n 2 ⋅ c l aprovizionări la intervale de t = c S ⋅ N în care se
opt

2 ⋅ cl ⋅ N
va aduce câte nopt = c S ⋅ T , variantă prin care se va face aprovizionarea cu costul total minim
posibil:
CT = 2 ⋅ cl ⋅ c S ⋅ T ⋅ N

Obs. Dacă nu se acceptă decât soluţii în numere întregi pentru n sau t se va calcula costul
pentru:

 2 ⋅ cl ⋅ N   2 ⋅ cl ⋅ N 
   
n =  c S ⋅ T  şi n =  c S ⋅ T  + 1
 2 ⋅ cl ⋅ T   2 ⋅ cl ⋅ T 
   
 c S ⋅ N  c S ⋅ N 
t=  şi t =  +1
alegându-se dintre toate variantele cea mai ieftină. ( [x] = partea întreagă lui x).

4.6.2. MODELUL S-s

Gestiunea de tip S-s sau cu două depozite se caracterizează prin faptul că reaprovizionarea
se face în momentul în care nivelul curent al stocului a atins o anumită valoare notată generic cu
“s”. Acest lucru este echivalent unei gestiuni cu două depozite, în cadrul căreia reaprovizionarea
se face în momentul în care primul depozit s-a golit. În perioada de reaprovizionare (de avans)
consumul se va realiza din cel de-al doilea depozit, care joacă rolul stocului de siguranţă.
În acest model considerăm:

ƒ cererea totală pentru perioada T este R, aleatorie;

ƒ costul stocării este cS;
ƒ costul lansării unei comenzi de reaprovizionare este cL;
ƒ termenul de livrare τ poate fi:

a) neglijabil; în acest caz obţinem costul total pentru intervalul T ca fiind:

unde q reprezintă cantitatea de reaprovizionat.

b) cvasiconstant. Fie nivelul minim de reaprovizionare Ns; când stocul atinge acest
nivel se lansează o comandă de q piese. Mărimile date sunt: T, τ, R, cS, cL şi ne propunem să
determinăm pe Ns şi pe q astfel încât costul stocului pentru perioada T să fie minim. O metodă
aproximativă constă în a admite că ritmul mediu al cererii este constant; în acest caz optimul
cantităţii q0 este independent de Ns:
2R cL 2T c L
q0 = T0 = C 0 = 2 RTc L c S
T cS R cS
Dacă τ este durata medie a termenului de reaprovizionare (cu o abatere medie pătratică
mică) se va evalua legea de probabilitate a cererii pentru acest interval de timp.
Fie Fτ (r) probabilitatea cererii de r produse în intervalul τ: Fτ (r) = P(R ≤ r) =
probabilitatea cumulată.
Impunem condiţia ca probabilitatea epuizării stocului să fie mai mică sau egală cu valoarea
dată α (0 ≤ α < 1); α reprezintă probabilitatea de penurie.
Trebuie să avem: 1 - Fτ (r) = α. Fie Q soluţia ecuaţiei: 1 - Fτ (r) = α, de unde rezultă Q =
Ns.
Această metodă este aproximativă, deoarece implică ipoteze de lucru distincte pentru
stocurile fiecărui depozit. Calculele pot fi efectuate fără ipoteze restrictive cu metoda Monte -
Carlo (nu face obiectul lucrării de faţă).

4.6.3 METODA A.B.C.

Metoda A.B.C. este un procedeu rapid pentru analiza aprovizionării şi gestiunii economice
a materialelor. Această analiză clasifică mărfurile achiziţionate în funcţie de valorile de
aprovizionare ale acestora şi de ponderea achiziţiilor. Prin aceasta pot fi văzute punctele de
plecare pentru realizarea unei politici raţionale a achiziţiilor; pe aceasta se pot baza mai multe
măsuri, începând cu simplificarea procedeelor de comandă, până la numărul de salariaţi folosiţi în
depozite.
Factorul esenţial în folosirea metodei A.B.C. constă în alegerea unui criteriu corespunzător
pe baza căruia se efectuează împărţirea materialelor în cele trei grupe A, B, C. Un asemenea
criteriu poate fi valoarea de consum a materialului dat, în timpul stabilit, valoarea specială a
materialului cu privire la folosirea lui în producţie, provenienţa din import etc.
O dată criteriul ales şi împărţirea în grupe efectuată, metoda A.B.C. poate fi utilizată în
diferite domenii ale gestiunii stocurilor:
Controlul selectiv al stocurilor
Metoda A.B.C. permite o gestiune selectivă a stocurilor.
Stocurile tampon ale articolelor de valoare mare sunt menţinute la un nivel destul de mic.
Aceste articole trebuie să fie supuse unui control de gestiune foarte strâns din partea personalului
aprovizionării (articolele de mare valoare sunt adesea gospodărite cu ajutorul unui sistem de
reaprovizionare periodică şi dacă intervalele sunt suficient de frecvente, un stoc tampon este mai
puţin necesar).
Această metodă dă o atenţie mai mică articolelor de valoare mică, a căror epuizare se evită
prin asigurarea unor stocuri tampon.
Cu ajutorul metodei A.B.C. se pot reduce investiţiile în stocuri, micşorând în acelaşi timp
riscurile de epuizare.
Din analiza structurii materiale a unităţilor economice rezultă că valoarea mare în stoc este
deţinută de un număr relativ mic de materiale, care nu numai că influenţează direct volumul de
mijloace circulante atras, dar joacă şi rolul principal în desfăşurarea procesului de fabricaţie.
Stocurile sunt împărţite în trei clase:
clasa A: în care intră articolele cu valoare mare reprezentând cantitativ 10 % din stoc şi 70
% valoric;
clasa B: în care intră articole reprezentând 20 % atât cantitativ cât şi valoric;
clasa C: în care intră articole ce reprezintă cantitativ 70 % din stoc şi valoric 10 %.
CLASA PONDEREA PONDEREA
NUMERICĂ VALORICĂ
A 10 70
B 20 20
C 70 10
Gruparea materialelor în funcţie de ponderea lor valorică în stocul total, pe baza datelor
din tabelul de mai sus, se prezintă într-o formă expresivă în “graficul de evoluţie al curbei
valorilor cumulate”:
Pondere
valorică

% 100

90

70 C
B Datorită importanţei lor pentru

A
10 30 100 Pondere
numerică
%
procesul de fabricaţie şi datorită influenţei asupra volumului de mijloace circulante, fiecare grupă
se va aborda diferenţiat, atât din punct de vedere a metodologiei de stabilire a stocurilor cât şi din
punct de vedere al conducerii şi desfăşurării procesului de stocare ca atare.
Deci, metoda A.B.C., pe lângă că oferă o politică diferită pentru articolele din categoria mai
scumpă, permite şi utilizarea unor metode de gospodărire diferită.
Întrucât în categoria A sunt puţine articole, se poate controla zilnic nivelul stocurilor,
pentru a observa variaţia cererii şi a supraveghea de aproape respectarea termenelor de către
furnizori. Cu alte cuvinte, se înlocuieşte o parte din stocul tampon de articole scumpe printr-un
control al gestiunii mai strâns. Această decizie este eficientă întrucât ea aduce la o reducere
apreciabilă a investiţiilor în stocuri.
Se vor folosi, deci, modele economico-matematice exigente, care vor avea în vedere
elemente (factori) concrete ce condiţionează nivelul stocurilor şi care asigură constituirea lor la
dimensiuni cat mai mici, determinând creşterea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante la
maxim.
Pentru materialele din categoria C se pot folosi procedee mai puţin exigente (chiar cu
caracter statistic) şi care vor avea în vedere factorii cu acţiune hotărâtoare în optimizarea
proceselor de stocare (cheltuielile de transport, sursa de provenienţă etc.).
Cu articolele din categoria B se poate adopta o politică intermediară, exercitând un oarecare
control, dar baza rămâne tot stocul tampon, spre deosebire de politica dusă pentru categoria A. La
articolele mai ieftine este mai eficient să se suporte sarcina stocurilor, decât să se plătească
salariile personalului care ar fi indispensabil pentru mărirea controlului.’
Pentru grupa B se pot aplica două soluţii:
a) stabilirea de modele distincte pentru dimensionarea stocurilor de materiale din această
grupă cu un grad de exigenţă mediu;

b) folosirea pentru materialele care, ca pondere valorică, tind către grupa A de importanţă, a
modelelor precizate pentru această din urmă grupă, iar pentru materialele ce tind ca valoare
către grupa C a modelelor specifice acestora.

Viabilitatea unui sistem de gestiune a stocurilor este determinată, în general, de felul în care
acesta răspunde unor cerinţe de bază, cum ar fi:

ƒ gradul ridicat de utilitate practică;

ƒ adaptabilitatea la utilizarea mijloacelor electronice de calcul;
ƒ supleţea şi operaţionalitatea în derularea şi adaptarea proceselor de stocare;
ƒ aria de cuprindere mare;
ƒ concordanţa cu fenomenele reale ale procesului de formare şi consum a stocurilor;
ƒ reducerea la minim a imobilizărilor de resurse materiale şi creşterea vitezei de rotaţie a
mijloacelor circulante ale agenţilor economici;
ƒ cheltuielile de conducere, organizare şi desfăşurare a proceselor de stocare cât mai mici.

Analizat din aceste puncte de vedere sistemul A.B.C. răspunde în mare măsură cerinţelor.
Acest sistem aplicat la gestiunea stocurilor are în vedere, în primul rând reducerea imobilizărilor
la materialele de bază şi care se consumă în cantităţi mari, aspect asigurat prin exigenţa
metodologică de dimensionare a stocurilor şi de urmărire a derulării proceselor de stocare.
4.6.4. STRATEGIA IMPACT
 IMPACT (Inventory Management Program and Control Techniques) este considerat ca un
model eficient de stabilire a stocurilor de siguranţa. Este o metodă de depozitare economică,
adaptată cerinţelor calculatoarelor electronice. Acest model a fost dezvoltat de IBM.
Estimarea necesarului se face prin extrapolarea valorilor din trecut. Influenţele
conjuncturale şi sezoniere sunt luate în calcul prin metoda de nivelare exponenţială.
Stocul de siguranţă se determină cu ajutorul calculului probabilităţilor.
Conform metodei IMPACT, sortimentelor din depozit se împart în trei grupe:
1. produse cu desfacere mare (vitale);
2. produse cu desfacere mijlocie (importante);
3. produse cu desfacere redusă ( obişnuite).
Mărimea stocului de siguranţă depinde de precizia estimării necesităţilor (cererii). Cu cât va
fi apreciată mai precis în prealabil cererea, cu atât va fi mai mic stocul de siguranţă.
Pentru a putea aplica metoda IMPACT sunt necesare: cunoaşterea cererilor ri (i = 1, 2,...,
T), pe T intervale de timp şi calculul abaterii medii pătratice σ.
Pentru determinarea stocului de siguranţă, metoda IMPACT foloseşte următorii indicatori:

a) cererea medie (necesarul mediu)

1 tT
r= ∑ iri ,
T i =1
(V.3.1)

unde T este numărul de intervale de timp cercetate;

ri este cererea în intervalul i, i = 1, 2,..., T;
b) MAD (Mean Absolut Deviation) reprezintă abaterea absolută de la medie a cererilor, ca
unitate de măsură a “împrăştierii” valorilor efective în jurul valorii medii.
1 T
MAD = ∑ i ri − r . (V.3.2)
T i =1
MAD se determină ca valoare medie a valorilor absolute ale abaterilor de la cererea
medie.
c) coeficientul de siguranţă exprimă potenţialul de livrare al furnizorilor. Coeficientul
de siguranţă (K) se stabileşte pe bază de tabele ale funcţiei normale, în cadrul căreia sunt date
valorile lui K, corespunzător diferitelor niveluri ale potenţialului de livrare al furnizorilor.
Potenţialul de livrare (Z) exprimă gradul de satisfacere de către furnizor a unei comenzi.
Acest potenţial de livrare se mai numeşte grad de deservire sau nivel de serviciu.
Potenţialul de livrare (Z) se determină după relaţia
C
Z = LE , (V.3.3)
C LC
unde CLE este cantitatea livrată efectiv;
CLC este cantitatea ce trebuie livrată conform comenzii.
Rezultă 0 < Z < 1; Z = 0 înseamnă că se înregistrează lipsa materialelor în stoc, fără o posibilitate
eficientă de acoperire;
Z = 1 înseamnă că avem de-a face cu un serviciu perfect de servire din partea furnizorilor.
Relaţia de determinare a potenţialului de livrare se poate exprima şi sub alte forme, ca de
exemplu:
 N UC − N UL N
1. Z = = 1 − UL , (V.3.4)
N UC N UC
unde NUC reprezintă numărul de unităţi (bucăţi) comandate;
NUL reprezintă numărul de unităţi (bucăţi) lipsă.
N − N ZL N
Z = ZT = 1 − ZL , (V.3.5)
N ZT N ZT
unde NZT reprezintă numărul total de zile lucrătoare din perioada de gestiune;
NZL reprezintă numărul de zile cu lipsă de stoc.
Când un produs se fabrică din mai multe materii prime, care intră simultan în consum,
potenţialul de livrare se calculează în funcţie de necesitatea prezenţei în acelaşi moment în
depozit a tuturor materiilor prime care concură la obţinerea lui.
Stocul de siguranţă se calculează după formula:

NS = K ⋅ MAD

Între potenţialul de livrare şi costul stocării necesitat de constituirea şi deţinerea stocului de

siguranţă există o corelaţie strânsă. Creşterea potenţialului de livrare determină creşterea costului
total de stocare, dar într-o proporţie mai mică, ceea ce înseamnă că eficienţa este cu atât mai mare
cu cât potenţialul de livrare se apropie de unu.
Trebuie excluse influenţele întâmplătore, însă luate în considerare influenţele conjuncturale
şi sezoniere. IMPACT foloseşte în acest scop metoda nivelării exponenţiale. Această metodă a
fost dezvoltată de Robert Brown şi este cunoscută sub numele de exponential smoothing.
Valoarea medie a cererii se corectează cu eroarea de previziune şi se stabileşte introducând
o anumită parte a erorii în noua valoare a estimaţiei.
Fie V1 estimarea cererii pentru prima perioadă şi r1 cererea reală a primei perioade.
Estimarea cererii pentru următoarele perioade se obţine din relaţiile:

Vi = Vi-1 + α (ri-1 - Vi-1)

unde α reprezintă constanta de nivelare; α ∈ (0,1) şi determină măsura în care valorile din trecut
sunt cuprinse în estimarea cererii.
Constanta de nivelare trebuie astfel aleasă încât să ţină seama suficient de influenţele
conjuncturale şi sezoniere, eliminând totuşi influenţa întregului.
0<α<1
α = 0 înseamnă că erorile de prevedere care apar nu sunt luate în considerare.
α = 1 înseamnă că estimarea corespunde exact cererii din perioada anterioară; toate influenţele întâmplătoare

sunt introduse în estimare.

Abaterea absolută de la medie (MAD) poate fi folosită după aceleaşi principii: abaterea
medie a perioadei i va fi dată de relaţia
MADi = MADi-1 + α(| ri-1 - Vi-1 | - MADi-1).
În acest caz | ri-1 - Vi-1 | este valoarea abaterii precedente faţă de valoarea reală.
 Cererea medie (necesarul mediu) şi abaterea absolută de la medie (MAD) vor fi apreciate în
prealabil prin metoda nivelării exponenţială, urmând ca abia după aceea să se determine nivelul
stocului de siguranţă (NS).
 CAPITOLUL V

CONSERVAREA ŞI VALORIFICARE PRODUCŢIEI AGRICOLE

5.1. Contracte economice, condiţii de plată

Alegerea modalităţilor de valorificare a producţiei implică, adesea, angajamente pe termen lung

1
faţă de terţe persoane fizice şi juridice. În cadrul mixului de marketing , produsele, preţurile şi programele
de promovare se pot schimba relativ uşor, dar canalele de distribuţie, odată alese, presupun relaţii pe
termen lung cu agenţii economici distribuitori. Prin urmare, fermierul trebuie să conceapă cu multă atenţie
sistemul de distribuţie, ţinând cont de schimbările previzibile din mediul în care îşi desfăşoară activitatea.

5.1.1. Analiza de marketing şi strategia de valorificare

Structura cadru de desfăşurare a analizei de marketing pentru stabilirea strategiei de valorificare a
produselor agroalimentare este prezentată sintetic mai jos.
I. Analiza SWOT – pentru strategia exploataţiei agricole (MANAGEMENT STRATEGIC)
II. Analiza cererii şi ofertei (DIAGNOSTIC DE PIAŢĂ)
Analiza cererii
1. Evoluţia cererii
Stabilitate (caracter sezonier, etapa din ciclul de viaţă);
Influenţa demografiei, gustului cumpărătorilor, tehnologiei, a stilului de viaţă, a
apariţiei unor substituenţi;
Perspectivele unor noi utilizări: captare de noi pieţe sau de noi segmente de piaţă.
2. Dimensiunea şi ritmul de creştere al fiecărui segment de piaţă
3. Natura şi caracteristicile cererii
necesitate şi utilitatea aşteptată
motivaţia actului de cumpărare
sensibilitatea cererii în raport cu preţul
capacitatea financiară a clientelei
fidelitatea cumpărătorilor
fidelitatea canalelor de distribuţie
Analiza ofertei
1. Capacitatea producătorului
sub şi/sau supra-utilizarea capacităţilor
durata şi costurile extinderii capacităţii
efectele şi costurile reducerii capacităţilor
2. Structura costurilor
costul forţei de muncă (manoperei)
costul materiilor prime
existenţa unei economii de scară
existenţa „efectului experienţei”
3. Economia sectorului
bariere la intrare
bariere la ieşire
concentrare
integrare
 structura costurilor
4. Distribuţie
canale de distribuţie (specificitate, dimensiuni)
5. Sistemul financiar
necesităţi financiare ale exploataţiei şi pe filieră
modalităţi de finanţare
surse de finanţare
6. Dimensiuni tehnologice şi sociale
tehnologie şi maturitatea sectorului
tehnologie şi forţe competitive ale exploataţiei
noi condiţii socio-politice
III. Analiza mediului concurenţial
1. Concurenţii
dimensiunea şi forţa concurenţilor
importanţa costurilor fixe
natura produselor
orientări strategice şi investiţii
2. Concurenţi potenţiali
existenţa barierelor la intrare
riscurile măsurilor de supraveghere a concurenţei
3. Produse de substituţie
funcţiunile produselor de substituţie
partea de piaţă ocupată
4. Clienţi
gradul de concentrare
costuri de trecere de la un furnizor la altul
ameninţarea integrării verticale în amonte
5. Furnizori
gradul de concentrare
diferenţierea produselor
ameninţarea integrării verticale în aval
importanţa industriei în calitate de client pe filieră
IV. Analiza concurenţială a firmei în raport cu principalii concurenţi şi stabilirea poziţiei firmei pe
piaţă
Stabilirea cotelor de piaţă în comparaţie cu principalii concurenţi
V. Alegerea strategiilor posibile
1. Schimbarea
dimensiunii
domeniului de activitate
filierei de producţie
concentrării sau diversificării
dezvoltării C&D şi/sau „benchmarking”(niveluri de referinţă pe piaţă)
2. Studiul concurenţei care permite descoperirea de:
noi idei
puncte tari şi puncte slabe ale concurenţei
 3. Analiza punctelor tari şi punctelor slabe ale exploataţiei
Care va fi alegerea?
Întărirea punctelor tari şi eliminarea celor slabe
4. Elaborarea de scenarii posibile (fezabile)
VI. Alegerea strategiei globale de desfacere a produselor
VII. Definirea politicilor parţiale pe filiera de produs
Fermierii trebuie să decidă asupra celor mai eficiente modalităţi de depozitare, manipulare,
sortare, calibrare şi transport ale produselor agroalimentare, astfel încât acestea să fie puse la
dispoziţia consumatorilor în varietatea sortimentală dorită, la timpul şi la locul potrivit. Operaţiile
enumerate mai sus formează obiectul de studiu al logisticii, ştiinţă cuprinsă în categoria ştiinţelor
economice, mai precis a marketingului.
Pentru mulţi fermieri, logistica este echivalentă cu depozitele aflate la dispoziţie şi cu mijloacele de
transport. Distribuţia fizică modernă implică, însă, un număr mult mai mare de operaţiuni: planificarea,
implementarea şi controlul fluxului fizic de materiale, produse finite şi informaţii între punctul de
producţie şi punctul de consum, prelucrarea comenzilor, conservarea, stocarea, manipularea, sortarea,
calibrarea şi transportul produselor agro-alimentare.
În acest capitol se prezintă modalităţile de valorificare a producţiei agricole, reţinând atenţia asupra
următoarelor operaţiuni: contractarea, transportul şi conservarea produselor agricole.

5.1.2. Contractul economic – concept, tipologie

În cazul exploataţiilor agricole, valorificarea producţiei agricole se realizează prin operaţiuni de
vânzare-cumpărare, reglementate prin contracte. Toate actele de comerţ converg către realizarea circulaţiei
mărfurilor pe calea unei vânzări-cumpărări comerciale. Această operaţiune trebuie privită în toată
complexitatea ei, deoarece la valorificarea produselor agricole participă nu numai vânzătorul şi
cumpărătorul, ci şi alţi agenţi economici, cum sunt:
• întreprinderile de transport, care fac posibilă circulaţia acestor produse, deci va exista şi un
contract de transport al mărfurilor;
• societăţile de asigurare, care garantează realizarea echivalentului mărfurilor vândute, dacă au fost
distruse, în caz de forţă majoră, deci va exista şi un contract de asigurare a bunurilor;
• băncile, care finanţează, prin intermediul operaţiunilor de credit, schimbul mărfurilor, punând la
dispoziţie fondurile necesare cumpărătorului sau vânzătorului, deci va exista şi un contract de
finanţare .
De aceea, studierea valorificării producţiei agricole, din punct de vedere juridic, înseamnă luarea în
considerare a tuturor tipurilor de contracte economice, care concură la finalizarea acestor operaţiuni, nu
doar a celor de vânzare-cumpărare propriu-zisă.
Orice contract, pentru a fi valid, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: consimţământul liber
exprimat al părţilor, capacitatea legală a părţilor contractante, drepturile şi obligaţiile pe care le generează
contractul pentru fiecare dintre părţi, precum şi o cauză şi un obiect cert, licit şi posibil.
În practica economică se disting următoarele tipuri de contracte:
• contractul de vânzare-cumpărare (cel mai important tip de contract, atât pe planul comerţului
intern, cât şi al comerţului internaţional);
• contractele de intermediere: contractul de mandat, contractul de comision;
• contractele de concesiune: contractul de concesiune exclusivă, contractul de franchising;
• contractele de transfer de tehnologie: contractul de licenţă, contractul de know-how, contractul
de consulting-engineering;
• contractele de finanţare a operaţiunilor comerciale: contractul de leasing, contractul de
factoring;
• alte tipuri de contracte conexe: contractul de transport, contractul comercial de depozit.
Reţinem atenţia asupra celor mai importante contracte utilizate în valorificarea producţiei agricole:
contractul de vânzare-cumpărare, contractul de mandat, contractul de comision, contractul de transport şi
contractul comercial de depozit.
a) Contractul de vânzare-cumpărare reprezintă contractul cel mai des utilizat în valorificarea
produselor, fiind considerat prototipul actului de comerţ. Vânzarea comercială are o importanţă deosebită
pentru distribuţie şi consum. Cumpărarea în scopul de a revinde este caracteristica principală a actului de
comerţ, de aici rezultă şi importanţa sa pentru distribuţie.
Pentru a surprinde diferitele forme ale contractului de vânzare-cumpărare, trebuie delimitate
noţiunile de vânzare între comercianţi (comerţ cu ridicata) şi vânzare între comerciant şi consumator
(comerţ cu amănuntul).
Comerţul cu ridicata include toate activităţile implicate în comercializarea produselor, desfăşurate
în scopul revinderii sau în scopuri de afaceri. Sunt denumite „angrosişti” acele firme angajate în
activitatea de comerţ cu ridicata. Angrosiştii cumpără de la producători şi vând mărfurile agricole către
detailişti, procesatori ai produselor agricole, alţi angrosişti şi instituţii. În cazuri foarte rare un angrosist
vinde direct către consumatorul final.
Comerţul cu amănuntul cuprinde toate activităţile implicate în vânzarea produselor direct către
consumatorii finali, pentru a fi folosite de aceştia în scop personal şi nu în interes de afaceri. Sunt numite
„detailişti” acele firme angajate în comerţul cu amănuntul.
Atât angrosiştii, cât şi detailiştii utilizează diferite forme de contracte de vânzare-cumpărare pentru
valorificarea produselor agricole şi alimentare. În societatea modernă, ansamblul distribuţiei şi, mai ales,
vânzările faţă de consumatorii finali ai produselor agro-alimentare a condus la diferenţierea regimului
juridic aplicabil diferitelor situaţii de vânzare, de aici şi explozia de tehnici juridice la care se apelează în
cadrul reţelelor de distribuţie şi anume:
• vânzările pe credit;
• vânzările cu prime;
• vânzările publicitare;
• magazine cu vânzări pe mari suprafeţe;
• vânzările prin corespondenţă;
• vânzările la domiciliu;
• combinaţiile de vânzări cu transport şi asigurări etc.
În procesul de valorificare a produselor agricole, fermierii trebuie să ia în considerare atât vânzarea-
cumpărarea clasică, cât şi alte forme specifice ale acesteia: vânzarea prin burse şi vânzarea prin
licitaţii.
În practica economică există numeroase forme sub care se poate redacta un contract de vânzare-
cumpărare. Prezentăm, în anexă, cele mai importante dintre acestea:
• Contract de vânzare-cumpărare de bunuri /comercializare produse (a se vedea şi Anexa 1) se
încheie între două persoane juridice, vânzătorul şi cumpărătorul. În acest contract sunt stipulate
următoarele elemente: marfa comercializată, termenul de livrare, preţul, modul de recepţie a mărfii,
garanţiile, marcarea şi ambalarea, expedierea şi transportul, modalitatea de plată etc.
Acest tip de contract este unul dintre cele mai complexe, fiind însoţit de anexe, care certifică
cantitatea şi calitatea produselor agricole şi alimentare comercializate. O importanţă deosebită trebuie
acordată prevederilor contractuale referitoare la marcare şi ambalare, produsele agricole fiind perisabile.
Ele pot suferi daune mecanice: ruperi, şocuri, zdrobire, vibraţii; daune provocate de factorii de mediu:
temperaturi ridicate, temperaturi scăzute, apa şi umiditatea, lumina şi alte daune: contaminări chimice,
daune provocate de insecte.
• Contract de vânzare-cumpărare de mărfuri cu plata în rate (a se vedea şi Anexa 2) este un
acord de voinţă exprimat de către persoane fizice şi juridice, prin care cumpărătorul se obligă să plătească
produsele agricole în mai multe rate, la termenele stabilite prin contract.
• Contract de vânzare-cumpărare, adaptabil la orice vânzare (a se vedea şi Anexa 3) este un
contract încheiat între vânzător şi cumpărător, persoane fizice sau juridice, adaptabil, după cum arată şi
denumirea, la orice tip de vânzare.
• Contract de vânzare-cumpărare după greutate, număr sau măsură (a se vedea şi Anexa 4)
este un acord de voinţă exprimat de vânzător şi de cumpărător, prin care vânzătorul se obligă să livreze
produsele agricole din depozite, iar cumpărătorul să achite contravaloarea acestora, stabilită în funcţie de
cantitatea şi de calitatea produselor agricole.
b) Contractul de mandat comercial este contractul prin care o persoană (mandatarul) se obligă
către o altă persoană (mandantul) să îndeplinească însărcinarea primită în numele şi în contul acestuia din
urmă. Mandatarul este cunoscut în practica economică sub diferite denumiri: agent sau reprezentant, iar în
1
practica juridică întâlnim noţiunile de prepuşi, comişi călători pentru comerţ şi comişi pentru negoţ. În
raport cu operaţiunile la care participă, agentul comercial poate fi: distribuitor, depozitar, consignatar sau
chiar producător.
c) Contractul de comision este contractul prin care o persoană (comisionarul) se obligă, din
însărcinarea altei persoane (comitentul), să efectueze operaţii comerciale, putând încheia acte juridice. De
fapt, contractul de comision reprezintă o formă comercială a reprezentării.
Contractul de comision se deosebeşte de contractul de mandat prin structură, fiind folosit îndeosebi
în vânzarea-cumpărarea de mărfuri, în domeniul transportului şi în operaţiunile asupra valorilor mobiliare.
d) Contractul de transport este acel contract prin care o persoană, respectiv cărăuşul (o
întreprindere de cărăuşie) se obligă să transporte dintr-un loc în altul mărfuri, persoane sau corespondenţă,
2
cu ajutorul unui mijloc de transport, în schimbul unui preţ.
În orice contract de transport intervin trei părţi: expeditorul, cărăuşul şi destinatarul. Înscrisul
constatator al contractului este scrisoarea de transport, care cuprinde:
• Natura, greutatea, măsura sau numărul bunurilor transportate şi, dacă mărfurile sunt în lăzi sau în
pachete, calitatea acestora, numărul şi sigiliile puse pe ele;
• Numele expeditorului cu indicarea sediului;
• Numele şi adresa cărăuşului;
• Locul de destinaţie şi persoana destinatarului, cu toate datele de identificare şi menţiunea dacă
scrisoarea de trăsură este la ordin sau la purtător;
• Cheltuielile de transport şi sumele datorate cărăuşului pentru expediere, inclusiv celelalte
cheltuieli adiacente, cu nominalizarea acestora;
• Timpul în care trebuie să fie efectuat transportul;
• Orice alte prevederi asupra cărora părţile s-au înţeles.
În funcţie de mijlocul de transport utilizat, contractul de transport poate fi încheiat în mai multe
forme: contract de transport auto, contract de transport pe calea ferată, contract de transport maritim etc.
Un exemplu de contract de transport auto de mărfuri este prezentat în Anexa 5.5.
e) Contractul comercial de depozit este acela prin care o parte numită deponent, încredinţează
spre păstrare altei părţi, numită depozitar, o marfă, cu obligaţia acestuia ca, în schimbul unei sume de bani
(taxa de depozit) să o păzească, să o conserve şi să o restituie la cerere.
Taxa de depozit se calculează în funcţie de cantitatea de marfă depozitată, care ocupă un anumit
spaţiu în depozit şi de durata depozitării produselor. La această taxă, se adaugă cheltuielile făcute cu
păstrarea bunurilor, cheltuieli care, în cazul produselor agro-alimentare, se referă la asigurarea condiţiilor
de mediu favorabil conservării produselor: controlul ventilaţiei, temperaturii, luminii etc.
Alături de contractul comercial de depozit se mai încheie alte trei înscrieri cu acelaşi conţinut:
3
talonul, recipisa de depozit şi warantul. Talonul rămâne în registrul administraţiei depozitului, dovedind
existenţa contractului de depozit. Recipisa de depozit şi warantul sunt titluri de credit care încorporează
marfa aflată în depozit, pot fi nominative, la ordin şi la purtător şi se pot transmite prin gir, posesia lor
atestând titlul de proprietate asupra mărfii aflată în depozit.

5.1.3. Particularităţile contractelor economice în cazul valorificării producţiei agricole

În agricultură există anumite particularităţi ce trebuie luate în considerare atunci când se pune
problema valorificării producţiei. Activităţile agricole, sub diferite forme: cultivarea pământului, creşterea
animalelor, vânzarea produselor cultivate chiar de către cultivator, nu sunt fapte de comerţ. Aceste
activităţi sunt considerate fapte civile şi, deci, li se aplică prevederile Codului civil. Pentru a fi comercială,
trebuie ca activitatea desfacere să se realizeze printr-o interpunere sau intermediere în procesul de schimb.
Acest lucru se poate realiza numai atunci când cultivatorul sau proprietarul terenului încredinţează marfa
5
(produsele agricole) unui comerciant (intermediar) care urmează să vândă produsele „la piaţă”.
Caracterul comercial sau civil al fermei reprezintă o problemă controversată în literatura de
specialitate şi în practica jurisdicţională. Deşi există argumente suficiente pentru a califica unitatea
agricolă ca fiind comercială, opinia majoritară susţinută şi de practica judecătorească este aceea potrivit
căreia fermele au un caracter civil, întrucât altfel s-ar ignora caracterul imperativ al articolului 5 din Codul
comercial potrivit căruia, „activităţile agricole” nu sunt fapte de comerţ.
O situaţie specială o au societăţile agricole care s-au constituit potrivit Legii nr. 36/1991 privind
societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură şi Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale. Astfel, potrivit Legii nr. 36/1991, proprietarii de terenuri agricole se pot organiza fie în
asociere simplă, formând asociaţii familiale, fie sub formă de societate agricolă cu personalitate juridică,
sau, potrivit Legii nr. 31/1990, ca societate comercială, pentru a exploata pământul pe care îl are fiecare.
Astfel, Legea nr. 31/1990 prevede posibilitatea constituirii unei societăţi comerciale, care să aibă ca
obiect social activităţi agricole, derogând, astfel, de la dispoziţia prevăzută în articolul 5 din Codul
comercial. Deşi sub aspect formal, societatea este comercială, constituindu-se într-una din formele de
societate prevăzute de Legea nr. 31/1990, în conţinutul ei, societatea agricolă are caracter civil.
Aceste opinii controversate între economişti şi jurişti pun managerii fermelor agricole în dificultate
atunci când decid valorificarea producţiei. Este vorba de a alege dintre mai multe variante posibile pe
aceea care maximizează rezultatele (venitul sau profitul) sau minimizează eforturile (cheltuielile). Fiind
vorba de o problemă de optimizare a rezultatelor, managerul iniţiază procesul decizional prin enumerarea
variantelor posibile. Astfel, produsele agricole pot fi valorificate prin următoarele tipuri de canale de
distribuţie:
• distribuţia prin canal ultra scurt (direct către consumatorul final), cunoscută în practica
economică sub denumirea de „comerţ la tarabă”, este o formă dezorganizată de comerţ prin care
fermierii obţin venituri imediate din vânzarea directă, la piaţă, a produselor agricole, neambalate
corespunzător, transportate în vehicule proprii;
• distribuţia prin canal scurt se desfăşoară între fermier şi magazinele de desfacere cu amănuntul
– sistem puţin întâlnit în România – sau între fermier şi speculanţii din pieţe, care cumpără
produsele agricole şi se autonumesc producători agricoli pentru a nu intra în categoria
comercianţilor şi a fi obligaţi, astfel, să plătească impozit. Acest tip de comerţ depăşeşte, uneori,
5
volumul tranzacţiilor directe producător-consumator;
• distribuţia prin canale lungi este practicată de societăţile comerciale cu profil agricol,
procesatori, angrosişti şi detailişti;
• distribuţia specifică pieţelor de gros se desfăşoară începând din anul 1998, când a fost înfiinţată
Piaţa de gros de legume, fructe şi alte produse agricole perisabile din Bucureşti.
Alegerea variantei optime de valorificare a produselor agricole obţinute este o decizie ce depinde de
o varietate de factori, cei mai importanţi fiind natura produsului şi mărimea fermei.

5.1.4. Modalităţi de plată

În contractele economice încheiate între vânzător şi cumpărător în scopul valorificării producţiei
agricole se stipulează, printre altele, modalităţile şi termenele de achitare a contravalorii produselor.
Cumpărătorul are obligaţia de a plăti contravaloarea produselor, după primirea şi recepţia acestora,
în termenele şi în condiţiile stipulate în contract. Plata se poate face prin:
• numerar cu factură şi chitanţă de încasare a banilor, la termenul negociat prin contract;
• ordin de plată;
• cec bancar cu sau fără limită de sumă.
În cazul în care plata se face după o anumită perioadă de timp de la recepţia produselor, este vorba
de vânzare pe credit comercial.
Noţiunea de credit reprezintă o categorie de valori care constau în înscrisuri sau documente, care
încorporează dreptul patrimonial prevăzut în ele, astfel încât persoana care le deţine este şi titulara
dreptului. Deoarece creditul implică un decalaj în timp între două prestaţii, aceea a creditorului, actuală şi
cealaltă a celui creditat de mai târziu, titlurile de credit mai sunt definite în literatura juridică, ca
documente ce constată creanţe comerciale, care amână în timp plata datoriei şi care pot circula uşor, fiind
6
negociabile.
Cele mai utilizate titluri de credit sunt cambia, biletul la ordin şi cecul.
Cambia este înscrisul care cuprinde ordinul dat de o persoană, numită trăgător unei alte persoane,
numită tras de a plăti unui beneficiar la scadenţă şi locul stabilit, o sumă de bani stabilită. Cambia este un
instrument de plată deoarece permite trăgătorului (cumpărătorul produselor) să-şi achite datoria către
beneficiar (vânzătorul produselor), prin intermediul trasului, care, de regulă, este o bancă sau o altă
instituţie de credit. Plata cambiei se face la scadenţa şi în locul înscrise în conţinutul acesteia.
Biletul la ordin este un înscris prin care emitentul se obligă să plătească la scadenţă o sumă de bani
unui beneficiar. Spre deosebire de cambie, în care sunt implicate trei persoane, în cazul biletului la ordin
intervin două persoane: emitentul şi beneficiarul. Biletul la ordin este un instrument de plată deoarece
permite emitentului să-şi achite datoria faţă de beneficiar.
Cecul este un înscris care conţine ordinul adresat de trăgător unei bănci de a plăti o sumă de bani
unui beneficiar. Cecul este un instrument de plată deoarece permite trăgătorului să-şi achite datoria faţă de
beneficiar, în limita fondurilor de care dispune.
Printre modalităţile de plată utilizate în comerţul internaţional mai pot fi menţionate:
• Creditul documentar, care reprezintă aranjamentul prin care o bancă se obligă faţă de un terţ
beneficiar, la cererea şi în conformitate cu instrucţiunile unui client. La această operaţiune participă
importatorul, exportatorul, banca emitentă (ordonatoare) şi banca corespondentă (intermediară).
Creditele documentare au la bază contracte de import-export. Modalitatea de plată prin care
importatorul dă dispoziţie băncii sale să achite exportatorului contravaloarea mărfii, a cărei livrare o
7
dovedeşte cu documente este acreditivul documentar.
• Incaso-ul documentar este o modalitate de plată care se caracterizează prin aceea că o bancă
încasează, la ordinul unui client, valoarea mărfii expediate, în schimbul remiterii documentelor de
expediţie.
• Ordinul de plată este dispoziţia prin care importatorul (ordonatorul) cere unei bănci să achite o
sumă determinată unui exportator (beneficiar). Ordinul (dispoziţia) de plată se poate transmite letric,
telegrafic, prin telex sau prin telefon şi, mai recent, prin mijloace electronice (on-line).

5.2. Conservarea şi transportul produselor agricole

5.2.1. Noţiunea de depozitare şi funcţiile depozitelor

Activitatea de depozitare se constituie ca o etapă strict necesară în cadrul circuitului produselor
agricole de la producător către consumator, din cel puţin două considerente: introducerea în procesul de
producţie a materialelor primite de către un consumator nu se efectuează direct din mijlocul de transport
cu care au sosit, iar, pe de altă parte, livrarea produselor finite către consumatori nu se poate face imediat
după terminarea ciclului de producţie al acestora. Intervine, astfel, necesitatea constituirii unor depozite de
produse agricole la nivel de fermă sau în aval, la angrosişti şi procesatori, care apare ca urmare a acţiunii a
doi factori:
• unul de natură tehnică, referitor la necesitatea efectuării unor operaţii asupra produselor
agroalimentare, fie înainte de livrarea acestora (ambalare, etichetare, lotizare, marcare, încărcare,
expediere), fie înainte de darea lor în consum (curăţare, sortare, recepţionare, pregătire etc.);
• unul de natură economică, care se referă la menţinerea continuităţii pe de o parte a livrărilor, iar pe
de altă parte a producţiei, prin reglarea fluxurilor de intrare a produselor cu cele de vânzare, respectiv de
consum al acestora şi la menţinerea în limitele stabilite a volumului şi structurii stocurilor.
Produsele agricole care se află în stoc se constituie în obiect al depozitării. Legătura între recoltarea,
transportul, selectarea, ambalarea sau pregătirea produselor agricole, în vederea livrării se realizează prin
intermediul depozitului, care la rândul său, înglobează două aspecte:
• aspectul tehnic, care se referă la suprafaţa sau capacităţile amenajate corespunzător, sub forma
magaziilor, silozurilor, şoproanelor, rampelor, hambarelor etc., la care se adaugă dotările
adecvate unor astfel de spaţii (maşini, utilaje, instalaţii, mobilier specific, scule, piese de
schimb, materiale etc.)
• aspectul economic, depozitul definindu-se ca o noţiune complexă, care cuprinde totalitatea
stocurilor constituite, ansamblul operaţiilor de primire, conservare, păstrare, aşezare, deservire a
consumului intermediar sau final, totalitatea cheltuielilor pe care aceste operaţii le generează,
8
organizarea corespunzătoare etc.
Depozitele îndeplinesc o serie de funcţii în cadrul sistemului de aprovizionare şi desfacere al
fermei, acestea fiind:
a) Funcţia organizatorică, care cuprinde activităţi prin care se organizează recepţia cantitativă şi
calitativă a produselor, conservarea lor în funcţie de caracteristicile intrinseci ale acestora,
pregătirea lor pentru livrare şi livrarea propriu-zisă a produselor agricole către beneficiari.
b) Funcţia tehnică, prin care are loc recepţia calitativă a produselor agricole, asigurarea condiţiilor
de conservare optime (temperatură, umiditate, înlăturarea agenţilor nocivi etc.), delimitarea
spaţiilor de depozitare, asigurarea utilajelor mecanizate pentru manipularea produselor
(transpalete, containere, macarale, electro şi motostivuitoare etc.) şi condiţionarea acestora în
vederea livrării: lotizare, ambalare, sigilare etc.
c) Funcţia economică, prin care se menţine continuitatea procesului de producţie/desfacere.
Datorită asigurării stocurilor de producţie, managerul urmăreşte evoluţia stocurilor maxim şi
minim normate, pentru ca aceste limite să nu fie depăşite, urmărindu-se şi reducerea la minim a
cheltuielilor ocazionate de activitatea de depozitare.
d) Funcţia de evidenţă contabilă, care asigură organizarea gestionării stocurilor de produse agricole
din depozite, prin înregistrarea documentelor primare, inventarierea bunurilor depozitate sau
constatarea necesităţii casării unor produse.

5.2.2. Clasificarea depozitelor

Sistemul de depozitare a produselor agricole şi agroalimentare este influenţat, atât din punctul de
vedere al metodelor şi tehnicilor de organizare a depozitării, cât şi în ceea ce priveşte numărul, tipul şi
dimensiunile depozitelor, de o serie de factori, dintre care se evidenţiază: caracteristicile produselor
depozitate, cantitatea şi volumul lor, destinaţia acestora, varietatea nomenclaturii de produse, ritmicitatea
fluxurilor de livrări de produse, metodele de pregătire a acestora înaintea utilizării în procesul de producţie
ş.a.
Un alt aspect de care trebuie să se ţină seama în procesul de organizare a depozitării produselor
agricole este şi cel legat de forma de prezentare a acestora, ele putând fi ambalate (în lăzi, saci,
containere) sau depozitate în vrac (grămezi neordonate de produse neambalate).
Având în vedere toţi aceşti factori cu influenţă asupra sistemului de depozitare, se poate impune o
clasificarea a depozitelor, în funcţie de mai multe criterii şi anume:
1. Funcţiile depozitelor în cadrul circuitului economic, distingându-se depozitele de aprovizionare,
de desfacere sau de păstrare.
2. Locul ocupat în procesul de producţie, existând depozite în sfera producţiei (de aprovizionare a
unităţilor agroalimentare), din sfera circulaţiei (ex: cele ale bazelor de aprovizionare şi en-gros) sau mixte
(depozitele de produse finite din unităţile agroalimentare).
3. În funcţie de destinaţia în consum a produselor, pot exista depozite pentru producţie (pentru
produsele agricole ce urmează a intra în procesul de obţinere a produselor alimentare) şi depozite de
produse agro-alimentare pentru consumul final.
4. Gradul de specializare al depozitelor, întâlnindu-se cele universale sau cele specializate.
5. Tipul de construcţie, amenajându-se depozite deschise (în aer liber, pentru produsele neafectate
de acţiunea agenţilor naturali), depozite semi-închise (şoproane pentru cereale) sau depozite închise
(diverse construcţii cu unul sau mai multe niveluri, în funcţie de natura produselor agricole depozitate)
 6. Gradul de mecanizare, existând depozite nemecanizate (cu operaţiuni manuale), cu mecanizare
redusă sau cele mecanizate şi automatizate.
7. Aria de servire a depozitelor, care le diferenţiază în depozite ale unităţilor de desfacere, depozite
centrale ale unităţilor agroalimentare sau depozite ale subdiviziunilor organizatorice ale acestora.
În cazul produselor agricole, managerul fermei alege tipul de depozit în urma unei analize bine
fundamentate a factorilor tehnico-economici, în special a acelora care influenţează calitatea produselor pe
durata depozitării, dintre care cei mai importanţi se referă la construcţia şi amenajarea depozitelor, precum
şi la condiţiile tehnice obligatorii, necesar a fi asigurate pentru limitarea acţiunii factorilor climatici asupra
calităţii produselor agricole stocate.

5.2.3. Managementul activităţii de depozitare

Principiile amplasării produselor în depozite
Una din condiţiile realizării unei activităţi de depozitare cât mai eficiente, ca urmare a creşterii
productivităţii muncii şi a optimizării folosirii capacităţilor de depozitare, este aceea de respectare a unor
principii de bază privind modul de amplasare a produselor în depozite.
Primul principiu se referă la amplasarea produselor depozitate în funcţie de caracteristicile
asociative ale acestora, determinate de:
• Condiţiile de microclimat, specifice anumitor produse, acestea putând fi păstrate în acelaşi
spaţiu în care sunt asigurate condiţii speciale de temperatură, lumină, umiditate etc.
• Proprietăţile fizico-chimice şi mecanice, care diferenţiază produsele în produse comune
(nedivergente), acestea putând fi depozitate împreună şi produse diferite (divergente).
• Forma, ambalajul şi modul de manipulare, în funcţie de care materialele sunt depozitate în
vrac, în stive, stelaje sau în rafturi, contribuind la utilizarea cât mai eficientă a capacităţii de
depozitare şi a utilajelor de transport-manipulare.
Conform celui de-al doilea principiu, amplasarea produselor agricole trebuie să se facă în funcţie
de frecvenţa intrărilor şi ieşirilor din depozit, în zona de evacuare a acestuia fiind recomandată aşezarea
acelor produse a căror frecvenţă a mişcărilor este cea mai mare. Pentru aceasta este necesar ca produsele
agricole să fie grupate în funcţie de această frecvenţă în 3-4 grupe, cărora să le corespundă tot atâtea zone
în cadrul depozitului. Spre exemplu, prima grupă, a materialelor cu ritmul de solicitare cel mai mare
(zilnic), va fi repartizată mai aproape de zona de ieşire din depozit, a doua grupă de materiale, cu solicitare
medie de 3-10 zile, în zona de mijloc, iar cea de-a treia, a produselor solicitate lunar sau chiar mai rar, va
corespunde zonei mai apropiate de locul de intrare al depozitului.
Al treilea principiu stipulează necesitatea aşezării produselor în funcţie de volumul şi greutatea
acestora, reducându-se efortul de manipulare şi crescând stabilitatea instalaţiilor de depozitare, dacă
produsele cu volum şi masă mari sunt dispuse spre baza raftului.
Respectarea principiului al patrulea, denumit primul intrat – primul ieşit, este deosebit de
importantă în cazul produselor perisabile sau cu termene de valabilitate reduse, el referindu-se la scoaterea
produselor din depozit în ordinea intrării lor, evitându-se astfel stagnarea unor stocuri de produse agricole
pe perioade mai îndelungate. Pentru a putea fi introduse la timp în fluxul economic, este necesar să se
cunoască, în orice moment, loturile de produse existente în depozit, precum şi termenele de valabilitate ale
acestora.

Calculul suprafeţelor de depozitare

Managerul trebuie să estimeze suprafaţa de depozitare odată cu proiectarea depozitelor, avându-se
în vedere, în principal, stocul maxim de produse agricole ce urmează a fi depozitate.
În cadrul suprafeţei totale a unui depozit sunt incluse elemente precum: suprafaţa principală – Sp –
(utilizată pentru conservarea produselor), suprafaţa auxiliară – Sa – (culoare, zonele de recepţie/livrare,
birouri etc.), suprafaţa de pregătire (sortare, calibrare etc.) – Ss – şi suprafaţa ocupată cu elemente
constructive – Sc. Însumarea acestora conduce la determinarea suprafeţei totale a depozitului:
1
Mixul de marketing se compune din 5 elemente: segmentarea pieţei (clienţii potenţiali şi concurenţii), produsul
(cerinţele utilizatorilor faţă de produs), preţul (evaluarea preţului acceptat de piaţă), distribuţia (crearea şi stabilizarea
canalelor de distribuţie) şi comunicarea (publicitatea şi imagine favorabilă).
1
***, Codul comercial, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1992, pag.24-25
2
***, Codul comercial, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1992, pag.27-30
3
Angheni, S., Drept comercial, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, pag.250
4
Angheni, S., Drept comercial, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, pag.34.
5
Istudor, N., Modele de organizare a pieţelor agroalimentare, Editura Economică, Bucureşti, 2000
6
Lagarde, G., Jauffret, A., Traite de droit commercial, Paris, 1966, pag.414
7
Documentele pot fi: conosament, scrisoare de trăsură, recipisă poştală, poliţa de asigurare, procesul verbal de
recepţie, factură, autorizaţie de export, certificatul fitopatologic, certificatul sanitar-veterinar, certificatul de
germinaţie etc.

8
David, N., Istudor, N., Asigurarea şi gestionarea resurselor materiale pentru agricultură şi industria alimentară,
Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2000.

A. Suprafaţa principală de depozitare se determină prin două metode, în funcţie de sistemul de

9
depozitare, astfel:
a) Pentru conservarea în vrac:

în care:
Smn – stocul maxim normat
Qmp – cantitatea de produse ce se poate depozita pe mp.

b) Pentru conservarea în rafturi se parcurg trei etape:

1.Calcularea numărului de despărţituri necesare depozitării în rafturi (Nd)

în care:
Vd – volumul unei despărţituri
3 3
Gv – greutatea volumetrică a materialelor (Kg/m sau t/ m )
K – coeficient de umplere a unei despărţituri
9
David, N., Istudor, N., Asigurarea şi gestionarea resurselor materiale pentru agricultură şi industria
alimentară, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2000

2.Calculul numărului de rafturi (Nr)

unde: n – numărul de despărţituri dintr-un raft

3.Calcularea suprafeţei efective de depozitare (Sp)

 în care:
L – lungimea rafturilor (m)
l – lăţimea rafturilor (m)

B. Suprafaţa de recepţie (Sr) a materialelor în orice depozit se determină pe baza formulei:

unde:
Cr – cantitatea de produse recepţionată anual
Ks – coeficientul de neuniformitate a sosirii produselor în depozit
Cru – cantitatea de produse ce se poate depozita pe 1 metru pătrat de suprafaţă de recepţie

C. Calculul suprafaţei de livrare/expediere (S ):

l

unde:
C – cantitatea de produse livrată anual
l
K – coeficientul de neuniformitate a livrărilor de produse din depozit
l
C – cantitatea de produse ce se poate depozita pe mp de suprafaţă de livrare
lu

5.2.4. Sistemul de indicatori de apreciere a eficienţei economice a depozitării produselor

agricole
Conservarea se constituie ca un ansamblu de activităţi , care nu sunt direct productive, dar care
contribuie atât la menţinerea caracteristicilor cantitative şi calitative ale produselor agricole depozitate, cât
şi la creşterea valorii acestora prin sortare, condiţionare şi ambalare. Aceste activităţi sunt generatoare de
cheltuieli, care intră, alături de pierderile cantitative şi calitative din timpul depozitării, în structura
cheltuielilor totale de depozitare. Acestea reprezintă unul dintre indicatorii esenţiali în aprecierea eficienţei
economice a depozitării produselor. Sistemul acestor indicatori este prezentat succint în tabelul 4.1:

Sistemul de indicatori pentru aprecierea eficienţei economice a depozitării produselor

Tabel 4.1

Grupă Grupă Indicator Indicator Metodologie de calcul Metodologie de Explicaţie Explicaţie

Grupă Indicator calcul Metodologie de calcul Explicaţie
 1. Investiţia specifică It – investiţia totală
Cd – capacitatea de
2
depozitare (tonă, m ,
3
m)

Indicatori ai
eficienţei
economice a
investiţiilor
2. Termenul de I - investiţia făcută
recuperare a pentru realizarea
investiţiei capacităţii de
depozitare
Ecd - economia anuală
de cheltuieli de
depozitare
3. Termenul de a) capacitatea de depozitare nu se modifică Tcs – termenul de
recuperare a compensare (în ani) a
investiţiei investiţiei suplimentare
suplimentare de bază
I , I – investiţia totală
1 0
în varianta nouă şi cea
de bază
C , C – cheltuieli
0 1
totale de depozitare în
varianta de bază şi cea
nouă
b) capacitatea de depozitare se modifică C - capacitatea de
p1
prin investiţia suplimentară depozitare în varianta
nouă
C , C – cheltuieli
u0 u1
pe unitatea de
depozitare în cele două
variante
4. Coeficientul de Exprimă economia de
eficienţă economică a cheltuieli de exploatare
investiţiei în raport cu diferitele
variante de investiţii
 1. Costul depozitării Cdt - cheltuieli totale
Indicatori pe unitatea de de depozitare
privind costurile depozitare Cp – capacitatea de
de depozitare depozitare sau
cantitatea efectiv
depozitată
2. Economia de
cheltuieli de
sau
depozitare

3. Cheltuieli de V – valoarea
depozitare la 1000 lei materialelor depozitate
valoare a materialelor
depozitate

4. Economia de
cheltuieli de
depozitare la 1000 lei
valoarea materialelor
depozitate

1.Productivitatea muncii - calcul în unităţi fizice pentru un

singur produs sau o grupă de produse
Indicatori referitori la omogene exprimate printr-o unitate
efectul utilizării resurselor fizică convenţională
materiale şi umane - calcul în unităţi valorice în cazul unei
diversităţi de produse depozitate

2. Eficienţa utilizării Q = cantitatea de

mijloacelor fixe produse depozitată
anual
V = valoarea
produselor depozitate
anual
Ff = valoarea
fondurilor fixe
3. Valoarea pierderilor în timpul Indicator specific în activitatea de
depozitării depozitare a produselor de natură
agricolă perisabile, a produselor
chimice, din cauciuc etc.
1. Coeficientul de Sf – suprafaţa folosită
utilizare a suprafeţei efectiv
principale Sp – suprafaţă
Indicatori ai principală de
utilizării depozitare
spaţiului de
depozitare
 2. Coeficientul de Cef – cantitatea efectiv
utilizare a capacităţii depozitată
de depozitare Cp – capacitatea de
depozitare
3. Coeficientul valoric V – valoarea
de utilizare a materialelor depozitate
capacităţii de
depozitare sau

Indicatori de eficienţă Costul unitar al condiţionării produselor Se ia în considerare în strânsă legătură

economică a activităţi-lor de cu diferiţi indicatori precum:
pre-lucrare/con-diţionare - productivitatea muncii
- cheltuielile salariale
- amortizarea specifică
- costul energiei pe unitatea de produs
condiţionat
- valoarea pierderilor prin prelucrare /
condiţionare

Indicatori ai 1. Rentabilitatea Pr – masa profitului

rentabilităţii capitalului propriu Kp – capital propriu
activităţii de
depozitare

2. Rentabilitatea Kper – capital

capitalului permanent permanent

3. Rentabilitatea Cht – cheltuieli totale

cheltuielilor de depozitare

4. Rentabilitatea cifrei Ca – cifra de afaceri

de afaceri

Sursa: David, N., Istudor, N., Asigurarea şi gestionarea resurselor materiale pentru agricultură şi
industria alimentară, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2000

4.2.5. Transportul produselor agricole

Transportul produselor agricole prezintă o serie de caracteristici determinate de condiţiile în care

se efectuează acesta, de particularităţile producţiei agricole şi de tipul produselor ce se transportă.
Producţia agricolă este localizată neuniform, în spaţiu şi timp. Produsele agricole sunt perisabile şi,
într-o mare măsură, apar în acelaşi timp (sezon) pe piaţă. Colectarea produselor devine astfel anevoioasă şi
costisitoare, datorită dispersării şi parcelării terenului agricol.
Caracterul sezonier al producţiei agricole influenţează modul de organizare a transportului.
Deoarece o parte din mijloace se folosesc şi în procesul de producţie propriu-zis, este necesar ca la
planificarea transportului să se alterneze, pe cât posibil, lucrările de transport cu cele agricole, pentru a
evita crearea unor perioade de vârf.
 O altă particularitate a transporturilor agricole este aceea că produsele agricole care se transportă au
o valoare mai scăzută decât a produselor industriale de acelaşi volum. Aceasta face ca eficienţa economică
a transportului să fie mai mică în agricultură decât în industrie şi, în acelaşi timp, să varieze mult de la un
produs la altul. Ponderea cheltuielilor de transport în valoarea finală a unui produs agricol va fi cu atât mai
mare, cu cât gradul de mecanizare a lucrărilor de încărcat şi descărcat este mai redus, cu cât gradul de
utilizare a capacităţii mijlocului de transport este mai scăzut şi cu cât viteza de deplasare a mijlocului de
transport este mai mică.
Sintetic, factorii principali, care influenţează organizarea activităţii de transport a produselor
agricole sunt: fragilitatea şi perisabilitatea produselor agricole, caracterul sezonier al producţiei şi,
implicit, al transportului, cantitatea de produse ce se transportă, distanţa, influenţa condiţiilor naturale,
valoarea redusă a produselor agricole în comparaţie cu alte produse, diversitatea produselor obţinute,
gradul de mecanizare a lucrărilor de încărcat şi descărcat ş.a.
Fermierul trebuie să organizeze activitatea de transport a produselor agricole ţinând cont de acţiunea
acestor factori. Cele mai importante decizii care trebuie luate în cadrul organizării activităţii de transport
sunt următoarele: stabilirea necesarului de mijloace de transport şi alegerea tipurilor de mijloace de
transport utilizate.
Elementele care trebuie luate în considerare de manageri la stabilirea necesarul de mijloace de
transport sunt : caracterul şi volumul transportului, distanţa de transport, capacitatea mijlocului de
transport, metoda de încărcare şi descărcare folosită, viteza de deplasare. Pentru determinarea
necesarului de mijloace de transport se utilizează următoarea relaţie:

în care:
N = numărul de mijloace de transport
V = volumul de produse ce trebuie transportat
W = productivitatea zilnică a mijlocului de transport
t = timpul în care trebuie efectuat transportul
Determinarea necesarului anual de mijloace de transport implică luarea în considerare a numărului de
curse care pot fi efectuate cu mijlocul de transport respectiv şi distanţa medie a unei curse, utilizând
următoarele relaţii:

în care:
D = durata unei curse (minute)
d = distanţa de transport (km)
v = viteza de deplasare (km/oră)
t , t = timpul pentru descărcat şi încărcat (minute)
1 2
sau:

în care:
d , d = timpul pentru deplasarea dus şi întors (minute)
1 2
Numărul de curse efectuate zilnic se calculează conform relaţiei:

în care:
Nc = numărul de curse efectuate zilnic
T = timpul de lucru pe zi (minute)
C = coeficientul de utilizare a timpului de lucru
 D = durata unei curse (minute)
Numărul anual de curse se determină utilizând relaţia:

în care:
Nca = numărul de curse efectuate într-un an
Pz = numărul de zile lucrătoare din an
Numărul de curse efectuate într-un an se înmulţeşte cu distanţa medie parcursă de un mijloc de
transport într-o cursă şi se obţine distanţa anuală de parcurs. Aceasta se înmulţeşte, la rândul ei, cu tonajul
maşinii, obţinându-se capacitatea anuală de transport a maşinii, în tone-kilometru. Numărul necesar de
mijloace de transport se calculează raportând volumul total al transporturilor (exprimat în tone-kilometru)
la capacitatea de transport a acestora.
Alegerea tipurilor de mijloace de transport care urmează a fi utilizate este o decizie ce are la bază
principiul eficienţei economice. Eficienţa mijloacelor de transport este determinată de o serie de factori:
coeficientul de folosire a timpului de lucru, viteza de exploatare, coeficientul de utilizare a capacităţii de
transport, natura produsului transportat, distanţa la care se efectuează transportul etc.
Decizia de alegere a mijlocului de transport trebuie să aibă la bază criteriul minimizării cheltuielilor de
transport, care, prin ponderea lor în costul produselor, influenţează profitul, rentabilitatea şi eficienţa
economică.

Tipuri de mijloace de transport utilizate pentru produsele agricole

Alegerea mijlocului de transport depinde nu numai de criteriul economic de minimizare a cheltuielilor, ci
şi de natura produsului transportat, mai precis de caracteristicile acestuia.
1. Transportul pe calea ferată. Diversitatea foarte mare de bunuri care se transportă pe calea ferată,
precum şi mărimea partizilor de mărfuri, a condus la crearea unor tipuri variate de vagoane: descoperite,
acoperite, cisternele şi vagoanele speciale.
• În categoria vagoanelor descoperite reţinem atenţia asupra celor cu pereţi înalţi în care se
transportă sfecla şi furajele.
• Vagoanele acoperite sunt folosite pentru transportul mărfurilor care s-ar degrada sub acţiunea
factorilor de mediu – cereale şi alte produse agricole transportate în vrac.
• Vagoanele speciale sunt utilizate pentru transportul produselor perisabile, a animalelor vii şi a
peştelui.

În organizarea activităţii de transport, managerii trebuie să ţină seama de o serie de condiţii

specifice, ce decurg din caracterul sezonier şi perisabil al produselor agricole:
• La transportul fiecărui tip de produs agricol trebuie respectate o anumită temperatură şi umiditate.
Astfel, în perioada caldă a anului, la transportul peştelui, cărnii, fructelor, legumelor, laptelui,
berii etc., temperatura în vagoane trebuie să se menţină scăzută.
• Transportul mărfurilor perisabile este limitat în timp, în funcţie de temperatura exterioară, de
starea produsului şi de prelucrarea lui termică, fiecare produs având un anumit termen de
garanţie.
• Transportul produselor perisabile prezintă un aspect sezonier pronunţat. În lunile septembrie,
octombrie şi noiembrie se transportă circa 35% din producţia de carne şi 80% din cea de fructe,
legume şi cartofi.
• Transportul produselor perisabile cere, din partea managerilor, o organizare specială, începând din
momentul primirii lor de la furnizor şi terminând cu eliberarea la staţia de destinaţie.

De menţionat că, valoarea mare a materialului rulant frigorific şi capacitatea de încărcare mai mică,
în comparaţie cu alte tipuri de vagoane, precum şi cheltuielile suplimentare legate de deservirea mărfurilor
perisabile pe parcurs, majorează de 1,5-2 ori costul transportului produselor agricole în comparaţie cu
costul altor mărfuri.
Produsele agricole perisabile se pot transporta în vagoane acoperite sau în vagoane frigorifice, în
funcţie de felul şi caracteristicile produsului, distanţa de transport şi anotimp. În principiu, toate produsele
agricole perisabile ar trebui transportate în vagoane frigorifice. Totuşi, unele produse mai rezistente:
varza, cartofii, se transportă în vagoane acoperite.
Materialul rulant folosit în transportul produselor agricole perisabile cuprinde următoarele categorii
de vagoane: vagoane izoterme, vagoane refrigerente şi vagoane frigorifice.
2. Transportul auto. Autovehiculele pentru transportul produselor agricole diferă în funcţie de:
sarcina utilă, destinaţia şi gradul de dotare cu mijloace mecanizate proprii de încărcare-descărcare. Cele
mai utilizate autovehicule sunt autocamioanele, cu sau fără remorcă, cu capacităţi de transport între 7,5 şi
16 tone şi autofrigorificele special amenajate.

4.3. Studii de caz privind managementul valorificării producţiei agricole

4.3.1. Valorificarea laptelui

O fermă de creştere a animalelor dispune de un efectiv de 420 de vaci cu lapte, care produc, în
medie, 19 litri de lapte pe zi, ceea ce înseamnă o producţie zilnică totală de 8.000 de litri de lapte pe zi şi o
producţie anuală totală de 2.920.000 litri de lapte.
Valorificare laptelui se poate realiza prin:
• vânzarea directă a laptelui către centrele de colectare, care, de regulă, aparţin fabricilor de
prelucrare a laptelui;
• vânzarea către detailişti a laptelui ambalat.

Pentru fiecare variantă de valorificare, fermierul trebuie să calculeze eficienţa economică obţinută,
prin luarea în calcul atât a veniturilor realizate prin vânzarea laptelui, cât şi a cheltuielilor de producţie şi a
celor suplimentare antrenate de investiţiile necesare ambalării laptelui.
I. În prima variantă, vânzarea directă a laptelui către centrele de colectare, se înregistrează
următoarele venituri, cheltuieli, costuri şi profit:

Eficienţa economică a valorificării producţiei de lapte prin vânzare directă

Tabel nr.4.2
Nr.crt. INDICATORI U.M. VALOARE
1. Efectivul de vaci cu lapte capete 420
2. Producţia medie zilnică litri 19
3. Producţia totală zilnică litri 8.000
4. Producţia STAS (zilnică) litri 9.000
5. Producţia totală anuală STAS litri 3.285.000
6. Preţ mediu de vânzare lei/litru 7.400
7. Prima lei/litru 1.600
8. Venituri din vânzarea laptelui mil.lei 29.565
9. Alte venituri, din care: mil.lei 1.200
10. - gunoi de grajd mil.lei 400
11. - animale mil.lei 800
12. Total venituri mil.lei 30.765
13. Total cheltuieli mil.lei 26.950
14. Rezultatul exerciţiului (profit) mil.lei 3.815
15. Rata rentabilităţii % 14,15
 II. Fermierul poate decide vânzarea către detailişti a laptelui ambalat. În acest scop,
investiţiile necesare sunt îndreptate către următoarele obiective:
• modernizarea instalaţiei de muls;
• achiziţionarea şi montarea unei instalaţii de pasteurizat şi ambalat laptele cu capacitatea
de 8.000 litri/zi.

Eficienţa economică a valorificării producţiei de lapte ambalat

Tabel nr.4.3
Nr.crt. INDICATORI U.M. VALOARE
1. Efectivul de vaci cu lapte capete 420
2. Producţia medie zilnică litri 19
3. Producţia totală zilnică litri 8.000
4. Producţia STAS (zilnică) litri 9.000
5. Producţia totală anuală STAS litri 3.285.000
6. Preţ mediu de vânzare lei/litru 9.400
7. Prima lei/litru 1.600
8. Venituri din vânzarea laptelui mil.lei 36.135
9. Alte venituri, din care: mil.lei 1.200
10. - gunoi de grajd mil.lei 400
11. - animale mil.lei 800
12. Total venituri mil.lei 37.335
13. Total cheltuieli mil.lei 30.225
14. - din care: amortizarea anuală a investiţiei mil.lei 2.275

15. Rezultatul exerciţiului (profit) mil.lei 7.110

16. Rata rentabilităţii % 23,5

Comparând ratele rentabilităţii corespunzătoare celor două variante (14,15% şi 23,5%),

valorificarea laptelui ambalat este mai eficientă, chiar dacă antrenează cheltuieli suplimentare
privind investiţiile.

5.3.2. Alegerea variantei optime de depozitare a produselor agricole

Managerii fermelor trebuie să decidă asupra variantei optime de depozitare a produselor

agricole. Acestea, odată recoltate, trebuie păstrate în locuri special amenajate. Scopul depozitării
este acela de a răspunde unei cereri continue a consumatorilor cu o ofertă la fel de continuă. Fără
depozitarea şi condiţionarea produselor agricole, oferta acestora ar fi concentrată într-un interval
scurt din timpul anului. Astfel, produsele agricole sunt păstrate în depozite şi comercializate
progresiv pe piaţă.
Condiţiile optime de depozitare şi tipurile de depozite diferă de la produs la produs. În cele
ce urmează, vom considera cazul unei exploataţii agricole, cu profil vegetal, care îşi propune să
aleagă forma cea mai eficientă pentru depozitarea cerealelor. Metoda utilizată de manager pentru
alegerea variantei optime de depozitare este metoda comparativă, care stabileşte soluţia optimă
prin compararea eficienţei economice a fiecărei variante de depozitare.
Pentru exemplificarea acestei metode vom lua ca exemplu depozitarea porumbului,
datorită importanţei economice a acestui produs. Variantele considerate de manager pentru
depozitarea porumbului sunt:
a) depozitarea porumbului ştiuleţi la sol (în grămadă acoperită), ca formă inferioară de
depozitare, care se mai practică în unele gospodării familiale şi care va fi luată în
considerare doar ca bază de comparaţie pentru celelalte variante;
b) depozitarea porumbului ştiuleţi în pătule;
c) depozitarea porumbului boabe în magazii;
d) depozitarea porumbului boabe în silozuri.

Studiul de caz ia în considerare investiţiile necesare, consumul de muncă şi pierderile pe

parcursul depozitării, ocazionate de diferite modalităţi de păstrare a porumbului şi redate
sintetic în tabelul nr.4.4.
Raportul dintre greutatea ştiuleţilor şi greutatea boabelor este de 1:0,8, pentru porumbul
depozitat în pătule şi de 1:0,7, pentru porumbul depozitat la sol.
Preţul mediu de vânzare al porumbului boabe este de 7.500 lei/kg.

Analiza elementelor de diferenţiere a modalităţilor de depozitare a porumbului

Tabelul nr.4.4
Modalităţi de
Nr. depozitare
Specificaţie U.M.
crt Magazi Silo
Sol Pătul
e z
1. Investiţia mii lei - 36.0 7.200.00 10.880.00
totală 00 0 0
2. Durata de ani 9 40 60
-
folosire
3. Capacitat tone - 100 5.800 8.200
ea de
depozitar
e
4. Cheltuieli mii lei 140 100 60 20
de
depozitar
e pe tonă
boabe
5. Pierderi % 20 10 5 2
cantitativ
e în
timpul
depozitări
i (boabe)
6. Pierderi % 8 4 0,5 -
calitative
 Relaţiile de calcul pentru determinarea indicatorilor de eficienţă economică şi, deci,
pentru stabilirea variantei optime de depozitare, sunt următoarele:

1. Investiţia specifică:

în care:
Is = investiţia specifică la o tonă capacitate de depozitare
I = investiţia totală
Cd = capacitatea de depozitare

2. Amortizarea specifică:

în care:
amortizarea specifică la o tonă boabe
amortizarea totală anuală
capacitatea de depozitare

3. Amortizarea totală anuală:

în care:
durata de folosire, exprimată în ani

4. Pierderile totale:

în care:
pierderile totale
pierderile cantitative exprimate în lei
pierderile calitative exprimate în lei

5. Cheltuielile de depozitare totale:

în care:
cheltuieli de depozitare (altele decât amortizarea)
6. Termenul de compensare a investiţiilor totale:

în care:
economia anuală de cheltuieli aferentă fiecărei variante
7. Investiţia suplimentară:

în care:
investiţia suplimentară
investiţia alocată pentru fiecare variantă de depozitare
investiţia alocată pentru varianta de depozitare luată drept bază de comparaţie

8. Coeficientul de eficienţă a investiţiilor:

în care:
coeficientul de eficienţă a investiţiilor
Costurile unitare şi eficienţa investiţiilor sunt prezentate sintetic în tabelele următoare.
Costurile de depozitare, la o tonă porumb boabe, se prezintă conform tabelului nr.4.5.

Costuri de depozitare la o tonă porumb boabe

Tabelul nr.4.5
Varianta de
Nr. depozitare
Specificaţii U.M.
crt. Maga Silo
Sol Pătul
zie z
I. Costul de depozitare la o
tonă boabe
1. Cantitatea kg 700 800 1.000 1.000
de boabe
la o tonă
ştiuleţi
2. Investiţia mii lei - 36.0 7.200.0 10.880.0
totală 00 00 00
3. Investiţia mii lei - 450 1.241 1.327
specifică
la o tonă
capacitate
4. Amortizar mii lei - 4.00 180.00 181.33
ea anuală 0 0 0
totală
5. Amortizar mii lei - 50 31,03 22,11
ea
specifică
la o tonă
boabe
6. Cheltuieli mii lei 140 100 60 20
de
depozi-
tare pe
tonă
boabe
7. Pierderi % 20 10 5 2
cantitative
8. Pierderi kg 200 100 50 20
cantitative
la o tonă
boabe
9. Pierderi mii lei 1.50 750 375 150
cantitative 0
la o tonă
boabe
10 Pierderi % 8 4 0,5 -
. calitative
11 Pierderi kg 80 40 5 -
. calitative
la o tonă
boabe
12 Pierderi mii lei 600 300 37,5 -
. calitative
la o tonă
boabe
13 Total mii lei 2.10 1.05 412,5 150
. pierderi la 0 0
o tonă
boabe
14 Cost de mii lei 2.24 1.20 503,5 192
. depozitare 0 0
la o tonă
boabe
II. Economie de cheltuieli de
depozitare la o tonă boabe
1. Faţă de mii lei - 1.04 1.736 2.048
varianta 0
de
depozitare
la sol
2. Faţă de mii lei - - 696 1.008
varianta
de
depozitare
 în pătul

Analizând informaţiile prezentate în tabelul nr.4.5, se observă o reducere a tuturor

categoriilor de costuri în cazul variantei de depozitare a porumbului boabe în silozuri, comparativ
cu celelalte metode. Astfel, deşi investiţia totală este mult superioară în cazul silozurilor,
investiţia specifică la o tonă boabe este sensibil egală cu cea aferentă magaziilor, aceasta datorită
atât capacităţii net superioare de depozitare a silozurilor, cât şi creşterii cantităţii de boabe la tona
de ştiuleţi de porumb. Această influenţă favorabilă, coroborată cu cea a creşterii duratei de
utilizare, se răsfrânge şi asupra indicatorului amortizării specifice, a cărui valoare se reduce, în
cazul silozului, cu 28,75% faţă de varianta de depozitare în magazie şi cu 55,8% faţă de cazul
pătulelor.
Influenţa cea mai importantă, însă, asupra costului total de depozitare, provine din partea
reducerii cheltuielilor cu pierderile în varianta de depozitare în siloz, atât a celor cantitative,
mai mici cu 60 până la 90 de procente faţă de celelalte variante, cât şi a celor calitative, eliminate
în cazul silozurilor, datorită posibilităţii asigurării condiţiilor specifice de microclimat.
Diferenţele dintre costurile totale astfel rezultate, concretizate în economia de cheltuieli de
depozitare pe tona de porumb boabe, indică în final varianta de depozitare în siloz ca fiind cea
mai eficientă din punct de vedere economic, aceasta aducând cea mai mare contribuţie la
maximizarea profitului exploataţiei agricole.
Cu privire la indicatorii care reflectă eficienţa investiţiilor pentru activitatea de
depozitare, informaţiile sunt sintetizate în tabelul nr.4.6.

Notă: În calculul indicatorilor de mai jos, profitul anual este considerat a fi economia de
cheltuieli de depozitare la o tonă boabe.

Eficienţa investiţiilor pentru diferite variante de depozitare a porumbului

Tabelul nr.4.6
Varianta de
Nr. depozitare
Specificaţii U.M.
crt. Maga-
Sol Pătul Siloz
zie
1. Investiţia specifică pe o tonă mii lei - 450 1.241 1.327
capacitate de depozitare
2. Termenul de recuperare a
investiţiei
a) Faţă de varianta de depozitare ani - 0,43 0,71 0,65
la sol
b) Faţă de varianta de depozitare ani - - 1,78 1,31
în pătul
3. Investiţia suplimentară pe o
tonă boabe
a) Faţă de varianta de depozitare mii lei - 450 1.241 1.327
la sol
b) Faţă de varianta de depozitare mii lei - - 791 877
în pătul
 4. Coeficientul de eficienţă a
investiţiei
a) Faţă de varianta de depozitare - - 2,32 1,4 1,53
la sol
b) Faţă de varianta de depozitare - - - 0,56 0,76
în pătul

5.3.3. Optimizarea cheltuielilor şi a rutei de transport la produsele agricole

Transportul produselor reprezintă una din activităţile esenţiale ale distribuţiei fizice, fiind considerată cea
mai importantă componentă a mixului logistic, deoarece deţine două treimi din costurile aferente tuturor
activităţilor logistice.
Managerul unei ferme dispune de numeroase metode şi tehnici de optimizare a activităţii de transport, şi
anume: programarea liniară, teoria grafelor, teoria firelor de aşteptare, metoda combinării etc.
În general, o problemă de transport constă în stabilirea unui plan optim, pe baza căruia se repartizează un
produs de la anumite locuri de expediere, la anumite locuri de depozitare sau consum, cunoscându-se atât
cantităţile disponibile, cât şi cele necesare. Managerul unei ferme cu profil vegetal, de exemplu, decide
livrarea producţiei de grâu de la cele patru depozite de care dispune, către diferiţi beneficiari. Pentru
optimizarea rutelor de transport se poate utiliza metoda colţului nord-vest.

Necesarul şi disponibilul de grâu şi distanţele dintre furnizori şi beneficiari

Tabelul nr. 4.7
Siloz/
S1 S2 S3 S4 Necesar tone
Beneficiar
Distanţa de la siloz la beneficiar în km / Tone
B1 5 / 40 51 50 5,5 40
B2 45 7,5 / 125 30 45,5 125
B3 55 35 9 / 80 55,5 80
B4 18 / 260 30 25 18,5 260
B5 45 37,5 1 / 60 45,5 60
B6 23 40 68 22,5 / 200 200
B7 25 / 130 72,5 35 24,5 / 20 150
B8 31,5 / 50 49 16 32 50
B9 30 / 15 25 / 95 55 31 110
B10 52,5 1 / 100 37,5 51,5 100
B11 53,5 45 7,5 / 110 54,5 110
B12 11,5 / 85 64 31,5 12,5 85
B13 6 46,5 39 5,5 / 60 60
B14 13,3 / 100 52,7 58,5 13,8 100
B15 55 12,5 / 80 25 54 80
B16 50 69 27,5 / 70 51 70
B17 32 40 10 / 30 30,5 / 20 50
B18 1 / 70 52,5 45 2 70
 Disponibil 750 400 350 300 1.800
în siloz to.

În exemplul nostru, exploataţia agricolă dispune de 1.800 tone de grâu, depozitate în patru
silozuri (S) amplasate în locuri diferite, în apropierea locurilor de producţie. Din aceste depozite
urmează să livreze cantităţi diferite de grâu beneficiarilor (B) aflaţi la distanţe diferite de fiecare
siloz. Pentru a rezolva problema de transport, managerul trebuie să cunoască disponibilul de grâu
din fiecare depozit, necesarul contractat cu fiecare beneficiar şi distanţele dintre depozite şi
beneficiari.
Toate aceste elemente sunt prezentate în tabelul 4.7.
Cheltuielile minime de transport s-au obţinut prin următoarea relaţie de calcul:

Ctm = Dp· Ct/km,

în care:
Ctm = cheltuielile totale minime de transport;
Dp = drumul optim parcurs, exprimat în tone – km;
Ct/km= costul transportului pe o tonă – km.
Ctm =26.705 x 92.500 = 2.470.212.500 lei

BIBLIOGRAFIE

1. Angheni, S., Drept comercial, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997.

2. David, N., Istudor, Asigurarea şi gestionarea resurselor materiale pentru agricultură şi industria
N., alimentară, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2000.

3. Istudor, N., Modele de organizare a pieţelor agroalimentare, Editura Economică,

Bucureşti, 2002.
4. Kotler, Ph., Principiile marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1998.
5. Lagarde, G., Traite de droit commercial, Paris, 1966.
Jauffret, A.,
6. Manole, V. şi Diagnosticul de marketing pe filiera de produs în agricultură, Editura
colaboratori Evenimentul Românesc, Bucureşti, 2000.

7. *** Codul comercial, Lumina Lex, Bucureşti 1992.

 ANEXA 4.1

CONTRACT DE VÂNZARE-CUMPĂRARE
(comercializare produse)
Nr. ........... din ..........

I. PĂRŢILE CONTRACTANTE
Între Societatea Comercială ............. înmatriculată la nr. ......... în Registrul comerţului, cu
sediul în ................., cod poştal .............., telefon .........., fax .......... având contul .............. deschis
la ............., reprezentată de Preşedintele Consiliului de Administraţie Director General ...............
în calitate de vânzător, denumit şi furnizor
şi
Societatea Comercială ............... înmatriculată la nr. ........... în Registrul Comerţului, cu sediul în
............. str. .......... telefon ........... telex .............. fax ..........., având contul .......... deschis la
............. reprezentată prin ..............., în calitate de cumpărător, s-a încheiat prezentul contract.
II. OBIECTUL CONTRACTULUI
Art. 1. Obiectul contractului priveşte comercializarea produselor din programul de producţie al
societăţii, conform anexelor, care fac parte integrantă din contract. Pentru fiecare produs,
respectiv grupa de produse, care fac obiectul cererii cumpărătorului, vânzătorul emite anexe la
prezentul contract.
Art. 2. Vânzătorul se obligă să transmită proprietatea mărfii, iar Cumpărătorul să primească şi
să plătească preţul convenit la termenele şi în condiţiile stipulate în contract. Marfa se determină
în anexele contractului prin cantitate, calitate, sortiment, specificaţie, caracteristici, de către
vânzător.
III. TERMENE DE LIVRARE
Art. 3. Termenele de livrare sunt prevăzute în anexele contractului - pentru fiecare poziţie.
Termenele contractuale sunt de regulă trimestriale, eşalonările din cadrul trimestrului stabilindu-
se prin acordul părţilor.
Vânzătorul poate livra marfa în avans faţă de termenele prevăzute numai cu acordul
cumpărătorului.
Termenul de livrare poate fi reprogramat de vânzător în cazul neîndeplinirii de către
cumpărător a obligaţiilor ce cad în sarcina sa, prevăzute la cap. XIII "Clauze Speciale".
De la data livrării mărfii, riscul se transmite de la Vânzător la Cumpărător, data livrării fiind
considerată data semnării avizului de expediţie de către delegatul cumpărătorului.
IV. PREŢUL
Art. 4. Preţul produselor este prevăzut în anexele Contractului pentru fiecare poziţie şi este
determinat potrivit reglementărilor legale în vigoare, prin:
a) negocierea părţilor pe baza cererii şi ofertei (în cazul produselor de acelaşi tip
comercializate de cel puţin trei agenţi economici) plecând de la preţul de catalog;
b) listele de preţuri pentru produsele comercializate ca agent economic unic.
Preţul produsului se înţelege franco-depozit vânzător, exclusiv ambalajul de transport.
Pentru produsele care nu au preţul calculat la data încheierii contractului, acesta se va stabili, în
conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, înainte de prima livrare. Cu ocazia încheierii
contractului se va trece în acesta un preţ estimativ, facturarea produselor la data livrării făcându-
se la preţul calculat, considerându-se acceptul de principiu al cumpărătorului dat la încheierea
contractului.
Valoarea totală a Contractului este de ......................... lei.
Modificările de preţuri intervenite în timpul derulării Contractului se aplică de la data indicată
în actul normativ modificator.
De asemenea, în caz că între data contractării şi data livrării indicele de inflaţie se modifică,
preţul va fi modificat corespunzător.
V. MODALITĂŢI ŞI CONDIŢII DE PLATĂ
Art. 5. Cumpărătorul are obligaţia de a efectua plata preţului produselor, după primirea şi
recepţia acestora, în termenele şi în condiţiile Contractului, prin:
1) factură cu "dispoziţie de încasare" astfel:
- dacă este în aceeaşi localitate cu Vânzătorul, are obligaţia să efectueze plata în termen
de 3 zile de la primirea facturii certificată prin ştampila băncii;
- dacă nu este în aceeaşi localitate cu Vânzătorul, Cumpărătorul are obligaţia să
dispună decontarea în termen de 5 zile de la primirea facturii certificată prin
ştampila băncii;
2) CEC cu / fără limită de sumă;
3) numerar.
Art. 6. Pentru produsele cu valoare totală mai mare de 300.000 lei, Cumpărătorul are obligaţia
de a face dovada garanţiei speciale şi anticipate a sumelor necesare efectuării plăţii de la banca
creditoare prin: acreditiv, scrisoare de garanţie sau adeverinţă de disponibil, care va purta
menţiunea "pentru plata produsului din anexa la contractul nr. ......... din data ........... poziţia "
prevăzută la remiterea contractului. În lipsa acestei garanţii Vânzătorul îşi rezervă dreptul de a nu
lansa în fabricaţie şi livra marfa, fără a purta răspunderea întârzierii în livrare sau neexecutării
contractului.
Art. 7. Cumpărătorul se obligă să comunice în scris Vânzătorului, în termen de 5 (cinci) zile
modificarea contului sau alte date legate de plata produselor.
VI. RECEPŢIA MĂRFII
Art. 8. Livrarea produselor se face pe baza recepţiei cantitative şi calitative efectuate la sediul
Vânzătorului sau prin autorecepţie.
Certificatul de calitate şi garanţie împreună cu procesul-verbal de autorecepţie vor însoţi
documentul de expediere şi factura.
VII. GARANŢII
Art. 9. Perioada de garanţie este de ...................., calculată de la data procesului-verbal de
recepţie a produsului la beneficiar.
Furnizorul răspunde în perioada de garanţie pentru calitatea produselor vândute.
Cumpărătorul are obligaţia să manipuleze, să transporte, să dezambaleze, să depoziteze, să
conserve, să pună în funcţiune şi să utilizeze produsele în conformitate cu prescripţiile date de
furnizor. Furnizorul nu răspunde pentru defecţiunile apărute ca urmare a nerespectării acestor
prescripţii de către cumpărător.
VIII. MARCARE şi AMBALARE
Art. 10. Marcarea şi ambalarea produselor prevăzute în anexele Contractului intră în
obligaţiile furnizorului şi se efectuează conform standardelor, normelor tehnice şi documentaţiilor
de execuţie în cazul produselor la temă.
Preţul ambalajelor nu este inclus în preţul produsului.
Art. 11. Ambalajele din carton nu sunt restituibile. Pentru ambalajele din lemn de tip paletă şi
cele din metal şi lemn de tip container, Cumpărătorul are obligaţia de a restitui ambalajele în
termen de 60 zile de la primirea produselor, cota fizică de restituire fiind de 100%.
Pentru depăşirea termenului de restituire de 60 zile de la primirea produselor cota fizică de
restituire este de 100%, iar cota valorică de plată la restituire este de 50%.
IX. EXPEDIEREA ŞI TRANSPORTUL
Art. 12. Ridicarea şi transportul produselor sunt în sarcina Cumpărătorului.
Cumpărătorul ridică produsele utilizând mijloace de transport corespunzătoare şi răspunde
pentru lipsurile cantitative şi defecţiunile produse cu ocazia transportului.
La data predării produselor se transmit dreptul de proprietate şi riscurile.
Art. 13. La predarea produselor, furnizorul este obligat să anexeze:
- documentul de livrare (avizul de expediţie), certificatul de calitate;
- procesul verbal de recepţie şi documentele aferente.
X. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ
Art. 14. Furnizorul nu răspunde pentru neexecutarea contractului în caz de forţă majoră
notificată Cumpărătorului în termen de 5 zile de la apariţia ei şi constatată în termen de 15 zile de
la notificare.
În condiţiile alineatului precedent, Contractul se reziliază fără a se putea pretinde daune
interese.
Art. 15. Cumpărătorul este de drept în întârziere pentru neexecutarea obligaţiei de plată a
preţului şi datorează daune moratorii în condiţiile clauzei penale.
Cumpărătorul are dreptul ca în cazul termenelor prevăzute la cap. V art. 5 pct. 1 lit. a şi b să
refuze achitarea la plată pentru:
a) marfa necontractată, necomandată sau expediată după termenul contractual, fără
acceptul Cumpărătorului;
b) marfa necorespunzătoare calitativ;
c) nerespectarea de către Vânzător a preţului stabilit în Contract, dacă modificările de preţ
nu sunt efectuate în temeiul legii.
Pentru refuzul nejustificat de plată a preţului în alte condiţii decât cele prevăzute la literele a-c
din alineatul precedent, Cumpărătorul datorează Furnizorului daune interese potrivit clauzei
penale.
Art. 16. Furnizorul răspunde de executarea obligaţiilor contractuale asumate, în caz contrar
fiind obligat la daune interese potrivit clauzei penale.
Acordul Cumpărătorului expres exprimat pentru decalarea termenului de livrare a mărfii face
inoperante daunele moratorii în sarcina Vânzătorului, acesta fiind obligat numai la executarea în
natură a Contractului la noul termen convenit. În situaţia în care Cumpărătorul nu este de acord
cu modificarea termenului, dar nu renunţă la cumpărarea produselor, Vânzătorul datorează daune
moratorii până la executarea obligaţiilor asumate. Renunţarea Cumpărătorului la executare în caz
de întârziere acceptată, fără acordul Furniorului, atrage răspunderea Cumpărătorului pentru daune
interese, în condiţiile Contractului.
XI. CLAUZA PENALĂ
Art. 17. Părţile se obligă reciproc la executarea întocmai şi la timp a obligaţiilor contractuale.

Pentru neexecutarea în totalitate sau în parte ori pentru executarea necorespunzătoare a

obligaţiilor prevăzute în Contract, părţile datorează daune interese în condiţiile prezentei clauze
penale:
a) în sarcina Furnizorului. Pentru întârzierea în executarea şi livrarea produselor, furnizorul
datorează Cumpărătorului daune moratorii în valoare de 0,05% în primele 10 zile de întârziere,
0,1% în următoarele 20 zile şi 0,15% pe perioada ce depăşeşte 30 zile, dar nu mai mult de 90 zile,
calculate la preţul produselor respective.
Pentru neexecutarea produselor sau a prestărilor de servicii, Furnizorul datorează
cumpărătorului daune compensatorii în valoare de ........ % din preţul produselor sau serviciilor
neexecutate.
b) în sarcina Cumpărătorului. Pentru fiecare zi de întârziere în plata preţului produselor,
Cumpărătorul datorează vânzătorului daune moratorii în valoare de 0,1 % în următoarele 20 zile
şi 0,15% în următoarele 60 zile, fără a depăşi 90 zile, din valoarea produselor neachitate.
În cazul renunţării în totalitate sau parţial la produsele contractate, Cumpărătorul datorează
Vânzătorului daune compensatorii reprezentând preţul produselor la care renunţă.
Pentru fiecare zi de refuz nejustificat pentru plata preţului, de la data refuzului până la data
plăţii, Cumpărătorul datorează daune moratorii de 0,6% din valoarea preţului refuzat.
XII. CLAUZE SPECIALE
...........................................................................
...........................................................................
...........................................................................
XIII. DISPOZIŢII FINALE
Art. 18. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu acordul părţilor reprezintă instrumentul
oficial şi legal dintre Societăţile Comerciale partenere în afaceri.
Acordul de voinţă al părţilor, odată exprimat, stabileşte toate drepturile şi obligaţiile părţilor
contractante, conferind raportului juridic încheiat putere de lucru şi relaţiei sociale reglementate,
profitabilitate reciprocă.
Art. 19. Perfectarea procedurii de încheiere a Contractului de vânzare urmează regimul juridic
al cererii şi ofertei, legal exprimate în termene utile pentru ambele părţi.
Contractul se consideră încheiat în sistemul recepţiunii la data înregistrării acceptării
Cumpărătorului în registratura Furnizorului, dată care se consemnează în conţinutul Contractului.
Art. 20. Prezentul Contract constituie singurul instrument juridic probant pentru soluţionarea
eventualelor litigii între părţi pe cale amiabilă ori, în caz de neînţelegere, prin acţiune în justiţie,
în daune interese adresată instanţei competente.
Art. 21. Temeiul de remitere a Contractului este de maximum 15 zile de la data sosirii la
Cumpărător. În cazul nerespectării acestui termen, Furnizorul îşi rezervă dreptul de a replanifica
termenele de livrare ale produselor.
Art. 22. Când Cumpărătorul nu este de acord cu unele din clauzele Contractului, cu ocazia
remiterii către Furnizor a exemplarului semnat, va menţiona pe Contract "cu obiecţiuni" şi va
anexa o notă cu obiecţiunile sale.
Furnizorul are obligaţia ca în termen de 15 zile să răspundă în scris Cumpărătorului dacă
acceptat sau nu obiecţiunile făcute de acesta în Contract.
În cazul în care nu le acceptă, Furnizorul va stabili o dată cuprinsă în intervalul de 15 zile după
expedierea răspunsului scris la obiecţiunile făcute, dată la care Cumpărătorul va trimite un
delegat cu împuternicire scrisă expresă pentru a concilia la sediul Furnizorului obiecţiunile la
Contract.
Concilierea se materializează într-un proces-verbal de conciliere a obiecţiunilor care, în caz de
acord, devine parte integrantă şi se anexează la Contract care se consideră încheiat.
Art. 23. Contractul a fost încheiat în 3 exemplare, din care unul rămâne la emitentul
Contractului şi 2 exemplare, semnate de reprezentanţii legali ai celor două părţi contractuale-
unul la cumpărător şi unul la Furnizor.
Prezentul contract s-a încheiat pe data de .......... la sediul Furnizorului ................
 FURNIZOR, CUMPĂRĂTOR,
..................... ............................

ANEXA 4.2

CONTRACT DE VÂNZARE-CUMPĂRARE DE MĂRFURI

CU PLATA ÎN RATE

Art. 1. PĂRŢILE
Între
Societatea Comercială .................................. cu sediul în .................. str. ....................., nr. .....,
reprezentată prin ............................ în calitate de Vânzător
şi
Dl. (d-na) ............................ cu domiciliul în localitatea ..............., str. ................., nr. ...., bl.
...., ap. ...., judeţul .......................... având funcţia de .............................. legitimat cu B.I. seria
...... nr. ................... eliberat de .............. la data de ................., în calitate de Cumpărător, a
intervenit prezentul Contract de vânzare-cumpărare, în următoarele condiţii:
Art. 2. OBIECTUL CONTRACTULUI
Societatea Comercială..................... vinde Cumpărătorului ..............................
(marfa)...................... la valoarea de ..................... lei.
La semnarea prezentului Contract, Cumpărătorul a achitat Vânzătorului ....................
..............% din preţul vânzării, adică ............... lei, conform chitanţei nr. ............... din ......... .
Restul datorat de ............ lei, se obligă a plăti societăţii vânzătoare în ................ rate lunare,
după cum urmează:
1) - lei ................... la .......................,
2) - lei ................... la .......................,
3) - lei ................... la .......................,
4) - lei ................... la .......................,
5) - lei ................... la .......................,
........................................................ .
În cazul în care ratele datorate nu vor fi achitate la termenele stabilite, societatea vânzătoare va
include şi dobânda legală de ....% la restul de plată, plus cota legală de întârziere pe care o
percepe banca la împrumuturile restante.
Ratele datorate se vor putea reţine şi prin lista de plată din remuneraţie cuvenită
Cumpărătorului.
Art. 3. - Cumpărătorul se obligă să achite plata ratelor, personal şi direct, la casieria
Vânzătorului, sub sancţiunea urmăririi încasării ratei scadente, prin reţinerea pe stat, în caz de
neplată a unei rate.
Art. 4. - În cazul în care, Cumpărătorul îşi va schimba domiciliul, acesta se obligă ca, în
termen de trei zile de la data când a intervenit schimbarea, să comunice, în scris, Vânzătorului,
noul domiciliu cunoscând că, în caz contrar, este pasibil de sancţiunile prevăzute de lege.
 Art. 5. - Mărfurile vândute cu plata în rate devin proprietatea Cumpărătorului din momentul
semnării Contractului de vânzare-cumpărare. Mărfurile nu vor fi înstrăinate, de către Cumpărător,
prin vânzare, donaţie sau alte moduri de înstrăinare, mai înainte de a se fi plătit integral preţul lor.
În caz de înstrăinare, împotriva acestei interdicţii, societatea vânzătoare va urmări pentru ratele
datorate pe Cumpărător.
Art. 6. - Subsemnatul (a) ..............................., declar că am cumpărat şi primit produsele
descrise mai sus, în condiţiile specificate, pe care le accept şi mă oblig a le respecta întocmai.
Un exemplar din Contractul de vânzare-cumpărare s-a primit de subsemnatul Cumpărător.

VÂNZĂTOR, CUMPĂRĂTOR,
....................... ............................
 ANEXA 4.3

CONTRACT DE VÂNZARE-CUMPĂRARE DE BUNURI

(adaptabil la orice vânzare)

Încheiat între:
1. Vânzător .................. (nume, prenume, domiciliul) şi
2. Cumpărător ................ (nume, prenume, domiciliu).

I. Eu, Vânzătorul ............., vând Cumpărătorului .............. următorul bun (se descrie bunul sau
bunurile ce formează obiectul vânzării pentru a nu exista nici o neclaritate).
Bunul pe care îl vând este proprietatea mea (dobândit prin Contractul de vânzare-cumpărare,
donaţie, schimb etc., autentificat sub nr. ...... din ......... la .......... şi transcris în Registrul de
transcripţiuni şi inscripţiuni sub nr. ....... din ........... la ........ sau înscris în Cartea funciară
...............).
Preţul vânzării este de ........ lei, care mi-a fost achitat integral astăzi, data când se încheie acest
Contract (sau se va plăti în modul următor: ............).
Garantez pe Cumpărător împotriva oricărei evicţiuni, cât şi împotriva viciilor ascunse. De
asemenea, garantez pe Cumpărător că bunul vândut nu este sechestrat, ipotecat sau gajat, aşa cum
reiese din Certificatul nr. ........ din ......... eliberat de ............ grefa judecătoriei ...............
II. Eu, Cumpărătorul ..............., declar că am cumpărat bunul descris mai sus la preţul de
.......... lei, pe care l-am plătit integral (sau îl voi plăti în condiţiile descrise mai sus).
Taxele acestui Contract privesc pe .............. (Vânzător, Cumpărător sau ambele părţi), potrivit
acordului lor.
Încheiat astăzi ......... în ...... exemplare.

VÂNZĂTOR, CUMPĂRĂTOR,
....................... ............................
 ANEXA 4.4

CONTRACT DE VÂNZARE-CUMPĂRARE
(după greutate, număr sau măsură)

1. PĂRŢILE
Subsemnaţii:
a) ............ Vânzător, cu domiciliul (sediul) în .................... şi
b) ............ Cumpărător, cu domiciliul (sediul) în .............. au încheiat acest Contract de
vânzare-cumpărare de bunuri.
2. VÂNZAREA
Cumpărătorul se obligă să cumpere tot grâul aflat în hambarul numărul ....... al Vânzătorului
conform termenilor acestui Contract.
3. LIVRAREA
Vânzătorul trebuie să livreze bunurile descrise mai sus la locul unde se află hambarul, la data
de ......... Livrarea se face prin cântărire. Cumpărătorul suportă cheltuielile de cântărire a
bunurilor.
4. ACCEPTAREA BUNURILOR
Cumpărătorul poate să refuze la livrare bunurile care sunt deteriorate.
Refuzul unor bunuri nu îl scuteşte pe Cumpărător de obligaţia de a plăti bunurile pe care nu le
refuză sau de a executa alte obligaţii în conformitate cu acest Contract.
Odată ce Cumpărătorul a acceptat bunurile, nu poate revoca acceptarea la o dată ulterioară.
Dacă bunurile deteriorate reprezintă mai mult decât ... % din întreaga încărcătură,
Cumpărătorul are dreptul să refuze întreaga încărcătură.
Dacă Cumpărătorul returnează bunurile deteriorate Vânzătorului, Vânzătorul trebuie să
plătească cheltuielile normale legate de returnarea acestor bunuri.
Dacă bunurile deteriorate reprezintă mai puţin decât ......... % din întreaga încărcătură,
Cumpărătorul va accepta şi va plăti pentru întreaga încărcătură.
5. GARANŢII (Această secţiune este opţională).
Vânzătorul garantează că bunurile vândute sunt în concordanţă cu ................... (standardul de
calitate a produselor similare prevăzute de legea română sau standardele de calitate
internaţionale). Vânzătorul nu garantează că bunurile sunt potrivite pentru vreun alt scop decât
cel general admis pentru bunurile respective.
6. PLATA
Cumpărătorul va plăti Vânzătorului ......... lei / kilogramul de grâu la .................. (data), la
........... (locul plăţii). Cumpărătorul va plăti în bani lichizi Vânzătorului la livrarea bunurilor.
Pentru orice întârziere la plată potrivit acestei secţiuni, Cumpărătorul trebuie să plătească o
penalitate de ......... % din suma datorată pe zi de întârziere Vânzătorului, dar nu mai mult decât
......... % din suma datorată.
7. RISCURILE CONTRACTULUI
Proprietatea şi riscurile se transmit la individualizarea bunurilor vândute prin cântărire.

8. LIMITAREA RĂSPUNDERII
Odată ce Cumpărătorul a acceptat şi a plătit pentru bunuri, Vânzătorul nu mai are nici o
obligaţie potrivit acestui Contract, cu excepţia prevăzută la pct. 5.
Aşa cum atestă semnăturile de mai jos, Cumpărătorul şi Vânzătorul au încheiat acest Contract
la data de ............

CUMPĂRĂTOR, VÂNZĂTOR,
............................ .......................
 ANEXA 4.5

CONTRACT DE TRANSPORT AUTO DE MĂRFURI

Art. 1. PĂRŢILE CONTRACTANTE

S.C. .............................. S.A. cu sediul în ............... str. ............ nr. ....., telefon ................ fax
................... cont IBAN nr. ................................................................. deschis la Banca
............................, înregistrată la Registrul Comerţului ............... sub nr. ................, având cod
fiscal (C.U.I.) nr. ............., reprezentată prin ........................ Director General şi ..........................
Contabil Şef, în calitate de CĂRĂUŞ
şi
Societatea Comercială ............................ cu sediul în ........... str. ................... nr. ..... telefon
................. fax .............. cont IBAN nr. ......................................................... deschis la Banca
.........................., înregistrată la Registrul Comerţului ............... sub nr. ................, având cod
fiscal (C.U.I.) nr. ............., reprezentată prin ......................... Director General, în calitate de
EXPEDITOR
Art. 2. OBIECTUL CONTRACTULUI
Obiectul prezentului Contract constă în transportul cantităţii de ........... de către Cărăuş la
.............. de la ........ contra unui tarif de transport.
Art. 3. DURATA CONTRACTULUI
Contractul se încheie pe perioada ............................ şi poate fi prelungit de comun acord printr-
un Act Adiţional la Contract semnat de ambele părţi.
Art. 4. TARIFELE
Tarifele de transport sunt cele din Anexa nr. 1.
Art. 5. MODALITĂŢI DE PLATĂ
Plata se va efectua pe bază de factură cu dispoziţie de încasare emise înainte de sosirea la
descărcare a convoiului pe baza cantităţilor înscrise în documentele de transport primite de la
reprezentantul Cărăuşului.
Termenul de scadenţă al facturilor este de .......... zile de la emitere. Pentru neplată în termenul
prevăzut a facturilor se percep penalizări de ......% pentru fiecare zi întârziere din suma datorată
până la data efectuării plăţii, conform prevederilor din Codul Comercial. Pentru perioada cât
autovehiculele staţionează încărcate drept garanţie de plată se vor percepe taxe de depozitare la
nivel de .................. USD / Tonă capacitate şi zi.
Art. 6. OBLIGAŢIILE CĂRĂUŞULUI
Cărăuşul se obligă:
a) să asigure mijlocul de transport în stare corespunzătoare, la data şi ora fixată. Dacă
autovehiculul nu corespunde cerinţelor expeditorului, prezentând defecţiuni tehnice,
nu este propriu naturii mărfii sau nu are dotările necesare, acesta este în drept să ceară
înlocuirea cu un altul corespunzător.
b) să ia în primire marfa;
c) să întocmească, după primirea mărfii, documentele de transport.
Art. 7. OBLIGAŢIILE EXPEDITORULUI
a) să asigure încărcarea/descărcarea autovehiculelor în timpul liber acordat, răspunzând
de modul cum acestea sunt încărcate/descărcate.
b) să plătească taxa de staţionare pentru depăşirea timpului de staţionare acordat;
c) să confirme întreaga activitate a mijlocului de transport prin fişa de transport, bonul de
 transport, scrisoarea de transport.
Scrisoarea de transport auto se va întocmi în ..... exemplare repartizate după cum urmează:
- un exemplar se reţine de către Cărăuş după prezentarea documentului de către expeditor;
- al doilea exemplar se reţine de către expeditor;
- celelalte două exemplare însoţesc transportul servind la confirmarea pe parcurs a tuturor
fazelor de executare. La destinaţie un exemplar din cele două se reţine de către
Cărăuş, iar celălalt se remite expeditorului numai dacă s-au ivit unele diferenţe de
plată faţă de calculul iniţial al tarifului.
Art. 8. Expeditorul beneficiază de un drept de retenţie până la plata taxelor care grevează
transportul.
Art. 9. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ
a) Răspunderea expeditorului în Contractul de transport auto.
Expeditorul răspunde pentru depăşirea timpului liber tarifar de încărcare prin plata unei taxe de
transport. Suma ce trebuie plătită transportatorului reprezintă însă un tarif, nu o penalizare şi se
calculează potrivit tabelelor pentru "timpul de utilizare" ale tarifului pe autovehicul,
corespunzător capacităţii nominale a mijlocului auto folosit.
Expeditorul va răspunde pentru plata la termen a taxei de transport, orice întârziere ducând la
plata de penalităţi.
Răspunderea expeditorului mai poate interveni şi în caz de deteriorare a autovehiculului cu
ocazia încărcării sau pentru ambalarea necorespunzătoare şi nefixarea mărfii, cât şi pentru
exactitatea menţiunilor din scrisoarea de transport.
b) Răspunderea cărăuşului
Cărăuşul răspunde pentru pierderea totală sau parţială a mărfii ori pentru avarierea ei, din
momentul primirii la transport şi până în momentul eliberării la destinaţie.
Despăgubirea ce urmează să o plătească transportatorul pentru pierderi, se calculează după
preţul prevăzut în factura care însoţeşte transportul, iar în lipsa acesteia, după preţul oficial, dacă
există, în caz contrar, după preţul curent al mărfii la locul şi data predării.
Pe lângă această despăgubire, cărăuşul va suporta şi taxa de transport, precum şi alte cheltuieli
făcute în legătură cu transportul mărfii pierdute.
În cazul avarierii mărfii în timpul transportului şi din culpa cărăuşului, despăgubirea la care va
fi obligat constă în suma corespunzătoare deprecierii mărfii, fără alte daune.
Folosirea mărfurilor de către cărăuş, atrage răspunderea sa prin plata unei despăgubiri calculată
la valoarea dublă a mărfurilor folosite. Dacă marfa a ajuns la destinaţie cu deprecieri calitative,
datorită depăşirii termenului de executare a transportului, cărăuşul va fi obligat la plata
despăgubirilor corespunzătoare.
Cărăuşul va fi exonerat de răspundere dacă va putea dovedi că pierderea sau avaria mărfurilor
au fost cauzate din motive de forţă majoră, lipsa sau defectuozitatea ambalajului, natura mărfii,
încărcarea-descărcarea defectuoasă executate de expeditor (destinatar), faptul însoţitorului mărfii
etc.
Art. 10. EXONERAREA DE RĂSPUNDERE
Prin forţa majoră se înţelege: fenomene naturale care împiedică derularea în condiţii de
siguranţă a transportului; reglementări ale autorităţilor locale de tranzit; acţiuni militare;
diversiuni, asediu; acţiuni organizate ale muncitorilor şi funcţionarilor..
 Art. 11. Rezilierea prezentului Contract se va putea produce în condiţiile prevăzute în contract
cu acordul ambelor părţi sau în mod unilateral în caz de neplată în termenul prevăzut.
Art. 12. Toate litigiile generate de derularea prezentului Contract sunt de competenţa
arbitrajului Camerei de Comerţ şi Industrie ......................, care este recunoscută de semnatarii
contractului.
Art. 13. Prezentul Contract s-a încheiat în două exemplare, din care un exemplar la expeditor
şi un exemplar la Cărăuş.
Art. 14. Orice înţelegeri care nu sunt în formă scrisă şi semnate de ambele părţi nu sunt
recunoscute.

EXPEDITOR, CĂRĂUŞ,
....................... .................