DREPT CONST II 2013-2014 - Ultim

UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRANCUŞI” DIN TÂRGU JIU
FACULTATEA DE RELAŢII INTERNAŢIONALE, DREPT ŞI ŞTIINŢE

ADMINISTRATIVE
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FORMARE
CONTINUĂ
OCTAVIA MARIA CILIBIU

- lect. univ. dr. -
DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI
INSTITUŢII PUBLICE II
- note de curs -
- pentru uzul studenţilor ID
Editura Academica Brâncuşi

Târgu Jiu, 2014
Referenţi ştiinţifici:
Lect. univ. dr. Giorgiana Elena Simionescu
Lect. univ. dr. Peptan Rodica
CUPRINS
Scopul cursului 7
Obiectivele cursului 8
2
UNITATEA 1 - STATUL. FORMA DE GUVERNÅMÂNT 9
U1.1. Scopul şi obiectivele unităţii de învăţare 9
U1.2. Structura de stat 10
U1.3. Formele de stat 10
U1.4. Forma de guvernământ 12
U1.4.1. Monarhia 13
U1.4.2. Republica 14
U1.5. Test de autoevaluare 16
U1.6. Rezumat 16
Bibliografie minimală 17
UNITATEA 2 - SEPARAŢIA PUTERILOR - PRINCIPIUL POLITIC ŞI JURIDIC 18
FUNDAMENTAL AL STATULUI DE DREPT

U2.2. Principiul separaţiei puterilor în stat 19
U2.2.1. Principiul separaţiei puterilor în stat în concepţia lui Aristotel 19
U2.2.2. Principiul separaţiei puterilor în stat în concepţia lui Montesquieu 20
U2.2.3. Principiul separaţiei puterilor în stat în concepţia lui J.J. Rousseau 21
U2.3. Separaţia puterilor în constituţiile române 21
U2.5. Rezumat 24
UNITATEA 3 - CARACTERELE CONSTITUŢIONALE ALE STATULUI 25
U3.2. Trăsăturile statului român contemporan 25
U3.4. Rezumat 30
UNITATEA - 4 PUTEREA LEGISLATIVĂ: PARLAMENTUL 31
U4.2. Scurt istoric al Parlamentului; definiţia Parlamentului 31
U4.3. Funcţiile Parlamentului 32
U4.4. Atribuţiile Parlamentului 34
U4.6. Rezumat 35
UNITATEA - 5 STRUCTURA ŞI ORGANIZAREA PARLAMENTULUI 37
U5.2. Structura Parlamentului 38
U5.3. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului 39
U5.3.1. Organizarea internă a Parlamentului 39
U5.3.2. Funcţionarea Parlamentului 39
U5.4. Statutul deputaţilor şi senatorilor 39
U5.5. Actele Parlamentului 41
U5.6. Legea ca act juridic al Parlamentului. Legiferarea 41
U5.6.1. Definiţia şi clasificarea legii ca act juridic al Parlamentului 41
U5.6.2. Procedura legislativă 42
U5.7. Hotărârile Parlamentului 42
U5.8. Moţiunile Parlamentului 43
U5.10. Rezumat 44
UNITATEA - 6 PUTEREA EXECUTIVĂ. PREŞEDINTELE ROMÂNIEI 45
U6.2. Preşedintele României 46
U6.2.1. Alegerea Preşedintelui României 46
U6.2.2. Mandatul Preşedintelui României 47
U6.2.3. Atribuţiile Preşedintelui României 47
3
U6.3. Actele Preşedintelui 49
U6.4. Suspendarea din funcţie 49
U6.5. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României 49
U6.6. Vacanţa funcţiei de Preşedinte 50
U6.7. Interimatul funcţiei de Preşedinte 50
U6.9. Rezumat 51
UNITATEA - 7 GUVERNUL 53

U7.2. Noţiuni generale 54
U7.3. Procedura de investire a Guvernului 54
U7.4. Încetarea mandatului 55
U7.5. Răspunderea membrilor Guvernului 55
U7.6. Atribuţiile Guvernului 56
U7.7. Primul ministru 57
U7.8. Organizarea aparatului de lucru al Guvernului 58
U7.9. Funcţionarea Guvernului 59
U7.10. Actele Guvernului 59
U7.12. Rezumat 61
UNITATEA - 8 MINISTERELE ŞI CELELALTE ORGANE CENTRALE DE 64
SPECIALITATE
U8.2. Ministerele 64
U8.3. Alte autorităţi ale administraţiei publice centrale 66
U8.4. Autorităţile administrative autonome 66
U8.6. Rezumat 68
UNITATEA - 9 PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ 70
U9.2. Autoritatea judecătorească 70
U9.2.1. Principiile constituţionale ale autorităţii judecătoreşti 71
U9.3. Organizarea sistemului judiciar 72
U9.3.1. Instanţele judecătoreşti 72
U9.3.2. Ministerul Public 72
U9.3.3. Consiliul Superior al Magistraturii 72
U9.4. Raporturile autorităţii judecătoreşti cu legislativul şi executivul 73
U9.6. Rezumat 74
UNITATEA - 10 AVOCATUL POPORULUI 76

U10.3. Raportul anual 77
U10.4. Mandatul Avocatului Poporului 77
U10.5. Adjuncţii Avocatului Poporului 79
U10.6. Activitatea Avocatului Poporului 80
U10.7. Atribuţiile Avocatului Poporului 80
U10.7.1. Termenul de introducere a petiţiilor 81
U10.7.2. Soluţionarea petiţiilor 82
4
U10.8. Birourile teritoriale ale instituţiei Avocatul Poporului 83
U10.9. Răspunderea Avocatului Poporului şi a adjuncţiilor acestuia 84
U10.10. Incompatibilităţi 84
U10.12. Rezumat 85
UNITATEA - 11 CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 87

U11.1. Scopul şi obiectivele unităţii 87
U11.3. Structura Curţii Constituţionale 88
U11.4. Atribuţiile Curţii Constituţionale 89
U11.5. Preşedintele Curţii Constituţionale 90
U11.6. Actele Curţii Constituţionale 91
U11.7. Procedura jurisdicţională 91
U11.8. Statutul judecătorilor Curţii Constituţionale 99
U11.9.Test de autoevaluare 101
U11.10. Rezumat 102
5
Scopul cursului:
Dreptul constituţional şi instituţii publice II este o disciplină fundamentală obligatorie în

planurile de învăţământ la programul de studii universitare de licenţă Drept.
Materialul de studiu se adresează cu precădere studenţilor de la programul de studii
universitare de licenţă Drept, forma de învăţământ la distanţă (ID), de la Facultatea de Relaţii
Internaţionale, Drept şi Ştiinţe Administrative din cadrul Universităţii „Constantin Brâncuşi”
Târgu Jiu, dar poate fi deosebit de util atât studenţilor de la alte programe de studii universitare
de licenţă, cât şi publicului interesat de problematica fenomenului constituţional.
Modul în care a fost gândit şi pus în practică face din acest volum un suport metodologic pentru
disciplina Drept Constituţional şi instituţii publice II, dar şi un instrument de lucru necesar atât
în înţelegerea şi însuşirea acestei discipline prin prezentarea concisă a noţiunilor, dar şi pentru
consolidarea acestora prin testele de autocontrol propuse.
Lucrarea are un scop didactic şi a fost structurată în 11 unităţi de studiu care cuprind
obiectivele învăţării, sinteze de noţiuni teoretice, rezumate şi teste de autoevaluare.
O unitate de învăţare se constituie ca o succesiune de sarcini de învăţare, în care un rol
important revine autoevaluării dorindu-se, astfel, dezvoltarea capacităţii de studiu individual şi
oferirea posibilităţii studentului ID de a dobândi cunoştinţe şi competenţe de aceeaşi calitate şi
în aceeaşi cantitate cu cele ale studenţilor de la forma de învăţământ zi.
Parcurgerea prezentului material va oferi posibilitatea dobândirii de capacităţi privind
explicarea şi interpretarea structurii de stat, puterea de stat , separaţia puterilor , Parlamentul,
Guvernul, Ministerele, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, precum şi organizarea
sistemului judiciar.
Testele de autoevaluare care sunt incluse pe parcursul fiecărei unităţi de studiu au rolul de a
testa atingerea obiectivelor propuse.
De asemenea, fiecare unitate de învăţare conţine la final şi o temă de referat cu privire la care
studenţii au obligaţia de a se documenta şi care va fi pusă în discuţie în cadrul întâlnirilor faţă
în faţă dintre studenţi şi tutore.
6
Obiectivele cursului:
Cursul Drept constituţional şi instituţii publice II are ca obiectiv principal
înţelegerea şi aprofundarea aspectelor teoretice şi practice ale dreptului
constituţional.
În acest sens, la sfârşitul acestui curs, veţi fi capabili să:
- - să cunoaşteţi categoriile şi formele de state, precum şi formele de guvernământ;
- să întelegeşi necesitatea separaţiei puterilor în stat şi să cunoasteţi evoluţia principiului separaţiei
puterilor în stat în constituţile române
- să cunoaşteţi caracterele statului român contemporan;
- să cunoaşteţi puterea legislativă,puterea executivă şi puterea judecătorească
- să înşelegeţi rolul Avocatului Poporului
- să înţelegeţi rolul Curţii Constituţionale, precum şi procedura şi jurisdicţională şi actele
Curţii Constituţionale
- să rezolvaţi probleme practice ale domeniului de studiu;
- să vă formaţi un vocabular specific dreptului constituţional.
Timpul alocat:
Durata medie de studiu individual a conţinutul cursului - 28 ore (SI)
Activităţi tutoriale – 4 ore (AT)
Evaluarea:
Nota la examenul programat în sesiunea de examene se va stabili astfel:

70% răspunsurile la examen
30% activitate pe platforma e-learning
7
UNITATEA 1
STRUCTURA DE STAT ŞI FORMA DE GUVERNĂMÂNT
A STATULUI
Durata medie de studiu individual - 2 ore
Cuprins:
UNITATEA 1 STATUL. FORMA DE GUVERNÅMÂNT
U1. 1. Scopul şi obiectivele unităţii de învăţare
U1. 2. Structura de stat
U1. 3. Formele de stat
U1. 4. Forma de guvernământ
U1. 4. 1. Monarhia
U1. 4. 2. Republica
U1. 5. Test de autoevaluare
U1. 6. Rezumat
Bibliografie minimală

Obiectivul acestei unităţi de învăţare este acela de a va prezenta principalele noţiuni privind
structura şi formele de stat precum şi forma de guvernământ a statului.
La terminarea studiului acestei unităţi de învăţare veţi fi capabil:
- să cunoaşteţi categoriile de state;
- să cunoasteşi formele de stat;
- să definiţi şi să caracterizaţi diferitele forme de guvernământ.
U1.2. STRUCTURA DE STAT

Categoriile de state
 Din punctul de vedere al dreptului constituţional, o importanţă deosebită prezintă
clasificarea statelor:
a) după structura lor;
b) după sistemul de guvernământ.
 După structura lor, statele se împart în:
- state unitare şi
8
- state compuse.
 Acestea din urmă se împart la rândul lor în: uniuni personale; uniuni reale; uniuni
încorporate; confederaţii de state; federaţii sau uniuni de state.
 După sistemul de guvernământ, statele se împart în două mari categorii şi anume:
- monarhii: monarhie absolută şi monarhie constituţională
- republici: republica parlamentară şi republica prezidenţială.
U1.3. FORMELE DE STAT

 Uniunea personală
 Cea mai limitată formă de uniune a statelor este aceea a uniunii personale a două sau
mai multe state suverane.
 Caracteristica uniunii personale - menţinerea independenţei statelor componente şi a
individualităţii lor constituţionale, cu excepţia persoanei monarhului, care este şeful statului în
ambele state. Crearea unor asemenea uniuni a fost uneori consecinţa combinaţiilor matrimoniale
dinastice, care erau folosite în scopuri de expansiune teritorială şi consolidarea puterii statelor
membre ale uniunii. Astfel, în anul 1474, s-a realizat uniunea personală dintre Aragon şi Castilia,
ca urmare a căsătoriei lui Ferdinand al V-lea cu Isabela. În acelaşi an s-a format uniunea
Burgundiei şi Ţărilor de Jos cu Austria, ca urmare a căsătoriei dintre Maria, fiica lui Carol
Temerarul, cu Maximilian de Habsburg. Alteori, uniunile personale reprezentau acte politice
deliberate, în scopul de a mări influenţa unuia sau a ambelor state membre ale uniunii în relaţiile
internaţionale. În această privinţă, se poate cita, în primul rând, uniunea personală dintre Polonia
şi Lituania (1386-1596), în care regele era ales de fiecare dată de către dieta poloneză, dar se
ţinea seama de legile succesorale ale Lituaniei.
 Alexandru Ioan Cuza a fost ales, în Moldova, în ziua de 5 ianuarie 1859, iar în
Muntenia pe 24 ianuarie acelaşi an. O comisie centrală, stabilită la Focşani, avea să coordoneze
activităţile organelor constituţionale din cele două Principate. În anul 1861 s-a făcut însă
fuziunea dintre cele două Principate, mergându-se mult mai departe decât o uniune reală.
Comisia de la Focşani a fost desfiinţată şi corpurile legiuitoare s-au contopit într-unul singur.
 Uniunea reală
 Comparată cu uniunea personală, uniunea reală reprezintă o treaptă superioară, din
punct de vedere constituţional, dar lasă neschimbate structurile interne ale statelor componente.
Deşi fiecare stat îşi păstrează individualitatea, cei doi parteneri convin ca unele probleme de
interes comun să fie rezolvate în mod uniform, prin organe speciale. Cele mai cunoscute uniuni
9
reale sunt acelea dintre Suedia şi Norvegia (1815-1905), Austria şi Ungaria (1867-1918) şi
Danemarca şi Islanda (1918-1944). În uniunea reală dintre Suedia şi Norvegia, fiecare stat şi-a
păstrat forma lui de guvernământ şi structura sa constituţională, inclusiv parlamentul şi guvernul.
 Uniunea încorporată
 George Plastara a apreciat uniunea încorporată ca fiind cea mai înaltă treaptă de
organizare a uniunii dintre state. În această specie de uniuni „două sau mai multe state formează
o singură personalitate, absorbind într-o unitate suveranitatea internă şi externă< Statele care iau
parte la acest fel de unire nu păstrează decât o slabă individualitate în ceea ce priveşte
administraţiunea şi legislaţiunea lor civilă”. El a dat ca exemplu Regatul Unit al Marii Britanii şi
al Irlandei de Nord.
 Confederaţia de state
 Confederaţia prezintă următoarele caracteristici principale:
a) stabilirea ei printr-un tratat;
b) crearea unui organ comun, de obicei numit dietă, sub forma unei adunări deliberative având
mai degrabă caracterul unei conferinţe diplomatice;
c) limitarea puterii conferite confederaţiei asupra statelor membre şi nu asupra cetăţenilor.
 Federaţia
 Spre deosebire de confederaţie, federaţia de state este compusă din două sau mai
multe colectivităţi care nu au, în genere, calitatea de subiecte de drept internaţional sau, dacă li
se recunoaşte o asemenea calitate – cum a fost cazul cu participarea Bielorusiei şi Ucrainei ca
membri la Organizaţia Naţiunilor Unite – o astfel de recunoaştere este făcută pentru scopuri
politice limitate, care nu se găsesc într-o legătură intimă cu structura internă a federaţiei. Între
aceste colectivităţi există raporturi de drept comun. În statul federal există întotdeauna o
constituţie aplicabilă pe teritoriile tuturor statelor federale, că în caz de conflict între legile
federale şi legile statelor federale, primele vor avea întâietate. De asemenea, drepturile şi
libertăţile politice ale cetăţenilor tuturor statelor federate sunt reglementate, la nivel federal, prin
legislaţia adoptată de către organele centrale. Mai mult, conflictele dintre statele federale sunt
soluşionate de către curţile şi tribunalele federale şi nu pe cale diplomatică, sau prin recurs la
organele de jurisdicţie internaţională. Prin structura sa constituţională, statul federal se asemănă
în multe privinţe cu statul unitar.
10
U1.4. FORMA DE GUVERNĂMÂNT
Concept
 În dreptul constituţional, forma de guvernământ prezintă o însemnătate dintre cele mai
mari. După cum se arată într-un Dicţionar politic român relativ recent, forma de guvernământ
este un mod de organizare şi exercitare a puterii de stat.
 Aristotel în Politica: guvernământul reprezintă de fapt puterea suverană a cetăţii care,
„trebuie în chip necondiţionat să se compună ori dintr-un singur individ, ori dintr-o minoritate
ori, în sfârşit, din masa cetăţenilor”. Aristotel recunoştea trei forme de guvernământ, pe care le
denumea – impropriu – „constituţii” şi anume:
- regalitatea,
- aristocraţia şi
- republica,
indicând totodată trei derivate peiorative care reprezentau denaturări ale acestora: - tirania pentru
regalitate,
- oligarhia pentru aristocraţie şi
- demagogia pentru republică.
 Jean Jacques Rousseau definea guvernământul ca fiind „un corp intermediar, plasat
între supuşi şi suveran”. În opinia sa, guvernământul sau administraţia supremă nu ar fi astfel
decât exercitarea legitimă a puterii executive, iar principele sau magistratul - omul sau corpul
însărcinat cu această administrare. Pentru Jean Jacques Rousseau însă nu există decât un singur
contract în stat: acela al asociaţiei dintre indivizi. În viziunea sa, instituirea guvernământului este
un act complex, primul prin care poporul hotărăşte că va exista un corp de guvernământ care va
fi alcătuit într-o formă sau alta, iar cel de al doilea, acela prin care poporul numeşte conducătorii
care vor fi însărcinaţi cu guvernarea în modul astfel stabilit.
 Forma de guvernământ este un concept din științele politice care se referă la modul în
care este organizată puterea executivă în stat, în principal la modul cum este numit și legitimat
conducătorul statului. In Europa, se diferențiază astfel două mari forme de guvernământ:
monarhia, cu un conducător cu mandat transmis ereditar, și republica, în care conducerea statală
este aleasă prin vot
U1.4.1. MONARHIA1 -
1
http://georgevlaescu.wordpress.com/2013/08/27/formele-de guvernamant-monarhia-si-
republica/
11
Este un regim politic în care puterea este simbolizată de o singură persoană numită monarh.
Aceasta formă de guvernământ a fost una obișnuită în întreaga lume în perioadele antică și
medievală în care monarhul, un adevarat autocrat ereditar (împărat, țar, sultan, rege, domnitor)
dispunea integral de puterea supremă în stat, poporul fiind total lipsit de drepturi (monarhie
nelimitată).
În prezent, este o forma de guvernământ cu un monarh şi este de două feluri:
- monarhie ereditară – cu monarh al cărui mandat este transmis ereditare,
- monarhii elective - monarhul este ales, numit (de ex. Papa, suveranul Vaticanului este ales de
către Colegiul Cardinalilor).
Din punct de vedere al intinderii puterii monarhului, monarhia este de doua feluri:
- absolută si
- constituțională.
Monarhia absolută (in prezent: Vaticanul, unele monarhii musulmane, Swaziland, Arabia
Saudita, cele din Asia exemplu Nepal etc.).
Caracteristici:
- monarhul deține puterea absolută in stat.
- Parlamentul, daca există, are numai un rol decorativ,
- puterea executivă este exercitată în totalitate de monarh.
Monarhia absoluta s-a manifestat in formele sale clasice în timpul dinastiilor Tudor, Bourbon,
Romanov ș.a. si a fost înlăturata în apusul Europei prin revoluțiile burgheze din Țările de Jos,
Anglia si Franța. În centrul și estul Europei, absolutismul se va menține îmbrăcând forma
absolutismului luminat (despotismul luminat) care, prin reforme, va prelungi pentru o perioada
și existența monarhiei absolutiste, dar și a formelor feudale.
Monarhia limitata/constituțională (in prezent : Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de
Nord, Suedia, Belgia, Olanda, Spania).
Caracteristici:
- şeful statului este monarhul, care deține de regulă puteri limitate;
- puterea executivă a statului este deținută de Guvern prin Primul-Ministru.
- Monarhiile constituționale moderne, de obicei respecta principiul separaţiei puterilor în stat,
unde monarhul e capul ramurei legislative sau doar are un rol ceremonial.
- conducerea statală, cea care detine puterea executive, este aleasă prin vot. (ex: Regatul Unit al
Marii Britanii și Irlandei de Nord).
12
- ca structură, sistemul este foarte asemănător cu cel al Republicii Parlamentare, diferențele fiind
legate de șeful statului și modalitatea de alegere al acestuia.
Monarhiile au cunoscut o reducere treptată a puterilor lor, mai ales după anul 1945, in prezent
rolul acestora fiind mai mult simbolic.
Această formă de guvernământ este considerată stabilă, întrucât șeful statului, deși nu este ales
direct de către cetățeni, este imparțial din punct de vedere politic și nici nu se implică la nivel
public în politica statului (de exemplu, Regina Marii Britanii nu face niciodată afirmații publice
referitoare la politicile Guvernului, însă are o întâlnire săptămânală cu primul-ministru in care își
exprimă punctul de vedere legat de acțiunile acestuia).
Forme derivate ale monarhiei constitutienale:
- monarhia parlamentara dualista (în care monarhul si Parlamentul se afla, din punct de vedere
legal, pe o pozitie egala)
- monarhia parlamentara contemporana, întâlnita astazi în Anglia, Belgia, Olanda, tarile
scandinave, ca o expresie a traditiei si istoriei acestor tari, are mai mult un caracter simbolic (in
care monarhul pastreaza unele prerogative precum dreptul de a dizolva Parlamentul, dreptul de
numiri în functii superioare, dreptul de a refuza semnarea unor legi).
U1.4.2. REPUBLICA.
 Se caracterizeaza prin aceea ca intreaga conducerea statală este aleasă prin votul
natiunii.
Tipuri:
Republica parlamentară (in prezent: Germania, Italia).
Caracteristici:
- Parlamentul numeşte executivul (Guvernul) si, în unele cazuri, Președintele țării.
- Prim-ministrul sau cancelarul (ex: Germania), este șeful guvernului, autoritatea executivă în
stat,
- Presedintele are funcții simbolice (rolul de a media conflictele politice și de a reprezenta pe
plan extern țara, neavând atribuții executive).
- Parlamentul, pe langa functia sa naturala de a adoptă legile, decide şi cine va fi reprezentat în
Guvern. Spre exemplu, in Germania, partidele politice prezintă în alegerile parlamentare nu doar
o listă de candidaţi, ci şi candidatura pentru funcţia de Cancelar federal. Astfel, orice alegător
ştie din timp cine va fi în fruntea Executivului german dacă votează pentru un partid sau altul.
Republică prezidențială - In prezent SUA
13
Caracteristici:
- Conceptia clasica a acestei forme de guvernamant constat in in alegerea sefului de stat de catre
cetateni fie direct prin vot universal, egal, secret si liber exprimat, fie indirect, prin intermediul
colegiilor electorale.Doar ca seful de stat in cazul SUA intrupeaza si functia de șef al guvernului
(executivul), asa ca se poate spune ca natiunea este cea care alege implicit si executivul.
- acțiunile Președintelui sunt puternic controlate de Parlament, desigur cu scopul prevenirii
abuzurilor.
- In cadrul prezidenţialismului de tip american puterile statului sunt geometric partajate, conform
„trinităţii lui Montesquieu”, parintele separatiei puterilor in stat, in formula: legislativ, executiv
si judecatoresc2.
Republica semiprezidențială - reprezinta o formula de guvernamant mixta si a fost
inventată în anul 1978 de către Maurice Duverger pentru a sublinia particularităţile Constituţiei
franceze din 1958 (“a Cincea Republică Franceză”) si potrivit careia primul ministru și
președintele sunt ambii participanți activi în administrația statului.
În prezent: Franța, România.
Caracteristici:
- şeful statului (presedintele) este ales prin vot universal, Guvernul este desemnat de Președinte,
dar votat de Parlament și este responsabil în fața acestuia, care îl poate și demite printr-o
moțiune de cenzură.
 In Romania:
- Presedintele este ales direct de către cetățeni. prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat
- Primul-ministrul este propus de Presedinte si este validat de Parlament;
- Guvernul este propus de Primul-ministru si numit de Presedinte;
- Primul-ministru este șeful guvernului,

După sistemul de guvernământ statele se împart in:
Timp de lucru : 10 min a. monarhii, republici
Punctaj 100p
2
http://georgevlaescu.wordpress.com/2013/08/27/formele-de guvernamant-monarhia-si-
republica/
14
b. state unitare, state compuse (20 puncte)
2. Romania este:
a. republica parlamentara
b. republica semiprezidentiala
c. republica prezidentiala (20 puncte)
3. Sunt forme de stat:

a. uniunea personală, uniunea reală, uniunea încorporată
b. republica, monarhia
c. federația, confederația de state
4. Monarhia parlamentară contemporană este o formă derivată a:

a. monarhiei constitutionale
b. monarhiei absolute (20 puncte)
5. În Romania, Primul-ministru este:

a. propus de Guvern si numit de Presedinte
b. propus de Parlament si validat de Guvern
c. propus de Presedinte si validat de Parlament (20 puncte)
Răspuns test de autoevaluare:

1. a
2. b
3. a, c
4.a
5. c
U1. 6. Rezumat
 Forma de guvernământ este un mod de organizare şi exercitare a puterii de stat;
 După sistemul de guvernământ, statele se împart în:
- monarhii (absolute, constitutionale)
- republici (parlamentare, prezidențiale, semiprezidențiale);
 România este republică semiprezidențială;
 În România, Președintele este ales direct de către cetățeni prin vot universal, egal, secret si
liber exprimat.
Temă pentru referat:

 Forme de guvernământ în România, în perioada 1848-2014.
15
1. Constituţia României din 1991, revizuită în 2003
2. Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2011.
3. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.
H. Beck, Bucureşti, 2009.
UNITATEA 2
16
SEPARAŢIA PUTERILOR – PRINCIPIU
POLITIC ŞI JURIDIC FUNDAMENTAL AL
STATULUI DE DREPT
Cuprins:
UNITATEA 2 SEPARAŢIA PUTERILOR - PRINCIPIUL POLITIC ŞI JURIDIC FUNDAMENTAL AL
STATULUI DE DREPT
U2.1. Scopul şi obiectivele unităţii de învăţare
U2.2. Principiul separaţiei puterilor în stat
U2.2.1. Principiul separaţiei puterilor în stat în concepţia lui Aristotel
U2.2.2. . Principiul separaţiei puterilor în stat în concepţia Montesquieu
U2.2.3. . Principiul separaţiei puterilor în stat în concepţia lui J.J. Rousseau
U2.3. Separaţia puterilor în constituţiile române
U2.4. Test de autoevaluare
U2. 5. Rezumat
Obiectivul acestei unităţi de învăţare este acela de a va explica ce înseamnă separația puterilor și
de ce este aceasta necesară într-un stat de drept.
- să întelegeşi necesitatea separaţiei puterilor în stat;
- să cunoasteşi concepţiile lui Aristotel, Montesquieu si J.J. Rousseau cu privire la separaţia
puterilor în stat;
- să cunoasteţi evoluţia principiului separaţiei puterilor în stat în constituţiile române
U2.2. Principiul separaţiei puterilor în stat

 guvernează într-un stat de drept întreaga organizare politică, relaţiile dintre puterea
publică şi cetăţeni, raporturile dintre diferitele puteri ale statului.
17
U2.2.1. Principiul separaţiei puterilor în stat în concepţia lui Aristotel
 enunţat pentru prima dată de Aristotel în lucrarea sa Politica, a fost dezvoltat mai
târziu cu deosebire de şcoala dreptului natural (Grotius, Wolff, Puffendorf), iar apoi de John
Locke, găsindu-şi încununarea în opera lui Montesquieu.
 „Există în toate constituţiile trei elemente în legătură cu care un bun legiuitor trebuie
să studieze ceea ce este avantajos pentru fiecare. Una din aceste trei părţi este aceea care
deliberează cu privire la problemele comune, a doua este aceea care are drept obiect
magistratura; a treia este aceea care distribuie justiţia” – Aristotel.
 Din scrierile lui Aristotel reies puterile în stat, astfel:
- puterea deliberativă – puterea legislativă de azi,
Puterea deliberativă trebuie să aibă, potrivit opiniei sale, dreptul suveran de a decide problemele
războiului, ale păcii şi ale alianţelor, de a face legile, de a pronunţa sentinţele de condamnare la
moarte, de exil şi confiscare, numind totodată magistraţii (termen folosit de Aristotel pentru a
desemna înalţii demnitari, de fapt puterea executivă a cetăţii). Puterea deliberativă trebuie să se
desfăşoare în cadrul unei adunări democratice, la care participă toţi cetăţenii
- magistratura sau demnitarii cetăţii - puterea executivă de azi
Calitatea de magistraţi o aveau acele oficialităţi care aveau puterea de a decide şi a da ordine în
anumite domenii determinate. Numărul magistraţilor trebuia să fie însă potrivit pentru asigurarea
înfăptuirii unei bune constituţii. După părerea sa, în statele mai mari accesul la magistratură
trebuia asigurat unui număr tot mai mare de cetăţeni, în timp ce în cazul micilor ţări este mai
bine de a lăsa aceste atribuţiuni în mâinile unui număr relativ restrâns de oameni calificaţi.
Alegerea magistraţilor se putea face prin diferite modalităţi, inclusiv prin desemnarea lor de
către triburi sau fratrii, prin tragere la sorţi sau alegeri. După părerea lui Aristotel, dintre
modurile de desemnare a demnitarilor, două prezintă o însemnătate deosebită: alegerea
magistraţilor efectuată de toţi cetăţenii prin alegeri ori tragere la sorţi, sau prin combinarea
acestor procedee. Potrivit opiniei sale, „dacă numai o categorie de cetăţeni alege într-un grup
determinat, aceasta este o procedură oligarhică”.
- puterea care distribuie justiţia – puterea judecătorească de azi
Puterea care distribuia justiţia era formată dintr-un corp de judecători independenţi, chemaţi să
împartă justiţia, în mod egal, tuturor membrilor cetăţii. Aceştia asigurau înfăptuirea unor tipuri
diferite de jurisdicţie în probleme dintre cele mai variate, cum ar fi atingerea intereselor publice,
datorii, litigii cu privire la amenzi, contracte private, crime, jurisdicţie pentru străini etc. El
considera că se poate concepe un mod democratic de alegere a judecătorilor, aceştia provenind,
18
în acest caz, din rândurile tuturor cetăţenilor şi fiind abilitaţi să judece orice fel de litigii, dar şi
un mod oligarhic de a concepe justiţia, situaţie în care calitatea de judecător este rezervată numai
unor categorii speciale de oameni, recrutaţi pentru anumite probleme sau având dreptul de a
judeca numai anumite cauze determinate.
U2.2.2. Principiul separaţiei puterilor în stat în concepţia lui Montesquieu

 Pornind de la ideea că există o înclinaţie naturală a omului care deţine puterea de a
abuza de ea, Montesquieu a dezvoltat principiul potrivit căruia puterea trebuie să fie stăvilită tot
de putere.
 În concepţia sa, separaţia puterilor reprezintă singurul mijloc prin care se poate asigura
respectul legilor într-un stat în care este posibilă existenţa unui guvern legal.
„Atunci când, în mâinile aceleiaşi persoane sau în ale aceluiaşi corp de dregători se află
întrunite puterea legislativă şi puterea executivă, nu există libertate, deoarece se poate naşte
teama ca acelaşi monarh sau acelaşi Senat să întocmească legi tiranice, pe care să le aplice în
mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de
puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea
asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi
îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut
dacă acelaşi om, sau acelaşi corp de fruntaşi, fie al nobililor, fie al poporului, ar exercita aceste
trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de
a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari” - Montesquieu în „Despre spiritul legilor”
 Astfel, din lucrarea lui Montescquieu reies cele trei puteri în stat:
- puterea legislativă – puterea de a face legi
- puterea executivă - cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti
- puterea judecătorească - cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particular
U2.2.3. Principiul separaţiei puterilor în stat în concepţia lui Jean Jacques Rousseau
 În concepţia lui J. J. Rousseau puterea legislativă se confundă cu însăşi suveranitatea
şi nu poate fi exercitată decât de întreaga naţiune.
 În opinia sa puterea executivă este competentă numai să emită acte particulare, care
trebuie să rezulte din aplicarea măsurilor generale adoptate de puterea legislativă. „El nu poate
însă concepe independenţa puterii executive, căci aceasta este supusă puterii legislative, ale cărei
19
ordine le execută şi care o supraveghează, spre a vedea cum îşi îndeplineşte atribuţiile fixate de
dânsa”.
 În ceea ce priveşte puterea judecătorească, Jean Jeacques Rousseau consideră că
aceasta este o putere distinctă de executiv şi legislativ, dar menţionează că ea a suferit practic
anumite ştirbiri ale autorităţii sale faţă de executiv prin recunoaşterea dreptului de graţiere şi faţă
de legislativ, prin dreptul de amnistie exercitat de poporul suveran.
U2.3. SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN CONSTITUŢIILE ROMÂNE

 În România, principiul separaţiei puterilor apare pentru prima dată în Regulamentele
Organice(1832, 1832), pentru a fi consacrat apoi de Statutul lui Cuza, precum şi de prevederile
constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938.
 Cu prilejul dezbaterii şi adoptării textelor noii Constituţii din 1991 s-au purtat în
Parlamentul României ample discuţii în legătură cu necesitatea şi utilitatea consacrării teoriei
separaţiei puterilor printr-un text special, înscris în Constituţie. Nu s-a reuşit insă a se însera un
asemenea text. În fapt, s-a consacrat o anumită separaţie funcţională de atribuţiuni, dar şi o
colaborare între autorităţile statale. Aşa, de pildă, puterea judecătorească examinează pe calea
contenciosului administrativ actele administrative din punctul de vedere al legalităţii, anulând
actele ilegale şi obligând pe cei care s-au făcut vinovaţi de abuzuri să despăgubească pe cei
vătămaţi. Ea nu se substituie însă organelor administraţiei şi nici nu emite alte acte
administrative, deoarece acest lucru ar încălca principiul separaţiei puterilor.
 În sistemul Constituţiei române din 1991:
- Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, a Regulamentelor
Parlamentului şi hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind
neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor.
- Parlamentul are dreptul să-şi exprime neîncrederea în Guvern şi poate declanşa procedura
suspendării din funcţie a Preşedintelui României.
- Preşedintele României are dreptul de a adresa Parlamentului mesaje şi chiar de a dizolva
Parlamentul. Aceste prevederi – ca şi numeroase altele existente în Constituţia României, dar şi
în constituţiile altor state democratice – denotă faptul că nu se poate vorbi în cadrul sistemului
separaţiei puterilor de o departajare totală a atribuţiilor celor trei puteri.
 Constituţia României din 1991 stabileşte un regim de guvernare semi-prezidenţial şi
fundamentează organizarea bicamerală a Parlamentului, compus din Camera Deputaţilor şi
Senat. Puterile statului (deşi nu se consacră expres principiul separaţiei puterilor) sunt exercitate
de Guvern (puterea executivă), de Parlament (puterea legislativă) şi de instanţele judecătoreşti
20
(puterea judecătorească), Preşedintele ţării având rol de arbitru între puterile statului. Constituţia
instituie un mecanism democratic de funcţionare a organelor statului, garantează drepturile şi
libertăţile şi consacră mecanisme eficiente de garantare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
 Pe parcursul timpului, prevederile Constituţiei României s-au dovedit fie în general
adaptate condiţiilor dezvoltării ţării în anii de tranziţie. Cu toate acestea, revizuirea Constituţiei a
devenit o cerinţă imperioasă în ultimii ani, ca o consecinţă a necesităţii de a se valorifica
experienţa acumulată în perioada care a trecut de la adoptarea actualei Constituţii din 1991 ca şi
a imperativului de a fi înscrise în Constituţie probleme şi aspecte noi, decurgând din practică.
 Programul de guvernare, adoptat de Parlamentul României la 28 decembrie 2000,
preciza că "se impune cu necesitate efectuarea unui proces de atentă revizuire şi adaptare a unor
prevederi constituţionale în raport cu actualele realităţi social-politice ale ţării, precum şi cu
exigenţele procesului aderării României la Uniunea Europeană".
 În anul 2002 a fost adoptată Hotărârea Parlamentului României nr.23 din 25 iunie
2002 privind constituirea Comisiei pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea
Constituţiei.
 Din iniţiativa Comisiei pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea
Constituţiei, în care au fost reprezentate toate partidele parlamentare, un grup de 233 deputaţi şi
94 senatori au semnat Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, care a obţinut avizul
Consiliului Legislativ şi pe marginea căruia Curtea Constituţională a emis Decizia nr.148 din 16
aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei
României.
 În esenţă, propunerea legislativă a avut în vedere o mai bună definire a poziţiei şi
rolului organelor de stat, o eficienţă sporită a prevederilor prin care sunt apărate, respectate şi
garantate drepturile cetăţeneşti, întărirea principiului autonomiei locale, a independenţei justiţiei,
a rolului Consiliului Superior al Magistraturii, ca şi al Curţii Constituţionale.
 Propunerea legislativă a fost votată de Camera Deputaţilor la 30 iunie 2003 şi de Senat
la 1 septembrie 2003, şi validată în urma referendumului popular la 18 - 19 octombrie 2003,
după efectuarea procedurii de mediere şi adoptarea Raportului de mediere de către cele două
Camere.
 Reforma constituţională din 2003 a completat însuşi primul articol al Constituţiei
înserând un text nou, având următorul cuprins:
"(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă,
executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale."
21
Timp de lucru: 10 min
Punctaj 100p
1. Principiul separaţiei puterilor in stat guvernează într-un stat de drept:

a. întreaga organizare politică
b. relaţiile dintre puterea publică şi cetăţeni
c. raporturile dintre diferitele puteri ale statului.
2. În România, principiul separaţiei puterilor în stat apare pentru prima dată în :

a. Regulamentale Organice
b. Constituţia de la 1866
3. Constituţia României de la 1991 stabileşte un regim de guvernare:

a. prezidenţial
b. semi-prezidenţial
4. În Constituţia României, forma revizuită în 2003, se prevede expres principiul separaţiei puterilor în stat:
a. da
b. nu
5. Care sunt cele trei puteri în stat:

a. puterea executivă
b. puterea legislativă
c. mass-media
d. puterea judecătorească

1. a,b,c .
2. a
3. b
4. a
5. a, b,
U2. 5. Rezumat
 În concepţia lui Aristotel, putrile în stat erau- puterea deliberativă – puterea legislativă
de azi, magistratura sau demnitarii cetăţii - puterea executivă de azi şi puterea care distribuie
justiţia – puterea judecătorească de azi.
 În concepţia lui Montesquieu, putrile în stat erau - puterea legislativă- de a face legi,
puterea executivă - de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti, puterea judecătorească - de a
judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari.
22
 În România, principiul separaţiei puterilor apare pentru prima dată în Regulamentele
Organice(1832, 1832), pentru a fi consacrat apoi de Statutul lui Cuza, precum şi de prevederile
constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938.
 În Constituţia din 1991, deşi nu se consacră expres principiul separaţiei puterilor,
acestea sunt exercitate de Guvern (puterea executivă), de Parlament (puterea legislativă) şi de
instanţele judecătoreşti (puterea judecătorească), Preşedintele ţării având rol de arbitru între
puterile statului
 Reforma constituţională din 2003 a completat însuşi primul articol al Constituţiei,
consacrând principiul separaţiei puterilor în stat.

 Principiul separaţiei puterilor în stat
2011.
UNITATEA 3
CARACTERELE CONSTITUŢIONALE ALE
STATULUI ROMÂN
23
Cuprins:
UNITATEA 3 CARACTERELE CONSTITUŢIONALE ALE STATULUI
U3.2. Trăsăturile statului român contemporan
U3.4. Rezumat
Obiectivul acestei unităţi de învăţare este acela de a vă însuși caracterele constituționale ale
statului român.
- să cunoaşteţi caracterele statului român contemporan;
- să cunoaşteţi trăsăturile statului democratic;
- să cunoaşteţi trăsăturile generale ale statului de drept.
U3.2. TRĂSĂTURILE STATULUI ROMÂN CONTEMPORAN

 Constituţia României caracterizează, în articolul 1, statul român ca fiind un stat
naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, stat de drept, democratic şi social. Aceste
trăsături sunt „esenţiale pentru definirea sa în cadrul democraţiei constituţionale” (Mihai
Constantinescu).
1. România – stat naţional

 Caracterul naţional al statului român exprimă unitatea naţiunii ca bază a statului,
continuitatea şi coeziunea acesteia, ca rezultat al unui proces istoric îndelungat şi marcat de
importante etape în lupta poporului român pentru unitate naţională: formarea statului unitar
român ca urmare a unirii principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti la 1859 şi formarea statului
naţional unitar român prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, la 1
decembrie 1918.
24
2. România – stat suveran şi independent
 Suveranitatea: observăm că, interpretând sistemativ art. 1 alin. 1 şi art. 2 ale
Constituţiei, termenul este folosit în două sensuri diferite: acela de trăsătură a statului şi acela de
putere de stat. De aceea, în doctrină s-a discutat, în legătură cu acest ultim sens, apartenenţa
reglementării constituţionale româneşti la una din cele două mari teorii ale suveranităţii –
suveranitatea populară şi suveranitatea naţională. Reglementarea românească potrivit căreia
titularul suveranităţii o exercită în primul rând prin organele sale reprezentative se
fundamentează pe teoria suveranităţii naţionale, cu unele elemente preluate din teoria
suveranităţii populare şi anume exercitarea directă a suveranităţii prin referendum.
3. România – stat unitar şi indivizibil

 Caracterul unitar al statului român clarifică forma structurii de stat a acestuia, deci
implică o dimensiune teritorială. România prezintă, aşadar, toate caracteristicile generale deja
analizate ale structurii unitare a statului: o singură formaţiune statală, o singură constituţie, un
singur sistem de organe centrale, o singură cetăţenie.
 Caracterul indivizibil al statului depăşeşte componenta sa teritorială, în sensul că
toate elementele statului au acest caracter: statul nu poate fi divizat, total sau parţial, iar
subdiviziunile existente au un caracter pur administrativ.
4. România – stat de drept

 Conceptul de stat de drept este unul relativ recent şi înţelegerea lui presupune o
abordare interdisciplinară: sociologică, politologică, filosofică, juridică. Într-o definiţie simplă,
statul de drept apare ca „statul limitat prin drept”, opus statului absolutist, în care guvernanţii nu
sunt obligaţi să respecte normele juridice.
 În versiunea doctrinară engleză privind statul de drept, întâlnim celebra sintagmă rule
of law (domnia legii), care exprimă ideea că statul se supune domniei dreptului, apărută, într-o
primă etapă, ca reacţie la puterea absolută a monarhului (aşa-numita prerogativă regală, care
permitea monarhului să se opună oricărui act adoptat de parlament şi să se sustragă oricărui
control).
 Doctrina franceză privind statul de drept a apărut, în principalele sale elemente

ideologice, odată cu perioada revoluţionară, dar s-a dezvoltat ca atare abia începând cu sfârşitul
sec. al XIX-lea. Prima consacrare a ideilor ce trimit la conceptul de stat de drept în franţa este
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789. Aici apar ideile principale ale
25
conceptului: supremaţia asupra statului a drepturilor individuale naturale, inalienabile şi sacre,
consacrarea unei ierarhii de norme – în care supremaţia este deţinută de separaţia puterilor şi de
garantarea drepturilor şi libertăţilor.
 Expresia astăzi consacrată cvasiunanim în lumea occidentală „stat de drept” se

datorează doctrinei germane a lui Rechtstaat. Termenul a fost la început utilizat de adversarii
monarhiei absolute şi abia la jumătatea sec. al XIX-lea apare pentru prima dată în doctrina
juridică, la Robert von Mohl, care concepe statul ca Rechtstaat în sens de „stat al exercitării, în
limitele legii, a forţei publice” şi de „limitare legală cât mai strictă a sarcinilor statale în scopul
protejării individului”.
 Astăzi, Legea fundamentală a Germaniei consacră ca puncte de plecare în
fundamentarea statului de drept: „demnitatea intangibilă a fiinţei umane” (art. 1 alin. 1), faptul
că drepturile fundamentale leagă puterea legislativă, executivă şi judecătorească (art. 1 alin. 3),
precum şi superioritatea ordinii constituţionale - „puterea legislativă este legată de ordinea
constituţională, iar puterile executivă şi judecătorească de lege şi drept” (art. 20 alin. 3). De
asemenea, art. 20 alin. 2 al legii fundamentale realizează legătura dintre statul subordonat
dreptului şi titularul suveranităţii – poporul.
 Trăsăturile generale ale statului de drept sunt:

a) proclamarea principiului legalităţii;
b) proclamarea supremaţiei Constituţiei (în sistemele constituţionale bazate pe o constituţie
scrisă);
c) proclamarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului;
d) aplicarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat ca diferenţiere a funcţiilor
statului şi a organelor care le îndeplinesc;
e) afirmarea şi realizarea principiului accesului liber la justiţie şi al independenţei justiţiei;
f) instituirea unui sistem de control al legalităţii şi constituţionalităţii actelor autorităţilor publice
(controlul jurisdicţional al administraţiei publice, controlul constituţionalităţii legilor) ;
g) instituirea şi exercitarea unor forme alternative de control asupra administraţiei la iniţiativa
cetăţenilor (instituţia Ombudsmanului).
26
5. România – stat democratic şi social
 Valorizarea statului de drept nu ar putea avea loc în absenţa caracteristicilor unui
regim politic democratic. Astfel, cele două concepte – stat de drept şi democraţie – apar astăzi
strâns legate între ele, având şi elemente comune.
 Trăsăturile statului democratic sunt:
a) proclamarea suveranităţii poporului şi a exercitării acesteia fie direct, fie prin organele sale
reprezentative;
b) proclamarea principiului pluralismului politic;
c) desemnarea organelor reprezentative ale poporului prin alegeri libere, periodice şi corecte,
într-un climat marcat de existenţa pluralismului, toleranţei şi respectului reciproc;
d) proclamarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor; dintre
acestea, un rol important într-un stat democratic îl au „libertăţile de opinie” - libertatea
conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informare, libertatea întrunirilor, dreptul de
asociere – precum şi drepturile exclusiv politice;
e) afirmarea principiului egalităţii tuturor în faţa legii;
f) afirmarea şi realizarea principiului accesului liber la justiţie şi al independenţei justiţiei;
g) instituirea unui sistem de control al legalităţii şi constituţionalităţii actelor autorităţilor publice
(controlul jurisdicţional al administraţiei publice, controlul constituţionalităţii legilor).
 Reglementările constituţionale şi legale din România cuprind şi ele toate aceste
elemente caracteristice unui regim politic democratic.
 Conceptul de stat social este unul recent în teoria şi practica constituţională
contemporană. Statul social se opune statului liberal pur, neintervenţionist în activitatea social-
economică. În cadrul statului social, sunt specifice măsurile de intervenţie a statului în economie
şi în protecţia socială a unor categorii de persoane.
 Caracterul social al statului român transpare atât prin prevederile Constituţiei: art. 32,
34, 41 etc. privind drepturile social-economice; art. 135 - economia; art. 136 – proprietatea; art.
141 - Consiliul Economic şi Social, cât şi prin vasta legislaţie economică şi socială, care este
supusă procesului de adaptare la acquis-ul comunitar, în cadrul procesului de integrare în
Uniunea Europeană.
U3.3 Test de autoevaluare
Timp de lucru : 10 min 27

Punctaj 100p
1. Conform art. 1 din Constituția României, statul român este:
a. stat național, suveran si independent
b. stat unitar si indivizibil
c. stat de drept, democratic si social (20 puncte)
2. Principiul egalității tuturor in fața legii este o trasătură a statului:

a. democratic
b. de drept (20 puncte)
3. Sunt trăsături generale ale statului de drept:

a. proclamarea principiului legalității
b. proclamarea pluralismului politic
c. proclamarea și garantarea drepturilor si libertăților fundamentale ale individului (20 puncte)
4. Controlul constituționalității legilor ca sistem de control al legalităţii şi constituţionalităţii actelor autorităţilor

publice este o trăsătură:
a. a statului de drept
b. a statului democratic
c. a statului de drept cât și a celui democratic
5. Într-un stat de drept:

a. guvernanţii nu sunt obligaţi să respecte normele juridice
b. guvernanţii sunt obligaţi să respecte normele juridice

1. a, b, c
2. a .
3. a, c
4. c .
5. b
U3. 4. Rezumat
 statul român este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, stat de
drept, democratic şi social.
28
 valorizarea statului de drept nu ar putea avea loc în absenţa caracteristicilor unui regim
politic democratic
 proclamarea principiului legalităţii, a supremaţiei Constituţiei, proclamarea şi
garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, aplicarea principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, afirmarea şi realizarea principiului accesului liber la
justiţie şi al independenţei justiţiei, instituirea unui sistem de control al legalităţii şi
constituţionalităţii actelor autorităţilor publice (controlul jurisdicţional al administraţiei publice,
controlul constituţionalităţii legilor) sunt trăsături generale ale statului de drept.
 proclamarea suveranităţii poporului, proclamarea principiului pluralismului politic,
proclamarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, afirmarea
principiului egalităţii tuturor în faţa legii, afirmarea şi realizarea principiului accesului liber la
justiţie şi al independenţei justiţiei, instituirea unui sistem de control al legalităţii şi
constituţionalităţii actelor autorităţilor publice (controlul jurisdicţional al administraţiei publice,
controlul constituţionalităţii legilor) sunt trasaturi ale statului democratic.

 Analizza trăsăturilor generale ale statului de drept
2011.
UNITATEA 4
29
PUTEREA LEGISLATIVĂ: PARLAMENTUL
Cuprins:
UNITATEA 4 PUTEREA LEGISLATIVĂ: PARLAMENTUL
U4.2. Scurt istoric al Parlamentului; definiţia Parlamentului
U4.3. Funcţiile Parlamentului
U4.4. Atribuţiile Parlamentului
U4.6. Rezumat
Obiectivul acestei unităţi de învăţare este acela de a va însuși funcțiile si atribuțiile

puterii legislative într-un stat de drept.
- să definiţi Parlamentul
- să cunoaşteţi funcţiile şi atribuţiile Parlamentului
U4.2. Scurt istoric al Parlamentului. Definiţia Parlamentului

Parlamentul apare, în mod tradiţional, caracterizat ca fiind „organul reprezentativ al
poporului”, „adunarea reprezentativă”, dar şi „puterea legislativă” sau „organul legislativ”.
Aceste determinări ale Parlamentului provin din aplicarea teoriei suveranităţii naţionale,
respectiv a separaţiei puterilor.
Parlamentele contemporane îşi regăsesc originile în parlamentul britanic, care datează, într-o
formă incipientă, din secolul al XIII-lea. „Strămoşul” parlamentelor de astăzi este Marele
Consiliu, înfiinţat, în Anglia, după cucerirea normandă (iniţial, s-a numit curia major şi era
alcătuit din vasalii direcţi ai Coroanei). După acordarea Magnei Carta (1215), Marele Consiliu a
constituit una din limitările puterii regale. Trebuie precizat că acest corp era alcătuit din
30
reprezentanţi ai nobilimii. În 1265, componenţa sa s-a lărgit, fiind alcătuit din pairi ai regatului,
dar şi din cavaleri şi orăşeni. Din sec. al XIII-lea datează, de fapt, şi denumirea de „parlament”,
mai precis din 1295, când a fost convocat aşa-numitul Model Parliament, sub domnia regelui
Eduard I. Acest termen nu s-a impus, însă, în uzul general, în detrimentul mai vechilor termeni
„consiliu” şi „curie”, decât în sec. al XIV-lea. Tot din acest veac datează şi separarea celor două
„camere” ale parlamentului englez – la 1332 apare menţiunea oficială a unei adunări a
cavalerilor şi orăşenilor, separată de lorzi şi clerici.
Astăzi, termenul „parlament” desemnează „organul colegial, desemnat în mod democratic,
cu caracter reprezentativ, asociat producţiei de norme generale şi abstracte (legi formale)
şi abilitat să controleze alte organe” (Louis Favoreu ş.a.) sau, într-o definiţie de dicţionar,
„organul de guvernare prin deliberare, compus din una sau două camere în faţa cărora
executivul este responsabil” (Pierre Avril şi Jean Gicquel).
 În România, adunările legislative au evoluat de la componenţa şi desemnarea

specifice adunărilor de stări (cum ar fi, de exemplu, Adunarea Electivă din epoca
Regulamentelor Organice) la parlament în sensul modern al termenului, de adunare desemnată
prin procedee democratice (alegeri) şi învestitiă în principal cu adoptarea legilor. Prima astfel de
adunare este cea prevăzută de Convenţia de la Paris (1858). Ea a fost urmată de primul
parlament bicameral – instituit prin Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris - şi de
parlamentele create de Constituţiile din 1866 şi 1923. Tradiţia bicamerală inaugurată de Cuza a
luat sfârşit odată cu constituţiile epocii comuniste, care instituiau un parlament unicameral şi a
fost reluată de Constituţia din 1991.
U4.3. Funcţiile parlamentului
a) funcţia legislativă;
b) stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice;
c) alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;
d) controlul parlamentar;
e) conducerea în politica externă;
f) organizarea şi funcţionarea proprie.
 Funcţia legislativă
Funcţia legislativă a constituit şi constituie şi astăzi funcţia definitorie a parlamentului, parte a
funcţiei sale de autoritate deliberativă, de conducere. Constituţia României, în art. 61 alin. 1,
31
confirmă importanţa funcţiei legislative a Parlamentului: „Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”. Vom observa, deci, că
exercitarea funcţiei legislative de către parlament este, de fapt, rezultatul raportului de
reprezentare a poporului de către acesta, de exercitare a suveranităţii naţionale în numele
titularului ei - poporul.
În exercitarea funcţiei sale legislative, Parlamentul adoptă trei categorii de legi: legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Sfera acestora este determinată, parţial, de art. 73
al Constituţiei.
 Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei şi sunt adoptate după o
procedură distinctă, ce a fost deja examinată.
 Legile organice sunt legi de o importanţă deosebită în cadrul sistemului normativ-
juridic şi statal. Art. 73 alin. 3 enumeră o parte din domeniile rezervate de Constituţi legilor
organice.
 Legile ordinare sunt acele legi care se adoptă în toate celelalte domenii ale vieţii
sociale.
 Funcţia de stabilire a direcţiilor şi politicilor publice, interne şi externe

Această funcţie a parlamentului este şi ea derivată din exercitarea de către acesta a
suveranităţii naţionale.
 Funcţia de alegere, formare, avizare, numire sau revocare a unor autorităţi

Această funcţie a apărut pentru a consolida poziţia dominantă a Parlamentului faţă de celelalte
autorităţi publice, în cadrul regimului parlamentar. Chiar şi în regimurile prezidenţiale (ca de
exemplu, în SUA), parlamentul are competenţa de a-şi da avizul sau acordul privind numirea în
înalte funcşii de către preşedintele ţării (în SUA, de pildă, este vorba de numirea în funcţia de
ambasador, consul sau de judecător al Curţii Supreme, numire supusă validării Senatului SUA).
 Funcţia de control
Controlul parlamentar este una din cele mai importante funcţii ale parlamentelor
contemporane. Acest control a fost calificat, în doctrină, ca fiind necesar şi deplin şi cu
manifestare diferenţiată, în funcţie de natura organului sau activităţii controlate.
Funcţia de control a parlamentului se exercită printr-o diversitate de forme şi mijloace, potrivit
prevederilor constituţionale în materie. Remarcăm, în primul rând, că acest control se exercită cu
32
precădere asupra activităţii executive şi asupra administraţiei publice, fie direct de către
parlament, fie indirect, prin intermediul ombudsman-ului.
 Funcţia de conducere în politica externă

Această funcţie a parlamentului se realizează prin îndeplinirea, de către acesta, a unor atribuţii
constituţionale în domeniul politicii externe a statului:
- ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale;
- declararea stării de război;
- suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare.
U4.4. Atribuţiile Parlamentului în legătură cu organizarea sa internă şi cu funcţionareaa sa

Aceste atribuţii formează o funcţie de reglementare a activităţii proprii a parlamentului şi sunt
următoarele:
- validarea sau anularea alegerii parlamentarilor;
- adoptarea regulamentelor de organizare şi funcţionare;
- alegerea organelor interne ale camerelor;
- stabilirea bugetului propriu;
- atribuţii privind statutul deputaţilor şi senatorilor.

1. În exercitarea funcţiei sale legislative, Parlamentul adoptă:
a. doar legi constituționale
Timp de lucru : 10 min b. numai legi organice și ordinare

Punctaj 100p c. legi ordinare, organice și constituționale (20 puncte)
2. Parlamentul este:
a. organul reprezentativ suprem al poporului român
b. unica autoritate legiuitoare a țării (20 puncte)
3. Declararea stării de război este o atribuție a Parlamentului exercitată in cadrul funcției:

a. de control parlamentar
b. legislativa
c. de conducere in politica externă (20 puncte)
4. Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor este o atributie a Parlamentului in legatură cu:
a. funcția de control parlamentar
b. organizarea sa internă si funcționarea sa (20 puncte)
33
5. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale este o functie:
a. de control a Parlamentului
b. a Parlamentului
c. de conducere in politica externă (20 puncte)

1. c
2. a, b
3. c
4. b
5. b
U4. 6. Rezumat
 Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare a ţării.
 Funcţiile Parlamentului sunt:
a) funcţia legislativă;
b) stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice;
c) alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;
d) controlul parlamentar;
e) conducerea în politica externă;
f) organizarea şi funcţionarea proprie
 validarea sau anularea alegerii parlamentarilor, statutul deputaţilor şi senatorilor,
adoptarea regulamentelor de organizare şi funcţionare, alegerea organelor interne ale camerelor,
stabilirea bugetului propriu, sunt atribuții ale Parlamentului în legătură cu organizarea sa internă
si funcționarea sa.

 Funcţiile Parlamentului
2011.
34
H. Beck, Bucureşti, 2009
UNITATEA 5
STRUCTURA ŞI ORGANIZAREA
PARLAMENTULUI
35
Cuprins:
UNITATEA 5 STRUCTURA ŞI ORGANIZAREA PARLAMENTULUI
U5.2. Structura Parlamentului
U5.3. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului
U5.3.1. Organizarea internă a Parlamentului
U5.3.2. Funcţionarea Parlamentului
U5.4. Statutul deputaţilor şi senatorilor
U5.5. Actele Parlamentului
U5.6. Legea ca act juridic al Parlamentului. Legiferarea
U5.6.1. Definiţia şi clasificarea legii ca act juridic al Parlamentului
U5.6.2. Procedura legislativă
U5.7. Hotărârile Parlamentului
U5.8. Moţiunile Parlamentului
U5.10. Rezumat
Obiectivul acestei unităţi de învăţare este acela de a cunoaște structura Parlamentului,

de a întelege organizarea si funcționarea acestuia, de cunoaștere a statutului deputaților si
senatorilor precum si actelor Parlamentului.
- să distingeţi diferitele tipuri de parlamente
- să cunoaşteţi organizarea Parlmentului şi modul de funcţionare al acestuia
- să cunoaşteţi statutul deputaţilor si senatorilor
- să reţineţi actele Parlamentului
U5.2. Structura Parlamentului

 Din punctul de vedere al structurii, parlamentele contemporane sunt de două feluri:
monocamerale şi bicamerale. Monocameralismul predomină în statele Europei de Nord, dar
întâlnim astfel de parlamente şi în Grecia şi Portugalia. Majoritatea statelor europene, însă, au
optat pentru parlamente bicamerale.
36
 Bicameralismul este soluţia structurală firească pentru statele federale, unde există
principiul dublei legitimităţi a parlamentului – democratică şi cea decurgând din reprezentarea
statelor componente. În aceste state, a doua cameră reprezintă statele componente, având o aşa-
numită „legitimitate concurentă” legitimităţii democratice pure a primei camere.
 Din punct de vedere istoric, bicameralismul este justificat de două motive: asigurarea
unei garanţii a reprezentării aristocraţiei (pornind de la modelul britanic al Camerei Lorzilor) şi
caracterul federal al statului.
 Bicameralismul este de două feluri: inegalitar şi egalitar.
 Bicameralismul inegalitar presupune existenţa unor diferenţe notabile între cele două
camere. În acest sistem, condiţia legitimităţii se subordonează celei a diferenţierii: de multe ori,
modul de desemnare a membrilor celei de-a doua camere diferă substanţial faţă de prima
cameră.
 Dintre argumentele formulate în cadrul dezbaterilor din Adunarea Constituantă în
favoarea structurii bicamerale a parlamentului, Ioan Muraru şi Mihai Constantinescu reţin:
- „necesitatea de a se evita „dictatul Parlamentului”;
- „o lege analizată de mai multe persoane, constituite în două Camere diferite, dă o garanţie în
plus”;
- „asigurarea unor garanţii suplimentare pentru aplicarea principiilor democratice şi eliminarea
unor greşeli în activitatea uneia sau alteia din Camere” etc.
 Legiuitorul constituant din 1991 a optat pentru varianta unui bicameralism cvasi-
egalitar, care a generat numeroase critici în literatura de specialitate.
 Datorită acestor critici, tezele revizuirii Constituţiei au inclus şi modificări importante
privind competenţa Camerelor, în mod special în procedura de legiferare, care să justifice
menţinerea structurii bicamerale.
U5.3. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

U5.3.1. Organizarea internă a Parlamentului
 Principiul care guvernează organizarea parlamentului este cel al autonomiei
Camerelor, expresie a independenţei parlamentarilor în exercitarea mandatului lor. Această
autonomie se manifestă sub următoarele aspecte: autonomia regulamentară în organizarea şi
funcţionarea Camerelor; autonomia financiară a Camerelor, potrivit unui buget propriu; structura
politică specifică a fiecărei Camere; organele proprii de lucru ale fiecăre Camere.
 Organizarea internă a Parlamentului României cuprinde, potrivit art. 64 din
Constituţie: birourile permanente, grupurile parlamentare şi comisiile parlamentare. Constituţia
37
stabileşte principiile generale ale acestor formaţiuni, iar reglementările de detaliu sunt stabilite
de regulamentele celor două camere.
U5.3.2 Funcţionarea Parlamentului

 Mandatul sau legislatura Parlamentului reprezintă perioada de timp pentru care a
fost ales parlamentul. Sesiunile Parlamentului sunt perioadele de timp din cursul unui an, în
care Camerele îşi desfăşoară activitatea. Sesiunile Parlamentului României sunt de două feluri:
ordinare şi extraordinare. Sesiunile ordinare sunt cele prevăzute expres de Constituţie pentru
întrunirea obişnuită a Camerelor.
 Şedinţele Camerelor sunt formele de desfăşurare a activităţii curente a Camerelor, în
plen. Şedinţele pot fi separate şi comune. Art. 65 alin. 2 al Constituţiei enumeră situaţiile în care
Camerele se întrunesc în şedinţe comune.
U5.4. Statutul deputaţilor şi senatorilor

 Caracterul mandatului deputaţilor şi senatorilor. Mandatul parlamentar a fost
definit ca „o funcţie publică cu care membrii Camerelor parlamentare sunt învestiţi prin alegere,
funcţie al cărei conţinut este determinat prin Constituţie şi în virtutea căreia fiecare parlamentar,
reprezentând naţiunea, concură la exerciţiul suveranităţii naţionale”.
 În doctrină (Ioan Muraru, Mihai Constantinescu) au fost identificate următoarele
trăsături ale mandatului parlamentar:
a) generalitatea
b) independenţa
c) irevocabilitatea
 Limitele mandatului parlamentarilor sunt determinate de Constituţie. Astfel,
conform art. 70, deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a
Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului. Mandatul
parlamentar încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de
pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate sau de deces.
 Statutul deputaţilor şi senatorilor, în exercitarea mandatului lor, formează conţinutul
acestui mandat, adică drepturile şi obligaţiile acestora, consacrate de Constituţie şi de
regulamentele Camerelor. Doctrina a clasificat drepturile parlamentarilor după mai multe criterii.
O primă clasificare ţine seama de criteriul naturii dreptului, în drepturi politice şi drepturi
patrimoniale. După conţinutul lor, drepturile şi obligaţiile parlamentarilor pot fi: drepturi şi
îndatoriri care privesc organizarea internă a Camerelor şi drepturi şi îndatoriri ce ţin de raportul
38
de reprezentare şi de responsabilitatea faţă de alegători. După modul de reglementare, există
drepturi şi obligaţii ale parlamentarilor reglementate de Constituţie şi, respectiv, de legi şi
regulamente. Unele drepturi se exercită individual, iar altele în colectiv, fie sub forma grupurilor
parlamentare, fie sub forma unui anumit număr de deputaţi sau senatori.
 Protecţia mandatului deputaţilor şi senatorilor se realizează prin incompatibilităţi,
imunităţi şi drepturi şi alte facilităţi patrimoniale. Protecţia mandatului parlamentar este
recunoscută ca necesară, pornind de la rolul parlamentului ca organ reprezentativ suprem al
poporului: „realizarea eficientă a mandatului implică independenţa parlamentarului contra
oricăror presiuni exterioare” (Ioan Muraru, Mihai Constantinescu).
 Incompatibilităţile între calitatea de parlamentar şi alte funcţii publice sunt
prevăzute de Constituţie. Articolul 71 alin.1 al Constituţiei impune o primă incompatibilitate: cea
dintre calitatea de deputat şi cea de senator. De asemenea, calitatea de deputat deu de senator
este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de
membru al Guvernului.
 Un alt mod de protecţie a mandatului parlamentar este consacrarea imunităţii
parlamentare. Imunitatea parlamentară este destinată a proteja parlamentarul faţă de
eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar putea exercita împotriva sa, pentru opiniile exprimate în
timpul mandatului.
 Răspunderea şi sancţiunile aplicabile deputaţilor şi senatorilor sunt prevăzute de
regulamentele Camerelor, pentru încălcarea obligaţiilor lor constituţionale, legale şi
regulamentare. Astfel, potrivit art. 213 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, abaterile de la
regulament atrag următoarele sancţiuni:
a) avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) eliminarea din sala de şedinţe;
e) interzicerea participării la lucrările Camerei pe timp de maximum 15 zile;
f) excluderea temporară.
 Sancţiunile prevăzute la lit. a), b), c) şi d) se aplică de către preşedintele Camerei, iar
cele prevăzute la lit. e) şi f), de către Cameră, la propunerea preşedintelui. Pentru aplicarea
sancţiunilor prevăzute la lit. e) şi f) cazul se va trimite Comisiei juridice, de disciplină şi
imunităţi, care va prezenta un raport asupra cercetării efectuate.
 Regulamentul Senatului cuprinde un set diferit de sancţiuni, prevăzute de art. 196:
39
a) atenţionare;
b)chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d)îndepărtarea din sală pe durata şedinţei;
e) avertisment public-scris
F)
U5.5. Actele Parlamentului

 În exercitarea funcţiilor sale, Parlamentul adoptă o serie de acte, care constituie
manifestări de voinţă ale acestuia în scopul de a produce anumite efecte. Natura acestor acte
diferă, în funcţie de scopul pentru care au fost adoptate. Astfel, există acte juridice şi acte
politice ale Parlamentului. Din prima categorie, potrivit art. 67 al Constituţiei, fac parte legile,
hotărârile şi moţiunile, iar din a doua categorie fac parte declaraţiile politice, mesajele,
rezoluţiile, apelurile etc.
 La rândul lor, actele juridice se pot clasifica în acte cu caracter normativ şi acte cu
caracter individual. Din prima categorie fac parte, de regulă, legile, regulamentele Camerelor şi
unele hotărâri, iar din a doua categorie, unele hotărâri şi moţiunile. Există, însă, ca excepţie, şi
legi fără caracter normativ, deşi acestea nu sunt nominalizate expres în Constituţie.
U5. 6. Legea ca act juridic al Parlamentului. Legiferarea

U5. 6. 1.Definiţia şi clasificarea legii ca act juridic al Parlamentului
 Legea este actul juridic adoptat de Parlament, după o procedură prestabilită prin
Constituţie şi care cuprinde norme juridice ce reglementează, cu caracter de generalitate,
relaţiile sociale cele mai importante.
 În unele constituţii, se face referire expresă la „domeniul rezervat legii”, care
cuprinde, de regulă, cele mai importante relaţii sociale.
 Constituţia României clasifică legile în legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare.
U5.6.2.Procedura legislativă
 Procedura legislativă sau de elaborare a legii este o procedură complexă, care implică
participarea mai multor autorităţi, precum şi, uneori, a cetăţenilor. Procedura legislativă este
stabilită de Constituţie, iar rolul determinant în cadrul ei aparţine, în mod firesc, Parlamentului,
ca „unică autoritate legiuitoare a ţării”.
 Procedura legislativă comportă mai multe etape:
40
a) iniţiativa legislativă;
b) sesizarea Camerei competente, potrivit Constituţiei;
c) examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile de specialitate ale Camerelor;
d) includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a Camerelor;
e) dezbaterea proiectului de lege în plenul fiecărei Camere;
f) votarea proiectului de lege în fiecare Cameră;
g) medierea (doar în cazul legilor constituţionale);
h) semnarea legii de către preşedinţii Camerelor;
i) promulgarea legii de către Preşedintele României;
j) publicarea legii;
k) aprobarea legii prin referendum (doar în cazul legilor constituţionale).
 În afara acestor etape ale procedurii legislative propriu-zise, se cuvin menţionate şi
etapele prealabile acesteia, respectiv documentarea în vederea elaborării proiectului de lege sau a
propunerii legislative şi fundamentarea acestora pe baza documentării efectuate. Aceste etape
preliminare implică doar pe autorul proiectului sau propunerii legislative.
U5.7. Hotărârile Parlamentului

 Hotărârile sunt acte juridice adoptate de parlament, nominalizate de Constituţie în art.
67. Hotărârile pot avea caracter normativ şi nenormativ. Criteriile clasice de delimitare a legilor
de hotărâri sunt cel material şi cel formal: conţinutul actului şi procedura de adoptare. Normele
cuprinse în hotărâri au o forţă juridică inferioară legilor, iar sub aspectul procedurii, există o
serie de diferenţe importante: nu sunt aplicabile regulile privind iniţiativa şi avizarea, iar
hotărârile pot fi adoptate de o singură Cameră. O categorie aparte de hotărâri ale parlamentului o
reprezintă regulamentele parlamentare.
U5.8. Moţiunile Parlamentului

 Moţiunile sunt acte juridice cu caracter individual, prin care Camerele sau
parlamentul în întregul său îşi exprimă opinia cu privire la un anumit aspect din activitatea
executivului, în cadrul funcţiei de control parlamentar. În sistemul constituţional românesc,
moţiunile sunt de două feluri: simple şi de cenzură.

1. Din punct de vedere al structurii, parlamentele contemporane sunt:
a. monocamerale, bicamerale
Timp de lucru : 10 min
Punctaj 100p
41
b. inegalitare, egalitare
2. Sesiunile Parlamentului prevăzute expres de Constituție sunt:

a. ordinare
b. extraordinare
3. Sunt sancțiuni prevăzute în Regulamentul Camerei Deputatilor:

a. avertismentul public-scris
b. excluderea temporară
c. retragerea cuvântului
4. Sunt sancțiuni prevăzute in Regulamentul Senatului:

a. chemarea la ordine
b. retragerea cuvântului
c. interzicerea participării la lucrările Camerei pe timp de maximum 15 zile
5. Sunt acte juridice ale Parlamentului:

a. legile, hotărârile, moțiunile
b. declarațiile politice, mesajele, rezoluțiile, apelurile

1. a
2. a
3. b, c
4. a, b
5. a
U5.10. Rezumat
 Din punctul de vedere al structurii, parlamentele contemporane sunt de două feluri:
monocamerale şi bicamerale
 Mandatul sau legislatura Parlamentului reprezintă perioada de timp pentru care a fost ales
parlamentul.
 Sesiunile Parlamentului sunt perioadele de timp din cursul unui an, în care Camerele îşi
desfăşoară activitatea si sunt de doua feluri: ordinare si extraordinare
 Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din
care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului
42
 Mandatul parlamentar încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz
de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate sau de deces.
 Potrivit art. 213 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, abaterile de la regulament atrag
următoarele sancţiuni: avertismentul; chemarea la ordine; retragerea cuvântului; eliminarea din
sala de şedinţe; interzicerea participării la lucrările Camerei pe timp de maximum 15 zile;
excluderea temporară.
 Regulamentul Senatului cuprinde un set diferit de sancţiuni, prevăzute de art. 196:
atenţionare; chemarea la ordine; retragerea cuvântului; îndepărtarea din sală pe durata şedinţei;
avertisment public-scris
 Actele Parlamentul pot fi juridice sau politice. Din prima categorie, potrivit art. 67 al
Constituţiei, fac parte legile, hotărârile şi moţiunile, iar din a doua categorie fac parte declaraţiile
politice, mesajele, rezoluţiile, apelurile etc.

 Legea ca act juridic al Parlamentului
2011.
H. Beck, Bucureşti, 2009
UNITATEA 6
PUTEREA EXECUTIVĂ. PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
43
Cuprins:
UNITATEA 6 PUTEREA EXECUTIVĂ: PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
U6.2. Preşedintele României
U6.2.1. Alegerea Preşedintelui României
U6.2.2. Mandatul Preşedintelui României
U6.2.2.3. Atribuţiile Preşedintelui României
U6.3. Actele Preşedintelui
U6.4. Suspendarea din funcţie
U6.5. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României
U6.6. Vacanţa funcţiei de Preşedinte
U6.7. Interimatul funcţiei de Preşedinte
U6.9. Rezumat

Obiectivul acestei unităţi de învăţare este acela de a întelege cum este ales
Preşedintele României, cât durează mandatul şi care sunt atribuţiile acestuia, precum şi care sunt
actele Preşedintelui, când şi cum poate fi acesta suspendat din funcţie, punerea sub acuzare,
vacanţa şi interimatul funcţiei de Preşedinte.
- să înţelegeţi rolul Preşedintelui
- să cunoaşteţi modalitatea de alegere al Preşedintelui României
- să vă insuşiţi chestiuni legate de mandatul şi atribuţiile Preşedintelui României
- să cunoaşteţi actele Preşedintelui, modalitatea de punere sub acuzare a acestuia,
când intervin vacanţa şi interimatul funcţiei de Preşedinte.
U6.2. Preşedintele României

 Cu două excepţii, constituţiile statelor cuprind o subdiviziune consacrată şefului de
stat, preşedinte sau monarh.3
 Conform Constituţiei României rolul Preşedintelui României rezidă în calitatea de:
şef de stat, şef al puterii executive, garant al Constituţiei şi mediator între puterile statului.4
3
Este vorba de Constituţia S.U.A., care are o structură aparte şi de Marea Britanie care nu are o Constituţie scrisă;
Pentru detalii a se vedea Iorgovan A.: Drept administrativ. Tratat elementar, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 287;
4
Art.80-101. Constituţia României
44
 Această triplă calitate este pusă în evidenţă de dispoziţiile art. 80 al Constituţiei
potrivit căruia, preşedintele, pe de o parte, reprezintă statul român şi este garantul independenţei
naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării şi, pe altă parte, veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, pentru realizarea acestui scop,
Preşedintele exercitând funcţia de mediator între puterile statului, precum şi între stat şi
societate.
 Ca o garanţie a exercitării rolului astfel stabilit şi în concordanţă deplină cu finalitatea
constituţională, în timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid
şi nu poate îndeplini; nici o altă funcţie publică sau privată.
U6.2.1. Alegerea Preşedintelui României

 se realizează prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Este declarat ales
candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi
în listele electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se
organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de
voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de
voturi.
 Rezultatul alegerilor Preşedintelui este validat de Curtea Constituţională, după
validare acesta urmând a depune jurământul în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă
comună, jurământul al cărui text este prevăzut chiar de către Constituţie5.
U6.2.2. Mandatul Preşedintelui României

 este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului până la depunerii
jurământului de Preşedintele nou ales. Mandatul, poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de
război sau de catastrofă.
 Funcţia de Preşedinte al României poate fi îndeplinită pentru cel mult doua mandate,
de câte cinci ani fiecare, acestea putând fi şi succesive.
5
Conform art. 82, alin 2 din Constituţie Preşedintele depune următorul jurământ: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea
şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr
democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea
teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.
45
 .În calitatea de şef al statului, Preşedintele României îndeplineşte o funcţie de
reprezentare a statului român, atât în plan intern, cât şi în plan extern.
U6.2.3. Atribuţiile Preşedintelui României

 Atribuţiile Preşedintelui României pe plan intern:
• numeşte Guvernul în două etape distincte: desemnează un candidat pentru funcţia de prim-
ministru şi, respectiv, numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Pe
parcursul mandatului Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului,
Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea prirnului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.
• consultă Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită;
• participă la acele şedinţe ale Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind
politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice, precum şi, la cererea primului-
ministru. În astfel de situaţii, Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care
participă;
• adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii;
• dizolvă Parlamentul în situaţia în care acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea
Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare, dar numai după respingerea a cel puţin
două solicitări de învestitură şi după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor
grupurilor parlamentare. Aceste condiţii trebuie a fi îndeplinite cumulativ. Parlamentul nu poate
fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României sau în timpul stării de asediu
sau al stării de urgenţă.
• iniţiază consultării a voinţei poporului, prin referendum, cu privire la probleme de interes
naţional;
 Atribuţiile Preşedintelui României privind apărarea:

• Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului,
mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea
Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare. În caz
de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru
respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, printr-un mesaj. În caz
de mobilizare sau de război Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar
dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor.
46
• instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele unităţi
administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5
zile de la luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel
mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată
durata acestora;
• conferă decoraţii şi titluri de onoare, acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral,
numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege, acordă graţierea individuală.
 Atribuţiile Preşedintelui României în domeniul politicii externe:

• încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre
ratificare Parlamentului;
• acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea,
desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;
• reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.
 Măsuri excepţionale
 Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga
ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii
adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
 Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la
instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.
 Alte atribuţii
Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:
a) conferă decoraţii şi titluri de onoare;
b) acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral;
c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
d) acordă graţierea individuală.
U6.3. Actele Preşedintelui

 În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului.
 Decretele emise în exercitarea atribuţiilor referitoare la politică externă, apărare,
măsuri excepţionale, conferirea de decoraţii şi titluri de onoare, acordarea gradelor de mareşal,
47
general şi amiral precum şi ce de acordare a graţierii individuale se contrasemnează de primul-
ministru.
 Decretele Preşedintelui României sunt acte juridice cu caracter administrativ, care pot
fi supuse controlului de legalitate pe calea acţiunii la instanţa de contencios administrativ, în
condiţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
U6.4. Suspendarea din funcţie

 În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei,
Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în
şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii
Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se
impută.
 Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din
numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui. Dacă
propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un
referendum pentru demiterea Preşedintelui.
U6.5. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României

 Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din
numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României
pentru înaltă trădare.
 Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi
senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da
explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
 De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de
drept.
 Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este
demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
U6.6. Vacanţa funcţiei de Preşedinte

 Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere
din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces.
 În termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al
României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.
48
U6.7. Interimatul funcţiei de Preşedinte
 Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din
funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se
asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.
 Atribuţiile prevăzute la articolele 88-90 nu pot fi exercitate pe durata interimatului
funcţiei prezidenţiale.
1. Alegerea Președintelui României se realizează:

Timp de lucru : 10 min a. prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat
Punctaj 100p b. de către Parlament
2. Funcţia de Preşedinte al României poate fi îndeplinită:

a. pentru un singur mandat de cinci ani
b. pentru cel mult două mandate, de câte cinci ani fiecare, acestea putând fi şi succesive
c. pentru cel mult două mandate, de câte cinci ani fiecare, numai dacă acestea sunt succesive
3. În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite:

a. dispoziţii
b. decrete
c. ordine
4. Rezultatul alegerilor Preşedintelui este validat de:

a. Curtea Constituţională
b. Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună
5. Preşedintele României:
a. desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru
b. numeşte prim-ministrul pe baza votului de incredere acordat de Guvern
c. numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament

1. a
2. b
49
3. b
4. a
5. a,c.
U6. 9. Rezumat
 Rolul Preşedintelui României rezidă în calitatea de: şef de stat, şef al puterii executive,
garant al Constituţiei şi mediator între puterile statului;
 Alegerea Preşedintelui României se realizează prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat;
 Rezultatul alegerilor Preşedintelui este validat de Curtea Constituţională, după validare
acesta urmând a depune jurământul în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă
comună;
 Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii
jurământului până la depunerii jurământului de Preşedintele nou ales. Mandatul, poate fi
prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă;
 Funcţia de Preşedinte al României poate fi îndeplinită pentru cel mult doua mandate, de
câte cinci ani fiecare, acestea putând fi şi succesive.
 Preşedintelui României:
- numeşte Guvernul în două etape distincte: desemnează un candidat pentru funcţia de prim-
ministru şi, respectiv, numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
- adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii;
- este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării.
- conferă decoraţii şi titluri de onoare, acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral,
numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege, acordă graţierea individuală.
- încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre
ratificare Parlamentului;
 În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului.
 În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună,
cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale.
 Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din
numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României
50
pentru înaltă trădare. De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este
suspendat de drept.
 Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din
funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces.

 Atribuţiile Preşedintelui României
2011.
UNITATEA 7
GUVERNUL
Cuprins:
UNITATEA 7 GUVERNUL
51
U7. 2. Noţiuni generale
U7. 3. Procedura de investire a Guvernului
U7. 4. Încetarea mandatului
U7. 5. Răspunderea membrilor Guvernului
U7. 6. Atribuţiile Guvernului
U7. 7. Primul ministru
U7. 8. Organizarea aparatului de lucru al Guvernului
U7. 9. Funcţionarea Guvernului
U7.10. Actele Guvernului
U7.12. Rezumat

Obiectivul acestei unităţi de învăţare este acela de a înţelege procedura de investire a
Guvernului României, cand înceteaza mandatul, care este raspunderea membrilor Guvernului, să
cunoaşteţi care sunt atribuţiile Guvernului, care este rolul prim-ministrului, cum este organizat si
cum funcţionează Guvernul si care sunt actele Guvernului.
- să cunoaşteţi procedura de investire a Guvernului
- să cunoşteţi în ce condiţii încetează mandatul Guvernului
- să întelegeţi care este răspunderea membrilor Guvernului
- să reţineţi care sunt atribuţiile Guvernului şi ale prim-ministrului
- să înţelegeţi modul de organizare şi funcţionare al Guvernului
U7.2. Noţiuni generale
 Constituţia României de la 1991, a instaurat un regim bicefal, şefia puterii executive
fiind împărţită între Preşedintele României şi Guvern, fiecare dintre aceste autorităţi având un rol
şi atribuţii specifice în organizarea şi funcţionarea statului. În terminologia consacrată de
doctrina administrativă occidentală, Guvernul are sarcina fundamentală de a realiza politica
naţiunii, el este iniţiatorul, modelatorul şi executantul măsurilor de redresare economică, de
scădere a inflaţiei şi stabilizare economică, el răspunde de ordinea publică, de apărarea naţională
sau de raporturile statului respectiv cu alte state. Observăm că definiţia raportează Guvernul, în
primul rând, la ceea ce înseamnă implicaţiile şi influenţele exercitate de acţiunile Guvernului
asupra situaţiei economice a statelor.6
 Aceeaşi definiţie pune în evidenţă două tipuri de atribuţii ale Guvernului, unele
exercitate în plan intern, altele exercitate în relaţia cu alte state. De altfel, chiar art. 102 al
6
A. Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 357
52
Constituţiei României republicată, reglementând rolul si structura Guvernului arată că, pe baza
Programului de Guvernare acceptat de Parlament, Guvernul, asigură realizarea politicii interne şi
externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. În ce priveşte structura
acestuia, conform aceluiaşi text constituţional, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri
şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
 Guvernul, este alcătuit din primul-ministru şi miniştri şi, îşi exercită mandatul de la
data depunerii jurământului prevăzut la art. 82 din Constituţie, republicată, până la data validării
alegerilor parlamentare generale, dacă nu este cumva demis în condiţiile art. 110 sau art. 114,
alin. (2) din Constituţia României, republicată.
 Din Guvern pot face parte: viceprim-miniştri, miniştri de stat, precum şi miniştri
delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă prim-ministru, prevăzuţi în lista Guvernului prezentată
Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.
 Viceprim-ministrul este ajutat în activitatea sa de unul sau mai mulţi consilieri de stat,
numiţi, respectiv eliberaţi din funcţie prin decizie a primului-ministru, la propunerea viceprim-
ministrului.
U7.3. Procedura de investire a Guvernului

 Conform dispoziţiilor constituţionale, procedura de investire a Guvernului parcurge
următoarele etape:
• desemnarea unui candidat de către Preşedintele României, în urma consultării partidului care
are majoritatea absolută în Parlament sau a partidelor reprezentate în Parlament, dacă nu există o
asemenea majoritate;
• alcătuirea listei Guvernului şi a Programului de Guvernare;
• cererea votului de încredere al Parlamentului, asupra listei Guvernului şi programului, adresată
de candidatul la funcţia de prim-ministru, în termen de 10 zile de la desemnare ;
• acordarea votului de încredere al Parlamentului;
• depunerea jurământului în faţa Preşedintelui României;
• numirea Guvernului de către Preşedintele României, în baza votului de încredere;
 Aşa cum lesne se poate observa, un rol important în procedura de investire a
Guvernului îl are Preşedintele, ca o emulaţie a rolului său de a veghea la buna funcţionare a
autorităţilor publice.
U7.4. Încetarea mandatului
53
 Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale.
Încetarea mandatului poate intervenii şi înainte de termenul de 4 ani, fie în condiţiile în care este
demis, ca urmare a retragerii de către Parlament a încrederii acordate, fie în situaţia în care
primul-ministru se află într-una din situaţiile prevăzute în articolul 106 din Constituţie, ori este
în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.7
U7.5. Răspunderea membrilor Guvernului

 Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate.
Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea
Guvernului şi pentru actele acestuia. Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele
României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite
în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune
suspendarea acestora din funcţie.
 Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din
funcţie. Competenţa de judecată aparţine înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.
 Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt
reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.8
 Pe lângă răspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde civil,
contravenţional, disciplinar sau penal după caz, potrivit dreptului comun din aceste materii,
pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Răspunderea penală este personală şi ea priveşte
pe fiecare membru al Guvernului în parte, pentru faptele comise în exercitarea funcţiei sale.
 Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară
urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
 Cadrul normativ pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României este asigurat
de Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.9
 Potrivit acestei legi pentru realizarea Programului de guvernare, Guvernul exercită
următoarele funcţii:
• funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a
Programului de guvernare;
7
Demisie, pierderii drepturilor electorale, intervenţia unei stării de incompatibilitate, alte cazuri
prevăzute de lege.
8
Lege nr. 115/1999, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 334 din 20 mai 2002. Ulterior legea a suferit o
serie de noi modificări şi completări.
9
Publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 164 din 2. 04. 2001, cu modificările şi completările ulterioare, ultima
modificare prin Legea nr. 128/2013.
54
• funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional
necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
• funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii
publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;
• funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan
intern şi extern;
• funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării
reglementarilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi în
domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară
activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
 Pot fi membri ai Guvernului persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară,
se bucura de exerciţiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale şi nu se găsesc în
unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
U7.6. Atribuţiile Guvernului

 În realizarea funcţiilor sale Guvernul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:
• exercită conducerea generală a administraţiei publice;
• iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului;
• emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative;
• emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul unei legi speciale de
abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei;
• asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte dispoziţii
normative date în aplicarea acestora;
• elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi le
supune spre adoptare Parlamentului;
• aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării, pe ramuri şi domenii de
activitate;
• asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;
• asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţeanului, precum şi a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;
• aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop în care
organizează şi înzestrează forţele armate;
• asigură realizarea politicii externe a ţării;
55
• negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul român;
negociază şi încheie convenţii şi alte înţelegeri internaţionale la nivel guvernamental;
• conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de specialitate din
subordinea sa;
• asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;
• acordă şi retrage cetăţenia română; aprobă renunţarea la cetăţenia română;
• înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa.
U7.7. Primul ministru

 este figura politico-administrativă centrală a Guvernului, conduce Guvernul şi
coordonează activitatea membrilor acestuia şi reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu
Parlamentul, Preşedintele României, Curtea Supremă de Justiţie, Curtea Constituţională, Curtea
de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi şi instituţii publice,
partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii neguvernamentale, precum şi în
relaţiile internaţionale.
 El este vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi exercită toate
atribuţiile care derivă din această calitate.
 Primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie:
a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepţia
persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului;
b) secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului, în cazul utilizării acestor
funcţii;
c) secretarii de stat şi consilierii de stat din cadrul aparatului de lucru al Guvernului;
d) secretarii de stat şi subsecretarii de stat;
e) alte persoane care îndeplinesc funcţii publice, în cazurile prevăzute de lege.
 Alte atribuţii ale primului-ministru constau în:

• prezentarea în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului de rapoarte şi declaraţii cu privire la
politica Guvernului;
• răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de către deputaţi sau senatori;
• contrasemnează acele decretele emise de Preşedintele României, în cazul cărora
Constituţia prevede obligativitatea contrasemnării acestora;
56
• în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, primul-ministru, emite decizii. Deciziile primului-
ministru se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Nepublicarea atrage inexistenta
deciziilor.
U7.8. Organizarea aparatului de lucru al Guvernului.

 Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Cancelaria Primului- Ministru,
Secretariatul General al Guvernului, departamente şi alte asemenea structuri organizatorice cu
atribuţii specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.
 Cancelaria primului-ministru - structură fără personalitate juridică, în subordinea
directă a primului-ministru, finanţată prin bugetul Secretariatului General al Guvernului,
condusă de şeful Cancelariei, cu rang de ministru, numit şi eliberat din funcţie prin decizie a
primului-ministru; în cadrul Cancelariei primului-ministru îşi desfăşoară activitatea unul sau mai
mulţi secretari de stat şi consilieri de stat, numiţi, respectiv eliberaţi din funcţie prin decizie a
primului-ministru;
 Secretariatul General al Guvernului - instituţie publică cu personalitate juridică, în
subordinea primului-ministru este condus de secretarul general al Guvernului, cu rang de
ministru, ajutat de un secretar general adjunct cu rang de secretar de stat, precum şi, după caz, de
unul sau mai mulţi secretari de stat, numiţi, respectiv eliberaţi din funcţie prin decizie a
primului-ministru; secretarul general al Guvernului este ordonatorul principal de credite pentru
aparatul de lucru al Guvernului, precum şi pentru instituţiile publice şi organele de specialitate
ale administraţiei publice centrale din subordinea sau coordonarea Guvernului, a primului-
ministru şi a Secretariatului General al Guvernului.
 Secretariatul General al Guvernului asigură derularea operaţiunilor tehnice aferente
actelor de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice şi tehnice ale
activităţii Guvernului, precum şi reprezentarea Guvernului în fata instanţelor judecătoreşti.
 Departamentul este o structură organizatorică fără personalitate juridică şi fără unităţi
în subordine, subordonat primului-ministru, având rolul de coordonare şi sinteză în domenii de
interes general, în conformitate cu atribuţiile Guvernului.
U7.9. Funcţionarea Guvernului.

 Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie în şedinţe convocate
şi conduse de primul ministru.
 În cadrul şedinţelor Guvernului se dezbat probleme ale politicii interne şi externe a
ţării, precum şi aspecte privind conducerea generală a administraţiei publice, adoptându-se
57
măsurile corespunzătoare. La şedinţele Guvernului pot participa, în calitate de invitaţi,
conducători ai unor organe de specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ai
unor autorităţi administrative autonome, precum şi orice alte persoane a căror prezenţă se
apreciază a fi utilă, la solicitarea primului-ministru.
U7.10. Actele Guvernului

 În exercitarea atribuţiilor sale Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe, simple sau de
urgenţă.
 Hotărârile sunt acte administrative, emiţându-se pentru organizarea executării legilor.
 Ordonanţele, sunt rod al delegării legislative. Delegarea legislativă presupune
abilitarea a Guvernului de a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
Legea de abilitare stabileşte, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite
ordonanţe. Ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, dacă legea de abilitare o cere, potrivit
procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare.
 În situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, Guvernul, poate
adopta ordonanţe de urgenţă, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.
Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedura de
urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al
României. Ele nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul
instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în
proprietate publică.
 Metodologia privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea si

prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare a fost reglementată prin HG 50/2005 10.
Conform acestei hotărâri a Guvernului, au dreptul să iniţieze proiecte de acte normative, desigur
în domeniul lor de activitate ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale aflate în subordinea Guvernului, autorităţile administrative autonome, organele
de specialitate ale administraţiei publice centrale aflate în subordinea ministerelor- prin
ministerele în a căror subordine se află, prefecturile, consiliile judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti-prin Ministerul Administraţiei şi Reformei Administrative.
10
Republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 243 din 17 martie 2006.
58
 În realizarea funcţiei sale de conducere generală a administraţiei publice Guvernul
exercită controlul ierarhic asupra ministerelor, organelor de specialitate din subordinea sa,
precum şi asupra prefecţilor. În exercitarea controlului ierarhic Guvernul are dreptul să anuleze
actele administrative ilegale sau inoportune emise de autorităţile administraţiei publice din
subordinea sa, precum şi ale prefecţilor.
 Guvernul se află în raporturi de colaborare cu autorităţile administrative autonome.
1. Actele emise de Guvern se numesc:
a. hotarâri
Timp de lucru : 10 min b. decizii

Punctaj 100p c. ordonanțe
2. Guvernul este numit:

a. prin acordarea votului de încredere al Parlamentului
b. de către Preşedintele României, in baza votului de încredere
3. Actele emise de prim-ministru se numesc:

a. hotarâri
b. decizii
c. decrete
4. În raport cu autorităţile administrative autonome Guvernul se afla:

a. în relaţii de subordonare
b. în relaţii de colaborare
5. Primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie:

a. membrii Guvernului
b. secretarii şi subsecretarii de stat

1. a, c
2. b
3. b .
4. b
5. b.
U 7. 12. Rezumat
59
 Procedura de investire a Guvernului parcurge următoarele etape:
- desemnarea unui candidat de către Preşedintele României, în urma consultării partidului care
are majoritatea absolută în Parlament sau a partidelor reprezentate în Parlament, dacă nu există o
asemenea majoritate;
- alcătuirea listei Guvernului şi a Programului de Guvernare;
- cererea votului de încredere al Parlamentului, asupra listei Guvernului şi programului, adresată
de candidatul la funcţia de prim-ministru, în termen de 10 zile de la desemnare;
- acordarea votului de încredere al Parlamentului;
- depunerea jurământului în faţa Preşedintelui României;
- numirea Guvernului de către Preşedintele României, în baza votului de încredere
 Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale.
Încetarea mandatului poate intervenii şi înainte de termenul de 4 ani, fie în condiţiile în care este
demis, fie în situaţia în care primul-ministru se află într-una din situaţiile prevăzute în articolul
106 din Constituţie, ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile;
 Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate.
 Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară
urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
 În realizarea funcţiilor sale Guvernul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:
- exercită conducerea generală a administraţiei publice;
- iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului;
- emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul unei legi speciale de
abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei;
- aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării, pe ramuri şi domenii de
activitate;
- asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţeanului, precum şi a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;
- aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop în care
organizează şi înzestrează forţele armate;
- asigură realizarea politicii externe a ţării;
- conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de specialitate din
subordinea sa;
- acordă şi retrage cetăţenia română; aprobă renunţarea la cetăţenia română;
 Primul ministru este figura politico-administrativă centrală a Guvernului, conduce
Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia şi reprezintă Guvernul în relaţiile
60
acestuia cu Parlamentul, Preşedintele României, Curtea Supremă de Justiţie, Curtea
Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi şi
instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii neguvernamentale,
precum şi în relaţiile internaţionale.
 Primul ministru este vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi exercită
toate atribuţiile care derivă din această calitate.
 Atribuţii ale primului-ministru:
- prezentarea în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului de rapoarte şi declaraţii cu privire la
politica Guvernului;
- răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de către deputaţi sau senatori;
- contrasemnează acele decretele emise de Preşedintele României, în cazul cărora
Constituţia prevede obligativitatea contrasemnării acestora;
 În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, primul-ministru, emite decizii. Deciziile primului-
ministru se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Nepublicarea atrage inexistenta
deciziilor.
 Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie în şedinţe convocate şi
conduse de primul ministru.
 În exercitarea atribuţiilor sale Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe, simple sau de
urgenţă.

 Răspunderea membrilor Guvernului
2011.
61
UNITATEA 8
MINISTERELE ŞI CELELALTE ORGANE
CENTRALE DE SPECIALITATE
62
Cuprins:
UNITATEA 8 MINISTERELE ŞI CELELALTE ORGANE CENTRALE DE SPECIALITATE
U8. 2. Ministerele
U8. 3. Alte autorităţi ale administraţiei publice centrale
U8. 4. Autorităţile administrative autonome
U8. 6. Rezumat
Obiectivul acestei unităţi de învăţare este acela de a înţelege modul de organizare şi

funcţionare a ministerelor, autorităţilor administrative autonome precum şi a altor autorităţi ale
administraţiei publice centrale.
- să cunoaşteţi modul de organizare si funcţionare a ministerelor
- să cunoaşteţi autorităţi ale administraţiei publice centrale
- să reţineţi diferite autorităţi administrative autonome
U8.2. Ministerele
 Sunt organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, care se organizează şi
funcţionează numai în subordinea Guvernului şi care, având rolul de a realiza politica
guvernamentală în domeniile lor de activitate exercită, în condiţiile legii, administraţia publică în
aceste domenii de care răspund, având deci, o competenţă materială specială.
 Ministerele sunt conduse de către persoane care au calitatea de miniştrii , în urma
acordării votului de încredere de către Parlament. De altfel aceştia, răspund în faţa Parlamentului
în calitate de membrii ai Guvernului, după cum răspund şi în faţa Guvernului pentru activitatea
ministerului.
 Ministerele au personalitate juridică şi au sediul în municipiul Bucureşti. Cu privire la
acest aspect apreciem că este vorba atât de o personalitate juridică de drept public, cât şi de una
de drept privat, ministerul putând fi subiect atât în raporturi juridice de drept privat cât şi în
raporturi juridice de drept public. Rolul, funcţiile, atribuţiile, structura organizatorică şi numărul
de posturi ale ministerelor se stabilesc în raport cu importanţa, volumul, complexitatea şi speci-
ficul activităţii desfăşurate şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Reprezentarea ministerului în
raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară si din
63
străinătate, precum şi în justiţie se realizează de către ministru. În exercitarea atribuţiilor ce îi
revin ministrul emite ordine şi instrucţiuni.
 În activitatea de conducere a ministerului, ministrul este ajutat de unul sau mai mulţi
secretari de stat, potrivit hotărârii Guvernului de organizare şi funcţionare a ministerului.
Secretarii de stat exercită atribuţiile delegate de către ministru. Stabilitatea funcţionării minis-
terului, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile ministerului
se realizează de către secretarul general al ministerului, funcţionar public de carieră, ce face
parte din categoria Înalţilor Funcţionari Publici.
 Miniştrii îndeplinesc în domeniul lor de activitate, în principal, următoarele atribuţii
generale:
• organizează, coordonează şi controlează aplicarea legilor, ordonanţelor şi hotărârilor
Guvernului, a ordinelor şi instrucţiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de
autoritate şi a principiului autonomiei locale a instituţiilor publice şi a agenţilor economici;
• elaborează şi avizează proiecte de lege, ordonanţe, hotărâri ale Guvernului, în condiţiile
stabilite prin metodologia aprobată de Guvern;
• acţionează pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrată celei de dezvoltare
economico-socială a Guvernului
• fundamentează şi elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează Guvernului;
• reprezintă interesele statului în diferite organe şi organisme internaţionale, în conformitate cu
acordurile şi convenţiile la care România este parte şi cu alte înţelegeri stabilite în acest scop, şi
dezvoltă relaţii de colaborare cu organe şi organizaţii similare din alte state şi cu organizaţii
internaţionale ce interesează domeniul lor de activitate;
• urmăresc şi controlează aplicarea convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România
este parte şi iau măsuri pentru realizarea condiţiilor în vederea integrării în structurile
europene sau în alte organisme internaţionale;
• coordonează şi urmăresc elaborarea şi implementarea de politici şi strategii în domeniile de
activitate ale ministerului, potrivit strategiei generale a Guvernului;
U8.3. Alte autorităţi ale administraţiei publice centrale.

 În această categorie regăsim trei tipuri de autorităţi,
• organe de specialitate înfiinţate în subordinea Guvernului,
• organe specializate înfiinţate în subordinea ministerelor
• organe înfiinţate în subordinea autorităţilor administrative autonome.
64
 Aceste organe de specialitate se înfiinţează cu avizul Curţii de Conturi a României şi
poartă denumiri diferite:
• Agenţii (Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală, Agenţia Naţională a Funcţionarilor publici),
• Autorităţi (Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Autoritatea Naţională a
Vămilor) şi
• Oficii (Oficiul Naţional de Cadastru şi Geodezie, Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a
Spălării Banilor, Oficiul Român pentru Drepturi de Autor).
 Ele sunt conduse de preşedinţi, având rang de secretar de stat. În exercitarea
atribuţiilor lor conducătorii acestora emit ordine.
 Ministerele pot avea în subordinea lor servicii publice deconcentrate, care
funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale.
U8.4. Autorităţile administrative autonome

 Conform structurii constituţionale a administraţiei publice centrale de specialitate,
aceasta cuprinde şi alte organisme administrative alături de ministere şi alte organe de
specialitate înfiinţate în subordinea Guvernului sau a ministerelor.11
 Astfel, prin lege organică, pot fi înfiinţate autorităţi administrative autonome.
Acestea autorităţi, sunt caracterizate de faptul că nu se află în raporturi de subordonare faţă de
Guvern ci, de colaborare. De altfel, aşa cum s-a arătat de deja, înfiinţarea se realizează de către
Parlament, prin lege organică. Conducerea autorităţilor administrative autonome, este la rândul
său, desemnată de Parlament, în faţă căruia sunt şi obligate să depună rapoarte de activitate care
sunt supuse dezbaterii şi aprobării acestuia.12
 Similar celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate, şi în
cazul autorităţilor administrative autonome, ne aflăm în faţa unor activităţi de executare a legii şi
deci a unor autorităţi ale administraţiei publice cu caracter executiv, cu deosebirea că ele
funcţionează autonom şi nu au organe ierarhic superioare. Aceste diferenţe rezidă şi în faptul că
autorităţile administrative autonome, aşa cum am arătat, se înfiinţează numai prin lege organică,
au organe de conducere proprii şi atribuţii de specialitate, care le fac să se deosebească de
celelalte organe ale administraţiei publice centrale. Cheltuielile necesare funcţionării lor sunt
prevăzute distinct, în bugetul administraţiei centrale de stat.
11
A se vedea art. 116 din Constituţia României, republicată.
12
Art. 117 alin 3 din Constituţia României, republicată.
65
 parte dintre autorităţile administrative autonome, sunt nominalizate în chiar textul
Constituţiei:
• Avocatul Poporului (art. 58 - 60),
• Serviciile de informaţii (art. 65, alin. 2, lit. h),
• Consiliul Legislativ (art. 79)
• Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (art. 119),
• Curtea de Conturi (art. 140),
• Consiliul Economic şi Social (art. 141).
 Alte autorităţi administrative autonome au fost înfiinţate prin legi organice, pornind de
la textul art. 117, alin. (3) din Constituţia României, republicată:
• Banca Naţională a României,
• Consiliul Naţional al Audiovizualului,
• Comisia Naţională de Valori Mobiliare,
• Academia Română etc.
1. În exercitarea atribuţiilor ce îi revin ministrul emite:

Timp de lucru : 10min a. ordine
Punctaj 100p b. hotărâri
c. instrucţiuni
2. Ministerele se organizează şi funcţionează:

a. numai in subordinea Guvernului
b. atât in subordinea Guvernului cât si a Parlamentului
3. Sunt autorităţi administrative autonome:

a. Avocatul Poporului
b. Banca Naţională a României
c. Autoritatea Naţională a Vămilor
4. Sunt autorităţi ale administraţiei publice centrale:

a. Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, Agenţia Naţională a Funcţionarilor publici
b. Oficiul Naţional de Cadastru şi Geodezie, Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor
c. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Autoritatea Naţională a Vămilor
66
5. Ministerele:
a. nu au personalitate juridică
b. au sediul în Bucureşti

1. a, c
2. a
3. a, b
4. a, b, c
5. b.
U8. 6. Rezumat
 Ministerele sunt organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, care se
organizează şi funcţionează numai în subordinea Guvernului
 Ministerele sunt conduse de către persoane care au calitatea de miniştrii. Aceştia,
răspund în faţa Parlamentului în calitate de membrii ai Guvernului, după cum răspund şi în faţa
Guvernului pentru activitatea ministerului.
 Ministerele au personalitate juridică şi au sediul în municipiul Bucureşti.
 În exercitarea atribuţiilor ce îi revin ministrul emite ordine şi instrucţiuni.
 În activitatea de conducere a ministerului, ministrul este ajutat de unul sau mai mulţi
secretari de stat;
 Miniştrii îndeplinesc în domeniul lor de activitate, în principal, următoarele atribuţii
generale:
• organizează, coordonează şi controlează aplicarea legilor, ordonanţelor şi hotărârilor
Guvernului, a ordinelor şi instrucţiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de
autoritate şi a principiului autonomiei locale a instituţiilor publice şi a agenţilor economici;
• acţionează pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrată celei de dezvoltare
economico-socială a Guvernului
• reprezintă interesele statului în diferite organe şi organisme internaţionale.
 Alte autorităţi ale administraţiei publice centrale:
• organe de specialitate înfiinţate în subordinea Guvernului,
• organe specializate înfiinţate în subordinea ministerelor
• organe înfiinţate în subordinea autorităţilor administrative autonome.
Aceste organe de specialitate se înfiinţează cu avizul Curţii de Conturi a României şi
poartă denumiri diferite: agenţii, autorităţi, oficii;
67
 Autorităţile administrative autonome sunt caracterizate de faptul că nu se află în
raporturi de subordonare faţă de Guvern ci, de colaborare.
 Parte dintre autorităţile administrative autonome, sunt nominalizate în chiar textul
Constituţiei (Avocatul Poporului, Serviciile de informaţii, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării,
Curtea de Conturi);
 Alte autorităţi administrative autonome au fost înfiinţate prin legi organice ( Banca
Naţională a României, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Naţională de Valori Mobiliare,
Academia Română, etc.).

 Ministerele
2011.
UNITATEA 9
PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ
68
Cuprins:
UNITATEA 9 PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ
U9.2. Autoritatea judecătorească
U9.2.1. Principiile constituţionale ale autorităţii judecătoreşti
U9.3. Organizarea sistemului judiciar
U9.3.1. Instanţele judecătoreşti
U9.3.2. Ministerul Public
U9.3.3. Consiliul Superior al Magistraturii
U9.4. Raporturile autorităţii judecătoreşti cu legislativul şi executivul
U9.6. Rezumat
Obiectivul acestei unităţi de învăţare este acela de a cunoaşte care rolul autorităţii
judecătoreşti, principiile sale constituţionale, organizarea sistemului judiciar precum şi
raporturile autorităţii judecătoreşti cu legislativul si executivul.
- să cunoaşteţi modul de organizare si funcţionare al sistemului judiciar
- să cunoaşteţi principiile constituţionale ale autorităţii judecătoreşti
- să reţineţi raporturile autorităţii judecătoreşti cu legislativul şi executivul
U9.2. Autoritatea judecătorească

 Conceptul de putere judecătorească se regăseşte, alături de puterea legislativă şi cea
executivă, în formularea teoriei separaţiei puterilor dată de Montesquieu şi a fost preluată ca
atare de constituţiile sfârşitului de secol XVIII (Constituţia SUA, în art. 3, statuează că puterea
judecătorească va fi exercitată de o Curte Supremă şi de celelalte instanţe).
 Pentru înţelegerea problematicii autorităţii judecătoreşti în aspectele sale
constituţionale, sunt necesare câteva explicaţii terminologice cu privire la noţiunile de: justiţie,
jurisdicţie, jurisprudenţă.
69
U9.2.1. Principiile constituţionale ale autorităţii judecătoreşti
1. Principiul legalităţii
 Principiul legalităţii este consacrat, în materie de justiţie, de art. 124 alin.1 al
Constituţiei: „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”. Aceasta înseamnă că activitatea
jurisdicţională este subordonată dreptului, sub două mari aspecte: legalitatea instanţelor
judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor şi pedepselor.
2. Principiul independenţei şi imparţialităţii judecătorilor şi instanţelor judecătoreşti

 Acest principiu apare consacrat în alin. 2 şi 3 ale art. 124 din Constituţie: „(2) Justiţia
este unică, imparţială şi egală pentru toţi. (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai
legii.” Acest principiu reflectă, în primul rând, o aplicare a principiului general al egalităţii în
drepturi a cetăţenilor: justiţia este unică, imparţială şi egală.
 Reglementările constituţionale şi legale cuprind şi o serie de garanţii ale independeţei
justiţiei: inamovibilitatea, modul de recrutare şi avansare.
3. Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie

 Potrivit art. 128 al Constituţiei, procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a
statului, adică în limba română. Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să
se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice.
4. Principiul procesului echitabil

 Dreptul la un proces echitabil este unul din cele mai importante drepturi individuale
într-un stat de drept (a se vedea vol. I al acestei lucrări, p. 178). El impune o serie de reguli
generale aplicabile activităţii jurisdicţionale: dreptul la apărare, respectarea prezumţiei de
nevinovăţie, accesul la justiţie, publicitatea procedurii etc. Aceste principii constituie şi principii
fundamentale ale dreptului procesual penal şi civil.
U9.3. Organizarea sistemului judiciar

 Vom reda foarte schematic reperele constituţionale ale organizării judecătoreşti,
detaliile acestei materii făcând obiectul unei discipline distincte din planul de învăţământ.
Sistemul organelor judecătoreşti este format din: judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte
70
de Casaţie şi Justiţie. Alături de acestea, în înfăptuirea actului de justiţie sau în organizarea
sistemului mai sunt implicate şi alte autorităţi care, împreună cu instanţele judecătoreşti,
formează „Autoritatea judecătorească”: Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii.
U9.3.1. Instanţele judecătoreşti

 Potrivit art. 126 din Constituţie, instanţele judecătoreşti sunt Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară stabileşte următoarele categorii de instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii. Tribunalele specializate sunt:
tribunale pentru minori şi familie, tribunale de muncă şi asigurări sociale; tribunale comerciale;
tribunale administrativ-fiscale.
 Competenţa acestor instanţe este stabilită de lege.
U9.3.2. Ministerul Public

 Articolele 131 şi 132 ale Constituţiei stabilesc rolul Ministerului Public şi statutul
procurorilor, iar Legea nr. 304/2004 şi Legea nr. 303/2004 detaliază regulile în această materie.
 Ministerul Public cuprinde procurorii, constituiţi în parchete. Aceştia intră şi ei în
categoria magistraţilor. Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi
supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii.
 Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele
generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
 Principiile care guvernează activitatea procurorilor sunt: principiul legalităţii, al
imparţialităţii şi al controlului ierarhic. Procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea
ministrului justiţiei.
U9.3.3. Consiliul Superior al Magistraturii

 Consiliul Superior al Magistraturii este „reprezentantul autorităţii judecătoreşti” şi
„garantul independenţei justiţiei” (art. 1 alin.1 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior
al Magistraturii). Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate independentă care se
supune, în activitatea sa, numai legii. Principalele funcţii ale acestei autorităţi sunt: de a propune
Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor
stagiari; de a fi instanţa disciplinară pentru judecători şi procurori, potrivit procedurii stabilite de
legea sa organică.
71
U9.4. Raporturile autorităţii judecătoreşti cu legislativul şi executivul
 Raporturile autorităţii judecătoreşti cu legislativul pot fi astfel sintetizate:
- Parlamentul stabileşte, prin lege, organizarea judiciară şi statutul magistraţilor, competenţa şi
procedura după care instanţele judecătoreşti şi Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea;
- justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin intermediul controlului
constituţionalităţii legilor:
- fie direct, atunci când competenţa acestui control aparţine judecătorilor,
- fie indirect, când instanţele judecătoreşti sunt doar „asociate” controlului constituţionalităţii
legilor exercitat de Curtea Constituţională.
 Raporturile autorităţii judecătoreşti cu executivul ţin, în primul rând, de faptul că
magistraţii sunt numiţi în funcţie de către Preşedintele României. În al doilea rând, legalitatea
actelor administrative este supusă controlului jurisdicţional, care reprezintă o componentă
esenţială a statului de drept.

1. Sunt principii constituționale ale autorității judecătorești:
a. Principiul independenţei şi imparţialităţii judecătorilor şi instanţelor judecătoreşti
Timp de lucru : 10 min b. Principiul procesului echitabil

Punctaj 100p c. Principiul legalităţii
2. Este instanţă judecătorească:

a. Înalta Curte de Casaţie si Justiţie
b. Ministerul Public
c. Consiliul Superior al Magistraturii
3. Magistraţii sunt numiţi în funcţie de:

a. Prim-ministru
b. Parlament
c. Preşedintele României
4. Ministerul Public cuprinde:

a. procurori
b. judecători
5. Organizarea judiciară şi statutul magistraţilor este stabilit prin lege de către:

a. Parlament
72
b. Guvern

1. a, b, c
2. a
3. c
4. a
5. a.
U9. 6. Rezumat
 Principiile constituţionale ale autorităţii judecătoreşti:
- Principiul legalităţii
- Principiul independenţei şi imparţialităţii judecătorilor şi instanţelor judecătoreşti
- Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie
- Principiul procesului echitabil
 instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale,
tribunale specializate, judecătorii. Tribunalele specializate sunt: tribunale pentru minori şi
familie, tribunale de muncă şi asigurări sociale; tribunale comerciale; tribunale administrativ-
fiscale;
 Ministerul Public cuprinde procurorii, constituiţi în parchete;
 Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează
activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii;
 Principiile care guvernează activitatea procurorilor sunt: principiul legalităţii, al
imparţialităţii şi al controlului ierarhic. Procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea
ministrului justiţiei;
 Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate independentă care se supune, în
activitatea sa, numai legii;
 Parlamentul stabileşte, prin lege, organizarea judiciară şi statutul magistraţilor,
competenţa şi procedura după care instanţele judecătoreşti şi Ministerul Public îşi desfăşoară
activitatea;
 Justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin intermediul controlului
constituţionalităţii legilor;
 Magistraţii sunt numiţi în funcţie de către Preşedintele României.
73
 Organizarea sistemului judiciar
2011.
74
UNITATEA 10
AVOCATUL POPORULUI
UNITATEA 10 AVOCATUL POPORULUI

U10.3. Raportul anual
U10.4. Mandatul Avocatului Poporului
U10.5. Adjuncţii Avocatului Poporului
U10.6. Activitatea Avocatului Poporului
U10.7. Atribuţiile Avocatului Poporului
U10.7.1. Termenul de introducere a petiţiilor
U10.7.2. Soluţionarea petiţiilor
U10.8. Birourile teritoriale ale instituţiei Avocatul Poporului
U10.9. Răspunderea Avocatului Poporului şi a adjuncţiilor acestuia
U10.10. Incompatibilităţi
U10.12. Rezumat

Obiectivul acestei unităţi de învăţare este acela de a cunoaşte instituţia Avocatului
Poporului, atribuţiile si activitatea Avocatului Poporului, cum este organizată şi cum
funcţionează această instituţie.
- să înţelegeţi scopul instituţie Avocatului Poporului
- să puteţi prezenta detalii privitoare la mandatul Avocatului Poporului
- să cunoaşteţi atribuţiile Avocatului Poporului
- să cunoaşteţi modul de organizare al instituţiei Avocatului Poporului
75
 Instituţia Avocatului Poporului este reglementată de dispoziţiile constituţionale în
Titlul II, Capitolul IV, art. 58-60. Potrivit dispoziţiilor constituţionale – art. 58, alin 3 -
organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului se stabilesc prin lege organică. Astfel,
organizarea şi funcţionarea acestei instituţii sunt reglementate prin Legea nr. 35/199713.
 Instituţia Avocatul Poporului are drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor
persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile publice.
 Potrivit art. 2, alin 1 instituţia Avocatul Poporului este autoritate publică autonomă şi
independentă faţă de orice altă autoritate publică, în condiţiile legii.
 În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului nu se substituie autorităţilor
publice.
 Avocatul Poporului nu poate fi supus niciunui mandat imperativ sau reprezentativ.
Nimeni nu îl poate obliga pe Avocatul Poporului să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor
sale.
U10.3. Raportul anual

 Potrivit dispoziţiilor art. 5 din legea de organizare şi funcţionare, Avocatul Poporului
prezintă, în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, rapoarte, anual sau la
cererea acestora. Rapoartele trebuie să cuprindă informaţii cu privire la activitatea instituţiei
Avocatul Poporului. Ele pot conţine recomandări privind modificarea legislaţiei sau măsuri de
altă natură pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice.
 Raportul anual vizează activitatea instituţiei pe un an calendaristic şi se înaintează
Parlamentului până la data de 1 februarie a anului următor, în vederea dezbaterii acestuia în
şedinţa comună a celor două Camere. Raportul anual se dă publicităţii.
U10.4. Mandatul Avocatului Poporului

 Conform dispoziţiilor art. 58, alin 1 din Constituţie, Avocatul Poporului este numit pe
o durată de 5 ani pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Acesta este numit 5
ani de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Mandatul Avocatului Poporului poate
fi reînnoit o singură dată.
 Poate fi numit Avocat al Poporului orice cetăţean român care îndeplineşte condiţiile de
numire prevăzute pentru judecători la Curtea Constituţională. Aceste condiţii sunt prevăzute la
art. 143 din legea fundamentală, respectiv: să aibă pregătire juridică superioară, înaltă
13
Publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 277 din 15.04. 2014
76
competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în
învăţământul juridic superior.
 Propunerile de candidaţi se fac de către birourile permanente ale Camerei Deputaţilor
şi Senatului, la recomandarea grupurilor parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului14.
 Candidaţii vor fi audiaţi de comisiile juridice din Camera Deputaţilor şi Senat. În
vederea audierii, fiecare candidat va depune actele din care rezultă îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de Constituţie şi de legea organică pentru a fi numit Avocat al Poporului. Candidaţii
vor fi prezenţi la dezbateri15.
 Este numit ca Avocat al Poporului candidatul care a întrunit cel mai mare număr de
voturi ale deputaţilor şi senatorilor prezenţi16.
 Potrivit dispoziţiilor art. 8, alin 1 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi
funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, mandatul de Avocat al Poporului se exercită de la
data depunerii jurământului, în faţa preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului 17. Refuzul
depunerii jurământului împiedică intrarea în funcţie a Avocatului Poporului şi deschide
procedura pentru numirea în funcţie a altei persoane.
 Mandatul Avocatului Poporului durează până la depunerea jurământului de către noul
Avocat al Poporului18.
 Potrivit dispoziţiilor art. 9, alin 1 din Legea nr. 35/1997, mandatul Avocatului
Poporului încetează înainte de termen în următoarele situaţii:
- demisie,
- revocare din funcţie,
- incompatibilitate cu alte funcţii publice sau private,
- imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată prin examen
medical de specialitate,
- deces.
 Revocarea din funcţie a Avocatului Poporului, ca urmare a încălcării Constituţiei şi a
legilor, se face de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii
deputaţilor şi senatorilor prezenţi, la propunerea birourilor permanente ale celor două Camere ale
14
Art. 7, alin 1 din Legea nr. 35/1997 .
15
Art. 7, alin 2 Legea nr. 35/1997.
16
17
Avocatul Poporului depune următorul jurământ: „Jur să respect Constituţia şi legile ţării şi să apăr drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, îndeplinindu-mi cu bună-credinţă şi imparţialitate atribuţiile de Avocat al Poporului. Aşa să-
mi ajute Dumnezeu!“. Jurământul poate fi depus şi fără formula religioasă.
18
77
Parlamentului, pe baza raportului comun al comisiilor juridice ale celor două Camere ale
Parlamentului.
 Demisia, incompatibilitatea, imposibilitatea de îndeplinire a funcţiei sau decesul se
constată de către birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, în cel mult 10
zile de la apariţia cauzei care determină încetarea mandatului Avocatului Poporului.
U10.5. Adjuncţii Avocatului Poporului

 Avocatul Poporului este asistat de adjuncţi. Aceştia sunt specializaţi pe domenii de
activitate, astfel19:
a) drepturile omului, egalitate de şanse între bărbaţi şi femei, culte religioase şi minorităţi
naţionale;
b) drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap;
c) armată, justiţie, poliţie, penitenciare;
d) proprietate, muncă, protecţie socială, impozite şi taxe.
 Adjuncţii Avocatului Poporului îndeplinesc atât atribuţiile ce le revin potrivit
domeniului de specializare, cât şi orice alte atribuţii care le sunt încredinţate de Avocatul
Poporului. Adjuncţii Avocatului Poporului îndeplinesc, în ordinea stabilită de Avocatul
Poporului, atribuţiile acestuia în caz de imposibilitate temporară a exercitării funcţiei20.
 Adjuncţii Avocatului Poporului sunt numiţi pe o durată de 5 ani de către birourile
permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, la propunerea Avocatului Poporului, cu avizul
comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului. Condiţiile pentru ocuparea funcţiei
de adjunct al Avocatului Poporului se stabilesc prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a
instituţiei Avocatul Poporului. Funcţia de adjunct al Avocatului Poporului este asimilată funcţiei
de secretar de stat21.
 Mandatul adjuncţilor Avocatului Poporului se exercită de la data depunerii
jurământului22, în faţa Avocatului Poporului şi a câte unui membru al birourilor permanente ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului, împuternicit pentru aceasta.
 Refuzul depunerii jurământului împiedică intrarea în funcţie a adjunctului Avocatului
Poporului şi deschide procedura pentru numirea în funcţie a altei persoane.
19
Potrivit art. 10, alin 1 Legea nr. 35/1997.
20
Art. 10, alin 2-3 Legea nr. 35/1997.
21
22
Adjuncţii Avocatului Poporului depun următorul jurământ: „Jur să respect Constituţia şi legile ţării şi să apăr
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, îndeplinindu-mi cu bună-credinţă şi imparţialitate atribuţiile de adjunct al
Avocatului Poporului. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“. Jurământul poate fi depus şi fără formula religioasă
78
 Mandatul durează până la depunerea jurământului de către noii adjuncţi ai Avocatului
Poporului şi poate fi reînnoit o singură dată.
 Demisia, incompatibilitatea, imposibilitatea îndeplinirii funcţiei sau decesul se
constată de către Avocatul Poporului şi se comunică birourilor permanente ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului, în cel mult 30 de zile de la apariţia cauzei care determină încetarea
mandatului adjunctului. Până la numirea unui nou adjunct, atribuţiile sale vor fi delegate, prin
ordin al Avocatului Poporului, unei persoane din cadrul personalului de specialitate.
 Numirea adjuncţilor Avocatului Poporului se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
 Conform dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 35/1997, adjuncţii Avocatului Poporului
îndeplinesc următoarele atribuţii:
a) coordonează activitatea din domeniul lor de activitate;
b) informează Avocatul Poporului cu privire la activitatea din domeniul lor de activitate;
c) repartizează petiţiile în cadrul domeniilor lor de activitate;
d) avizează rapoartele, recomandările, precum şi orice alte acte supuse aprobării Avocatului
Poporului;
e) îndeplinesc, în ordinea stabilită de Avocatul Poporului, atribuţiile acestuia în caz de
imposibilitate temporară a exercitării funcţiei;
f) îndeplinesc orice alte atribuţii stabilite de Avocatul Poporului, în limitele legii.
U10.6. Activitatea Avocatului Poporului

 Activitatea Avocatului Poporului, a adjuncţilor săi şi a salariaţilor care lucrează sub
autoritatea acestora are caracter public. La cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile
lor sau datorită unor motive întemeiate, Avocatul Poporului poate decide asupra caracterului
confidenţial al activităţii sale23.
U10.7. Atribuţiile avocatului Poporului

 Potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 35/1997, Avocatul Poporului are următoarele
atribuţii:
a) coordonează activitatea instituţiei Avocatul Poporului;
b) decide asupra petiţiilor formulate de persoanele fizice lezate prin încălcarea drepturilor sau
libertăţilor acestora de către autorităţile administraţiei publice;
23
Art. 3 din Legea nr. 35/1997
79
c) verifică activitatea de rezolvare legală a petiţiilor primite şi solicită autorităţilor sau
funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor
persoanelor fizice, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea prejudiciilor;
d) formulează puncte de vedere, la cererea Curţii Constituţionale;
e) poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor, înainte de
promulgarea acestora;
f) poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a legilor şi
ordonanţelor;
g) reprezintă instituţia Avocatul Poporului în faţa Camerei Deputaţilor, a Senatului şi a celorlalte
autorităţi publice, precum şi în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice;
h) angajează salariaţii instituţiei Avocatul Poporului şi exercită dreptul de autoritate disciplinară
asupra acestora;
i) exercită funcţia de ordonator principal de credite, atribuţie pe care o poate delega cu
respectarea prevederilor legale privind finanţele publice;
j) poate sesiza instanţa de contencios administrativ, în condiţiile legii contenciosului
administrativ;
k) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege.
 Avocatul Poporului poate delega exercitarea acestor atribuţii adjuncţilor săi sau unor
persoane cu funcţii de conducere din cadrul instituţiei.
 Instituţia Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea
persoanelor fizice, a societăţilor reglementate de Legea nr. 31/199024, republicată25, cu
modificările şi completările ulterioare26, a asociaţiilor sau a altor persoane juridice.
 Petiţiile27 adresate instituţiei Avocatul Poporului trebuie să se facă în scris şi să indice
numele şi domiciliul persoanei fizice lezate în drepturile şi libertăţile acesteia 28, drepturile şi
libertăţile încălcate, precum şi autoritatea administrativă ori funcţionarul public în cauză.
Petiţionarul trebuie să dovedească întârzierea sau refuzul administraţiei publice de a soluţiona
legal petiţia29.

24
Societăţile reglementate de Legea nr. Legea nr. 31/1990 sunt: societăţile în nume colectiv; societăţile în comandită
simplă; c) societăţile pe acţiuni; d) societăţile în comandită pe acţiuni şi e) societăţile cu răspundere limitată.
25
Republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 1066 din 17.11.2004.
26
Ultima modificare prin Lege nr. 255/2013 - pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale
(M. Of. al României, Partea I, nr. 515 din 2013).
27
Petiţiile adresate instituţiei Avocatul Poporului sunt scutite de taxa de timbru.
28
Nu pot fi luate în considerare petiţiile anonime.
29
Art. 15, alin 1 din Legea nr. 35/1997.
80
U10.7.1. Termenul de introducere a petiţiilor
 Petiţiile îndreptate împotriva încălcării drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice prin
acte sau fapte ale autorităţii administraţiei publice se adresează instituţiei Avocatul Poporului nu
mai târziu de un an de la data la care aceste încălcări s-au produs ori de la data la care persoana
în cauză a luat cunoştinţă de ele30.
U10.7.2. Soluţionarea petiţiilor
 Autorităţile publice sunt obligate să comunice sau, după caz, să pună la dispoziţia
instituţiei Avocatul Poporului, în condiţiile legii, informaţiile, documentele sau actele pe care le
deţin în legătură cu petiţiile care au fost adresate instituţiei Avocatul Poporului, acordându-i
sprijin pentru exercitarea atribuţiilor sale.
 Avocatul Poporului poate respinge motivat petiţiile vădit nefondate sau poate cere date
suplimentare pentru analiza şi soluţionarea petiţiilor. Nu fac obiectul activităţii instituţiei
Avocatul Poporului şi vor fi respinse fără motivare petiţiile privind actele emise de Camera
Deputaţilor, de Senat sau de Parlament, actele şi faptele deputaţilor şi senatorilor, ale
Preşedintelui României, ale Curţii Constituţionale, ale preşedintelui Consiliului Legislativ, ale
autorităţii judecătoreşti, precum şi ale Guvernului, cu excepţia legilor şi ordonanţelor31.
 Conform dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 35/1997, Avocatul Poporului, adjuncţii
acestuia, precum şi personalul de specialitate al instituţiei Avocatul Poporului au dreptul să facă
anchete proprii, să ceară autorităţilor administraţiei publice orice informaţii sau documente
necesare anchetei, să audieze şi să ia declaraţii de la conducătorii autorităţilor administraţiei
publice şi de la orice funcţionar care poate da informaţiile necesare soluţionării petiţiei, în
condiţiile prezentei legi32.
 În cazul în care, în urma examinării petiţiilor primite, se constată că petiţia persoanei
fizice lezate este întemeiată, instituţia Avocatul Poporului se va adresa în scris autorităţii
administraţiei publice care a încălcat drepturile persoanei fizice şi va cere să reformeze sau să
revoce actul administrativ şi să repare prejudiciile produse, precum şi să repună persoana fizică
lezată în situaţia anterioară. Autorităţile publice în cauză vor lua de îndată măsurile necesare
pentru înlăturarea ilegalităţilor constatate, repararea prejudiciilor şi înlăturarea cauzelor care au
generat sau au favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate şi vor informa despre aceasta
instituţia Avocatul Poporului33.
30
Potrivit dispoziţiilor art. 15, alin 2 din Legea nr. 35/1997.
31
Art. 15, alin 2-3 din Legea nr. 35/1997.
32
Aceste dispoziţii se aplică autorităţilor administraţiei publice, instituţiilor publice, precum şi oricăror servicii
publice aflate sub autoritatea autorităţilor administraţiei publice.
33
Art. 23 din Legea nr. 35/1997.
81
 În cazul în care instituţia Avocatul Poporului constată că soluţionarea petiţiei cu care a
fost sesizată este de competenţa autorităţii judecătoreşti, se poate adresa, după caz, ministrului
justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Public sau preşedintelui instanţei de
judecată, care este obligat să comunice măsurile luate34.
 În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări. Prin
recomandările emise, Avocatul Poporului sesizează autorităţile administraţiei publice asupra
ilegalităţii actelor sau faptelor administrative. Sunt asimilate actelor administrative tăcerea
organelor administraţiei publice şi emiterea tardivă a actelor35.
 În cazul în care autoritatea administraţiei publice sau funcţionarul public nu înlătură,
în termen de 30 de zile de la data sesizării, ilegalităţile comise, instituţia Avocatul Poporului se
adresează autorităţilor administraţiei publice ierarhic superioare, care sunt datoare să îi
comunice, în termen de cel mult 45 de zile, măsurile luate. Dacă autoritatea publică sau
funcţionarul public aparţine administraţiei publice locale, instituţia Avocatul Poporului se
adresează prefectului. De la data depunerii sesizării la prefectul judeţului curge un nou termen de
45 de zile36.
 Avocatul Poporului este îndreptăţit să sesizeze Guvernul cu privire la orice act sau fapt
administrativ ilegal al administraţiei publice centrale şi al prefecţilor. Neadoptarea de către
Guvern, în termen de cel mult 20 de zile, a măsurilor privitoare la ilegalitatea actelor sau faptelor
administrative semnalate de Avocatul Poporului se comunică Parlamentului37.
 Instituţia Avocatul Poporului va aduce la cunoştinţa persoanei care i-a adresat petiţia
modul de soluţionare.
 În cazul în care Avocatul Poporului constată, cu prilejul cercetărilor întreprinse, lacune
în legislaţie sau cazuri grave de corupţie ori de nerespectare a legilor ţării, va prezenta un raport,
conţinând cele constatate, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului sau, după caz,
prim-ministrului.
U10.8. Birourile teritoriale ale instituţiei Avocatul Poporului

 Conform dispoziţiilor art. 29,alin 1 din legea de organizare şi funcţionare, Instituţia
Avocatul Poporului organizează birouri teritoriale, în vederea realizării atribuţiilor ce îi revin.
Preşedinţii consiliilor judeţene şi primarii vor asigura spaţiile necesare pentru funcţionarea
birourilor teritoriale.
34
35
36
37
82
 În prezent, există 15 birouri teritoriale ale instituţiei Avocatul Poporului, cu sediile în
oraşele Alba Iulia38, Piteşti39, Bacău40, Oradea41, Suceava42, Braşov43, Slobozia44, Cluj-Napoca45,
Constanţa46, Craiova47, Galaţi48, Iaşi49, Târgu Mureş50, Ploieşti51, Timişoara52
 În situaţii motivate, Avocatul Poporului va putea stabili sediul biroului teritorial şi în
alt oraş decât oraşul reşedinţă de judeţ, din raza de competenţă a curţii de apel.
U10.9. Răspunderea Avocatului Poporului şi a adjuncţilor acestuia

 Conform dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 35/1997, Avocatul Poporului şi adjuncţii
săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc, cu
respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege.
 Pe durata exercitării mandatului, Avocatul Poporului poate fi urmărit şi trimis în
judecată penală pentru fapte, altele decât cele prevăzute la art. 30, dar nu poate fi reţinut,
percheziţionat, arestat la domiciliu sau arestat preventiv fără încuviinţarea preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului53.
 Adjuncţii Avocatului Poporului pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru
fapte, altele decât cele prevăzute la art. 30, dar nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi, arestaţi la
domiciliu sau arestaţi preventiv fără înştiinţarea prealabilă a Avocatului Poporului54.
 Dacă Avocatul Poporului sau adjuncţii săi sunt arestaţi ori trimişi în judecată penală, ei
vor fi suspendaţi de drept din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
U10.10. Incompatibilităţi
Potrivit dispoziţiilor art. 32, alin 1 din Legea nr. 35/1997, în timpul exercitării funcţiei, Avocatul
Poporului şi adjuncţii acestuia nu pot fi membri ai unui partid politic şi nu pot îndeplini nicio
38
Judeţele aflate în competenţă teritorială: Alba, Sibiu, Hunedoara
39
Judeţele aflate în competenţă teritorială: Argeş, Vâlcea
40
Judeţele aflate în competenţă teritorială: Bacău, Neamţ
41
Judeţele aflate în competenţă teritorială: Bihor, Satu Mare
42
Judeţele aflate în competenţă teritorială: Suceava, Botoşani
43
Judeţele aflate în competenţă teritorială: Braşov, Covasna
44
Judeţele aflate în competenţă teritorială: Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa, Ilfov, Teleorman
45
Judeţele aflate în competenţă teritorială: Cluj, Bistriţa-Năsăud, Maramureş, Sălaj
46
Judeţele aflate în competenţă teritorială: Constanţa, Tulcea
47
Judeţele aflate în competenţă teritorială: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt
48
Judeţele aflate în competenţă teritorială: Galaţi, Brăila, Vrancea
49
Judeţele aflate în competenţă teritorială: Iaşi, Vaslui
50
Judeţele aflate în competenţă teritorială: Mureş, Harghita
51
Judeţele aflate în competenţă teritorială: Prahova, Buzău, Dâmboviţa
52
Judeţele aflate în competenţă teritorială: Timiş, Arad, Caraş-Severin
53
54
83
altă funcţie publică sau privată, cu excepţia activităţilor şi funcţiilor didactice din învăţământul
superior.
1. Instituţia Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile:
Timp de lucru : 10 min a. numai din oficiu

Punctaj 100p b. numai la cerere
c. atât din oficiu cât şi la cerere
2. Avocatul Poporului este numit pentru o perioadă:

a. de 5 ani
b. de 4 ani de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună.
3. Avocatul Poporului are urmatoarele atribuţii:

a. poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor
b. verifică activitatea de rezolvare legală a petiţiilor primite
c. propune legi în Parlament
4. Avocatul Poporului are drept scop:

a. apărarea drepturilor si libertăţilor persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile publice
b. apărarea drepturilor si libertăţilor persoanelor fizice în raport cu alte persoane fizice
5. Avocatul Poporului este:

a. autoritate publică autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică
b. autoritate publică subordonată Consiliului Superior al Magistraturii

1. c
2. a
3. a, b
4. a
5. a.
U10. 12. Rezumat
84
 Instituţia Avocatul Poporului are drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor
persoanelor fizice în raporturile acestora cu autorităţile publice.
 Potrivit art. 2, alin 1 instituţia Avocatul Poporului este autoritate publică autonomă şi
independentă faţă de orice altă autoritate publică, în condiţiile legii.
 Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani pentru apărarea drepturilor şi
libertăţilor persoanelor fizice. Acesta este numit 5 ani de Camera Deputaţilor şi de Senat, în
şedinţă comună. Mandatul Avocatului Poporului poate fi reînnoit o singură dată.
 Mandatul Avocatului Poporului durează până la depunerea jurământului de către noul
Avocat al Poporului.
 Mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de termen în următoarele situaţii:
demisie, revocare din funcţie, incompatibilitate cu alte funcţii publice sau private, imposibilitate
de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată prin examen medical de
specialitate, deces.
 Avocatul Poporului are următoarele atribuţii:
- coordonează activitatea instituţiei Avocatul Poporului;
- decide asupra petiţiilor formulate de persoanele fizice lezate prin încălcarea drepturilor sau
libertăţilor acestora de către autorităţile administraţiei publice;
- verifică activitatea de rezolvare legală a petiţiilor primite şi solicită autorităţilor sau
funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor
persoanelor fizice, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea prejudiciilor;
- poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor, înainte de
promulgarea acestora;
- poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a legilor şi
ordonanţelor
 Instituţia Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea
persoanelor fizice, a societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare, a asociaţiilor sau a altor persoane juridice.
 Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau
pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de
lege.

 Soluţionarea petiţiilor de către Avocatul Poporului
85
2011.
H. Beck, Bucureşti.
UNITATEA 11
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI
Cuprins:
UNITATEA 11 CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI
U11.1. Scopul şi obiectivele unităţii
U11.3. Structura Curţii Constituţionale
U11.4. Atribuţiile Curţii Constituţionale
U11.5. Preşedintele Curţii Constituţionale
U11.6. Actele Curţii Constituţionale
U11.7. Procedura jurisdicţională
U11. 8. Statutul judecătorilor Curţii Constituţionale
U11.10. Rezumat
Obiectivul acestei unităţi de învăţare este acela de a cunoaşte structura si atribuţiile

Curții Constituţionale, modul de funcţionare al acesteia, modalitatea de alegere si atribuţiile
președintelui Curţii Constituţionale, procedura jurisdicţională, cât şi de a reţine detalii privitoare
la verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
- să cunoaşteţi structura Curţii Constituţionale
- să cunoaşteţi atribuţiile Curţii Constituţionale
86
- să înţelegeţi modalitatea de alegere şi atribuţiile preşedintelui Curţii
Constituţionale
- să cunoaşteţi procedura jurisdicţională şi actele Curţii Constituţionale
U11.2. Curtea Constituţională a României- noţiuni generale

 Sediul materiei: Constituţia României, Legea 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.
Noţiuni generale
 Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.
 Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România şi
este independentă faţă de orice altă autoritate publică .
 Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor
internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului.
 Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire
la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
 În exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este singura în drept să
hotărască asupra competenţei sale.
 Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen, , iar actele Curţii se adoptă cu
votul majorităţii judecătorilor, dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel.
 Sediul Curţii Constituţionale este în municipiul Bucureşti.
U11.3. Structura Curţii Constituţionale

 Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9
ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
 Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele
României.
 Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia, pentru o
perioadă de 3 ani.
 Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în
condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.
87
 Fiecare Cameră a Parlamentului numeşte, cu votul majorităţii membrilor săi, la
propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de
judecător, persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi.
 Candidaturile se pot depune la Comisia juridică de grupurile parlamentare, de deputaţi
şi de senatori. Fiecare candidat va depune „curriculum vitae“ şi actele doveditoare că
îndeplineşte condiţiile prevăzute de Constituţie. Candidaţii vor fi audiaţi de comisie şi de plenul
Camerei. Raportul Comisiei juridice se va referi, motivat, la toţi candidaţii.
U11.4. Atribuţiile Curţii Constituţionale

 Potrivit dispoziţiilor art. 146 din Constituţie, Curtea Constituţională are următoarele
atribuţii:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau
de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în
faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi
ridicată şi direct de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a
preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă
rezultatele sufragiului;
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte
al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;
i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi
confirmă rezultatele acestuia;
88
j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni;
k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.
U11.5. Preşedintele Curţii Constituţionale

 Curtea Constituţională are un preşedinte ales prin vot secret, pentru o perioadă de 3
ani, cu majoritatea voturilor judecătorilor, în termen de 5 zile de la înnoirea Curţii. Mandatul
preşedintelui poate fi reînnoit55.
 Pentru alegerea preşedintelui, fiecare grupă de judecători numiţi de Camera
Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele României poate propune o singură candidatură. Dacă la
primul tur de scrutin niciun candidat nu întruneşte majoritatea voturilor, se va proceda la al
doilea tur de scrutin între primii doi clasaţi sau traşi la sorţi, dacă toţi candidaţii obţin acelaşi
număr de voturi. Operaţiunile de alegere a preşedintelui sunt conduse de judecătorul cel mai în
vârstă56.
 Preşedintele numeşte un judecător care îi va ţine locul în timpul absenţei.
 În caz de vacanţă a funcţiei, se alege un preşedinte până la încheierea perioadei de 3
ani. Alegerea are loc în termen de 5 zile de la constatarea vacanţei57.
 Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Art. 7, alin 1-2 din Legea nr. 47/1992, preşedintele
Curţii Constituţionale are următoarele atribuţii:
a) coordonează activitatea Curţii Constituţionale;
b) convoacă şi prezidează şedinţele Curţii Constituţionale;
c) desemnează judecătorul-raportor în cazurile prevăzute de lege şi stabileşte termenele de
judecată;
d) reprezintă Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice şi a altor organizaţii, române sau
străine;
e) constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor, prevăzute de lege, şi sesizează
autorităţile publice care i-au numit, pentru ocuparea postului devenit vacant;
f) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare şi funcţionare a
Curţii Constituţionale.
55
56
57
89
 Preşedintele supraveghează activitatea de ordonator de credite a secretarului general al
Curţii Constituţionale. În exercitarea atribuţiilor de conducere administrativă, preşedintele emite
ordine.
 Curtea Constituţională poate fi sesizată în cazurile expres prevăzute de art. 146 din
Constituţie, republicată, sau de legea sa organică. Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi
motivate.
U11.6. Actele Curţii Constituţionale

 Curtea Constituţională pronunţă decizii, hotărâri şi emite avize, după cum urmează:
- decizii, în cazurile în care se pronunţă în situaţiile prevăzute la art. 146, lit. a-e şi lit. k din
Constituţie :
- hotărâri, în cazurile în care se pronunţă în situaţiile prevăzute la art. 146, lit. f, g, i şi j din
Constituţie:
- avize consultative pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
 Deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele legii.
 Deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I. Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au
putere numai pentru viitor.
U11.7. Procedura jurisdicţională

Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare
 Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de
promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr
de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
 În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de
a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel
al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de
două zile.
 Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la
cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea şi
comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen.
90
 Sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curţii Constituţionale în ziua primirii ei, de
către secretarul general al Camerei respective.
 Potrivit dispoziţiilor art. 16 din legea de organizare şi funcţionare, în cazul sesizării
Curţii Constituţionale de unul dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, de
parlamentari, de Guvern, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului, Curtea
va comunica Preşedintelui României sesizarea primită, în ziua înregistrării.
 Dacă sesizarea s-a făcut de Preşedintele României, de parlamentari, de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituţională o va comunica, în termen de
24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului,
precizând şi data când vor avea loc dezbaterile.
 În cazul în care sesizarea s-a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele
Parlamentului, Curtea Constituţională o va comunica preşedintelui celeilalte Camere,
Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, iar dacă sesizarea s-a făcut de către Guvern, Curtea
o va comunica preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului
Poporului.
 Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, cu participarea judecătorilor
Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere primite, atât asupra
prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot
fi disociate.
 Decizia se pronunţă, în urma deliberării, cu votul majorităţii judecătorilor şi se
comunică Preşedintelui României. Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea legii se
comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru.
 În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea
acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de
acord cu decizia Curţii Constituţionale.
Verificarea constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei

 Înainte de sesizarea Parlamentului pentru iniţierea procedurii legislative de revizuire a
Constituţiei, proiectul de lege sau propunerea legislativă, însoţită de avizul Consiliului
Legislativ, se depune la Curtea Constituţională, care este obligată ca, în termen de 10 zile, să se
pronunţe asupra respectării dispoziţiilor constituţionale privind revizuirea58.
 La primirea proiectului de lege sau a propunerii legislative, preşedintele Curţii
numeşte un judecător-raportor şi stabileşte termenul de judecată59.
58
59
91
 Curtea Constituţională se pronunţă asupra proiectului de lege sau a propunerii
legislative cu votul a două treimi din numărul judecătorilor. Decizia Curţii se comunică celor
care au iniţiat proiectul de lege sau propunerea legislativă ori, după caz, reprezentantului
acestora60.
 Proiectul de lege sau propunerea legislativă se prezintă Parlamentului numai împreună
cu decizia Curţii Constituţionale61.
 În termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituţiei, Curtea
Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra acesteia, după procedura de mai sus.
 Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile constituţionale
referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea reexaminării legii
de revizuire a Constituţiei, pentru punerea ei de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
 Controlul constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale

 Potrivit dispoziţiilor art. 24, alin 1 din Art. 8 din Legea nr. 47/1992, Curtea
Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri
internaţionale înainte de ratificarea acestora de Parlament, la sesizarea unuia dintre preşedinţii
celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
 Dacă sesizarea s-a făcut de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea
Constituţională o va comunica Preşedintelui României, preşedintelui celeilalte Camere, precum
şi Guvernului.
 Sesizarea făcută de parlamentari se înregistrează, după caz, la Senat sau la Camera
Deputaţilor şi se trimite Curţii Constituţionale, în ziua primirii ei, de către secretarul general al
Camerei respective. Curtea Constituţională comunică sesizarea Preşedintelui României,
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
 Până la data dezbaterilor în plenul Curţii Constituţionale, Preşedintele României,
preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul pot prezenta, în scris, punctele lor
de vedere.
 Dezbaterea asupra constituţionalităţii tratatului sau a acordului internaţional are loc în
plenul Curţii Constituţionale, pe baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere primite,
atât asupra prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi
evident, acestea nu pot fi disociate62.
60
61
62
92
 Decizia se pronunţă, în urma deliberării, cu votul majorităţii judecătorilor şi se
comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi
Guvernului.
 În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau a acordului internaţional a fost
constatată de Curtea Constituţională potrivit art. 146 lit. b) din Constituţie, republicată, acesta nu
poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.
 Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi
ratificat.
 Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului
 Conform art. 27, alin 1 din Legea nr. 47/1992. Curtea Constituţională se pronunţă
asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei
Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite
ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup
parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
 În cazul în care sesizarea se face de parlamentari, ea se trimite Curţii Constituţionale
de către secretarul general al Camerei din care aceştia fac parte, în ziua depunerii, iar Curtea
Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, preşedinţilor celor două
Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea. Până la data dezbaterii, preşedinţii
Camerelor pot comunica punctul de vedere al birourilor permanente63.
 Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, pe baza sesizării şi a punctelor de
vedere primite. Decizia se pronunţă cu votul majorităţii judecătorilor Curţii şi se aduce la
cunoştinţă Camerei al cărei regulament a fost dezbătut64.
 Dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale regulamentului,
Camera sesizată va reexamina, în termen de 45 de zile, aceste dispoziţii, pentru punerea lor de
acord cu prevederile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile din regulament declarate
neconstituţionale sunt suspendate. La expirarea termenului de 45 de zile, dispoziţiile
regulamentare declarate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice65.
 Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti

sau de arbitraj comercial
63
64
65
93
 Potrivit art. 29, alin 1 din legea organică, Curtea Constituţională decide asupra
excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o
ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare
ar fi obiectul acestuia.
 Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa
de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa
instanţei de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepţiei prevederile
constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale66.
 Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat
excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale
părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă
excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor,
precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite
Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru
îndeplinirea procedurii de citare a acestora.
 Primind încheierea, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna judecătorul-
raportor şi va comunica încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituţională preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, indicându-le data
până la care pot să trimită punctul lor de vedere67.
 Judecătorul desemnat ca raportor, este obligat să ia măsurile necesare pentru
administrarea probelor la data judecăţii. Judecata are loc la termenul stabilit, pe baza actelor
cuprinse în dosar, cu înştiinţarea părţilor şi a Ministerului Public. Participarea procurorului la
judecată este obligatorie. Părţile pot fi reprezentate prin avocaţi cu drept de a pleda la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie68.
 Dacă excepţia este inadmisibilă, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea
de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa
imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3
zile.
 Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. În caz de
66
67
Potrivit art. 30, alin 1. din Legea nr. 47/1992.
68
Art. 30-alin 2-5 din Legea nr. 47/1992.
94
admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul
atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare69.
 Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în
acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca
fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept70.
 Deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare se comunică celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernului şi instanţei care a sesizat Curtea Constituţională.
 Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Avocatul Poporului

 Potrivit dispoziţiilor art. 32 din legea organică, Curtea Constituţională hotărăşte asupra
excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului privind
constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în
vigoare.
 Procedura este aceeaşi ca şi în cazul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial
 Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice

 Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre
autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Cererea de
soluţionare a conflictului va menţiona autorităţile publice aflate în conflict, textele legale asupra
cărora poartă conflictul, prezentarea poziţiei părţilor şi opinia autorului cererii71.
 Primind cererea, preşedintele Curţii Constituţionale o va comunica părţilor aflate în
conflict, solicitându-le să îşi exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra
conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia, şi va desemna
judecătorul-raportor. La data primirii ultimului punct de vedere, dar nu mai târziu de 20 de zile
de la primirea cererii, preşedintele Curţii Constituţionale stabileşte termenul pentru şedinţa de
judecată şi citează părţile implicate în conflict. Dezbaterea va avea loc la data stabilită de
preşedintele Curţii Constituţionale chiar dacă vreuna dintre autorităţile publice implicate nu
69
70
71
95
respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere. Dezbaterea are loc pe baza
raportului prezentat de judecătorul-raportor, a cererii de sesizare, a punctelor de vedere ale
părţilor, a probelor administrate şi a susţinerilor părţilor72.
 Decizia prin care se soluţionează conflictul juridic de natură constituţională este
definitivă şi se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte de
publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I73.
 Respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României

 Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea
Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului. Rezultatul alegerilor pentru funcţia de
Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională.
 Potrivit art. 38 din Legea nr. 47/1992, contestaţiile cu privire la înregistrarea sau
neînregistrarea candidaturii la funcţia de Preşedinte al României, precum şi cele cu privire la
împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni politice ori a unui candidat de a-şi desfăşura
campania electorală în condiţiile legii se soluţionează de Curtea Constituţională, cu votul
majorităţii judecătorilor, în termenele prevăzute de legea pentru alegerea Preşedintelui
României.
 Judecarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic

 Curtea Constituţională decide asupra contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic.
 Contestaţia privind constituţionalitatea unui partid politic poate fi formulată de
preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului 74 sau de Guvern75. Preşedintele Camerei poate
formula contestaţia numai pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii
membrilor săi. Contestaţia trebuie motivată şi va fi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.
 Potrivit art. 40, alin 1 din Legea nr. 47/1992, pentru soluţionarea contestaţiei,
preşedintele Curţii Constituţionale va desemna judecătorul-raportor, care este obligat să o
comunice, împreună cu actele doveditoare, partidului politic la care se referă contestaţia,
precizându-i data până la care poate depune un memoriu în apărare, însoţit de dovezile
corespunzătoare.
72
73
74
Camera Parlamentului care a depus contestaţia poate fi reprezentată de persoana desemnată de aceasta
75
Guvernul este reprezentat de Ministerul Justiţiei
96
 Contestaţia se judecă, pe baza raportului prezentat de judecătorul desemnat în acest
scop şi a probelor administrate, cu citarea contestatorului, a partidului politic 76 a cărui
constituţionalitate este contestată şi a Ministerului Public. Decizia Curţii nu este supusă căilor de
atac.
 Cazurile în care partidele politice pot fi declarate neconstituţionale sunt prevăzute de
art. 40 alin. (2) din Constituţie, republicată, şi anume, atunci când, prin scopurile ori prin
activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a
suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României
 Decizia de admitere a contestaţiei se comunică Tribunalului Bucureşti în vederea
radierii partidului politic neconstituţional din Registrul partidelor politice.
 Emiterea avizului pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României

 Curtea Constituţională dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din
funcţie a Preşedintelui României.
 Propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României împreună cu dovezile
pe care se întemeiază se trimit în copie Curţii Constituţionale, de preşedintele care a condus
şedinţa comună a celor două Camere. Preşedintele Curţii Constituţionale, primind cererea, va
desemna judecătorul-raportor77.
 Avizul cu privire la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României se emite de
Curtea Constituţională în urma dezbaterii propunerii de suspendare şi a dovezilor prezentate.
Preşedintele României va fi încunoştinţat asupra datei fixate pentru dezbatere şi poate da
explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Avizul Curţii Constituţionale se comunică
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Preşedintelui României78.
 Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei

de Preşedinte al României
 Curtea Constituţională constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi
Guvernului.
 Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României se constată la cererea preşedintelui uneia
dintre Camerele Parlamentului sau a preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui
României în perioada cât acesta este suspendat din funcţie. În cazul în care Preşedintele
76
Partidul politic poate fi reprezentat şi prin avocat cu drept de a pleda în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
77
78
97
României a fost suspendat din funcţie, cererea pentru constatarea existenţei împrejurărilor care
justifică interimatul se face de preşedintele care a condus lucrările şedinţei comune a celor două
Camere ale Parlamentului, pe baza hotărârii adoptate în şedinţa comună. Dacă interimatul
funcţiei de Preşedinte al României se datorează imposibilităţii temporare de a-şi exercita
atribuţiile, cererea se face de Preşedintele României sau de preşedintele uneia dintre Camerele
Parlamentului79.
 Cererea pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul funcţiei
de Preşedinte al României va fi însoţită de dovezile necesare, iar constatarea acestor împrejurări
se face de Curtea Constituţională, cu votul majorităţii judecătorilor80.
 Exercitarea atribuţiilor privitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului şi la

confirmarea rezultatelor acestuia
 Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia81.
 Potrivit art. 47, alin 1 din Legea nr. 47/1992, plenul Curţii Constituţionale decide cu o
majoritate de două treimi asupra valabilităţii referendumului. Potrivit alin 2, hotărârea Curţii
Constituţionale stabileşte dacă a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia.
 Înaintea publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, hotărârea Curţii
Constituţionale se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului, întrunite în şedinţă comună.
 Verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către

cetăţeni
 Conform dispoziţiilor art. 47, din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională, din oficiu
sau pe baza sesizării preşedintelui Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat iniţiativa
legislativă a cetăţenilor, se pronunţă asupra:
a) caracterului constituţional al propunerii legislative ce face obiectul iniţiativei cetăţenilor;
79
80
81
Curtea Constituţională poate cere informaţii de la autorităţile publice. Biroul Electoral Central este obligat să
prezinte, la solicitarea Curţii Constituţionale, informări asupra fazelor şi operaţiunilor de desfăşurare a
referendumului.
98
b) îndeplinirii condiţiilor referitoare la publicarea acestei propuneri şi dacă listele de susţinători
sunt atestate de către primarii unităţilor administrativ-teritoriale ori de către împuterniciţii
acestora;
c) întrunirii numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei, prevăzut la art. 74
alin. (1) sau, după caz, la art. 150 alin. (1) din Constituţie, republicată, precum şi asupra
respectării dispersiei teritoriale în judeţe şi în municipiul Bucureşti, prevăzută de aceleaşi
articole.
 La primirea sesizării, preşedintele Curţii Constituţionale desemnează judecătorul-
raportor şi stabileşte termenul pentru întrunirea judecătorilor, în vederea verificării iniţiativei.
U11. 8. Statutul judecătorilor Curţii Constituţionale

 Judecătorii Curţii Constituţionale:
- sunt independenţi în exercitarea atribuţiilor lor
- sunt inamovibili pe durata mandatului.
- nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor.
- nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al
Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de
judecată pentru infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale aparţine Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie82.
 Funcţia de judecător este incompatibilă cu oricare altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior.
Judecătorii Curţii Constituţionale depun jurământul83, în faţa Preşedintelui României şi a
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului. Judecătorii Curţii îşi vor exercita funcţia de
la data depunerii jurământului.
 Conform art. 64 din legea organică, judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi:
a) să-şi îndeplinească funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei;
b) să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică sau să dea consultaţii
în probleme de competenţa Curţii Constituţionale;
c) în adoptarea actelor Curţii Constituţionale să-şi exprime votul afirmativ sau negativ, abţinerea
de la vot nefiind permisă;
82
83
Judecătorii Curţii Constituţionale următorul jurământ:„Jur să respect şi să apăr Constituţia, îndeplinindu-mi cu
bună-credinţă şi fără părtinire obligaţiile de judecător al Curţii Constituţionale. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“
99
d) să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care ar putea atrage
incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită;
e) să nu permită folosirea funcţiei pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau
propagandă de orice fel;
f) să se abţină de la orice activitate sau manifestări contrare independenţei şi demnităţii funcţiei
lor.
 Suspendarea mandatului de judecător al Curţii Constituţionale
 De la data trimiterii în judecată penală, judecătorul Curţii Constituţionale este
suspendat de drept din funcţia sa. În caz de condamnare definitivă, el este exclus de drept, iar în
caz de achitare, suspendarea încetează
 Încetarea mandatului de judecător al Curţii Constituţionale
 Potrivit art. 67 din Legea nr. 47/1992, mandatul de judecător al Curţii Constituţionale
încetează:
a) la expirarea termenului pentru care a fost numit sau în caz de demisie, de pierdere a
drepturilor electorale, de excludere de drept ori de deces;
b) în situaţiile de incompatibilitate sau de imposibilitate a exercitării funcţiei de judecător mai
mult de 6 luni;
c) în caz de încălcare a prevederilor art. 16 alin. (3) sau ale art. 40 alin. (3) din Constituţie,
republicată, sau pentru încălcarea gravă a obligaţiilor prevăzute la art. 64.
 În primul caz, constatarea încetării mandatului se face de preşedintele Curţii
Constituţionale, iar în celelalte cazuri, încetarea mandatului se hotărăşte în plen, cu votul
majorităţii judecătorilor Curţii.
 Cu 3 luni înainte de expirarea mandatului fiecărui judecător, preşedintele Curţii
sesizează pe preşedintele Camerei Parlamentului care a numit judecătorul sau, după caz, pe
Preşedintele României, solicitându-l să numească un altul în locul lui; numirea trebuie efectuată
cu cel puţin o lună înainte de încetarea mandatului judecătorului predecesor. În cazul în care
mandatul a încetat înainte de expirarea duratei pentru care judecătorul a fost numit, iar perioada
rămasă depăşeşte 6 luni, preşedintele va sesiza autoritatea publică, în termen de cel mult 3 zile
de la data încetării mandatului, în vederea numirii unui nou judecător. Mandatul judecătorului
astfel numit încetează la expirarea duratei mandatului pe care l-a avut judecătorul înlocuit. În
cazul în care perioada pentru care a fost numit noul judecător este mai mică de 3 ani, acesta va
putea fi numit, la reînnoirea Curţii Constituţionale, pentru un mandat complet de 9 ani84.
84
100
 După încetarea mandatului ca urmare a expirării perioadei pentru care el a fost
acordat, judecătorul are dreptul să revină în postul ocupat anterior, dacă numirea sa la Curtea
Constituţională s-a făcut cu condiţia rezervării acestuia. În cazul în care judecătorul ocupa un
post de magistrat, rezervarea postului este obligatorie. În perioada cât este rezervat, postul poate
fi ocupat numai prin contract de muncă pe durată determinată85.
 Personalul Curţii Constituţionale
 Personalul Curţii Constituţionale este constituit din corpul magistraţilor-asistenţi şi din
personalul Secretariatului General, care este condus de un secretar general.
 Secretarul general este asimilat magistraţilor, beneficiind în mod corespunzător de
drepturile acestora. Perioada de îndeplinire a funcţiei de secretar general al Curţii Constituţionale
constituie vechime în magistratură.
1. Curtea Constituţională este formată din:

Timp de lucru : 10 min a. nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit
Punctaj 100p
b. nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 3 ani, care poate fi prelungit sau înnoit
c. nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani, care poate fi prelungit sau înnoit
2. Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor:

a. înainte de promulgarea acestora
b. după promulgarea acestora
3. Judecătorii Curţii Constituţionale:

a. sunt independenţi în exercitarea atribuţiilor lor
b. sunt inamovibili pe durata mandatului
c. pot fi traşi la răspundere juridică pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor
4. Curtea Constituţionala pronunţă:

a. avize
b. hotărâri
c. decizii
5. De la data trimiterii în judecată penală, judecătorul Curţii Constituţionale este:

a. suspendat de drept
85
101
b. exclus de drept

1. a
2. a
3. a, b
4. b, c
5. a.
6.
U11.10. Rezumat
 Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.
 Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România şi
este independentă faţă de orice altă autoritate publică .
 Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor
internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului.
 Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire
la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
 Sediul Curţii Constituţionale este în municipiul Bucureşti.
 Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentru un mandat de 9
ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
 Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele
României.
 Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
- se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau
de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
- se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale
- hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în
faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi
ridicată şi direct de Avocatul Poporului;
- soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a
preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
102
- veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă
rezultatele sufragiului;
- veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi
confirmă rezultatele acestuia;
 Curtea Constituţională are un preşedinte ales prin vot secret, pentru o perioadă de 3
ani, cu majoritatea voturilor judecătorilor, în termen de 5 zile de la înnoirea Curţii. Mandatul
preşedintelui poate fi reînnoit.
 Preşedintele Curţii Constituţionale are următoarele atribuţii:
- coordonează activitatea Curţii Constituţionale;
- convoacă şi prezidează şedinţele Curţii Constituţionale;
- reprezintă Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice şi a altor organizaţii, române sau
străine;
 Curtea Constituţională poate fi sesizată în cazurile expres prevăzute de art. 146 din
Constituţie, republicată, sau de legea sa organică. Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi
motivate.
 Curtea Constituţională pronunţă decizii, hotărâri şi emite avize.

 Rolul Curţii Constituţionale în statul de drept
2011.
4. Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
103

DREPT CONST II 2013-2014 - Ultim

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT CONST II 2013-2014 - Ultim

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRANCUŞI” DIN TÂRGU JIU

FACULTATEA DE RELAŢII INTERNAŢIONALE, DREPT ŞI ŞTIINŢE

OCTAVIA MARIA CILIBIU

Editura Academica Brâncuşi

FUNDAMENTAL AL STATULUI DE DREPT

U7.1. Scopul şi obiectivele unităţii de învăţare 53

UNITATEA - 10 AVOCATUL POPORULUI 76

UNITATEA - 11 CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI 87

Dreptul constituţional şi instituţii publice II este o disciplină fundamentală obligatorie în

Nota la examenul programat în sesiunea de examene se va stabili astfel:

Durata medie de studiu individual - 2 ore

U1. 1. Scopul şi obiectivele unităţii de învăţare

U1.2. STRUCTURA DE STAT

U1.3. FORMELE DE STAT

U1. 5. Test de autoevaluare

3. Sunt forme de stat:

4. Monarhia parlamentară contemporană este o formă derivată a:

5. În Romania, Primul-ministru este:

Răspuns test de autoevaluare:

Temă pentru referat:

Durata medie de studiu individual - 2 ore

U2. 1. Scopul şi obiectivele unităţii de învăţare

U2.2. Principiul separaţiei puterilor în stat

U2.2.2. Principiul separaţiei puterilor în stat în concepţia lui Montesquieu

U2.3. SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN CONSTITUŢIILE ROMÂNE

1. Principiul separaţiei puterilor in stat guvernează într-un stat de drept:

2. În România, principiul separaţiei puterilor în stat apare pentru prima dată în :

3. Constituţia României de la 1991 stabileşte un regim de guvernare:

5. Care sunt cele trei puteri în stat:

Răspuns test de autoevaluare:

Temă pentru referat:

U3. 1. Scopul şi obiectivele unităţii de învăţare

U3.2. TRĂSĂTURILE STATULUI ROMÂN CONTEMPORAN

1. România – stat naţional

3. România – stat unitar şi indivizibil

4. România – stat de drept

 Doctrina franceză privind statul de drept a apărut, în principalele sale elemente

 Expresia astăzi consacrată cvasiunanim în lumea occidentală „stat de drept” se

 Trăsăturile generale ale statului de drept sunt:

U3.3 Test de autoevaluare

Timp de lucru : 10 min 27

2. Principiul egalității tuturor in fața legii este o trasătură a statului:

3. Sunt trăsături generale ale statului de drept:

4. Controlul constituționalității legilor ca sistem de control al legalităţii şi constituţionalităţii actelor autorităţilor

5. Într-un stat de drept:

Răspuns test de autoevaluare:

Temă pentru referat:

Durata medie de studiu individual - 4 ore

U4. 1. Scopul şi obiectivele unităţii de învăţare

Obiectivul acestei unităţi de învăţare este acela de a va însuși funcțiile si atribuțiile

U4.2. Scurt istoric al Parlamentului. Definiţia Parlamentului

 În România, adunările legislative au evoluat de la componenţa şi desemnarea

U4.3. Funcţiile parlamentului

 Funcţia de stabilire a direcţiilor şi politicilor publice, interne şi externe

 Funcţia de alegere, formare, avizare, numire sau revocare a unor autorităţi

 Funcţia de conducere în politica externă

U4.4. Atribuţiile Parlamentului în legătură cu organizarea sa internă şi cu funcţionareaa sa

U4. 5. Test de autoevaluare

Timp de lucru : 10 min b. numai legi organice și ordinare

3. Declararea stării de război este o atribuție a Parlamentului exercitată in cadrul funcției:

Răspuns test de autoevaluare:

Temă pentru referat:

U5.1. Scopul şi obiectivele unităţii de învăţare