Liviu COMAN-KUND Carmen COŞUG

INSTITUŢII POLITICE
DREPT CONSTITUŢIONAL

manual pentru forma de învăţământ I.D.D.

1
GALAŢI 2008
CUPRINS

2
PRELIMINARII…………………………………………………………………………........3

CAPITOLUL 1:
ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII…………………………………………….........5
1.1. ELEMENTELE DEFINITORII ALE STATULUI…………………………………………………............ 6
1.2. ROLUL ŞI FUNCŢIILE STATULUI……………………………………………………………........…..10
1.3. TEORIA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT………………………………………………….......…11
1.4. FORMA PUTERII DE STAT……………………………………………………………………......……14
1.4.1. Structura de stat……………………………………………………………………………..…….15
1.4.2. Forma de guvernământ………………………………………………………………………..….18
1.4.2.1. Democraţia………………………………………………………………………………..19
1.4.2.2. Monocraţia…………………………………………………………………………………22
1.4.2.3. Oligarhia…………………………………………………………………………………...24
1.4.2.4. Formele mixte………………………………………………………………………..……24
1.4.2.5. Forma actuală de guvernământ a României…………………………………………...27
1.4.3. Regimul politic...................................................................................................................... 28
SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE………………………………………………………....29
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE……………………………………………………………...…..30
TESTE DE AUTOEVALUARE…………………………..………………………..……….31

CAPITOLUL 2:
ORGANELE FUNDAMENTALE ALE STATULUI……………………………………...33
2.1. PARLAMENTUL………………………………………………………………………………………......34
2.1.1. Structura Parlamentului……………………………………………………………………….......34
2.1.2. Organizarea parlamentară……………………………………………………………………......35
2.1.3. Autonomia adunărilor………………………………………………………………………….......36
2.1.4. Rolul Parlamentului ………………………………………………………………………...……..37
2.1.5. Statutul parlamentarilor…………………………………………………………………………...40
2.1.6. Caracteristicile Parlamentului României, conform Constituţiei ……………………..………..41
2.2. ORGANELE EXECUTIVE………………………………………………………………………………..48
2.2.1. Aspecte generale…………………………………………………………………………………..48
2.2.2. Organele executive ale României potrivit Constituţiei ………………………………………...50
2.3. ORGANELE JURISDICŢIONALE…………………………………………………………………….....52
2.3.1. Aspecte generale………………………………………………………………………………......52
2.3.2. Organele jurisdicţionale din România potrivit reglementărilor actuale…………………….….54
2.4. RELAŢIILE DINTRE ORGANELE FUNDAMENTALE ALE STATULUI……………………….........56
2.4.1. Aspecte generale……………………………………………………………………....................56
2.4.2. Relaţiile dintre organele fundamentale ale statului român……………………………….........59
SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE………………………………………………………....63
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE………………………………………………………………......65
TESTE DE AUTOEVALUARE…………………………..………………………………...66

CAPITOLUL 3
DESEMNAREA ORGANELOR REPREZENTATIVE................................................68
3.1. COMPETIŢIA PENTRU PUTERE………………………………………………………………...........69
3.1.1. Conţinutul competiţiei pentru putere………………………………………………………….....69
3.1.2. Partidele politice……………………………………………………………………………..….....69
3.1.3. Mass-media…………………………………………………………………………………….......71
3.1.4. Grupurile de presiune…………..………………………………………………………………....72
3.2. SCRUTINUL……………………………………………………………………………………………….73

3
 3.2.1. Scrutinul majoritar……………………………………………………………………………….…74
3.2.2. Reprezentarea proporţională………………………………………………………………….….75
3.3 DESEMNAREA ORGANELOR REPREZENTATIVE ÎN ROMÂNIA……………………………..…..78
3.3.1. Funcţiile reprezentative şi modurile de scrutin utilizate……………………………….............78
3.3.2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români..........................................................................80
3.3.2.1. Aspecte generale privind cetăţenia română……………………………………………80
3.3.2.2. Drepturile exclusiv politice…………………………………………………………….….82
3.3.3. Actorii competiţiei pentru putere…………………………………………………………….……86
SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE………………………………………………………...92
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE………………………………………………………………......94
TESTE DE AUTOEVALUARE…………………………..………………………………...95

CAPITOLUL 4
DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI TEORIA CONSTITUŢIEI………………………....97
4.1. DREPTUL CONSTITUŢIONAL……………………………………………………………………........98
4.1.1. Definiţia dreptului constituţional……………………………………………………………….....98
4.1.2. Izvoarele dreptului constituţional………………………………………………………………...99
4.1.3. Aspecte generale privind raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern român ..103
4.2. DEFINIŢIA CONSTITUŢIEI……………………………………………………………………………..104
4.3. FORMELE CONSTITUŢIEI………………………………………………………………………….....106
4.4. SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI………………………………………………………………………..107
4.5. ELABORAREA ŞI ADOPTAREA CONSTITUŢIEI…………………………………………………...111
4.6. MODIFICAREA CONSTITUŢIEI……………………………………………………………………….111
4.7. SUSPENDAREA ŞI ABROGAREA CONSTITUŢIEI…………………………………………………113
4.8 CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR …………………………………………………114
4.8.1 Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor………………………………………………..114
4.8.2. Modalităţile controlului de constituţionalitate a legilor………………………………………...114
4.9. CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR ÎN ROMÂNIA………………………………...116
4.9.1. Organizarea Curţii Constituţionale a României………………………………………………..117
4.9.2. Atribuţiile Curţii Constituţionale a României…………………………………………………....118
4.9.3. Procedura controlului constituţionalităţii legilor…................................................................120
4.9.4. Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale…………………………………………..122
SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE………………………………………………………..123
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE………………………………………………………………...125
TESTE DE AUTOEVALUARE…………………………..……………………………….126

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE………………………………………..… 128

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………...129

4
 PRELIMINARII

O lege naturală de necontestat face ca omul să fie fiinţă socială, ceea ce

semnifică faptul că nu poată supravieţui decât în grupuri, în societate. Societatea
umană, bazată pe calităţile naturale esenţiale ale fiinţei umane - conştiinţa, raţiunea
şi voinţa - se caracterizează prin organizare, fără de care nu poate exista şi nu se
poate dezvolta.
Organizarea, chiar la nivel rudimentar, presupune existenţa unui lider, adică a
unui individ, pe de o parte înzestrat cu putere, iar pe de alta responsabil pentru
soarta grupului. În societăţile fără o organizare formală liderul apare la modul
spontan, natural, datorită unor calităţi personale, întrucât oferă un sentiment de
siguranţă membrilor colectivităţii, care, din acest motiv, îi recunosc puterea de a
decide, şi, simultan, îi pretind să-şi asume responsabilitatea de a-i proteja. Chiar şi în
societăţile organizate formal pot să se impună lideri neformali, care să exercite o
putere reală ,datorită calităţilor personale şi conjuncturii.
Iată de ce, lumea a fost şi este preocupată de fenomenul PUTERII, prin putere
în sens general înţelegând, de la situaţia simplă a capacităţii de impunere a unei
voinţe individuale, până la situaţia complexă a capacităţii de dirijare prin
constrângere statală a comportamentului social.
În societăţile primitive autoritatea corespundea forţei fizice. A apărut, apoi, şi
constrângerea psihică prin intermediul, în principal, al religiilor. Următorul pas a fost
concentrarea celor două, şi, astfel, puterea politică ajunge să dobândească un
caracter sacru, se sacralizează. În fine, se ajunge la laicizarea puterii politice, la
separarea statului de biserică. Concomitent, la un anumit stadiu de dezvoltare
socială, autoritatea politică încetează de a mai fi exercitată doar în fapt şi dobândeşte
reglementarea prin drept. Este stadiul când puterea se instituţionalizează. Astfel, se
ajunge la instituţiile politice distincte de indivizii care le reprezintă. Deci, pornind de la
forţa fizică şi constrângerea morală, la un anumit nivel de dezvoltare socială apare
constrângerea juridică, ideea că deciziile politice luate de guvernanţi au caracter
obligatoriu şi trebuie executate, sub constrângerea sancţiunilor legale 1.
Sintagma Instituţii politice, face referire la instituţiile prin care se exercită
suveranitatea. Potrivit sensului juridic al noţiunii de instituţie, instituţiile politice
desemnează diferitele ansambluri de norme referitoare la puterea politică, mai
precis, cele privind constituirea, organizarea şi funcţionarea organelor politice
(parlament, şeful statului, guvern). Încă din antichitate, instituţiile politice funcţionau
după anumite reguli, însă, abia în sec.XVIII, supranumit "Secolul luminilor", în
contextul luptei împotriva absolutismului, conştiinţa socială acordă, anumitor norme
juridice privind guvernarea şi raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi, adică,
raporturile de putere, o importanţă capitală.
Aceste norme sunt reunite într-un ansamblu şi exprimate în scris sub
denumirea de CONSTITUŢIE. Cercetarea, studiul constituţiei duce la apariţia unei
noi ramuri de drept "Dreptul constituţional".
Observăm că, noţiunea de Drept constituţional se formează abia în secolul al
XVIII-lea, mult mai târziu decât alte ramuri de drept, cum este, de exemplu, dreptul
civil. Conceptul clasic de "drept constituţional" este de origine italiană, dar s-a format
sub impulsul ideilor Revoluţiei franceze.
În ţara noastră, Dreptul constituţional se consideră încetăţenit prin predarea şi
publicarea la Facultatea de Drept din Iaşi a cursului de drept constituţional al
1
Ion DELEANU, Drept constituţional şi instituţii politice - Tratat- vol.I, Ed. "Europa Nova", Bucureşti -
1996, pp. 59-66

5
profesorului Constantin Stere, în 1910 şi la Facultatea de Drept din Bucureşti a
cursului de drept constituţional al profesorului Constantin Dissescu, în 19151.
Aşa cum precizează Maurice Duverger, studiul simultan al instituţiilor politice
şi al dreptului constituţional permite amplasarea dreptului în contextul sociologic şi
determinarea adevăratei sale semnificaţii 2. O constantă a numeroaselor definiţii date
dreptului constituţional o reprezintă caracterizarea ca fiind acea parte a dreptului care
reglementează instituţiile politice ale statului. În cea mai succintă exprimare,
instituţiile politice sunt organismele puterii, iar dreptul constituţional este
dreptul fundamental care le reglementează.
Pentru o facilă înţelegere şi asimilare a cunoştinţelor prezentate în acest curs
vom proceda în continuare la prezentarea unor instrumente logice, utile pentru
abordarea materiei.
Vom începe chiar cu definirea definiţiei. Nu putem însă defini definiţia, dacă nu
ştim ce înseamnă noţiunea. Noţiunea3 este forma fundamentală a cunoaşterii,
obţinută prin generalizare şi abstractizare, care reflectă caracteristicile generale
esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor. Cunoaşterea prin noţiuni reprezintă saltul de
la senzorial la raţional. Cunoaşterea senzorială, adică prin simţuri, oglindeşte
aspectul individual al lucrurilor, în timp ce cunoaşterea prin noţiuni are în vederea
caracteristicile generale ale unui grup de obiecte sau fenomene. Ex. copac, student.
Prin definiţie4 înţelegem propoziţia care exprimă operaţiunea logică prin care
se determină o noţiune. În definiţie sunt cuprinse următoarele două elemente: "genul
proxim", care este genul cel mai apropiat de noţiunea de definit şi "diferenţa
specifică", ceea ce deosebeşte noţiunea pe care o definim de celelalte noţiuni
cuprinse în genul proxim. De exemplu, în definiţia "Dreptul este ştiinţa care studiază
normele juridice”, cuvântul "ştiinţa" desemnează genul proxim al noţiunii "dreptul", iar
"care studiază normele juridice" desemnează diferenţa specifică.
Vom analiza în continuare conceptul de instituţie care este o noţiune cu două
accepţiuni: a. în sens juridic5 desemnează un ansamblu de norme juridice, care,
reglementând o categorie determinată de relaţii sociale caracterizate printr-o anumită
specificitate, are o configuraţie unitară, o anumită permanenţă şi o denumire proprie.
Instituţia juridică este o parte a unei ramuri de drept. Ex: căsătoria, Preşedintele
României.
b. în sens de organizaţie reprezintă un ansamblu de resurse umane şi
materiale organizate, dirijate, gestionate conform unor reguli, în vederea realizării
unei activităţi de interes public.
De multe ori pentru realizarea în concret a instituţiei, în sens juridic,se creează
o instituţie, în sensul de organizaţie, care poate avea aceeaşi denumire sau o
denumire diferită. Ex: aceeaşi denumire: Parlamentul; denumiri diferite: Preşedintele
României şi Preşedinţia.
Cursul de "Instituţii politice. Drept constituţional " este structurat în 4 capitole:
Organizarea statală a puterii; Organele fundamentale ale statului; Desemnarea
organelor reprezentative; Dreptul constituţional şi teoria constituţiei.
Lucrarea a fost elaborată cu luarea în consideraţie atât a exigenţelor planului
de învăţământ, cât şi a necesităţii permanentei actualizări a legislaţiei. Precizăm că
în cadrul cursului a fost avută în vedere legislaţia în vigoare până la data de 15
octombrie 2005.
1
Ioan MURARU, Drept constituţional şi instituţii politice,vol.II, Ed. Actami, Bucureşti,1995, p.17
2
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, ediţia a XI-a, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2004, p.13
3
Dicţionarul Enciclopedic Român, vol.III, Ed.Politică, Bucureşti - 1965, p.538
4
Dicţionarul Enciclopedic Român, vol.II, Ed.Politică, Bucureşti - 1964, p.39
5
Ioan MURARU, Op.cit., p.18

6
 CAPITOLUL 1

ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII

1.1. Elementele definitorii ale statului

1.2. Rolul şi funcţiile statului

1.3. Teoria separaţiei puterilor în stat

1.4. Forma puterii de stat

1.4.1. Structura de stat
1.4.2. Forma de guvernământ
1.4.2.1. Democraţia
1.4.2.2. Monocraţia
1.4.2.3. Oligarhia
1.4.2.4. Formele mixte
1.4.2.5. Forma actuală de guvernământ a României
1.4.3. Regimul politic

OBIECTIVE

Studierea acestui capitol vă permite:

 Înţelegerea noţiunii de stat prin raportare la elementele
esenţiale constitutive ale acestuia;

 Cunoaşterea funcţiilor fundamentale ale statului

 Cunoaşterea evoluţiei teoriei separaţiei puterilor în stat şi
înţelegerea conceptelor actuale de echilibru şi colaborare
a puterilor

 Cunoaşterea conceptului de formă de stat cu toate

elementele sale componente, precum şi utilizarea
cunoştinţelor dobândite pentru analizarea formei puterii
de stat în cazul României

7
 1.1. Elementele definitorii ale statului

Societatea umană poate să existe, să se impună şi să se dezvolte numai în

structuri organizate, iar structura care a rezistat şi rezistă, fiind deocamdată de
neînlocuit este STATUL.
În limbaj comun, prin stat se înţelege un ansamblu de instituţii, distincte de
cetăţeni, care cuprinde persoane învestite cu autoritate pentru a exercita guvernarea,
în sensul larg al termenului. În realitate, fenomenul statal este de o complexitate care
exclude definiţia simplă. Statul nu poate fi redus doar la guvernanţi, la cei care
exercită puterea politică, ci este în mod necesar, un ansamblu care înglobează atât
guvernanţii cât şi guvernaţii. Dacă nu din alte motive, atunci, cel puţin, pentru motivul
evident că fără guvernaţi, guvernanţii n-ar avea nici un sens.
Această observaţie ne permite o primă definiţie, de maximă generalitate, a
statului: statul este o societate politică, adică o colectivitate umană supusă unei
autorităţi sociale comune, sau, altfel spus, o societate împărţită în guvernanţi şi
guvernaţi. Această definiţie nu este, însă, suficientă, pentru că nu diferenţiază statul
de mulţimea celorlalte grupuri sociale care cunosc acelaşi fenomen de autoritate 1. De
aceea, trebuie să căutăm elementele care determină existenţa statului şi care îl
diferenţiază faţă de toate celelalte societăţi politice, îl fac să fie ireductibil la orice alt
tip de societate politică.
Reţinem, mai întâi, primele două elemente constitutive ale statului pe care le
regăsim la orice societate politică:
1. factorul uman sau populaţia;
2. existenţa unei autorităţi politice, adică diferenţierea indivizilor în
guvernanţi şi guvernaţi
Simpla observare a realităţii demonstrează că statul nu poate exista dacă nu
posedă un teritoriu propriu pe care să fie situată populaţia asupra căreia îşi exercită
autoritatea politică2. Am găsit astfel, al treilea element, care condiţionează existenţa
statului, şi anume teritoriul3.
În ceea ce priveşte populaţia, acest cuvânt are două înţelesuri. În sens larg,
populaţia reprezintă totalitatea indivizilor care trăiesc pe teritoriul statului respectiv şi
sunt supuşi legilor acestuia.
În sens restrâns, populaţia este formată din cetăţenii statului respectiv, adică
din totalitatea indivizilor care au, conform dreptului internaţional şi dreptului intern,
relaţii juridice de cetăţenie cu statul respectiv şi care beneficiază astfel de un statut
special, diferit de cel al străinilor şi al apatrizilor 4.
Populaţia statului, în sens restrâns este cunoscută sub denumirea de naţiune.

1
Exemplificativ amintim popoarele migratoare şi Biserica catolică.
2
O situaţie specială o reprezintă statul palestinian, care, deşi proclamat la 15 noiembrie 1988, cu
prilejul reuniunii Consiliului Naţional Palestinian din Alger, ocazie cu care au fost acceptate rezoluţiile
242 si 338 ale Consiliului de Securitate al ONU nu deţinea la momentul respectiv tocmai o fâşie de
pământ pe care autorităţile să-şi exercite funcţiile statale.
3
Pierre PACTET, Institutions politiques. Droit constitutionnel, 8e edition, Ed. Masson, Paris, 1986,
pp.40-43
4
Cu privire la acest aspect a fost elaborat conceptul de legătură reală dintre individul care reclamă
cetăţenia unui stat şi statul a cărui cetăţenie este reclamată, urmând să se identifice în acest sens alte
elemente de fapt care trebuie să însoţească legătura formală de cetăţenie, cum ar fi domiciliul
individului respectiv sau participarea la activităţile sociale şi politice din statul a cărui cetăţenie o
reclamă. În concluzie nu fac parte din populaţia unui stat persoanele cu dublă cetăţenie care nu pot
dovedi realitatea legăturii lor de cetăţenie cu statul respectiv. A se vedea, Dan CIOBANU, Victor
DUCULESCU, Drept constituţional român, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1993, p. 8

8
 Cu privire la naţiune, în timp s-au formulat două accepţiuni ale termenului,
bazate pe două concepţii fundamental diferite:
I. Concepţia obiectivă consideră că naţiunea este grupul social care are
caracteristici comune de ordin material (origine etnică, limbă) sau moral (religie).
Această concepţie are consecinţe politice importante, întrucât a consacrat principiul
naţionalităţilor, în evoluţia fenomenului statal. Potrivit acestui principiu, fiecare
naţiune are dreptul la un stat propriu. Principiul naţionalităţilor, consacrat în sec. XIX,
a justificat, spre exemplu, reunirea Italiei, unirea Principatelor Române şi constituirea,
după primul război mondial, a României Mari, prin divizarea Imperiului Austro-ungar
şi Ţarist.
O formă extremă a concepţiei obiective este rasismul, care afirmă că unitatea
naţională este dată de rasă. Rasismul a dat naştere statului rasist, care urmăreşte să
aibă ca populaţie o rasă pură.
II. Concepţia subiectivă apreciază că naţiunea nu se bazează pe
caracteristicile comune de ordin material sau religios ale indivizilor, ci pe voinţa
comună, pe interesul de a trăi împreună în cadrul aceluiaşi stat. În această
concepţie, naţiunea are la bază o istorie şi o cultură (în sensul de civilizaţie)
comune, apartenenţa la acelaşi sistem de valori, comunitatea de interese într-o
diversitate de identităţi. Această teorie justifică existenţa unor state cu populaţie
eterogenă sub aspectul originii etnice, al limbii şi al religiei. Şi concepţia subiectivă
are consecinţe politice importante. Ea consacră dreptul popoarelor care se consideră
ca atare, indiferent de neomogenitatea etnică, lingvistică, religioasă, de a dispune de
ele însele. Dar dacă admitem că naţiunea se bazează, în principal, pe voinţa
comună, trebuie să admitem simetric că nu se poate impune unei colectivităţi, care
se consideră naţiune, să rămână integrată unui stat, împotriva voinţei sale.
Subliniem că, ambele concepţii de bază menţionate pot legitima atât
constituirea, cât şi dezmembrarea statelor. De asemenea, precizăm că niciuna dintre
cele două concepţii fundamentale nu are, la modul absolut, corespondent în realitate.
Naţiunile actuale prezintă, într-o proporţie sau alta, caracteristici ale ambelor
concepţii.
Mai menţionăm că „naţiunea” este cea care conferă statului caracterul
naţional, subliniind în acest fel originile istorice ale statului. În România, departe de a
fi o trăsătură depăşită, caracterul naţional este consacrat în art. 1 alin.1 din
Constituţia revizuită1, având semnificaţia recunoaşterii unei istorii comune, a unei
continuităţi şi a unei comunităţi materiale şi spirituale, fără să se aducă vreun
prejudiciu astfel nici unei persoane care deţine cetăţenia română indiferent de
originea ei, de etnie sau de orice alte criterii 2. Subliniem lipsa de consistenţă a unor
critici care susţin că ideea de „stat naţional” ar putea trimite la un stat „naţionalist”
implicând o politică de persecuţie faţă de minorităţi 3.
În ceea ce priveşte al doilea element component al statului, diferenţierea
indivizilor în guvernanţi şi guvernaţi, acesta se manifestă prin organizarea politică şi
juridică, care reprezintă mecanismele de guvernare, şi are ca misiune esenţială
menţinerea şi perpetuarea populaţiei statului pe teritoriul său sau, cu alte cuvinte,
asigurarea dăinuirii statului.

1
Constituţia României, în forma sa originară a fost adoptată de Adunarea constituantă şi aprobată de
popor prin referendum, la 8 decembrie 1991 (publicată în M. Of. nr. 233/21.11.1991). Ea a fost ulterior
revizuită prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429 din 23.10.2003 (publicată în M. Of. nr.
758 din 29.10.2003) şi aprobată prin referendum naţional.
2
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., vol. II, p. 81; Mihai CONSTANTINESCU, Antonie
IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Constituţia României revizuită –
comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 4
3
Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 64

9
 Caracteristic pentru organizarea politică şi juridică a statului este faptul că,
dirijarea comportamentului social se face prin intermediul legii, prin norme de
conduită general obligatorii, a căror respectare este asigurată, în ultimă instanţă prin
utilizarea forţei publice.
Înţelegerea conceptului de organizare politică şi juridică presupune clarificarea
noţiunii de suveranitate a puterii de stat 1. Termen polisemantic, suveranitatea
desemnează:
a) pe de o parte caracterul suprem al unei puteri deplin independente, adică o
trăsătură a puterii de stat,
b) pe de altă parte se referă la ansamblul competenţelor caracteristice statului,
fiind în fapt sinonim cu însuşi conceptul de putere.2
O problemă de maximă importanţă a organizării politice şi juridice este cea a
legitimităţii puterii. Înţeleasă ca trăsătură definitorie a statului, legitimitatea puterii
poate fi definită ca acceptarea interiorizată a unui anumit tip de constrângere care
înlocuieşte utilizarea pură şi simplă a forţei şi, în orice caz, o justifică 3. Cu alte cuvinte
referirea la legitimitatea puterii semnifică înţelegerea cauzelor care fac posibilă
dominarea de către unii din membri societăţii a tuturor celorlalţi, în fapt întreaga
problematică reducându-se la justificarea poziţiei pe care o deţin guvernanţii faţă de
guvernaţi. Legitimitatea puterii reprezintă aşadar recunoaşterea de către guvernaţi a
aptitudinii de a guverna a celor care îşi asumă acest rol.
Pe de altă parte ar fi de dorit ca puterea politică să nu se rezume la dominaţie,
alături de aceasta fiind absolut necesară competenţa, adică aptitudinea de a da
soluţii juste problemelor cu care se confruntă populaţia. De altfel, competenţa este
cea care determină adeziunea populaţiei şi face ca în mod natural, fără recurs la
constrângere, comandamentele puterii să fie urmate 4.
În privinţa legitimării puterii există două categorii de doctrine principale:
I. Doctrina teocratică sau a dreptului divin, potrivit căreia autoritatea politică
este dată de Divinitate. Cei ce guvernează au o misiune divină, motiv pentru care
exercită puterea în mod legitim. Acţionând din graţie divină, pe de o parte, ei nu pot
greşi şi deci nu pot fi traşi la răspundere, iar pe de alta, toţi ceilalţi membri ai
societăţii sunt, din voinţa divină, supuşii lor. Această doctrină a condus la teoria
suveranităţii monarhului, care nu-şi recunoaşte nici un "superior", decât pe
Dumnezeu.
II. Doctrina democratică, opusă celei teocratice, consideră că suveranitatea,
puterea politică suverană, aparţine poporului sau naţiunii. Guvernanţii şi guvernaţii
sunt unii şi aceeaşi oameni. Astfel, cetăţeanul este guvernant atunci când exercită
puterea politică, şi guvernat atunci când îşi îndeplineşte obligaţia de a se supune
voinţei guvernanţilor. Conducătorii nu sunt altceva decât reprezentanţi ai poporului şi
răspund în faţa lui. Puterea aparţine poporului, iar exerciţiul ei sau o parte a acestui
exerciţiu este conferit, cu titlu precar (adică în anumite condiţii şi pentru o perioadă
limitată), reprezentanţilor acestuia.
Între doctrina teocratică şi cea democratică a apărut, în cadrul monarhiei, şi o
formulă mixtă redată prin dictonul vox populi vox dei. În această formulă regele
rămâne alesul divinităţii, dar divinitatea se manifestă, mai mult sau mai puţin, şi mai
ales în anumite momente, prin voinţa poporului.

1
Avem în vedere suveranitatea de stat, analizată sub această denumire pentru a fi deosebită de
suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.
2
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., vol. II, p.62
3
Elena Simina TĂNĂSESCU, Ştefan DEACONU, Drept constituţional şi instituţii politice – Caiet de
seminarii, ediţia a II a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 79
4
Andre HAURIOU, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1972, p. 102

10
 Astăzi conceptul de “putere”, cu referire la stat, cunoaşte diverse exprimări:
putere politică, putere de stat, putere publică 1, suveranitate şi altele. Toate acestea
au acelaşi gen proxim: capacitatea de a dirija, de a comanda, pe baza normei
juridice, comportamentul social. Diferenţa specifică o constituie reliefarea anumitor
caracteristici ale puterii, avute în vedere în mod special.
Puterea se raportează în mod necesar la un titular, căruia îi sunt recunoscute
anumite prerogative. Poporul deţine în mod originar puterea politică, fiind titularul
absolut al acesteia, în timp ce statul exercită o putere delegată, circumscrisă
înfăptuirii unor obiective sociale de interes general, puterea de stat, fiind titularul
exerciţiului puterii încredinţată în mod legitim de popor 2. Puterea politică este în fapt
suveranitatea care aparţine poporului şi care exprimă supremaţia puterii statale în
interior şi independenţa ei în exterior.
Conturarea conceptului de putere politică a fost stimulată de formarea unei
conştiinţe sociale a celor guvernaţi că sunt titularii unei forţe globale şi abstracte,
distinctă şi în acelaşi timp superioară puterii la care sunt supuşi de către guvernanţi.
În acest fel poporul s-a situat deasupra statului, deşi fiecare individ consimte de bună
voie sau în mod silit să se supună autorităţii sale.
Între categoria de putere politică şi cea de putere de stat există un raport de la
întreg la parte. Aşadar, puterea de stat este pe de o parte o putere specializată şi
încredinţată de popor anumitor organisme sau autorităţi publice, iar pe de altă parte
este o putere derivată şi condiţionată de puterea politică deţinută de popor.
Pentru a putea diferenţia cât mai clar aceste două concepte prezentăm
principalele deosebiri dintre puterea politică şi puterea de stat:
1. conţinutul puterii politice a poporului este foarte general, pe când conţinutul puterii
de stat este extrem de specializat şi variat;
2. puterea politică este mai puţin sensibilă la procesul de dezvoltare al unei naţiuni,
pe când puterea de stat îşi modifică conţinutul şi mijloacele de exercitare de la o
etapă la alta a evoluţiei statului potrivit voinţei guvernanţilor;
3. puterea politică se raportează la popor în ansamblul său, pe când puterea de stat
presupune constituirea unei clase politice 3.
Al treilea element constitutiv al statului, teritoriul propriu delimitează statul şi îi
asigură dăinuirea, deci îi conferă identitate şi stabilitate.
Teritoriul este elementul constitutiv care face ca statul să se deosebească de
toate celelalte societăţi politice. Funcţia teritoriului este aceea de a delimita cadrul
geografic în care puterea publică îşi exercită atribuţiile de putere 4, dând astfel măsura
întinderii autorităţii statului.
O caracteristică a teritoriului este inalienabilitatea, care înseamnă
imposibilitatea de a înstrăina, ceda, concesiona sau coloniza teritoriul statal în
întregul său. Mai mult, apărarea sa este o problemă de interes naţional. Această
prevedere este consacrată şi în art. 3 alin. 1 din Constituţia revizuită a României.
Este important de reţinut că teritoriul unui stat trebuie să fie respectat de
celelalte state, pentru că, în caz contrar, existenţa oricărui stat ar fi periclitată în orice
moment.
Din acest motiv s-a ajuns ca respectul integrităţii teritoriale a fiecărui stat să
constituie astăzi unul dintre principiile fundamentale ale Dreptului internaţional public.
Până să se ajungă aici, au existat însă teorii, inacceptabile la ora actuală, care

1
Expresia putere publică accentuează caracteristica puterii organizate statal de a acţiona pentru
promovarea intereselor generale ale societăţii în care ea funcţionează.
2
Marian ENACHE, Conceptele de putere politică şi de putere de stat, Revista Dreptul, nr.3/1998, p.17
3
Ibidem, p. 20-21
4
Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 14

11
recunoşteau unui stat dreptul de a se extinde în detrimentul altora. În acest sens
menţionăm:
- Teoria frontierelor naturale, care permitea unui stat reclamarea de frontiere
corespunzătoare unor date geografice (cursuri de apă, lanţuri muntoase), pe motiv
că acestea constituie garanţii ale integrităţii teritoriale, în sensul de piedici majore în
calea violării frontierelor.
- Teoria spaţiului vital, potrivit căreia, un stat are dreptul la un teritoriu
proporţional cu dimensiunea numerică a populaţiei, pentru a-şi putea asigura
resursele necesare existenţei.
În concluzie, trăsăturile definitorii generale ale statului pot fi sintetizate astfel:
statul este o societate politică, adică o societate formată din guvernanţi şi
guvernaţi, în sensul de colectivitate umană supusă unei autorităţi politice
comune, constituită pe un teritoriu propriu. Colectivitatea umană a unui stat
este denumită populaţie, fiind constituită din naţiune şi minorităţi naţionale.
Guvernarea se realizează printr-un mecanism tipic, denumit organizare
politico-juridică, a cărei caracteristică esenţială este suveranitatea.

1.2. Rolul şi funcţiile statului

Cu privire la rolul statului există trei concepţii fundamentale:
a) Statul arbitru - Este statul care are rolul de a asigura elaborarea şi
respectarea regulilor. Activitatea sa se limitează la misiunile de bază: legiferarea,
menţinerea ordinii publice (poliţia, justiţia), apărarea naţională şi relaţiile
internaţionale. În rest, indivizii se bucură de întreaga libertate de acţiune.
b) Statul intervenţionist - Este statul care reglementează activitatea indivizilor,
nu numai pentru realizarea misiunilor de bază care îi revin, ci şi pentru realizarea
unor scopuri de interes social (echitate, solidaritate, prosperitate economică,
protecţie socială, etc.).
c) Statul totalitar - Este statul care are pretenţia de a controla toate aspectele
activităţii umane, de la problemele economice, la cele intelectuale şi morale. El
determină până şi doctrina religioasă, morală şi socială oficiale, şi încearcă să le
impună cetăţenilor săi.
Definim funcţie a statului ansamblul de activităţi specializate desfăşurate în
vederea realizării unei misiuni determinate a statului.
Potrivit concepţiei tradiţionale, cristalizată în secole de istorie, din punct de
vedere juridic statul are următoarele funcţii fundamentale:
- funcţia legislativă - edictarea legii;
- funcţia executivă - transpunerea în viaţă a legii;
- funcţia jurisdicţională - soluţionarea litigiilor care apar în procesul de aplicare
a legii.
Această concepţie privind funcţiile statului este foarte importantă, întrucât stă
la baza organizării statale a puterii şi a teoriei separaţiei puterilor în stat.
Menţionăm că mai există şi alte clasificări ale funcţiilor statului, care utilizează
diverse criterii. Ex. funcţii interne şi funcţii externe; funcţii sociale, culturale,
economice, de apărare, etc.

1.3. Teoria separaţiei puterilor în stat

Puterea statală, în sens juridic, deci capacitatea de a dirija, pe baza normei
juridice, comportamentul social, presupune, în mod necesar, trei categorii de activităţi
fundamentale:
- activitatea legislativă: crearea legii;
- activitatea executivă: asigurarea executării legii;

12
 - activitatea jurisdicţională: asigurarea aplicării legii în situaţiile conflictuale.
Remarcăm că, fiecare dintre aceste activităţi necesită "putere statală", în
sensul de capacitate de a impune anumite comportamente, de pe o poziţie
supraordonată guvernanţilor:
 prin lege se comandă, la modul general şi impersonal, întreg comportamentul
social.
 executarea legii, transpunerea ei în viaţa socială se face prin acte de
autoritate care traduc regula generală în concret.
 hotărârea judecătorească, prin care se aplică legea este şi ea învestită cu
putere, fiind obligatorie, prin coerciţiune statală, pentru părţi.
Desfăşurarea concomitentă a acestor trei activităţi fundamentale realizează
puterea statală în globalitatea ei, adică dirijarea în ansamblu a comportamentului
social, prin intermediul unui sistem complex bazat pe lege. Iată de ce, modul în care
sunt organizate activităţile legislativă, executivă şi jurisdicţională, fiecare dintre
acestea presupunând putere, este deosebit de important. Acest mod de organizare
determină, în ultimă instanţă, însăşi natura statului respectiv. În acest context,
definim organizarea statală a puterii ca fiind ansamblul de norme juridice care
determină:
- repartiţia puterii statale pe instituţii şi regulile de acces la putere:
- structura instituţiilor, pe verticală şi orizontală;
- relaţiile de guvernare, adică relaţiile din cadrul instituţiilor, dintre
instituţii, precum şi dintre instituţii şi cetăţeni.
Dacă activitatea legislativă, cea executivă şi cea jurisdicţională se
concentrează la nivelul unei singure instituţii, exerciţiul puterii în stat este discreţionar
şi va servi intereselor unor grupuri sau persoane. Dacă, însă, aceste activităţi sunt
conferite unor instituţii distincte, care se bucură de o oarecare independenţă unele
faţă de altele, există posibilitatea exercitării puterii într-o stare de echilibru între
interesele sociale generale, interesele de grup şi interesele individuale.
În acelaşi timp autorităţile trebuie să colaboreze între ele pentru a evita
ruperea însăşi a puterii statului, care, prin natura ei, nu poate fi decât unică, chiar
dacă se manifestă în modalităţi şi forme diferite 1.
O etapă importantă în evoluţia organizării statale a puterii este deschisă de
apariţia teoriei separaţiei puterilor în stat 2. În esenţă, teoria separaţiei puterilor
instituie contra-puterea pentru evitarea abuzului de putere.
Această teorie a apărut în Secolul Luminilor (sec.XVIII), ca o reacţie împotriva
monarhiei absolute, în care regele concentrând întreaga putere se considera
personificarea statului (Ludovic al XIV-lea - L`Etat c`est moi).
Teoria separaţiei puterilor în stat a fost enunţată de John Locke (Traité du
gouvernement civil, 1690). Ea este elaborată apoi pe larg şi consacrată de
Montesquieu în lucrarea De l`esprit des lois (1748), lucrare pentru care autorul este
considerat părintele teoriei clasice a separaţiei puterilor în stat.
Principiul separaţiei puterilor în stat a fost considerat mijlocul eficace de a slăbi
atotputernicia statului, împărţindu-i atribuţiunile. Pornind de la premisa că există o
înclinaţie naturală a omului care deţine puterea de a abuza de ea, Montesquieu a
dezvoltat ideea că „puterea trebuie înfrânată de putere” 3. Pentru a preveni abuzul, au
fost statuate două principii de bază:
1
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU,
Op.cit., p. 2-3
2
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a- IX-a revăzută
şi completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 268-275; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 76-91
3
MONTESQUIEU, Charles Louis de SECONDAT, Despre spiritul legilor, vol. I, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1964, p. 194

13
  pentru a fi controlabilă, puterea trebuie divizată;
 sistemul de organizare statală a puterii trebuie astfel conceput, încât o
putere să poată fi oprită de alta.
Rezultă că, potrivit teoriei separaţiei puterilor în stat, modul de organizare
statală şi de funcţionare a puterii trebuie să conţină, prin concepţie, garanţii, bazate
pe cele două principii enunţate, pentru limitarea puterii, în vederea asigurării
respectării drepturilor cetăţeanului.
În favoarea teoriei separaţiei puterilor în stat au fost aduse următoarele
argumente:
- concentrarea legislativului cu executivul conduce la abuz întrucât, în acest
caz executivul n-ar mai fi ţinut să respecte legea, întrucât ar putea să o modifice
după propria voinţă;
- concentrarea puterii judecătoreşti cu cea legislativă sau a puterii
judecătoreşti cu cea executivă ar duce, de asemenea, la abuz, întrucât judecătorul
s-ar transforma din arbitru imparţial în opresor, dacă ar avea posibilitatea să modifice
legea după bunul plac, sau să execute legea şi tot el să cenzureze executarea legii,
dispunând de forţa publică (de ex. controlul jurisdicţional al actului administrativ:
judecătorul emite actul administrativ şi tot el îi controlează legalitatea, ceea ce,
teoretic, este absurd).
Montesquieu a formulat şi câteva reguli privind constituirea şi relaţiile între
puterile statului, dintre care menţionăm:
- corpul legislativ să fie format din două părţi, fiecare având drept de veto,
îngrădindu-se astfel posibilitatea de abuz prin control reciproc (bicameralism politic);
- puterea executivă este mai bine să fie exercitată de o singură persoană
întrucât cere acţiuni prompte şi eficace;
- puterea legislativă nu trebuie să aibă dreptul de a ţine în loc puterea
executivă, întrucât aceasta din urmă trebuie să aibă o activitate continuă,
caracteristică imprimată de continuitatea naturală a vieţii sociale;
- pentru a evita blocajul instituţiilor, cele trei puteri sunt nevoite să funcţioneze
de comun acord, însă, fiecare respectând rolul celorlalte.
În practica statală, teoria separaţiei puterilor în stat şi-a găsit o recunoaştere
definitivă în experienţa Revoluţiei franceze care a şi consacrat termenii de putere
legislativă, executivă şi judecătorească, dându-le un înţeles mai apropiat de
semnificaţia lor actuală1.
În doctrina Revoluţiei franceze "puterile" erau considerate fracţiuni, porţiuni,
ale exerciţiului suveranităţii naţionale. În concret, atunci când naţiunea îşi instituie
reprezentanţii, ea deleagă unora exerciţiul puterii sale legislative, altora exerciţiul
puterii sale executive, iar judecătorilor exerciţiul puterii sale jurisdicţionale.
Observăm că în locul noţiunii de funcţie s-a preferat noţiunea de putere, în
sensul de exerciţiu delegat al unei părţi a suveranităţii. În această accepţiune
accentul cade pe noţiunea de "putere", în sensul de capacitate de a impune,
activitatea specializată care o utilizează fiind considerată neesenţială.
Accepţiunea dată noţiunii de putere în stat atunci când vorbim de separarea
puterii, este importantă deoarece are următoarele consecinţe practice:
I. Dacă separaţia puterii este o delegare de putere, atribuirea exerciţiului unei
porţiuni din suveranitatea naţională globală, atunci fiecare organ de stat trebuie să
exercite singur, în totalitate, funcţia sa, fiind exclusă colaborarea, întrucât, dacă cei
ce exercită puterile delegate conlucrează, se ajunge la concentrarea puterii, la
reconstituirea exerciţiului suveranităţii unice, în favoarea lor.

1
Marian ENACHE, Câteva consideraţii în legătură cu puterea executivă – concept şi funcţionalitate,
Revista Dreptul, nr. 9/1994, p. 4.

14
 II. Dacă separaţia puterii este înţeleasă ca o repartizare a funcţiilor statului, o
încredinţare a unor misiuni strict determinate şi a mijloacelor necesare pentru
îndeplinirea lor, atunci colaborarea între organele care le exercită este posibilă,
întrucât independenţa lor este asigurată de însăşi natura de activităţi specializate
distincte, care se opune tendinţelor de imixtiune, astfel încât, nu va avea ca efect
concentrarea puterii. În această accepţiune, accentul cade pe activitatea
specializată, puterea fiind doar mijlocul necesar pentru desfăşurarea acesteia.
Conlucrarea, în această situaţie, ar realiza doar o coordonare a guvernării menită să
elimine incoerenţele, o adaptare la caracterul global al realităţii.
Astăzi, cei mai mulţi constituţionalişti împărtăşesc a doua concepţie
considerând că este vorba, de fapt, nu de o delimitare strictă şi riguroasă, ci de un
principiu de echilibru şi colaborare, indispensabil în epoca modernă pentru a se
asigura funcţionalitatea şi eficienţa deplină a tuturor organelor statului 1.
Teoria separaţiei puterilor în stat este considerată astăzi depăşită deoarece a
apărut într-o perioadă în care nu se înfiinţaseră încă partidele politice şi când
principalele temeri faţă de abuzul de puterea vizau organele statului.
Apariţia partidelor complică problema. Ele au tendinţa naturală de a-şi
subordona instituţiile statale, pentru a dobândi o putere globală, în scopul de a-şi
impune voinţa. Rolul deosebit al partidelor politice în configurarea instituţiilor juridice
şi politice face ca astăzi problema echilibrului să nu se mai pună doar între legislativ,
executiv şi jurisdicţional, ci, mai ales, între o majoritate, formată dintr-un partid sau
din coaliţia care a învins în alegeri şi opoziţie.
Realitatea actuală demonstrează că, de regulă, guvernul aparţine majorităţii
parlamentare şi ca atare, în principiu, parlamentul şi guvernul nu se situeză pe poziţii
adverse. În mod firesc vor conlucra, se vor sprijini reciproc. Această conlucrare nu
este, însă simplă şi lineară, nefiind exclusă apariţia unor contradicţii care pot duce la
demisia guvernului sau la dizolvarea parlamentului. La rândul lor, organele
jurisdicţionale depind atât de parlament, cât şi de executiv, într-o măsură mai mare
sau mai mică, astfel încă şi acestea pot fi influenţate de majoritatea politică.
Mai trebuie să amintim puterea presei, în societatea actuală, care complică şi
mai mult situaţia. Fără a fi învestită cu autoritate statală şi fără a fi prinsă în ecuaţia
separaţiei-echilibrului puterii în stat, presa dispune de o capacitate enormă de dirijare
a opiniei publice. Din acest motiv, partidele caută să influenţeze şi presa, încercând
să utilizeze, în acest sens, alături de alte mijloace, legislativul, executivul şi
jurisdicţionalul.
În ceea ce priveşte accepţiunea actuală a separaţiei puterilor, din momentul în
care s-a acceptat colaborarea între organele statului nu mai poate fi vorba de o
separare propriu-zisă, ci de un echilibru. Această noţiune desemnează independenţa
limitată a autorităţilor statale. Dacă din punct de vedere funcţional ele trebuie să fie
independente, s-a acceptat necesitatea ca ele să depindă unele de altele în ceea ce
priveşte formarea sau desemnarea lor, şi să se controleze reciproc în exercitarea
unor atribuţii. Aceasta nu este, însă, suficient. Este nevoie şi de o opoziţie
parlamentară puternică pentru a tempera tendinţele de abuz ale majorităţii.
Marea forţă a teoriei separaţiei puterilor în stat constă în imensa sa rezonanţă
socială, politică şi morală. Ea a intrat în conştiinţa mulţimilor care au receptat-o ca pe
cea mai eficientă reţetă împotriva despotismului, în favoarea libertăţii şi a
democraţiei2.

1
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit.,2004, p.6
2
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit.,2004, p.11

15
 În România, principiul separaţiei puterilor în stat este proclamat expres în art.
1 alin. 4 al Constituţiei revizuite 1, articol care face referire nu doar la separaţia
puterilor, ci şi la necesarul echilibru care trebuie să se stabilească între acestea. Se
consfinţeşte în acest mod drept fundament politic pentru întreaga organizare şi
activitate a statului român, principiul mai sus analizat, dar şi democraţia
constituţională2.
Consacrarea expresă a acestui principiu are avantajul pe care întotdeauna o
normă expresă îl prezintă faţă de aceea rezultată din interpretare, anume
certitudinea, în mod strict, şi previzibilitatea, în mod indubitabil 3.

1.4. Forma puterii de stat

Forma puterii de stat sau într-o exprimare simplificată forma de stat4 este o
categorie complexă, având ca elemente componente 5:
 structura de stat
 forma de guvernământ
 regimul politic
Structura de stat desemnează organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul.
Ea are în vedere relaţiile de tip întreg-părţi componente ce se constituie în cadrul
ansamblului statal.
Forma de guvernământ desemnează modul de organizare, constituire şi
funcţionare a organelor statului, principiile care stau la baza raporturilor dintre
acestea, caracteristicile acestor raporturi, având în vedere, mai ales, relaţiile dintre
organul legiuitor, organele executive şi şeful statului.
Regimul politic este conceptul care desemnează, într-un mod deosebit
de sintetic, realitatea raporturilor guvernanţi - guvernaţi într-un stat, la un
moment dat, şi anume aspectul esenţial dacă guvernaţii sunt sau nu oprimaţi de
guvernanţi, având drept criteriu concepţia socialmente recunoscută în epoca
respectivă, despre drepturi şi libertăţi.
Regimurile politice se împart în două mari categorii: democratice şi
nedemocratice (autoritare sau totalitare). Limita dintre acestea nu este întotdeauna
uşor de trasat.

1.4.1. Structura de stat

1
Principiul neagă opusul său, care este cel al unanimităţii, caracteristic în perioada regimului totalitar
când principiul separaţiei puterilor a fost criticat susţinându-se că de fapt puterea ar fi unică, ar
aparţine poporului, şi deci nu ar putea fi divizată. În realitate ignorarea acestui principiu şi eliminarea
sa din practică a favorizat concentrarea puterii în mâinile unor persoane şi a subordonat întregul
sistem al organizării politice dominaţiei unui singur partid, fapt ce a avut drept efect lichidarea opoziţiei
politice şi negarea principiilor democratice ale dreptului constituţional.
2
Ibidem, p.13. Justificarea utilizării conceptul de democraţie constituţională în cuprinsul acestui articol
este faptul că legiuitorul constituant a avut în vedere autorităţile care nu se pot încadra în nici una din
cele trei puteri clasice, întrucât sunt expresia şi consecinţa colaborării lor, cum este Curtea
Constituţională, Avocatul Poporului sau Curtea de Conturi. A se vedea şi Mihai CONSTANTINESCU,
Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p. 3
3
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU,
Op.cit., p. 3
4
Dacă în sens larg, forma de stat desemnează toate cele trei noţiuni descrise mai sus, în sens
restrâns, ea vizează doar forma de guvernământ.
5
Ion DELEANU, Op. cit, p. 130

16
 După modul de organizare a puterii de stat, în raport cu teritoriul pe care îl
ocupă, distingem statul unitar (simplu) şi statul federativ (compus)
Pe lângă structurile de stat fundamentale (simplu şi compus), pe parcursul
dezvoltării istorice au apărut asociaţii de state şi ierarhii de state.
Statul unitar este statul format dintr-o singură entitate politico-juridică, având
un singur centru de impulsuri politice şi guvernamentale, ceea ce îi conferă
următoarele caracteristici1:
 constituie o singură formaţiune statală;
 are un regim constituţional unic, consacrat printr-o singură constituţie;
 îşi constituie un singur rând de organe de vârf (legislative, executive,
judecătoreşti) care exercită autoritatea de la nivel central, în raport cu întregul
teritoriu şi cu întreaga populaţie;
 populaţia are, de regulă, o singură cetăţenie;
 unităţile administrativ-teritoriale constituite în interiorul său sunt dependente
de organele centrale, chiar dacă beneficiază de autonomie, pe care o exercită
prin organe proprii, întrucât organele locale au competenţele stabilite de
organele centrale şi funcţionează sub controlul acestora;
 statul unitar este el însuşi şi numai el subiect de drept internaţional public.
Arhitectura unitară a statului nu este determinată de întinderea lui teritorială,
nici de densitatea sau numărul locuitorilor, nici de existenţa unei singure naţionalităţi,
şi nici de regimul politic 2. Considerăm că structura unitară a statului este determinată
de un complex de factori obiectivi şi subiectivi, de natură internă şi externă, care au
acţionat în devenirea istorică a statului respectiv.
Deşi statul este unitar, teritoriul său poate fi împărţit în unităţi administrativ
teritoriale care au un caracter eminamente administrativ, neconstituind state în
interiorul statului.
Statul unitar nu este incompatibil cu descentralizarea, care semnifică
recunoaşterea competenţei de decizie, în anumite domenii şi între anumite limite, a
organelor constituite în diviziunile şi subdiviziunile teritoriale ale statului (provincii,
regiuni, departamente, judeţe, comune). Cu toate că modalităţile descentralizării sunt
diverse, două elemente se regăsesc întotdeauna:
1. autonomia locală
2. controlul administrativ asupra autorităţilor teritoriale, cunoscut şi sub numele
de "tutelă administrativă".
Autonomia locală semnifică recunoaşterea, de către puterea centrală, a
existenţei unor autorităţi teritoriale care exercită anumite competenţe de natură
administrativă în nume propriu; controlul administrativ semnifică modalităţile prin care
Guvernul controlează activitatea autorităţilor teritoriale.
Raportul dintre autonomia locală şi controlul administrativ, precum şi formele
lor de exprimare conferă statului unitar, de la caz la caz, diverse particularităţi. Aceste
particularităţi sunt însă elemente de gradaţie, de intensitate a procesului
descentralizării, care nu afectează natura juridică a statului unitar, dacă nu se
depăşesc anumite limite.
Statul federativ, compus sau unional 3 este constituit din două sau mai multe
state membre (state federate) care, în limitele şi condiţiile precizate prin constituţia
federaţiei, îşi transferă o parte dintre atributele suveranităţii în favoarea statului
compus, dând astfel naştere unui nou stat, distinct de statele care îl alcătuiesc.

1
Ion DELEANU, Op. cit, pp. 131-132
2
Exemplu: Elveţia este un stat de tip compus, în timp ce China este un stat unitar.
3
Ion DELEANU, Op. cit, pp. 133-135

17
Statele federate îşi păstrează însă identitatea şi cealaltă parte a atributelor lor
suverane1.
Cercetând statul federativ vom constata existenţa unei situaţii aparte, în
sensul că pe cuprinsul unuia şi aceluiaşi teritoriu (statul federat) se aplică atât
normele statului federal, cât şi normele de drept ale statului federat respectiv.
În relaţiile dintre statul federativ şi statele federate, întâlnim, de regulă,
următoarele elemente definitorii:
a) În termenii dreptului constituţional
 statul federativ reprezintă o entitate statală cu următoarele caracteristici:
 există o ordine constituţională comună statelor federate, astfel cum
aceasta a fost consacrată prin legea fundamentală a federaţiei;
 există o legislaţie comună statelor federate, emanând de la organele cu
competenţă legislativă constituite la nivelul federaţiei;
 există organe legislative, executive şi jurisdicţionale la nivelul federaţiei;
 populaţia reprezintă un corp unitar, deşi persoanele care o alcătuiesc deţin,
de regulă, două cetăţenii: cetăţenia statului federativ şi cetăţenia unui stat
federat (cele două se implică reciproc);
 statul federat prezintă următoarele caracteristici:
 sub rezerva respectării constituţiei federaţiei, fiecare stat federat are o
ordine constituţională proprie, consacrată prin constituţia sa;
 sub rezerva aceleiaşi condiţii, statul federat are o legislaţie proprie,
emanând de la organele sale legislative;
 îşi constituie organe legislative, executive şi jurisdicţionale proprii;
 populaţia statului federat reprezintă o comunitate distinctă, având cetăţenia
acestuia, integrată însă în colectivitatea unificată a statului federativ;
 statul federat este subiect de drept constituţional şi, în anumite limite,
poate fi şi subiect de drept internaţional;
 teritoriul statului federat constituie o parte din teritoriul statului federativ;
 în condiţiile stabilite de constituţia federaţiei, statul federat participă la
constituirea principalelor organe federative, la stabilirea ordinii
constituţionale federative şi a legislaţiei comune.
b) În termenii dreptului internaţional public, statul federativ este subiect
distinct de drept internaţional, acţionând ca atare în relaţiile internaţionale.
Menţionăm că adesea, concilierea intereselor federaţiei cu interesele statelor
membre se realizează cu dificultăţi şi tensiuni. În situaţia unor conflicte între statele
federate acestea vor fi soluţionate de către curţile şi tribunalele federale, şi nu pe
cale diplomatică sau prin recurs la organele de jurisdicţie internaţională 2, întrucât
raporturile dintre statele membre ale federaţiei sunt raporturi de drept intern.
Reţinem aşadar că statul compus este format din mai multe entităţi statale
reunite într-un stat suprapus lor şi legate între ele prin raporturi juridice.
Asociaţiile de state3 sunt categorii de relaţii inter-statale, care se deosebesc
de federaţii, prin faptul că nu dau naştere unui nou stat, ci unei uniuni de state, cu
regim juridic de organizaţie internaţională. Aşadar ele sunt forme ale vieţii
internaţionale, constituite şi funcţionând pe baza tratatelor internaţionale.
Principalele forme ale asociaţiilor de state sunt: confederaţia, uniunea
personală şi uniunea reală.

1
Menţionăm următoarele exemple de state federale: în Europa - Germania, Austria, Belgia, iar în
continentul american - Statele Unite, Canada, Mexic, Brazilia, Argentina.
2
Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p.36
3
Ion DELEANU, Op. cit, pp. 135-138

18
 Confederaţia de state este o asociere relativ durabilă între două sau mai
multe state care, păstrându-şi suveranitatea şi calitatea de subiecte ale dreptului
internaţional, convin să-şi creeze unele organe comune şi să-şi unifice legislaţia în
anumite domenii, în vederea rezolvării în comun a unor probleme.
Prin urmare, confederaţia:
 este o uniune de tipul organizaţiilor de drept internaţional;
 se limitează la câteva domenii de interes comun ale statelor confederate,
cum ar fi apărarea şi integrarea economică;
 implică dreptul de secesiune al acestora, sub rezerva respectării clauzelor
tratatului de confederare;
 funcţionează potrivit principiului limitării şi al medierii puterii confederate:
 pe de o parte, puterea acordată confederaţiei este limitată la
prevederile exprese ale tratatului de confederare;
 iar pe de altă parte, actele organelor confederate dobândesc
eficacitate prin confirmarea ulterioară de către organul competent al
fiecărui stat confederat.
Confederaţia are acum mai mult un caracter istoric, deoarece cele mai
cunoscute confederaţii s-au transformat ulterior în state federale 1.
Uniunea personală reprezintă asocierea a două sau mai multe state, prin
existenţa unui şef de stat comun. Şeful de stat comun poate să apară fie ca o
consecinţă a legilor de succesiune la tron sau a combinaţiilor matrimoniale dinastice,
fie ca o consecinţă a unor decizii luate de organe naţionale sau de organizaţii
internaţionale, statele uniunii păstrându-şi însă plenitudinea suveranităţii.
Caracteristicile uniunii personale sunt:
 menţinerea independenţei statelor componente;
 nu are drept consecinţă juridică formarea unui nou stat.
Uniunea reală reprezintă o asociere mai strânsă a două sau mai multe state
care au nu doar şeful de stat comun, ci şi unul sau mai multe organe comune.
Caracteristicile uniunii reale sunt:
 se creează printr-o manifestare de voinţă a statelor ce convin să
desfăşoare anumite activităţi în comun, manifestare de voinţă care poate
rezulta din două legi interne convergente sau dintr-un tratat internaţional;
 există unul sau mai multe organe comune;
 statele care formează uniunea trebuie să fie vecine;
 lasă neschimbate structurile interne ale statelor componente.
Ierarhiile de state s-au constituit după principiul paternalismului, al dominaţiei
unui stat sau a unei coaliţii de state asupra altui stat, ceea ce afectează, pentru
acesta din urmă, exerciţiul suveranităţii. Între statul dominant, respectiv coaliţia
dominantă, şi statul dominat există anumite relaţii de asociere, însă de pe poziţii de
inegalitate. Tipurile de state supuse dominaţiei, cunoscute până în prezent, sunt:
statele vasale, statele protejate, dominioanele britanice, statele sub mandat şi
statele sub tutelă internaţională.
Statul vasal. Prin vasalitate se înţelege situaţia juridică a unui stat care, deşi
are o structură politico-juridică şi un teritoriu propriu, dispune de o suveranitate
incompletă, datorită faptului că şi-a asumat faţă de alt stat anumite obligaţii care îi
îngrădesc suveranitatea. Obligaţiile statului vasal, impuse acestuia cu caracter
perpetuu, sunt, de regulă, două: de a da asistenţă militară statului căruia îi este vasal
în caz de război şi de a-i plăti anumite contribuţii băneşti. În schimb, statul vasal este

1
Se pot aminti următoarele forme de confederaţie: a Statelor Unite ale Americii între 1778 şi 1787, a
Germaniei între 1815 şi 1866.

19
protejat şi ajutat de statul al cărui vasal este.Vasalitatea este caracteristică
feudalismului.
Statul protejat (Protectoratul)1 este varianta modernă a statului vasal.
Obligaţiile reciproce dintre statul protejat şi statul protector sunt însă diferite de
obligaţiile din cadrul raporturilor de vasalitate şi se referă, în principal, la domeniile
apărării şi relaţiilor internaţionale. Esenţa relaţiilor, în cadrul acestei ierarhii de state,
constă în limitarea suveranităţii statului protejat, în favoarea statului protector.
Dominioanele britanice sunt foste colonii care, la ora actuală, dispun de
suveranitate deplină, devenind subiecte independente de drept internaţional
(Canada, Australia, Noua-Zeelandă, Africa de Sud). După al II-lea război mondial,
aceste state au format Commonwealth of Nations (Comunitatea de naţiuni), fiind în
acelaşi timp şi membre ONU.
Teritoriile sub mandat erau fostele colonii germane şi unele dintre fostele
provincii ale Imperiului Otoman a căror administrare şi-a asumat-o Liga Naţiunilor, în
perioada interbelică. Aceasta a dat mandat unora dintre puterile membre, pentru a
exercita efectiv administrarea acestor teritorii, sub controlul său.
Statele sub tutelă internaţională. Potrivit Cartei ONU, tutela internaţională se
instituie asupra unor state în scopul sprijinirii evoluţiei lor spre deplina independenţă
sau pentru asigurarea stabilităţii şi a integrităţii lor ori pentru rezolvarea unor conflicte
interne, de regulă interetnice sau pentru garantarea acordurilor convenite. Este, de
fapt, forma actuală a "teritoriilor sub mandat". Evident, suveranitatea acestor state
este limitată, întrucât cea mai mare parte a atributelor suverane se exercită de către
structuri externe anume create.
După ce am trecut în revistă structurile de stat apărute de-a lungul istoriei,
inclusiv asociaţiile şi ierarhiile de state, este interesant de analizat în ce categorie se
situează România. Răspunsul la această problemă ni-l dă art.1 alin. 1 din Constituţia
actuală a României: "România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil". Din textul constituţional rezultă fără echivoc, în primul rând, că România
nu face parte din nici o asociaţie sau ierarhie de state, iar în al doilea rând, că
România este un stat unitar.

1.4.2. Forma de guvernământ

Noţiunea de „formă de guvernământ” exprimă, în esenţă, modul de organizare
şi exercitare a puterii într-un stat2.
Forma de guvernământ este independentă de structura de stat. Diferite forme
de guvernământ se pot succede în cadrul aceleiaşi structuri de stat, şi invers,
aceeaşi formă de guvernământ poate exista în state cu structuri diferite.
Forma de guvernământ are ca element determinant titularul suveranităţii şi
modalităţile în care aceasta se exercită. Configuraţia formei de guvernământ este
caracterizată de raporturile specifice ce se stabilesc între organul chemat să
îndeplinească atribuţiile de şef de stat şi celelalte categorii de organe, îndeosebi
parlamentul şi guvernul. Atunci când examinăm forma de guvernământ, trebuie să
identificam titularul puterii şi să analizăm modul în care ea se exercită.
Urmând o clasificare imaginată încă de Aristotel, principalele forme de
guvernământ sunt:
-democraţia;
- monocraţia sau monarhia;
- oligarhia.

1
Un exemplu de relaţii de protectorat este protectoratul Franţei asupra Marocului (1912 - 1956).
2
Ion DELEANU, Op. cit, pp. 139-140

20
1.4.2.1. Democraţia3
În esenţă, democraţia este forma de guvernământ bazată pe ideea
fundamentală că suveranitatea aparţine poporului, cu titlu inalienabil, imprescriptibil
şi indivizibil, care o exercită conform principiului majorităţii. Potrivit acestui principiu,
poporul exercită puterea suveran prin corpul său electoral sau, după caz, prin corpul
său referendar. Poporul se înfăţişează astfel ca "putere originară", iar organele
constituite de el pentru a-i exprima şi realiza voinţa sunt "puteri derivate".
Democraţia, ca formă de guvernământ, nu se identifică cu regimul politic
democratic, pentru că, nu de puţine ori, puterile derivate au ajuns să acţioneze
conform propriilor interese, sfidând interesele poporului, adică ale titularului puterii
originare.
Democraţia, ca formă de guvernământ se divide în democraţie directă,
democraţie reprezentativă şi democraţie semi-directă.
A. Democraţia directă
Este acea formă de guvernare în care poporul se autoguvernează, adică el
însuşi legiferează şi controlează executarea legilor. Ea semnifică aplicarea integrală
a ideii de democraţie2. Democraţia directă, în sensul strict şi originar al acestui
concept nu a existat niciodată şi este puţin probabil să se înfăptuiască într-un viitor
apropiat.
B. Democraţia reprezentativă
În condiţiile geografice şi demografice ale majorităţii statelor contemporane, în
locul democraţiei directe s-a impus democraţia reprezentativă, din raţiuni pragmatice:
suveranitatea nu poate fi exercitată direct de titularul ei - populaţia.
În legătură cu democraţia reprezentativă, s-au conturat două concepţii
fundamentale, suveranitatea populară şi suveranitatea naţională, justificând două
sisteme de guvernământ reprezentativ.
Potrivit teoriei suveranităţii naţionale (exprimată în doctrina lui Montesquieu)
naţiunea este o entitate globală, colectivă, cu caracter de continuitate, un ansamblu
constituit din generaţiile trecute, prezente şi viitoare. Puterea aparţine acestei entităţi
globale. Generaţiile actuale îşi desemnează reprezentanţii, aceştia au legitimitatea
guvernării, însă misiunea lor este de a guverna în respect faţă de moştenirea rămasă
de la generaţiile trecute şi având în vedere interesele fundamentale ale generaţiilor
viitoare.
Naţiunea în întregul ei deleagă, printr-un mandat colectiv şi general,
reprezentanţei naţionale, constituită prin sufragiu, exerciţiul suveranităţii.
Reprezentanţii desemnaţi de naţiune nu traduc pur şi simplu voinţa alegătorilor, ci
creează voinţa generală, acţionând pentru binele public general. În acest caz,
mandatul, cunoscut şi sub denumirea de mandat "de drept public" este general şi
liber, prezumând, totodată, exercitarea lui în conformitate cu voinţa mandantului care
este populaţia în ansamblu, nu grupul de alegători. Acest mandat, calificat de unii
autori ca "ultra-reprezentativ" are următoarele consecinţe:
 reprezentanţa naţională, în întregul ei, devine mandatara
naţiunii;

3
Ion DELEANU, Op. cit, pp. 141-154
2
Pentru J. J. Rousseau singura formă acceptată de democraţie era echivalentă cu guvernarea directă.
El a identificat câteva condiţii pentru ca un stat să aibă această formă perfectă de guvernământ direct:
să fie un stat foarte mic în care poporul să se adune uşor şi fiecare cetăţean să poată cunoaşte bine
pe ceilalţi, să existe o mare simplitate de moravuri şi să fie o mai mare egalitate în ranguri şi avere,
fără de care egalitatea în drepturi şi autoritatea nu ar putea dăinui multă vreme. A se vedea în acest
sens, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p.49

21
  adunarea naţională fiind reprezentanta deplină a naţiunii nu se poate pune
problema ratificării deciziilor ei de către altcineva;
 deputaţii, ca reprezentanţi ai întregii naţiuni, nu pot fi revocaţi de alegătorii
lor, nici nu au obligaţia de a da socoteală în faţa acestora;
 deputatul nu poate primi instrucţiuni din partea grupului care l-a ales, întrucât
el trebuie să acţioneze, conform propriei conştiinţe, pentru promovarea
interesului naţional general;
Acest sistem are şi neajunsuri, dintre care menţionăm:
- excluderea oricărei subordonări juridice directe a deputaţilor faţă de
alegători:
- posibilitatea şi tendinţa deputatului de a aluneca spre arbitrar şi voluntarism;
- corpul electoral devine doar un instrument de desemnare a deputatului, iar
nu unul de voinţă;
- adunarea reprezentativă, considerată ca depozitară exclusivă a suveranităţii
naţionale, având plenipotenţa de a decide în numele naţiunii, se transformă într-un
interpret infailibil al voinţei generale;
- înlocuirea voinţei generale cu voinţa partidului sau a formaţiunii căreia
deputatul îi aparţine, voinţă la care el trebuie să se conformeze, mai ales dacă
structurile de partid sunt stricte şi au o disciplină severă.
Iată câteva motive pentru care sistemul mandatului ultra-reprezentativ, larg
acreditat de la sfârşitul sec.XVIII, până la începutul sec.XX, a trebuit corectat 1, în
sensul instituirii unor raporturi de responsabilitate juridică între aleşi şi alegători.
Teoria suveranităţii populare consideră că puterea este atomizată la nivelul
fiecărui individ capabil existent, care îşi exercită părticica lui de suveranitate, în
formele recunoscute de societatea respectivă. Această teorie pune accentul pe
prezent.
Această concepţie îşi are originea în doctrina lui J.J. Rousseau şi porneşte de
la concepţia civilistă a proprietăţii pe cote-părţi indivize şi a mandatului civil. Potrivit
acestei concepţii, suveranitatea se împarte în cote-părţi indivize egale care revin
tuturor indivizilor ce alcătuiesc corpul electoral.
Instituţiile reprezentative se constituie pe calea exercitării dreptului cetăţenilor
de a le alege, dar cei aleşi nu sunt reprezentanţi autonomi ai intereselor alegătorilor,
ci împuterniciţi în limite stricte, direct legaţi de alegătorii lor. În aceste condiţii,
suveranitatea nu se poate manifesta decât prin voinţa celor ce o deţin, ceea ce face
ca cei aleşi să nu fie decât simpli mandatari ai celor reprezentaţi, care trebuie să
exprime voinţa imperativă a alegătorilor. Suntem în prezenţa aşa numitului mandat
imperativ, din care decurg următoarele consecinţe:
 mandatul nu exprimă propria voinţă, ci voinţa celor care l-au acordat (corpul
electoral dintr-o circumscripţie);
 conduita mandatarului în adunarea deputaţilor nu poate fi alta decât aceea
care i-a fost prescrisă expres de către mandanţi;
 deputatul trebuie să raporteze periodic alegătorilor săi asupra modului cum
îşi îndeplineşte mandatul;
 mandanţii pot retrage oricând mandatul, dacă mandatarul nu a îndeplinit
prescripţiile date sau dacă le-a depăşit.
Din acest sistem rezultă cel puţin două neajunsuri:
- imposibilitatea deputatului de a reprezenta interesele generale, el fiind
constrâns să acţioneze în limitele intereselor unei anumite circumscripţii electorale,
ceea ce poate conduce la conflicte între deţinătorii unor părţi de suveranitate;

1
Un exemplu de corectiv este posibilitatea revocării, în anumite situaţii, a mandatului.

22
 - îngrădirea libertăţii de acţiune a deputatului, el fiind cu totul subordonat
voinţei alegătorilor săi.
Viciul de fond, originar, al acestei construcţii juridice ingenioase este
determinat de faptul că, prin referire la instituţii esenţialmente de drept civil
(proprietatea pe cote-părţi şi contractul de mandat) se încearcă explicarea unor
raporturi de o cu totul altă natură, şi anume raporturile care iau naştere în procesul
exercitării puterii, or între cele două domenii există deosebiri esenţiale.
În România art. 2 al Constituţiei revizuite, nou introdus, consacră aplicarea
teoriei suveranităţii naţionale, ca şi consecinţă a caracterului naţional al statului. De
aceea suveranitatea aparţine naţiunii, care o exercită, însă nu în mod nemijlocit, ca
în cadrul democraţiei directe, ci prin intermediul organelor sale reprezentative.
Cât priveşte caracterul democratic al reprezentativităţii autorităţilor se
precizează în acelaşi articol că ele vor fi constituite prin alegeri libere, periodice şi
corecte. În lipsa unor astfel de alegeri, organele reprezentative nu ar mai fi ale
poporului ci, dimpotrivă, suprapuse lui1.
C. Democraţia semi-directă
Este forma modernă de democraţie. Ea reprezintă un sistem în care coexistă
şi se realizează, prin mijloace tehnice adecvate, atât democraţia reprezentativă cât şi
democraţia directă. Astfel, pe lângă organul legiuitor ales prin sufragiu universal, sunt
instituţionalizate mijloace de intervenţie directă a poporului în procesul legiferării.
Astfel de mijloace sunt: iniţiativa populară, veto-ul popular, revocarea mandatului şi
referendumul.
Iniţiativa populară2 este o modalitate de intervenţie a cetăţenilor în procesul
legislativ. Ea face posibilă adoptarea unei legi, la propunerea directă a cetăţenilor.
Iniţiativa populară implică fie obligarea parlamentului să decidă asupra oportunităţii
intervenţiei sale legiuitoare într-un anumit domeniu, fie obligarea acestuia de a se
pronunţa asupra unui proiect de lege deja formulat. Se observă că, în ambele situaţii,
Parlamentul este obligat să ia o decizie, însă nu este obligat să-şi însuşească
iniţiativa populară.
Veto-ul popular presupune stabilirea unui termen pentru intrarea legii în
vigoare, de la data adoptării ei. În cadrul acestui termen un număr determinat de
cetăţeni, se poate opune validării legii adoptate, printr-o petiţie colectivă. Urmează o
consultare generală a corpului electoral, de rezultatul căreia depinde menţinerea sau
invalidarea legii.
Revocarea mandatului are în vedere mandatul parlamentar şi poate fi
individuală sau colectivă. Revocare individuală are în vedere unul sau mai mulţi
parlamentari dintr-o circumscripţie. Revocarea colectivă se referă la întregul
parlament. În aceste situaţii sunt prevăzute proceduri constituţionale care oferă
posibilitatea ca, prin hotărârea corpului electoral dintr-o circumscripţie sau, după caz,
a întregului corp electoral, să se pună capăt, înainte de termen, unuia sau mai multor
mandate parlamentare, sau, după caz, mandatului întregului parlament.
Referendumul este cea mai utilizată formă de manifestare a democraţiei
semi-directe. În cazul referendumului, corpul electoral este convocat la iniţiativa
organului legiuitor, a şefului statului, a guvernului sau a altor subiecte prevăzute de
lege, pentru a decide asupra unor probleme de interes general, cum ar fi: menţinerea
sau abrogarea unei legi în vigoare, adoptarea sau modificarea constituţiei, adoptarea
1
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU,
Op.cit., p.5
2
Pentru exercitarea iniţiativei sunt prevăzute şi restricţii, îndeosebi exigenţa de a exista un număr
mare de semnături. Astfel, în Elveţia sunt necesare 100.000, în Austria 200.000, în Italia 50.000, în
statul Ohio 3% din numărul alegătorilor, în România 100.000, în cazul legii şi 500.000 în cazul revizuirii
Constituţiei.

23
unei anumite conduite într-o anumită chestiune a vieţii internaţionale, perfectarea sau
denunţarea unui tratat.
Referendumul poate fi obligatoriu sau facultativ. El este obligatoriu atunci când
este prevăzut în mod imperativ de lege, pentru procedura de adoptare a unui act.
Referendumul este facultativ, atunci când subiecţii, prevăzuţi de lege, pot recurge la
el, doar dacă apreciază că este necesar. Referendumul constituie, în zilele noastre,
forma cea mai expresivă de asociere directă a poporului la procesul exercitării
suveranităţii.
În România1 referendumul poate fi naţional sau local.
 Referendumul naţional constituie forma şi mijlocul de consultare directă
şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român cu privire la:
a) revizuirea Constituţiei;
b) demiterea Preşedintelui României;
c) probleme de interes naţional2.
 Referendum local se organizează asupra unor probleme de interes deosebit
pentru unităţile administrativ-teritoriale. Proiectele de lege sau propunerile legislative
privind modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor se
înaintează Parlamentului spre adoptare numai după consultarea prealabilă a
cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective, prin referendum. În acest
caz organizarea referendumului este obligatorie.
Concluzionând putem spune că:
 iniţiativa legislativă reprezintă participarea populaţiei la formularea legilor;
 revocarea mandatului exprimă o relaţie de dependenţă între ales şi
alegător;
 veto-ul popular, o formă de abrogare a legilor;
 referendumul este o formă de exprimare a voinţei poporului cu privire la
cele mai importante probleme ale ţării.
1.4.2.2. Monocraţia3
Potrivit originii cuvântului, monocraţia înseamnă puterea unei singure
persoane. Această formă de guvernământ implică, aşadar, concentrarea puterii în
mâinile unei singure persoane. Monocratul este vârful puterii, celelalte organe ale
statului fiind elemente decorative sau simple servicii auxiliare. Potrivit naturii lor,
formele monocraţiei se clasifică în trei mari categorii:
1. monocraţiile clasice;
2. monocraţiile populiste şi cele religioase;
3. dictaturile militare.
1. Monocraţiile clasice evidenţiate, ca atare, de istorie, sunt: monarhia
absolută, tirania şi dictatura.

1
În dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale a fost adoptată Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului (publicată în M. Of. nr. 84/24 februarie 2000) care a şi fost modificată şi
completată de O.U.G. nr. 99 din 14 iulie 2005 (publicată în M. Of. nr. 643/20 iulie 2005).
2
Potrivit art. 12 din lege sunt considerate probleme de interes naţional:
A. Adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia de dezvoltare economică şi socială a ţării.
B. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la:
a) regimul general al proprietăţii publice şi private; b) organizarea administraţiei publice locale, a
teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; c) organizarea generală a
învăţământului; d) structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, participarea forţelor
armate la unele operaţiuni internaţionale; e) încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte
internaţionale pe durată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani; f) integrarea României
în structurile europene şi euroatlantice; g) regimul general al cultelor; h) reforma justiţiei şi combaterea
corupţiei.
3
Ion DELEANU, Op. cit, pp. 155-158

24
 a) Monarhia absolută are ca principii: ereditatea şi subordonarea monarhului
faţă de lege, principiu care o deosebeşte de puterea arbitrară. Pentru regi, însă,
subordonarea faţă de lege, se realizează prin propria voinţă, fără a exista vreo formă
de constrângere statală. Din acest motiv, monarhia absolută se poate transforma în
despotism, adică într-un exerciţiu al puterii total subordonat voinţei şi capriciilor
despotului.
b) Tirania sau despotismul are ca notă specifică arbitrariul, adică
nerespectarea nici unei reguli, în ceea ce priveşte:
 instaurarea puterii (se utilizează orice mijloace),
 transmiterea ei (desemnarea succesorului se face după bunul plac al
tiranului),
 exerciţiul puterii (tiranul exercită puterea în mod discreţionar).
c) Dictatura este, de regulă, un remediu pentru situaţiile de criză, când puterea
trebuie să facă faţă unor dificultăţi excepţionale şi este cunoscută încă din antichitate.
Dictatura constă în concentrarea puterii concomitent cu suspendarea exerciţiului
unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, sub motivul realizării eficacităţii în rezolvarea
unor situaţii de pericol, de criză. Subliniem că, ea nu este concepută ca o formă de
guvernare în sine, ci ca o metodă de gestiune a situaţiilor de criză, bazată pe
eficacitatea conducerii prin comandă unică. După depăşirea crizei, mai devreme sau
mai târziu, dictatura încetează.
Dictatura poate fi prevăzută prin Constituţie, chiar dacă nu i se dă o asemenea
titulatură, ci se invocă "starea de asediu", "starea de necesitate", "starea de urgenţă"
sau "starea de război". Rezultă că, dictatura este justificată de împrejurări
excepţionale care impun sacrificarea libertăţii, caracteristică stării normale sub
imperiul necesităţii. Mai precis, dacă în condiţii normale problemele vieţii sociale pot
fi şi trebuie soluţionate cu respectarea libertăţilor individuale, în situaţiile de criză, de
ameninţare sau de disfuncţie gravă a sistemului social, cea mai potrivită metodă de
salvare a statului este cea care asigură luarea cu eficacitate maximă a măsurilor
adecvate. Aşa se ajunge la un sistem de guvernare care concentrează puterea şi
reduce drepturile cetăţeneşti la minimul necesar 1.
Dacă dictatura, ca formă de organizare a puterii, asigură eficacitatea actului
de conducere, gradul de adecvare a deciziilor şi deci rezultatele obţinute de o
asemenea conducere depind, în mare măsură, de personalitatea dictatorului. Trebuie
să atragem atenţia că, uneori, sub masca dictaturii se ascunde o adevărată tiranie.
2. Monocraţia populistă şi cea religioasă semnifică acea formă de
guvernământ în care, pe baza unui exclusivism ideologic agresiv şi dogmatic, asumat
de un partid unic, atotputernic sau de o organizaţie religioasă fundamentalistă,
puterea totalitară se realizează într-un climat de adulare, real sau regizat, de către
masele intoxicate printr-un dogmatism laic sau religios împins la extrem.
Între trăsăturile monocraţiilor populiste sau religioase distingem:
 exclusivismul ideologic cu grave accente extremiste şi intoleranţa;
 concentrarea şi personificarea puterii;
 obstinaţia pentru permanentizarea puterii;
 unicitatea adevăratului organ de guvernare (de regulă o organizaţie politică
sau religioasă unică, cu un lider unic);
 suportul popular real, realizat prin manipularea maselor sau suportul popular
regizat, impus prin teroare;
 omnipotenţa guvernanţilor în toate domeniile vieţii sociale şi chiar ale vieţii
personale, intime.
1
Filosofia dictaturii este exprimată de adagiul latin Salus rei publicae Suprema Lex. Acest adagiu
are două sensuri : în sens propriu înseamnă "Salvarea statului este legea supremă", iar în sens figurat
"Servirea interesului public este legea supremă".

25
 3. Dictatura militară1
Dictatura militară se deosebeşte de celelalte dictaturi, prin faptul că se instituie
prin lovitură de stat realizată de conducerea armatei, de regulă, prin utilizarea forţei
armate. Ca orice dictatură, şi dictatura militara apare în situaţii de criză.
Dictatura militară, din punct de vedere politic, poate fi
 reacţionară (conservatoare);
 revoluţionară (reformistă).
Eticheta sub care se prezintă este de multe ori înşelătoare, ascunzând
adevăratul scop, şi anume, realizarea intereselor unor grupuri oligarhice sau
ambiţiilor unei persoane. Şi dictatura militară, ca orice dictatură trebuie să cedeze, la
un moment dat, locul unei guvernări civile.
1.4.2.3. Oligarhia2
Se caracterizează prin exercitarea puterii de către un grup restrâns de
persoane3. Principalele modele de oligarhie sunt:
a) Guvernământul pluripersonal, care este un guvernământ exercitat de mai
multe persoane ce nu constituie un grup omogen şi nici o categorie socială distinctă.
Aceste persoane sunt, adesea, alăturate la putere de jocul evenimentelor, fie ca
urmare a unei înţelegeri survenite între ele, fie pentru a neutraliza suspiciunile
guvernaţilor privind pericolul instaurării unei tiranii. Persoanele respective, fie exercită
colectiv puterea, fie partajează atribuţiile ce decurg din aceasta. Ex.: Triumviratul lui
Cezar, Crassus şi Pompei.
b) Aristocraţia4
Aristocraţia reprezintă guvernământul unei categorii sociale privilegiate. Acest
guvernământ se exercită numai de către persoane aparţinând acestei categorii, care
are un caracter închis, exclusivist. De regulă privilegiile acestei categorii se transmit
ereditar, ea dobândind astfel caracter de castă. Ex.: Aristocraţia militară spartană.
c) Plutocraţia cenzitară5
Plutocraţia reprezintă şi ea guvernământul unei minorităţi sociale privilegiate,
numai că, de această dată, minoritatea guvernantă nu este o categorie socială
organic constituită, ci o simplă reuniune de persoane care au în comun faptul că
deţin o anumită avere. Plutocraţia cenzitară apare ca urmare a acordării drepturilor
electorale pe criterii de avere.
d) Partidocraţia este forma de guvernământ în care, de fapt, puterea aparţine
unor partide politice deosebit de puternice care controlează instituţiile statului.
1.4.2.4. Formele mixte6
Formele de guvernământ prezentate, identificate conform concepţiei lui
Aristotel, reprezintă cele trei modele teoretice de bază - monocraţia, oligarhia,
democraţia. Prin combinarea acestora obţinem formele de guvernământ mixte.
Deşi diverse, regimurile mixte pot fi clasificate în două mari categorii:
 regimuri mixte prin sistem atunci când sistemul de guvernare este conceput ca
o anumită combinaţie între formele de bază; acestea sunt:
 monarhia limitată
 parlamentarismul dualist
 cezarismul democratic

1
În secolul nostru, dictatura militară s-a manifestat cu predilecţie în Africa şi America de Sud.
2
Ion DELEANU, Op. cit, pp. 158-159
3
Etimologia grecească a cuvântului regăsindu-se în cuvintele oligos = puţin numeros; oligoi = număr
restrâns; arkhe = conducere, comandă.
4
Termenul provine de la grecescul Aristos = excelenţă, nobil;kratos = putere
5
Termenul este o combinaţie a cuvintelor greceşti Plutos = bogăţie; kratos = putere
6
Ion DELEANU, Op. cit, pp. 159-161

26
  regimuri mixte circumstanţiale atunci când avem de-a face cu un amestec al
formelor de bază determinat pur şi simplu de circumstanţe.
Monarhia sau monocraţia limitată se diferenţiază de cea absolută prin faptul
că puterea monarhului este restrânsă în exerciţiul ei prin existenţa şi a altor organe,
având atribuţii proprii şi o anumită autonomie. Monarhia limitată combină principiul
monocratic de guvernământ cu participarea la guvernare a aristocraţiei ereditare şi a
oligarhiei cenzitare, acestea formând cele două camere ale parlamentului.
Parlamentarismul dualist derivă din monarhia limitată şi se caracterizează
prin faptul că şeful statului îşi păstrează poziţia şi unele atribuţii, dar, în acelaşi timp
trebuie să accepte politica de guvernare ce emană din compoziţia camerelor
("camera superioară" de factură aristocratică şi "camera inferioară" de factură
cenzitară). Într-un astfel de sistem rolul principal revine primului-ministru. Pe de o
parte el are nevoie de încrederea şi sprijinul parlamentului, iar pe de alta, el se
sprijină pe prerogativele şefului de stat.
Cezarismul democratic rezultă din combinarea monocraţiei cu democraţia.
Cezarul exercită puterea nu pe baza propriei suveranităţi, ci în numele poporului care
l-a învestit cu exerciţiul puterii printr-un plebisci t1 şi care, din timp în timp, îl aprobă,
tot prin plebiscit. În acest sistem rolul oligarhiei, care se regăseşte în camerele
parlamentului, este mult diminuat.
Regimurile mixte circumstanţiale se caracterizează prin faptul că apar
datorită împrejurărilor, fără o voinţă deliberată a autorilor lor şi fără o concepţie
doctrinară. De regulă sunt regimuri de tranziţie.
Menţionăm că toate modelele de formă de guvernământ prezentate sunt
concepte teoretice, elaborate de doctrină, rezultat al unor operaţiuni logice de
abstractizare, generalizare şi sistematizare a formelor de organizare şi exercitare a
puterii, conform unui criteriu în mare parte numeric, vizând identificarea titularului sau
a titularilor puterii, precum şi a titularilor exerciţiului puterii.
Atragem atenţia că, această clasificare nu este singura posibilă şi nu este
ferită de critici. Are, însă, marele merit de a surprinde anumite trăsături caracteristice
generale, în marea diversitate a formelor de guvernământ, fiind astfel un instrument
teoretic util pentru studiul formelor reale de guvernământ.
Dacă observăm concretul istoric, constatăm că statele reale s-au numit, de
obicei, imperii, regate sau republici. Pentru facilitarea expunerii, imperiile şi regatele
le vom invoca sub denumirea generică de monarhii. Cu toate că există o mare
varietate de monarhii şi republici, deosebirea esenţială dintre aceste două forme de
guvernământ o regăsim la nivelul şefului statului.
În cazul monarhiilor, şeful statului (monarhul) îşi exercită atribuţiile cu titlu
perpetuu, adică le deţine pe viaţă şi le transmite ereditar. Motivaţia acestui statut este
de natură religioasă. Monarhul este alesul, unsul lui Dumnezeu, calitate în care
deţine puterea asupra oamenilor prin graţie divină, considerată singura sursă
legitimă de putere.
În cazul republicii, şeful statului, indiferent de titulatura pe care o poartă,
deţine doar un exerciţiu, mai larg sau mai restrâns, al puterii şi pe acesta cu titlu
precar, adică pe o perioadă limitată şi cu respectarea anumitor condiţii. Concepţia
fundamentală care stă la baza republicii este că puterea aparţine poporului care
hotărăşte suveran, cui şi în ce condiţii conferă exerciţiul acestei puteri.

1
Plebiscit provine din lat. Plebiscitum care înseamnă decizia plebei, a poporului. Termenul
desemnează scrutinul prin care o persoană aflată la putere solicită un vot de încredere din partea
poporului. Le Petit Larousse, Paris - 1993, p.792

27
 Dacă ne referim la statele moderne1 observăm că şi ele se clasifică în
republici şi monarhii.
Monarhia caracteristică epocii moderne este, la începutul secolului, monarhia
constituţională, devenită, după cel de-al doilea război mondial, monarhie
parlamentară. Acest tip de monarhie se caracterizează prin faptul că puterile
monarhului sunt limitate prin constituţie, pe care el este ţinut să o respecte. Iniţial, în
monarhia constituţională rolul monarhului era important. În primul rând, având
puterea cu caracter perpetuu, el se situa deasupra partidelor politice, a cetăţenilor şi
a dreptului comun. De asemenea, atribuţiile sale erau largi în raport cu parlamentul.
Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită, de exemplu, în Marea Britanie,
Belgia, Olanda, Suedia şi Danemarca are doar un caracter simbolic, ţinând de istoria
şi tradiţia acestor ţări. Monarhul îndeplineşte anumite atribuţii de şef de stat, însă el
nu guvernează. El nu poate exercita nici o atribuţie fără contra-semnătura primului-
ministru sau a unui ministru.
În ceea ce priveşte republica, epoca modernă a cunoscut patru tipuri 2:
1. Republica parlamentară;
2. Republica prezidenţială;
3. Republica semi-prezidenţială;
4. Republica socialistă marxist-leninistă.
Republica parlamentară se caracterizează prin poziţia superioară a
parlamentului faţă de executiv şi prezintă, în principiu, următoarele trăsături:
- disocierea executivului în guvern şi şef de stat ;
- plenitudinea competenţei parlamentului;
- dreptul parlamentului de a anula anumite acte normative emise de guvern;
- desemnarea şi revocarea executivului de către parlament.
Acest tip de republică se întâlneşte, de exemplu, în Italia.
Republica prezidenţială se caracterizează prin egalitatea poziţiilor
parlamentului şi executivului şi prezintă, în principiu, următoarele trăsături:
- monocefalismul executivului şi caracterul reprezentativ al şefului acestuia,
care este şi şeful statului, ales prin sufragiu universal;
- stricta delimitare a atribuţiilor între puterea legislativă şi cea executivă;
- independenţa dintre legislativ şi executiv;
- dreptul de veto al executivului;
- membrii guvernului răspund numai în faţa şefului statului.
Exemplul clasic de republică prezidenţială îl reprezintă S.U.A.
Republica semi-prezidenţială reprezintă o atenuare a puterii şefului de stat
din regimul prezidenţial şi a apărut din teama ca şeful statului să nu dobândească o
poziţie superioară parlamentului. Prezintă următoarele caracteristici:
- disocierea executivului între guvern şi instituţia şefului de stat;
- atât parlamentul cât şi şeful de stat sunt aleşi prin sufragiu universal;
- atribuţiile şefului de stat sunt limitate;
- învestirea şi revocarea guvernului se face de către parlament.
Exemplu: Franţa.
Republica socialistă marxist-leninistă se caracterizează prin unicitatea
puterii în stat, legislativul, executivul şi jurisdicţionalul îndeplinind funcţiile statului
socialist sub deplinul control al partidului unic.
1
Ca o ultimă concluzie, în urma prezentării formelor de guvernământ, observăm că, republicile şi
monarhiile contemporane reprezintă, de regulă, combinaţii, în diverse dozaje, ale unor forme de
guvernământ identificate potrivit concepţiei lui Aristotel, dar denumirea sub care se prezintă statele nu
corespunde terminologiei utilizate de clasificarea bazată pe concepţia lui Aristotel.
2
Tudor DRĂGANU, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol.II, Ed. "Lumina Lex",
Bucureşti,1998, pp. 266-287.

28
 În concluzie, vrem să precizăm că forma de guvernământ trebuie înţeleasă în
contextul istoric, fiecare dintre forme putând fi, la un moment dat cea mai potrivită
sau dimpotrivă1.
1.4.2.5. Forma actuală de guvernământ a României
Potrivit Constituţiei revizuite (art. 1 şi 81), România este o republică în care
Preşedintele se alege prin sufragiu universal direct, intrând, sub acest aspect, în
categoria republicilor semi-prezidenţiale, cum este Franţa.
Comparând însă statutul Preşedintelui Republicii Franceze cu statutul
Preşedintelui României, constatăm că puterile acestuia din urmă sunt mai restrânse2.
Deşi art.80 din Constituţie pare să confere Preşedintelui României o poziţie similară
cu cea de care se bucură Preşedintele Franţei, potrivit Constituţie franceze din 1958,
articolele următoare ale Constituţiei României din 1991( de la art.84 la 90 şi art.93) îi
diminuează rolul, îndepărtându-se de modelul francez:
 Preşedintele României nu poate legifera prin referendum ocolind Parlamentul,
cum poate în anumite situaţii Preşedintele Franţei.
 altă deosebire importantă constă în faptul că Preşedintele Franţei numeşte şi
revocă primul-ministru, iar la propunerea acestuia pe membrii Guvernului, pe
când Preşedintele României nu poate numi Primul-ministru şi Guvernul decât
pe baza votului de încredere al Parlamentului şi nu poate revoca Primul-
ministru, ci doar pe unii membrii Guvernului, la propunerea Primului-ministru.,
 În Franţa ordonanţele Guvernului sunt semnate de Preşedinte, pe când în
România ele sunt semnate de Primul-ministru şi ministrul de resort.;
 de asemenea, în Franţa, Preşedintele Republicii poate dizolva Adunarea
Naţională, după consultarea preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului
şi a Primului-ministru, pe când Preşedintele României nu poate dizolva
Parlamentul decât într-un singur caz, şi anume atunci când refuză votul de
învestitură într-un termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după
respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură3.
 în fine, Preşedintele Franţei are puteri foarte largi în situaţii de criză, spre
deosebire de Preşedintele României.
Viaţa politică, de după intrarea în vigoare a Constituţiei României din 1991, a
demonstrat că rolul Preşedintelui României nu este lipsit de importanţă, însă nici nu
este determinant, mai ales pe plan intern. De aceea, putem afirma că, în România
forma de guvernământ este republica cu un semi-prezidenţialism atenuat sau
parlamentarizat4.

1.4.3. Regimul politic

Regimul politic5 semnifică, la modul general, realitatea guvernării unei ţări,
sau, cu alte cuvinte, realitatea relaţiilor dintre guvernanţi, precum şi a relaţiilor dintre
guvernanţi şi guvernaţi.

1
J.J. Rousseau a considerat că, în general, guvernământul democratic s-ar potrivi mai bine statelor
mici, cel aristocratic statelor mijlocii şi cel monarhic statelor mari. Dan CIOBANU, Victor
DUCULESCU, Op.cit., p. 48
2
Tudor DRĂGANU, Op. cit., pp. 224-230
3
Ibidem, pp.226-227
4
Antonie IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, vol.II, Ed. "Nemira", Bucureşti-1996, p.384;
Mihai CONSTANTINESCU, Ioan DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Florin
VASILESCU, Ioan VIDA, Constituţia României comentată şi adnotată,, Regia autonomă "Monitorul
Oficial", Bucureşti, 1992, p.184
5
Cristian IONESCU, Clasificarea şi analiza tipologică a regimurilor politice contemporane, Revista de
drept public nr.1/1995, pp.30-40

29
 Regimul politic dintr-un anumit stat este determinat de rezultanta acţiunii
forţelor politice, în principal, a partidelor politice, desfăşurată într-un anumit cadru
instituţional şi este condiţionat de anumite determinări istorice, ideologice şi
economice, interne şi internaţionale1.
Regimul politic are în vedere ansamblul relaţiilor existente între elementele ce
alcătuiesc sistemul social-politic, relevând mai ales cui aparţine, la modul real,
suveranitatea, cine o exercită, prin ce metode şi mijloace se înfăptuieşte puterea, şi,
nu în ultimul rând, măsura în care sunt consacrate, garantate şi respectate drepturile
şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
În zilele noastre, a stabili regimul politic al unui stat înseamnă a determina, în
esenţă, dacă guvernaţii sunt sau nu oprimaţi de guvernanţi, utilizând drept criteriu
standardele democraţiei, în sens politic, recunoscute de comunitatea internaţională.
Potrivit concepţiilor actuale, regimul politic poate fi democratic sau
nedemocratic. Bineînţeles, nici unul dintre ele nu este absolut.
Observăm că, în epoca noastră, conceptul "democraţie" a evoluat, faţă de
concepţia aristotelică, dobândind un înţeles politic în sensul că transcede forma de
guvernământ, ataşându-se noţiunii de regim politic, care are un caracter mult mai
complex. În sens sociologic, se consideră că există o democraţie reală şi autentică
atunci când, în societate, cei ce îşi doresc libertatea şi egalitatea îi domină pe cei ce
îşi doresc puterea.
Actualmente, regimul politic democratic (a nu se confunda cu democraţia ca
formă de guvernământ) este considerat regimul în care guvernarea, potrivit
standardelor internaţionale, nu oprimă guvernaţii. Situaţia opusă o reprezintă
regimurile nedemocratice. Graniţa dintre regimul democratic şi cel nedemocratic este
relativă şi dinamică, depinzând de evoluţia concepţiilor despre guvernare şi libertate,
de dezvoltarea economică şi socială, precum şi de momentul istoric luat în
considerare.
Sintagma "nu oprimă", utilizată pentru definirea regimului democratic, are un
caracter general şi de aceea vag. Precizăm că ea nu desemnează lipsa
constrângerii, ci limita de la care îngrădirile la care este supus cetăţeanul devin
oprimante, sau situaţia în care datorită disfuncţiilor instituţiilor statului drepturile
legitime ale cetăţenilor nu se pot realiza într-un mod satisfăcător.
Standardele europene actuale impun unui sistem democratic următoarele
condiţii fundamentale:
- să fie respectat pluralismul ideologic, politic şi instituţional;
- legitimitatea exerciţiului puterii să fie determinată de caracterul reprezentativ
rezultat din alegeri libere;
- instituţiile democratice să funcţioneze în mod satisfăcător;
- să fie respectate drepturile omului.
Statele reale cunosc o mare diversitate şi complexitate, motiv pentru care
determinarea regimului lor politic, reducerea lor la expresia sintetică de democratice
sau nedemocratice este relativ dificilă.
Rezultă că, pentru a putea determina regimul politic, trebuie să realizăm o
analiză complexă a realităţii guvernării din statul respectiv, la un anumit moment,
pentru a stabili măsura în care sunt consacrate, garantate şi respectate drepturile şi
libertăţile omului şi cetăţeanului.

1
Pierre PACTET, Op. cit., p.35.

30
 SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

 Statul este un fenomen complex, de natură socială, istorică, politică şi

juridică, determinat atât de realitatea socială naţională şi internaţională, cât şi
de spiritul creator al fiinţei umane, motiv pentru care nu poate fi caracterizat
complet printr-o teorie unică, cu pretenţii de adevăr absolut.
 Statul este autoritatea care se bazează pe capacitatea oamenilor de a
comanda şi de a se supune. Statul este o comunitate umană fixată pe un
teritoriu propriu şi posedând o organizare politico-juridică.

 Organizarea politico-juridică a statului nu este altceva decât o structură

de putere, prin "putere", înţelegând aici capacitatea deţinătorului ei de a dirija
comportamentul social, prin intermediul unui mecanism bazat pe norma
juridică, adică pe regula de comportament obligatorie.

 În orice societate organizată în stat există trei funcţii fundamentale:

 funcţia legislativă (edictarea normelor juridice);
 funcţia executivă (organizarea executării şi executarea în
concret a normelor juridice);
 funcţia jurisdicţională (judecarea litigiilor).
Fiecare funcţie, pentru a fi exercitată, are nevoie de puterea de a impune
o anumită conduită, pentru realizarea atribuţiilor sale. Vom avea deci, în mod
corespunzător:
 puterea legislativă (capacitatea de a legifera);
 puterea executivă (capacitatea de a organiza executarea legii şi
de a o executa în concret);
 puterea jurisdicţională (capacitatea de a pronunţa sentinţe
obligatorii în cazul litigiilor).
Fiecare dintre aceste puteri este conferită unor organe distincte:
 puterea legislativă - adunărilor reprezentative;
 puterea executivă - şefului statului sau şefului de guvern şi
miniştrilor sau se împarte între aceştia;
 puterea judecătorească - instanţelor judiciare.

 Sintagma "putere în stat" desemnează, în mod curent, atât funcţia

(activitatea), cât şi organul care o exercită.

 Scopul politic al teoriei separaţiei puterilor în stat este diminuarea

puterii guvernanţilor prin limitarea unora de către ceilalţi, pentru a evita
oprimarea guvernaţilor. Separaţia puterilor nu înseamnă numai divizare, ci şi
colaborare şi echilibru între puteri.

 Forma puterii de stat are ca elemente componente:

 structura de stat
 forma de guvernământ
 regimul politic

31
  Structura de stat desemnează organizarea puterii de stat în raport cu
teritoriul. Utilizând acest criteriu vom distinge cele două structurile de stat
fundamentale: statul unitar (simplu) şi statul federativ (compus). Pe
parcursul dezvoltării istorice au apărut şi:
 asociaţii de state: - confederaţia
- uniunea personală
- uniunea reală.
 ierarhii de state: - statele vasale
- statele protejate
- dominioanele britanice
- statele sub mandat
- statele sub tutelă internaţională.

 Forma de guvernământ am definit-o ca fiind modalitatea de alcătuire a

sistemului organelor statului, inclusiv relaţiile dintre acestea. Formele de
guvernământ, conform concepţiei lui Aristotel,sunt:
I. Democraţia, cu variantele: - democraţia directă;
- democraţia reprezentativă;
- democraţia semi-directă.
II. Monocraţia, cu variantele: - monarhia absolută;
- tirania;
- dictatura;
- monocraţia populistă sau religioasă;
- dictatura militară.
III. Oligarhia, cu variantele: - guvernământul pluripersonal;
- aristocraţia;
- plutocraţia cenzitară;
- partidocraţia.
IV. Formele mixte, cu variantele:
- prin sistem - monarhia limitată
- parlamentarismul dualist
- cezarismul democratic
- circumstanţiale.

 În plan real epoca modernă a cunoscut două forme de guvernământ:

republica (republica parlamentară, republica prezidenţială, republica semi-
prezidenţială, republica socialistă marxist-leninistă) şi monarhia (monarhia
constituţională şi monarhia parlamentară).

 România este un stat naţional (teoria suveranităţii naţionale), cu o

structură de stat unitară, iar forma de guvernământ este republica cu un
semi-prezidenţialism atenuat sau parlamentarizat.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Identificaţi în Constituţia României articolele în care se regăsesc aspecte cu
referire la conceptele: teritoriu, populaţie, suveranitate.
2. Prezentaţi principalele trăsături ale federalismului.

32
3. Relevaţi asemănările şi deosebirile dintre statul unitar descentralizat şi statul
federal.
4. Prezentaţi structura de stat şi forma de guvernământ a statului român.
Argumentaţi.
5. Analizaţi actualitatea şi importanţa teoriei separaţiei puterilor în stat.

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Teoria suveranităţii populare consideră că:
a) naţiunea este o entitate globală, iar puterea aparţine acestei entităţi;
b) trebuie pus accentul atât pe prezent, cât şi pe trecut;
c) puterea este atomizată la nivelul fiecărui individ;
d) instituţiile reprezentative sunt autonome în raport cu interesele cetăţenilor.

2. Se dau propoziţiile: A – Puterea politică, spre deosebire de puterea de stat are un

conţinut foarte general. B - Puterea de stat presupune constituirea unei clase politice.
C - Între categoriile de putere politică şi cea putere de stat există un raport de la
întreg la parte.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată.
c) Propoziţia A falsă, propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă;
d) Propoziţia A falsă, propoziţia B adevărată, propoziţia C adevărată.

3. Forma de guvernământ caracterizată prin exclusivism ideologic agresiv şi

dogmatic, promovat de un partid unic şi un suport real sau regizat al maselor este:
a) tirania;
b) monocraţia populistă şi religioasă;
c) dictatura;
d) despotismul.

4. În termenii dreptului internaţional public nu este subiect de drept distinct decât în

anumite condiţii:
a) statul unitar;
b) statul federativ;
c) confederaţia;
d) statul federat.

5. Statele sub tutelă internaţională sunt varianta actuală a:

a) teritoriilor sub mandat;
b) statelor protejate;
c) statelor vasale
d) dominioanelor britanice.

6. Formele de guvernământ mixte prin sistem sunt:

a) monarhia limitată, parlamentarismul dualist, cezarismul democratic;
b) cezarismul democratic, plutocraţia cenzitară, aristocraţia;
c) partidocrţia, parlamentarismul dualist, guvernământul pluripesonal;

33
d)monocraţia populistă şi cea eligioasă, guvernământul pluripersonal,
parlamentarismul dualist.

7. Se dau propoziţiile: A – Principiul naţionalităţilor a fost o consecinţă a concepţiei

obiective asupra termenului de „naţiune”. B – O formă extremă a concepţiei obiective
asupra conceptului de „naţiune” este rasismul. C - Concepţia subiectivă asupra
„naţiunii” consacră dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată.
c) Propoziţia A falsă, propoziţia B falsă, propoziţia C falsă;
d) Propoziţia A falsă, propoziţia B adevărată, propoziţia C adevărată.

8. Activitatea statului arbitru se limitează la următoarele misiuni de bază:

a) reglementarea justiţiei, apărarea naţională, protecţie socială;
b) apărarea naţională, protecţia socială şi relaţiile internaţionale;
c) legiferarea, menţinerea ordinii publice, stabilirea doctrinei religioase oficiale
apărarea naţională;
d) apărarea naţională, relaţiile internaţionale, edictarea legii, menţinerea ordinii
publice.

9. Se dau propoziţiile: A - Republica parlamentară se caracterizează prin poziţia

superioară a parlamentului faţă de executiv. B - Republica prezidenţială se
caracterizează prin dreptul de veto al executivului; C – În cadrul republicii semi-
prezidenţiale numai parlamentul este ales prin sufragiu universal.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată.
c) Propoziţia A falsă, propoziţia B falsă, propoziţia C falsă;
d) Propoziţia A falsă, propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă.

10. Se dau propoziţiile: A - Referendumul este participarea populaţiei la formularea

legilor. B - Veto-ul popular este o formă de abrogare a legilor. C - Iniţiativa legislativă
reprezintă participarea populaţiei la formularea legilor.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată.
c) Propoziţia A falsă, propoziţia B falsă, propoziţia C falsă;
d) Propoziţia A falsă, propoziţia B adevărată, propoziţia C adevărată.

34
 CAPITOLUL 2

ORGANELE FUNDAMENTALE ALE STATULUI

2.1. Parlamentul
2.1.1. Structura Parlamentului
2.1.2. Organizarea parlamentară
2.1.3. Autonomia adunărilor
2.1.4. Rolul Parlamentului
2.1.5. Statutul parlamentarilor
2.1.6.Caracteristicile Parlamentului României, conform
Constituţiei

2.2. Organele executive

2.2.1. Aspecte generale.
2.2.2. Organele executive ale României potrivit Constituţiei

2.3. Organele jurisdicţionale

2.3.1. Aspecte generale
2.3.2. Organele jurisdicţionale din România potrivit
reglementărilor actuale

2.4. Relaţiile dintre organele fundamentale ale statului

2.4.1. Aspecte generale

35
 2.4.2. Relaţiile dintre organele fundamentale ale statului român

OBIECTIVE

Studierea acestui capitol vă permite:

Înţelegerea rolului, structurii, organizării şi funcţionării

Parlamentului;

Înţelegerea rolului, structurii, organizării şi funcţionării

organelor executive;

Înţelegerea rolului, organizării şi funcţionării organelor

jurisdicţionale, precum şi a principiilor care le guvernează;

Cunoaşterea reglementărilor aplicabile organelor

fundamentale din România, precum şi a cauzelor şi
consecinţelor care stau la baza raporturilor ce se stabilesc
între acestea.

Am văzut deja, că celor trei funcţii fundamentale ale statului - legislativ ă,

executivă şi jurisdicţională - le corespund trei categorii de organe, şi anume:
organele legislative, organele executive şi organele judecătoreşti sau jurisdicţionale.
În epoca actuală, în principiu, funcţia legislativă se exercită de parlament,
funcţia executivă de şeful de stat şi/sau de guvern şi funcţia jurisdicţională de
instanţele judecătoreşti. Le vom studia, în continuare, pe fiecare în parte.

2.1. Parlamentul
Parlamentul1 este instituţia politică şi juridică, formată din membri aleşi, care
are ca principală misiune adoptarea legii. El reprezintă una dintre verigile esenţiale
ale înfăptuirii democraţiei, ale statornicirii unor rânduieli democratice, în măsură să
garanteze drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
2.1.1. Structura parlamentului2
Parlamentul poate fi alcătuit dintr-o singură cameră (unicameralism) sau două
camere (bicameralism). Ambele structuri au avantaje şi dezavantaje, adepţi şi
adversari.
Unicameralismul este specific statelor unitare. Parlamentul, având o unică
adunare, este constituit prin sufragiu universal, egal, direct şi secret. Existenţa unei
singure camere evită prelungirea procesului legislativ, aşa încât puterea legislativă
lucrează cu eficacitate sporită. În plus, sunt reduse considerabil şi costurile

1
Instituţia Parlamentului are origini îndepărtate: Islanda înainte de anul 1000, Sicilia în 1130 şi Anglia
în jurul anului 1300 cunoşteau existenţa unor adunări care aveau să constituie, în secolul următor
modelul unor Adunări deliberative. Victor DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU, Georgeta
DUCULESCU, Drept constituţional comparat – vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 112.
2
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 464-467; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 233-
236.

36
parlamentare. Dezavantajul îl constituie posibilitatea instaurării "despotismului" 1
parlamentar, întrucât nu există o contraputere de acelaşi rang.
Bicameralismul reprezintă regula în cazul statelor federale, exprimând
structura dualistă a acestora. După justificarea ce a stat la baza instituirii lui,
bicameralismul este de trei feluri: bicameralism aristocratic, bicameralism politic şi
bicameralism federal.
a) Bicameralismul aristocratic. Această formulă, utilizată în statele unitare,
asociază camerei inferioare cu caracter reprezentativ, rezultată din sufragiu, o
cameră superioară alcătuită pe criterii aristocratice care este menţinută din respect
pentru tradiţie. Ex. Camera Lorzilor în Anglia.
b) Bicameralismul politic este un sistem parlamentar utilizat, de asemenea
în statele unitare, cea de-a doua cameră - Senatul - răspunzând unor concepţii
politice care au în vedere stăvilirea abuzului de putere ce rezultă din "legea
numărului", uşor de comis în cazul camerei unice asigurându-se astfel şi mai multă
chibzuinţă în alcătuirea legii. Într-un cuvânt, bicameralismul politic urmăreşte
ponderarea procesului legislativ printr-o divizare a puterii legislative. Ex. Belgia şi
Franţa. Există două concepţii, în privinţa atribuţiilor recunoscute camerei superioare:
I. Bicameralismul egalitar, care înseamnă conferirea de atribuţii relativ egale,
camerei superioare, cu cele ale camerei inferioare, în scopul instituirii unui adevărat
parteneriat în procesul legislativ. Ex. Belgia.
II. Bicameralismul inegalitar, care înseamnă stabilirea unor atribuţii mai
restrânse pentru camera superioară, decât cele recunoscute camerei inferioare, care
devine astfel predominantă, motivat de faptul că Senatul reprezintă interesele unor
minorităţi, pe când camera inferioară reprezintă interesele naţiunii în ansamblu. Ex.
Franţa.
c) Bicameralismul federal este determinat de structura dualistă a statului şi
răspunde necesităţii de a asigura echilibrul şi armonia între statele federate şi statul
unional. În acest sens, existenţa a două camere satisface două exigenţe
indispensabile: reprezentarea uniunii în ansamblu şi reprezentarea statelor membre.
Se apreciază că această dublă reprezentare se poate realiza în mod corespunzător,
doar cu respectarea a două reguli:
 reprezentarea egală a fiecărui stat federat indiferent de mărime;
 acordarea de prerogative similare, în materie legislativă, ambelor camere.
În concluzie, reţinem faptul că între structura Parlamentului şi structura de stat
există o anumită corelaţie. Dacă în cadrul statelor unitare este posibilă opţiunea
pentru un Parlament unicameral sau bicameral, statul federal presupune obligatoriu
existenţa în cadrul Parlamentului a unei a doua camere care să reprezinte interesele
statelor membre.

2.1.2. Organizarea parlamentară2

Pentru a putea funcţiona, adunările parlamentare trebuie să fie organizate,
adică să-şi constituie anumite organe interne şi să-şi stabilească formele în care îşi
exercită atribuţiile. Principalele organele interne care se regăsesc în orice parlament
dintr-un sistem pluripartid sunt: Preşedintele adunării, Comisiile parlamentare şi
Grupurile parlamentare.
a) Preşedintele adunării, ales de adunare are următoarele atribuţii principale:
conduce dezbaterile, veghează la respectarea procedurii parlamentare, asigură

1
Pericolul despotismului parlamentului este mai rău ca al unui individ, pentru că, fiind o instituţie
colectivă, nu poate fi trasă la răspundere. Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.167.
2
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 468-487; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 237-
242

37
utilitatea şi demnitatea discuţiilor, reprezintă camera în relaţiile interne şi externe,
înlocuieşte şeful statului în anumite situaţii deosebite.
b) Comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru care, de regulă, nu
au putere de decizie proprie, ci transmit un proiect, un raport sau un aviz, camerei
care le-a constituit, pentru ca aceasta să decidă.
Aceste comisii asigură cadrul adecvat pentru dezbaterile preliminare într-un
grup restrâns de parlamentari, care are responsabilităţi speciale în domeniul
respectiv asupra problemelor ce vor fi aduse în faţa adunării. Ceea ce determină
aşadar crearea comisiilor este aşadar imposibilitatea unei deliberări cu celeritate
asupra proiectelor de legi de către întreaga adunare (prea numeroasă), fără
existenţa unor studii şi analize prealabile.
Comisiile parlamentare pot fi temporare sau permanente. Cele temporare sunt
constituite pentru examinarea unei probleme date şi îşi încetează activitatea odată cu
depunerea raportului. Comisiile permanente sunt constituite pe durata sesiunii sau
chiar a legislaturii. Ele sunt comisii specializate pe domenii: finanţe, probleme
economice, relaţii externe, educaţie, apărare, sănătate, mediu înconjurător etc. Acolo
unde există parlamente bicamerale se constituie şi comisii mixte ale celor două
camere. Un exemplu de asemenea comisie este comisia de mediere.
Comisiile parlamentare au, în principal, următoarele atribuţii:
 întocmesc rapoarte sau avize asupra proiectelor de legi sau asupra altor
probleme ce le sunt date în studiu
 întreprind studii şi analize cu privire la aplicarea celor hotărâte de către
parlament
 ascultă periodic informări ale unor conducători ai organelor centrale sau locale
ale administraţiei publice
 analizează petiţiile ce le sunt adresate de către cetăţeni
 exercită, în unele cazuri, dreptul la iniţiativă legislativă în domeniul lor de
activitate.
Un regim special au comisiile parlamentare de anchetă sau control . Ele
realizează, de regulă, controale asupra unor chestiuni de interes naţional, anchete
electorale, anchete legislative şi anchete politice. Problema cea mai delicată, în cazul
acestor comisii, este aceea de a le preciza natura, limitele competenţelor, procedeele
specifice de acţiune, pentru a le delimita de organele jurisdicţionale sau de alte
organe ale statului. În orice caz, în urma anchetei sau controlului efectuat, aceste
comisii nu au dreptul să pronunţe sancţiuni, nici să se substituie organelor
administrative. Ele pot să denunţe faptele constatate şi să comunice organelor
competente, măsurile pe care le consideră legale şi oportune.
c) Grupurile parlamentare. Activitatea partidelor politice în cadrul
parlamentului se manifestă prin formarea grupurilor parlamentare sau a grupurilor
politice, alcătuite, de regulă, din parlamentarii care aparţin aceleaşi formaţiuni sau
care subscriu la acelaşi program politic. Grupurile parlamentare asigură concentrarea
diverselor tendinţe politice existente în cadrul parlamentului. Pentru a preveni
dispersia excesivă a acestor tendinţe, care poate avea repercusiuni negative asupra
acţiunii parlamentare, în unele ţări este fixat numărul minim de parlamentari necesar
pentru constituirea unui grup1.
Pentru buna funcţionare a parlamentului nu este suficientă doar constituirea
organelor menţionate, ci este necesară şi stabilirea cadrului de lucru.
Forma de lucru a parlamentului, pe durata legislaturii sale este sesiunea.

1
Spre exemplificare , pentru crearea unui grup parlamentar este nevoie de 1 membru în Norvegia, 2
în Japonia, 3 în Argentina, 10 în Italia, 30 în Franţa, 5 sau 10 în România. Ioan MURARU, Simina
TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.170

38
 În cadrul sesiunii, reunirea efectivă a parlamentului se face în şedinţe, potrivit
unui program de lucru adoptat.
În ceea ce priveşte modul de organizare a sesiunilor, parlamentul însuşi, în
baza independenţei sale, îşi fixează perioadele de exercitare efectivă a funcţiilor ce-i
revin. Sesiunile pot fi:
 ordinare, adică, predeterminate pentru perioada fiecărui an
 extraordinare, adică, neprevăzute printr-un program, care se convoacă în situaţii
deosebite, la cererea şefului de stat, a guvernului, a preşedintelui camerei sau a
unui anumit număr de deputaţi.
Menţionăm că există şi o altă concepţie cu privire la forma de lucru a
parlamentului, şi anume aceea de a considera parlamentul permanent în funcţiune,
fără nici o limită de durată, bineînţeles, pe timpul mandatului. Dispare astfel distincţia
dintre legislatură (mandat) – perioada de timp pentru care este ales Parlamentul şi
sesiune - perioada în care parlamentul se întruneşte în şedinţe. Ex. Danemarca.

2.1.3. Autonomia adunărilor

Pentru ca parlamentul să-şi poată exercita, în condiţii corespunzătoare,
misiunea, autonomia adunărilor este indispensabilă. Cu alte cuvinte principiul
autonomiei parlamentare este de esenţa parlamentarismului garantându-se astfel
plenitudinea de acţiune şi de decizie.
Această autonomie adunărilor poate fi examinată sub trei aspecte 1: autonomia
regulamentară, autonomia financiară şi autonomia administrativă.
a) Autonomia regulamentară se manifestă, în plan juridic, prin dreptul
fiecărei camere de a-şi adopta propriul regulament de organizare şi funcţionare,
respectând prevederile Constituţiei. Regulamentul poate fi adoptat pe perioadă
nedeterminată, pe legislatură sau pentru fiecare sesiune în parte. Modificarea lui se
face, de regulă, după procedura urmată pentru adoptare. Autonomia regulamentară
este limitată, de obicei, printr-un control de constituţionalitate.
b) Autonomia financiară se analizează, de obicei, ca un corolar al
independenţei parlamentului, acesta fixându-şi propriul buget şi controlându-şi
execuţia bugetară. Totuşi, bugetul parlamentului trebuie integrat în bugetul general al
statului. Acest lucru se realizează prin procedee diferite: în unele ţări parlamentului i
se recunoaşte un maximum de independenţă în acelaşi sens, în timp ce în altele
bugetul parlamentului este aprobat de executiv sau limita maximă a acestui buget
este fixată de către puterea executivă.
c) Autonomia administrativă semnifică dreptul adunării de a decide ea
însăşi, pe de o parte asupra atribuţiilor administrative ale structurilor principale de
conducere (preşedinte, birou permanent, etc.), iar pe de altă parte asupra aparatului
de lucru aparţinând camerei. Serviciile administrative ale adunării nu sunt
subordonate autorităţilor executive. De regulă, funcţionarii parlamentari constituie un
corp special, cu statut propriu, elaborat de adunare sau de organele sale.
2.1.4. Rolul parlamentului2
În literatura de specialitate a fost subliniat faptul că deşi Parlamentul a fost
desemnat, în mod tradiţional prin expresia de putere legiuitoare atribuţiile şi
competenţele sale sunt mult mai largi, propunându-se pentru definirea mai corectă
sintagma de „putere deliberativă”. Ca atare puterea legislativă este doar o
componentă a competenţei Parlamentului. 3.

1
Ion DELEANU, Op. cit., pp. 243-245
2
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 447-463; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 250-
257

39
 Pe lângă aceasta, parlamentele mai exercită, în principal: funcţia de reprezen-
tare, funcţia de constituire a guvernului şi funcţia de control asupra executivului.
a) Funcţia legislativă se realizează prin exercitarea prerogativelor de putere
legiuitoare ale parlamentului, în cadrul procedurii legislative. Cauzele care pot
influenţa în plan politic exercitarea funcţiei legislative a Parlamentului sunt:
 inexistenţa majorităţii necesare pentru adoptarea diferitelor categorii de legi,
 reorientarea politică prin fenomenul de migraţiune a parlamentarilor de la un grup
parlamentar la altul sau de părăsire a grupului din care fac parte,
 conflictul dintre majoritate şi guvern, prin formarea unor curente ostile, dar nu
suficient de puternice pentru a antrena retragerea încrederii acordate guvernului.
Concluzionând, toate aceste fenomene privesc schimbarea raportului de forţe în
cadrul binomului politic de bază al activităţii parlamentare dintre majoritate şi
opoziţie1.
Procedura legislativă implică mai multe etape:
1. Iniţiativa legislativă semnifică dreptul unor subiecte determinate de a
depune la parlament proiecte sau propuneri de legi. În mod corelativ parlamentului îi
corespunde obligaţia de a lua proiectele sau propunerile legislative în dezbatere şi de
a se pronunţa asupra lor.
În funcţie de sorgintea ei, iniţiativa legislativă poate aparţine:
- guvernului (poartă denumirea de proiect de lege),
- camerelor parlamentului, comisiilor parlamentului, parlamentarilor şi unui
anumit număr de cetăţeni (sub denumirea de propunere legislativă).
2. Întocmirea unui raport sau aviz asupra proiectului de lege, de către una
sau mai multe comisii ale parlamentului.
3. Dezbaterea proiectului de lege.
4. Votarea, care este actul de cuantificare a voinţei majoritare. Votarea trebuie
să fie clară, neechivocă, ferită de erori sau deformări. Votul 2 este de două tipuri: vot
deschis şi vot secret. Votul deschis se exprimă oral, sau printr-un anumit gest
(ridicarea mâinii, ridicarea în picioare, aplauze). Votul secret se practică, de obicei,
cu buletine sau bile. Votul este, de regulă, direct sau personal. Numai pe cale de
excepţie se permite votul prin procură sau prin delegare.
Pentru înţelegerea deplină a acestei etape trebuie cunoscute conceptele de
cvorum şi majoritate. Cvorum-ul reprezintă numărul de parlamentari necesar a fi
prezenţi în sală pentru ca lucrările Parlamentului să se poată desfăşura.
Majoritate reprezintă numărul de parlamentari care trebuie să voteze în
favoarea unei legi pentru ca ea sa fie adoptată. Majoritatea cerută pentru adoptarea
unei legi poate fi: simplă (jumătate+1 din numărul parlamentarilor prezenţi),
absolută (jumătate+1 din numărul total de parlamentari) sau calificată (peste
jumătate+1 din numărul total de parlamentari).
5. Acordul camerelor asupra proiectului de lege, atunci când parlamentul
este bicameral. Dacă cele două camere se află pe picior de egalitate, dezacordul
care poate surveni între ele trebuie conciliat, stabilindu-se în acest sens o procedură
specială. În cazul bicameralismului inegalitar, predomină voinţa camerei inferioare.
Mai există şi formula bicameralismului egalitar funcţional, care funcţionează la ora
actuală în România, potrivit căreia ultimul cuvânt îl are camera de decizie.

3
Ioan MURARU, Mihai CONSTANTINESCU, Drept parlamentar românesc, Editura ACTAMI,
Bucureşti, 1999, p. 119
1
Marian ENACHE, Câteva reflecţii privind funcţiile parlamentului, Revista Dreptul, nr. 7/1998, p. 21
2
Există o largă varietate a procedurilor de votare, de exemplu: în Camera Comunelor aşezarea în
dreapta sălii înseamnă vot "pentru", iar în stânga vot "împotrivă", votul mecanic sau electronic sau
votul prin aplauze sau aclamaţii.

40
 6. Promulgarea legii (care îmbracă în sistemele monarhice forma "sancţiunii
regale") şi publicarea ei sunt formalităţile care determină intrarea în vigoare a legii.
În unele sisteme promulgarea este obligatorie, astfel încât şeful statului nu
poate face ineficientă o lege adoptată de parlament (ex. Austria şi Israel).
În alte sisteme, şeful statului dispune de un drept de veto suspensiv. Astfel, el
poate cere adunărilor, cu prilejul transmiterii unei legi spre promulgare, o nouă
deliberare asupra ei. Dacă parlamentul adoptă din nou legea, fiind suficientă aceeaşi
majoritate cu care a adoptat-o prima dată, promulgarea devine obligatorie.
În fine, există sisteme constituţionale care consacră un adevărat drept de veto
al şefului statului. Acesta este un drept caracteristic regimurilor prezidenţiale şi
rezultă din separarea puterilor, egalitatea lor şi controlul reciproc. În acest sistem,
dacă şeful statului returnează o lege parlamentului, aceasta nu va intra în vigoare
până când camera către care a fost returnată nu va delibera a doua oară şi nu o va
adopta cu o majoritate calificată, de regulă, imposibil de atins, iar cealaltă cameră nu
o va reconfirma cu aceeaşi majoritate calificată. Astfel, prin veto-ul său, şeful statului
anihilează legea, practic, definitiv.
b) Funcţia de reprezentare. Parlamentul beneficiază de forţa unei legitimităţi
impresionante, întrucât el este, ca urmare a alegerii sale directe, reprezentantul
întregii populaţii.
Subliniem faptul că, însăşi forţa sistemului parlamentar constă în principiul
suveranităţii naţionale, în ideea că parlamentul reprezintă poporul, iar parlamentarii
sunt delegaţii săi. Vorbim astfel de un mandat reprezentativ1, parlamentarul
reprezentând nu „o părticică” din suveranitatea naţiunii, ci însăşi acea suveranitate.
Nu trebuie neglijat rolul deosebit al opoziţiei care este elementul critic instituţionalizat
menit să îngrădească eventualele tendinţe ale majorităţii de a se abate de la
reprezentarea corectă a intereselor naţionale.
c) Funcţia de constituire a guvernului. Constă în faptul că, fie toţi miniştrii
trebuie să aparţină uneia din cele două camere (ex. guvernul britanic), fie că,
învestitura guvernului se face de către parlament (România), fie că, în anumite
circumstanţe, una dintre camere, de regulă senatul, trebuie să-şi dea acordul la
numirea unor înalţi funcţionari guvernamentali (ex. S.U.A.).
d) Funcţia de control asupra executivului semnifică supremaţia,
preeminenţa, mai mult sau mai puţin evidentă a parlamentului faţă de executiv şi se
realizează atât prin instituţionalizarea responsabilităţii guvernamentale, cât şi prin
alte mijloace. Modalităţile controlului sunt diverse. Le vom menţiona doar pe cele
tipice:
1. Controlul se poate exercita prin rapoarte sau informări periodice din partea
guvernului în faţa parlamentului. Acestea sunt urmate, de regulă, de o dezbatere
generală finalizată printr-o moţiune (act de manifestare a atitudinii parlamentului)
aprobativă sau negativă.
2. La iniţiativa parlamentului sau a guvernului, sunt organizate dezbateri de
politică generală sau sectorială, urmate, după caz, de un vot de încredere sau de
neîncredere din partea parlamentului, votul de neîncredere determinând demisia
guvernului. În anumite sisteme constituţionale, pentru păstrarea echilibrului între
puteri, guvernul poate, într-o situaţie de divergenţă cu parlamentul, să provoace

1
Mandatul reprezentativ este opusul mandatului imperativ. În cazul mandatului reprezentativ deputatul
beneficiază de libertatea de a acţiona în favoarea interesului naţional, potrivit propriilor convingeri, fără
a fi legat de voinţa celor care l-au ales. În cazul mandatului imperativ parlamentarul este obligat să
acţioneze, numai într-un anumit mod, pentru a obţine un rezultat de o anumită natură, în caz contrar
alegătorii având posibilitatea de a-i revoca mandatul. Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit.,
p.133

41
dizolvarea acestuia şi să ceară programarea de alegeri anticipate, supunând astfel
divergenţa arbitrajului electoratului.
3. Uneori, guvernul solicită aprobarea parlamentului în legătură cu o iniţiativă a
sa sau referitor la o declaraţie de politică generală, ori cu privire la o problemă
determinată.
4. Adeseori, constituţia prevede necesitatea autorizării guvernului de către
parlament, pentru luarea anumitor decizii. De exemplu: pentru declararea stării de
urgenţă sau de necesitate, în cazul delegării legislative, pentru declararea stării de
război, pentru ratificarea unor tratate internaţionale.
5. Deschiderea procedurii de punere sub acuzare a unui membru al
guvernului, a primului ministru sau a şefului statului.
6. Interpelarea adresată guvernului sau unuia dintre membrii săi. Interpelările
sunt, de fapt, explicaţii cerute de către parlamentari şefului guvernului sau unui
ministru, în legătură cu o anumită situaţie sau atitudine, urmate de o dezbatere
asupra opţiunilor sau activităţii executivului, care poate duce la aplicarea unei
sancţiuni politice (moţiune de cenzură).
Moţiunea de cenzură reprezintă o dezbatere asupra politicii de ansamblu a
Guvernului şi are drept scop, din punct de vedere al opoziţiei răsturnarea
majorităţilor, adică formarea unui alt guvern pe baza unei alte majorităţi, iar din punct
de vedere al majorităţii fie menţinerea Guvernului în funcţiune, fie formarea unui alt
guvern pe baza aceleiaşi majorităţi.
Sancţiunea juridică a acordului politic dintre majoritate şi guvern se exprimă
într-o modalitate pozitivă, prin confirmarea guvernului şi într-o modalitate negativă,
prin demiterea lui.
7. Întrebarea adresată miniştrilor, care constituie un procedeu prin care
parlamentul poate obţine informaţii de la guvern. În funcţie de răspunsul primit, se
poate formula o interpelare, care are consecinţele arătate.
8. Angajarea responsabilităţii politice a guvernului. Aceasta poate avea loc fie
la iniţiativa parlamentului, fie la iniţiativa guvernului, cu privire la un program, o
declaraţie ori la votarea unui text. Totdeauna va interveni, după caz, o moţiune de
cenzură sau un scrutin de învestitură, adică infirmarea sau confirmarea guvernului de
către parlament.
9. În unele sisteme constituţionale, parlamentul funcţionează şi ca organ de
jurisdicţie faţă de anumiţi membri ai puterii executive, care în exerciţiul atribuţiilor lor
au săvârşit fapte contrare intereselor generale (ex. Brazilia, S.U.A.). O altă soluţie
este constituirea, de către parlament, a unui tribunal extraordinar1.
Aşadar, datorită atribuţiilor complexe ale parlamentelor, acestea nu reprezintă
doar cele mai largi foruri democratice naţionale, dar şi laboratoare eficiente de
elaborare a legilor, factori de răspundere ai vieţii publice, elemente de contrapondere
faţă de orice tentative de a diminua drepturile democratice şi valorile statului de
drept.
2.1.5. Statutul parlamentarilor2
Puterea excepţională ce revine parlamentelor şi calitatea cu totul aparte a
celor care le alcătuiesc au determinat elaborarea unor statute ce garantează
existenţa unui regim special, chemat să le asigure aleşilor independenţa în
exercitarea mandatului parlamentar. Nu este vorba de acordarea unor drepturi

1
Spre exemplu, în Franţa pentru judecarea Preşedintelui Republicii, care poate interveni numai în caz
de înaltă trădare, se formează o Înaltă Curte de Justiţie, compusă dintr-un număr egal de deputaţi şi
senatori, aleşi de camerele respective.
2
Ion DELEANU, Op. cit., pp. 245-248

42
excepţionale sau a unor privilegii particulare, ci de o protecţie a parlamentarilor
pentru a putea reprezenta, nestingheriţi, interesele naţionale.
Fundamentul drepturilor şi prerogativelor parlamentarilor se regăseşte în
ipostaza acestora de reprezentanţi ai poporului. Statutul parlamentarilor cuprinde:
imunităţile parlamentare, incompatibilităţile şi indemnizaţiile.
Imunităţile parlamentare au ca scop protejarea membrilor parlamentului faţă
de acţiunile represive ale forţei publice şi faţă de anumite acţiuni judiciare. Ele sunt
garanţii în faţa eventualelor abuzuri din partea executivului, a organelor admini-
strative sau a organelor judecătoreşti. În acest sens, esenţială este imposibilitatea
privării de liberate şi a tragerii la răspundere juridică a parlamentarului pentru actele
sau faptele săvârşite în limitele mandatului său şi cu prilejul exercitării acestuia.
Incompatibilităţile sunt reguli care interzic parlamentarului să exercite, pe
durata mandatarului său o altă funcţie sau ocupaţie, atât în scopul garantării
independenţei şi al asigurării disponibilităţii sale, cât şi pentru a-l feri de tentaţia
abuzului şi a corupţiei. Regulile, în această materie, sunt diferite, în funcţie de
sistemul constituţional.
Indemnizaţiile parlamentarilor reprezintă sume de bani pe care aceştia le
primesc pe durata mandatului1. Deşi mandatul parlamentarilor este considerat
pretutindeni gratuit şi onorific, practica a creat un sistem de indemnizare, pentru a
compensa veniturile de care este privat parlamentarul pe timpul exercitării man-
datului şi pentru a i se asigura condiţiile materiale necesare îndeplinirii mandatului.
2.1.6. Caracteristicile Parlamentului României
A. Structura Parlamentului României. Constituţia României instituie un
parlament bicameral alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat (art. 61 alin.2). Atât
deputaţii cât şi senatorii se aleg prin sufragiu universal direct, egal şi liber exprimat.
Rezultă că ambele camere au aceeaşi legitimitate şi, pe cale de consecinţă, reiese
că în România funcţionează un bicameralism politic egalitar. Legiuitorul constituant a
ales această formulă din dorinţa de a tempera tendinţele autoritare ale parlamentului,
de a atenua eventualele poziţii extremiste ale unei singure camere în aprecierea unor
stări de fapt şi în alegerea variantelor decizionale.2
Revizuirea Constituţiei, din anul 2003, a inaugurat încă un bicameralism
egalitar de tip special3, numit „bicameralism egalitar funcţional”.
B. Organizarea Parlamentului României se înscrie în modelul prezentat.
Astfel, fiecare cameră are un preşedinte, ales de adunarea respectivă, pe durata
mandatului. De asemenea, fiecare Cameră alege 4 vicepreşedinţi şi 4 secretari. La
aceştia se adaugă 4 chestori la Camera Deputaţilor şi 2 chestori la Senat. Aceştia se
aleg la începutul fiecărei sesiuni.
Preşedintele, vicepreşedinţii, secretarii şi chestorii fiecărei camere alcătuiesc
Biroul permanent al acesteia. În general, nu există diferenţe între atribuţiile pe care le
îndeplinesc preşedintele, vicepreşedinţii, secretarii, chestorii şi biroul permanent de
la Camera Deputaţilor şi atribuţiile pe care le îndeplinesc omologii lor de la Senat.
Cele mai importante atribuţii ale Preşedintelui Camerei sunt : convoacă
parlamentarii în sesiuni, conduce lucrările Camerei (acordă cuvântul deputaţilor,
moderează discuţiile, stabileşte ordinea votării, anunţă rezultatul votului), conduce
1
Indemnizaţiile îmbracă forme variate: diurnă pentru fiecare zi de sesiune, acoperirea cheltuielilor de
deplasare, plata unei indemnizaţii lunare sau anuale, acoperirea cheltuielilor de corespondenţă şi a
taxelor telefonice, gratuitatea transportului şi altele.
2
Mihai CONSTANTINESCU, Ion DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan VIDA, Alegerile
parlamentare şi prezindenţiale, Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992, p.137
3
Deşi cele două camere se află pe aceeaşi poziţie suntem în prezenţa unui bicameralism clar
diferenţiat, cel puţin în materia competenţelor legislative ale celor două Camere. Ioan MURARU,
Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit. , 2004, p.168

43
Biroul permanent, reprezintă camera în raporturile cu terţii, atât pe plan intern cât şi
internaţional.
Vicepreşedinţii îndeplinesc, în ordinea stabilită de Biroul permanent,
atribuţiile preşedintelui, în caz de absenţă, precum şi alte sarcini încredinţate de
Biroul permanent.
Principalele responsabilităţi ale secretarilor sunt : asigurarea întocmirii
proceselor-verbale ale şedinţelor şi a listei parlamentarilor înscrişi la cuvânt,
efectuarea apelului nominal şi consemnarea rezultatului votului.
Chestorii au atribuţii în rezolvarea problemelor financiare ale Camerei,
asigurarea ordinii în sediul Parlamentului şi gestionarea patrimoniului camerelor.
Biroul permanent are competenţe de natură politică şi competenţe de natură
administrativă. Dintre competenţele de natură politică menţionăm : elaborarea
proiectului regulamentului Camerei, organizarea relaţiilor Camerei cu alte
parlamente, propunerea componenţei delegaţiilor pe care le trimite Camera la diferite
organizaţii internaţionale. Cea mai importantă competenţă de natură administrativă
este aceea de conducere a serviciilor Camerei 1.
Parlamentul României înfiinţează comisii pentru fiecare Cameră, alcătuite
numai din deputaţi, respectiv numai din senatori, şi comisii comune alcătuite atât din
deputaţi cât şi din senatori. Comisiile parlamentare pot fi permanente sau temporare.
Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente pe domeniile specificate în
regulamentul său. Comisiile temporare aparţin fie unei Camere, fie ambelor.
Comisiile temporare care aparţin uneia dintre Camere sunt comisiile de anchetă şi
comisiile speciale. Rolul comisiilor de anchetă a fost deja prezentat. În ceea ce
priveşte comisiile speciale, acestea pot fi constituite pentru avizarea unor iniţiative
legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative de interes
deosebit, sau pentru desfăşurarea altor activităţi specificate în hotărârea de înfiinţare.
Comisiile temporare comune în Constituţia nerevizuită au fost comisiile de mediere.2
Ulterior revizuirii comisiile de mediere mai subzistă numai pentru adoptarea legilor
constituţionale, deci pentru îndeplinirea funcţiei de constituantă derivată.
Trebuie menţionat că, indiferent de felul comisei, aceasta trebuie să reflecte
configuraţia politică a Camerei.
Ca în orice parlament ales într-un sistem pluripartid, şi în Parlamentul
României funcţionează grupuri parlamentare. Acestea se constituie separat pentru
fiecare cameră. Constituţia se rezumă doar la recunoaşterea posibilităţii organizării
de grupuri parlamentare, lăsând la latitudinea Camerelor reglementarea acestora,
prin regulamentul propriu. Potrivit regulamentelor celor două camere, pentru
constituirea unui grup parlamentar, în cadrul Camerei Deputaţilor este nevoie de cel
puţin 10 aderenţi, iar în cadrul Senatului este nevoie de cel puţin 5, cu precizarea că
aceştia trebuie să fi fost aleşi pe lista aceluiaşi partid, formaţiune politică, alianţă
politică sau alianţă electorală. După constituire, fiecare grup îşi alege un lider, numit
preşedinte şi unul sau mai mulţi locţiitori ai liderului, numiţi vicepreşedinţi.
Atribuţiile grupului parlamentar sunt: propune candidaţii pentru alegerea
preşedinţilor celor două Camere, îşi dă acordul pentru desemnarea membrilor
comisiilor parlamentare, poate cere modificarea ordinii de zi a şedinţelor şi poate
prezenta amendamente la proiectele sau propunerile de lege. 3
Mandatul celor două camere este de 4 ani. Însă, potrivit art. 63 alin.1, introdus
prin Legea de revizuire, termenul la care mandatul parlamentarilor ar expira se
1
Genoveva VRABIE, Organizarea politico-etatică a României, Drept constituţional şi instituţii politice,
vol.II, Ed. "Cugetarea", Iaşi - 1996, pp.108-111.
2
Acestea se formau dintr-un număr egal de deputaţi şi senatori, atunci când Camerele adoptau un
text de lege în termeni diferiţi. Activitatea lor înceta odată cu depunerea raportului.
3
Ioan MURARU, Op. cit., pp130-131.

44
prelungeşte de drept pe perioada stării de mobilizare, de război, de asediu sau de
urgenţă. Procedura legislativă începută şi neterminată în cadrul unui mandat
continuă în mandatul următor.
Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în două sesiuni ordinare anuale
simultane şi în sesiuni extraordinare1. Prima sesiune ordinară începe în luna
februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua sesiune ordinară începe în
luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie (art.66, alin.1 din
Constituţie). Sesiunile extraordinare pot fi convocate pentru rezolvarea unor
probleme care nu suferă amânare, ele fiind justificate de cerinţa îndeplinirii unor
sarcini deosebite sau de producerea unor evenimente neprevăzute. Durata lor nu
este prevăzută de Constituţie, singura limitare fiind cea determinată de începerea
sesiunii ordinare2.
Pe parcursul sesiunii, Camerele lucrează efectiv în şedinţe plenare. Sedinţele
pot fi separate, pentru fiecare Cameră, sau comune. De regulă, şedinţele sunt
publice, însă camerele pot hotărî, în anumite situaţii, şedinte secrete.
În ceea ce priveşte cvorumul, constituţia stabileşte în art. 64 următoarele :
Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii
membrilor. Constituţia stabileşte majoritatea necesară pentru adoptarea:
 legilor ordinare – majoritatea membrilor prezenţi – majoritate simplă ;
 legilor organice – majoritatea membrilor fiecărei camere – majoritate absolută
 legilor constituţionale - majoritatea calificată reprezentând votul a cel puţin
două treimi din numărul membrilor fiecărei camere.
C. Autonomia Camerelor Parlamentului.
a) Autonomia regulamentară este limitată doar de Constituţie. Aceasta
înseamnă că, cele două Camere ale Parlamentului îşi stabilesc independent regulile
de organizare şi funcţionare, cu respectarea prevederilor constituţionale, iar
împreună elaborează regulamentul şedinţelor comune, întrucât, potrivit Constituţiei,
anumite atribuţii se exercită în şedinţă comună. Potrivit art.146 lit. c din Constituţie,
constituţionalitatea regulamentelor camerelor este asigurată prin controlul exercitat
de Curtea Constituţională, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin
25 de senatori.
b) Autonomia financiară înseamnă, în principiu, capacitatea fiecărei Camere
de a-şi stabili propriul buget şi de a-i controla execuţia, fără ingerinţa celeilalte
Camere sau a altui organ al statului. Dar Camerele nu dispun de surse proprii de
venit, depinzând astfel de resursele ce li se alocă din bugetul statului, pentru
alcătuirea căruia iniţiativa aparţine exclusiv Guvernului3 şi a cărui adoptare depinde
de acordul ambelor camere. Practic, autonomia bugetară a camerelor se reduce la
faptul că fiecare cameră îşi stabileşte plafonul resurselor bugetare necesare
acoperirii cheltuielilor. Ele nu vor putea fi însă asigurate decât prin bugetul general al
statului, care trebuie votat în şedinţa comună a celor două camere. Aşa fiind, cum în
şedinţele comune ale camerelor, ponderea voturilor deputaţilor este de aproximativ
două ori mai mare decât cea a voturilor senatorilor, autonomia bugetară a Camerei
deputaţilor va putea deveni o realitate certă, în timp ce resursele puse la dispoziţia
Senatului vor depinde în bună măsură de votul deputaţilor4.
c) Autonomia administrativă. Pentru a-şi putea desfăşura activitatea, fiecare
Cameră trebuie să dispună de funcţionari administrativi organizaţii în diverse servicii.
1
Subliniem că, pentru organizarea sesiunilor, legiuitorul constituant român a ales soluţia "democratică"
ce, spre deosebire de cea "autoritară" nu lasă la latitudinea executivului organizarea sesiunilor.
2
Genoveva VRABIE, Op.cit., p.123.
3
Art.138 alin.2 din Constituţie
4
Tudor DRĂGANU, Op.cit., pp.155-156.

45
Parlamentul României dispune de o autonomie administrativă deplină, întrucât
regulamentele celor două Camere prevăd că organigrama serviciilor proprii se
aprobă de plenul Camerei, iar statele de funcţii şi regulamentul de funcţionare a
serviciilor se aprobă de Biroul permanent.
Atât la Camera deputaţilor cât şi la Senat serviciile sunt conduse de un
secretar general numit de plenul Camerei respective. Funcţionarilor parlamentari nu li
se aplică statutul general al funcţionarilor publici.1
D. Rolul Parlamentului României
În regimul nostru constituţional Parlamentul are un loc central, de funcţionarea
sa depinzând, în ultimă instanţă, eficienţa întregii activităţi statale şi, implicit, social
economice. Parlamentul este o instituţie centrală a dezvoltării democraţiei 2, fiind
unicul organ legiuitor3, aceasta rezultând atât din monopolul elaborării şi adoptării
legii, cât şi din abilitarea, în termen limitat a Guvernului de a emite ordonanţe simple,
pe care le supune apoi aprobării sale.
Potrivit prevederilor Constituţiei, rolul Parlamentului României este conceput
în concordanţă cu principiile parlamentarismului european actual, astfel încât pe
lângă funcţia legislativă şi cea de control asupra executivului, consacrate ca
esenţiale încă de la începutul secolului4, Parlamentul României mai exercită funcţia
de reprezentare şi funcţia de desemnare a unor autorităţi publice.
a) Funcţia legislativă se exercită în principiu după procedura clasică, ce
reclamă parcurgerea etapelor deja prezentate. Vom prezenta în continuare doar
particularităţile procedurii legislative în România.
Prin revizuirea Constituţiei, din anul 2003, pentru optimizarea procesului
decizional s-a reformat procedura legislativă. În noua concepţie se păstrează
egalitatea camerelor dar în sensul unei specializări funcţionale, acestea fiind pe rând
Cameră decizională şi Cameră de reflecţie5.
Iniţiativa legislativă a cetăţenilor este definită de art. 74 din Constituţie. Ea
trebuie să provină de la cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, din cel puţin un
sfert din judeţele ţării. Nu pot forma obiectul iniţiativei populare problemele fiscale,
cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Efectul juridic al exercitării
iniţiativei legislative cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi formă este sesizarea
Parlamentului6.Dacă anterior modificării legii fundamentale iniţiatorul putea depune
proiectul de lege (propunerea legislativă) preşedintelui oricăreia dintre cele două
camere, Constituţia revizuită stabileşte că acesta va trebui depus la Camera
competentă să îl adopte ca primă Cameră sesizată.
Mecanismul decizional este următorul: prima cameră sesizată este Camera
de reflecţie, obligată să dezbată proiectul de lege sau propunerea legislativă în
termen de cel mult 45 de zile, respectiv cel mult 60 de zile pentru legile deosebit de
complexe. Legea astfel adoptată se trimite celeilalte camere care va decide definitiv
cu privire la aspectele din lege ce ţin de competenţa sa, trimiţând eventual înapoi
Camerei prime sesizate prevederile din lege cu privire la care a ajuns la o formulare
diferită şi pentru care competenţa decizională revine celeilalte camere. Aceasta din
1
Ibidem, p.154.
2
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU,
Op.cit., p. 120
3
Pentru o opinie uşor diferită în sensul că deasupra Parlamentul este puterea întregului electorat care
poate fi consultat prin referendum în anumite situaţii, şi drept consecinţă Parlamentul nu este unica
autoritate legiuitoare a ţării, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p124
4
Constantin DISSESCU, Drept constituţional, Bucureşti - 1915, p.703, apud Cristian IONESCU,
Drept constituţional şi instituţii politice - Sistemul constituţional românesc, vol.II, p.235.
5
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU,
Op.cit., p.135
6
Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.215

46
urmă este obligată să se pronunţe în procedură de urgenţă. Dacă termenele au fost
depăşite se consideră că proiectul de lege sau propunerea legislativă a fost adoptată
în forma prezentată de iniţiator.
Competenţa decizională a fost distribuită în aşa fel încât:
 Camera Deputaţilor să aibă rolul de cameră decizională de drept comun;
 Senatul să aibă competenţă de cameră decizională pentru ratificarea tratatelor şi a
altor acorduri internaţionale, precum şi în domeniul unor legi organice care privesc
exclusiv organizarea şi funcţionarea statului.
Revizuirea Constituţiei a eliminat aşadar „naveta legislativă” prin precizarea
camerei decizionale pentru fiecare categorie de legi 1.
Constituţia permite Preşedintelui României ca înainte de promulgarea legii să
ceară o singură dată reexaminarea legii (art. 77 alin. 2), după reexaminare
promulgarea făcându-se în cel mult 10 zile de la primirea legii.
Potrivit art. 78 din Constituţie, după promulgare legea se publică în Monitorul
Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată
ulterioară prevăzută în textul ei.
b) Funcţia de reprezentare este consacrată expres în art.61 alin.1
din Constituţie :"Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului
român..."2. Acest fapt are multiple semnificaţii:
În primul rând, aceasta înseamnă că Parlamentul României trebuie să aibă o
componenţă izvorâtă din manifestarea suveranităţii naţionale, să dea expresie puterii
poporului, unicul titular al puterii politice. Prin urmare, componenţa Parlamentului nu
poate fi decât cea rezultată din voinţa manifestată de electorat la urne.
În al doilea rând, Parlamentul, odată constituit, trebuie să se manifeste ca un
exponent al intereselor politice ale întregului popor, disociindu-se prin mandatul
încredinţat de orice înclinare spre protejarea unor interese personale, particulare,
locale sau de grup, care ar intra în contradicţie cu cele generale, ale societăţii.
În al treilea rând, Parlamentul nu este doar unul din organele reprezentative
ale poporului român, ci este chiar organul său reprezentativ suprem, ceea ce este de
natură să justifice nu atât o preeminenţă a acestei instituţii în raport cu celelalte
autorităţi statale, cât mai ales prerogativele de control care îi sunt puse la dispoziţie,
prin Constituţie, în raport cu Preşedintele României, Guvernul sau alte autorităţi
publice, în vederea asigurării echilibrului puterilor3.
c) Funcţia de desemnare a unor autorităţi publice. Precizăm, de la
început, că prin "desemnare" înţelegem învestire, alegere sau numire 4. Ca
regulă, această funcţie se exercită de şedinţa comună a celor două Camere.
Există însă şi atribuţii de desemnare a unor autorităţi publice care se exercită
de o singură cameră.
Principalele atribuţii de desemnare, exercitate de Camerele Parlamentului
în şedinţă comună sunt:
- învestitura Guvernului (art. 103 din Constituţie) - cea mai importantă atribuţie;
- numirea Directorilor Serviciilor de Informaţii (art. 65, lit. h din Constituţie);
- numirea avocatului poporului (art. 65, lit. i din Constituţie);
- numirea membrilor Curţii de Conturi (art.140, alin.4 din Constituţie);

1
Ibidem, p.225
2
În literatura de specialitate s-a susţinut că de fapt sunt reprezentaţi numai cetăţenii români cu drept
de vot care participă la alegerea sa, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 124
3
Mihai CONSTANTINESCU, Ion DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Florin
VASILESCU, Ioan VIDA, Op.cit., pp.127,128.
4
Cristian IONESCU, Drept constituţional …., p. 266.

47
 - alegerea Preşedintelui şi a preşedinţilor de secţii ai Consiliului legislativ (art.7
alin.2 din Legea nr.73/1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
legislativ republicată1).
Atribuţiile de desemnare care se exercită de o singură cameră sunt :
- numirea a 3 judecători la Curtea Constituţională de către Senat (art.142 alin.3
din Constituţie)
- numirea a 3 judecători la Curtea Constituţională de către Adunarea Deputaţilor
(art.142 alin.3 din Constituţie)
- numirea a doi reprezentanţi ai societăţii civile în Consiliul Superior al
Magistraturii de către Senat (art. 133 al. 2, lit.b din Constituţie).
d) Funcţia de control asupra executivului este la fel de importantă ca şi
funcţia legislativă. Sintetic2, procedurile de control parlamentar sunt :
a) încuviinţarea de către forul legislativ a măsurilor excepţionale luate de şeful
statului, potrivit art.92 alin.2 din Constituţie. În această categorie de proceduri se
include, de asemenea, şi dezbaterea mesajului prezidenţial prin care se aduc la
cunoştinţa Parlamentului măsurile luate de preşedintele României pentru
respingerea agresiunii împotriva ţării ;
b) acordarea şi retragerea încrederii acordate Guvernului ;
c) întrebările şi interpelările ;
d) anchetele parlamentare ;
e) angajarea răspunderii guvernului asupra unui program, a unei declaraţii de
politică generală sau a unui proiect de lege ;
f) suspendarea din funcţie a Preşedintelui României ;
g) punerea sub acuzare a Preşedintelui României ;
h) solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor.
Referitor la îmbinarea funcţiei legislative şi a celei de control, deosebit de
semnificative sunt procedurile mixte, legislative şi de control parlamentar în acelaşi
timp, şi anume:
 legiferarea prin intermediul ordonanţei Guvernului - Parlamentul abilitează
guvernul să reglementeze într-un anumit domeniu ce face parte din sfera legii
ordinare
 angajarea răspunderii guvernului pentru un proiect de lege - Guvernul
prezintă un proiect de lege care, ca urmare a angajării răspunderii sale se
consideră adoptat dacă o moţiune de cenzură nu a fost iniţiată în următoarele
trei zile şi aprobată potrivit legii
În cazul primei proceduri mixte a controlului parlamentar al executivului, latura
legislativă absoarbe pe cea politică deoarece prima etapă a legii de abilitare depinde
de obiectivul politic urmărit, care circumscrie însăşi împuternicirea acordată, iar a
doua etapă a legii de aprobare sau respingere a ordonanţei depinde de modul de
realizare a abilitării acordate, deci de controlul îndeplinirii legii de abilitare.
În cazul celei de-a doua proceduri latura politică a controlului parlamentar
absoarbe pe aceea legislativă, întrucât prin efectul angajării răspunderii guvernului
se produce o deplasare de la dezbaterea proiectului prezentat spre disputa politică şi
spre necesitatea unor negocieri politice, ceea ce reprezintă o consecinţă a faptului că
miza în această situaţia nu o constituie proiectul de lege, ci însăşi rămânerea sau nu
în funcţiune a Guvernului3.
Instituţia angajării răspunderii Guvernului intervine pe fondul unui conflict
politic între Guvern şi majoritatea parlamentară reprezentând un joc politic în forţă al
1
Legea nr. 73/1993 a fost republicată în M. Of. nr. 1122/29 noiembrie 2004
2
Cristian IONESCU, Drept constituţional …, p.251.
3
Marian ENACHE, Câteva reflecţii…, p. 23

48
Guvernului, o provocare a Parlamentului de către Guvern, joc din care Guvernul
poate ieşi fie înfrânt, în cazul adoptării unei moţiuni de cenzură, fie victorios, prin
refortificarea încrederii în Guvern a Parlamentului şi a electoratului, în situaţia
nedepunerii sau respingerii moţiunii de cenzură 1.
E. Statutul parlamentarilor în România
Vom examina statutul parlamentarilor români sub cele trei aspecte esenţiale
pentru îndeplinirea mandatului lor de reprezentanţi ai poporului, şi anume: imunităţile,
incompatibilităţile şi indemnizaţiile.
Imunitatea parlamentară, reglementată de Constituţia actuală a României,
constă în două categorii de garanţii excepţionale de care se bucură parlamentarii,
prin derogare de la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a justiţiei, şi anume:
inviolabilitatea şi iresponsabilitatea juridică2. Imunitatea defineşte practic dreptul
democratic al parlamentarilor la liberă exprimare în exercitarea atribuţiilor lor 3.
Inviolabilitatea, reglementată de art.72 alin.2 din Constituţia revizuită este
garanţia specială acordată parlamentarilor de a nu putea fi reţinuţi, arestaţi,
percheziţionaţi sau trimişi în judecată penală4, decât cu încuviinţarea camerei din
care fac parte şi după ascultarea lor5.
Faţă de reglementarea inviolabilităţii se impun câteva observaţii. În primul
rând, ea funcţionează numai pe durata mandatului: când acesta a încetat, regulile
dreptului comun devin pe deplin aplicabile 6. În al doilea rând, inviolabilitatea nu este
absolută: ea poate fi ridicată printr-o hotărâre a Camerei din care face parte
parlamentarul în două situaţii:
1. când urmărirea şi trimiterea în judecată penală se fac doar de Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de judecată aparţine
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
2. când e vorba de o infracţiune flagrantă. În acerastă situaţie deputatul sau
senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei, ministrul justiţiei fiind obligat să
informeze neîntârziat pe preşedintele adunării asupra reţinerii sau percheziţiei.
Evident, Camera poate hotărî meţinerea sau revocarea măsurii. Dacă iviolabilitatea
unui parlamentar a fost ridicată, el va fi judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Concluzionând, se poate spune că inviolabilitatea parlamentară nu suprimă în
nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată,
momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti 7.
Iresponsabilitatea juridică a Parlamentarilor este reglementată în art.72 alin.1
din Constituţie, care prevede că deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere
juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Spre deosebire de inviolabilitate care protejează parlamentarii numai în
materie penală şi numai pe durata mandatului, iresponsabilitatea juridică operează şi
în cazul răspunderii civile, nu numai pe durata mandatului, ci şi după încetarea lui.
Şi iresponsabilitatea juridică este limitată, întrucât se referă doar la faptele şi
actele săvârşite în exerciţiul mandatului. Aceste reguli ocrotesc parlamentarii
împotriva unor abuzuri, unor urmăriri judiciare nejustificate, arbitrare, declanşate de
executiv sau de adversarii politici.
1
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU,
Op.cit., p.216
2
Tudor DRĂGANU, Op. cit., p.216
3
Corneliu TURIANU, Imunitatea în dreptul român, Revista Dreptul, nr. 2/2003, p.110-112.
4
Trebuie precizat faptul că inviolabilitatea a fost restrânsă prin revizuirea Constituţiei doar la domeniul
penal, fiind eliminate din cuprinsul protecţiei juridice aspectele referitoare la răspunderea
contravenţională.
5
Tudor DRĂGANU, Op. cit., p.217
6
Ibidem, p.217
7
Corneliu TURIANU , Op.cit., p.111

49
 Pentru faptele şi actele săvârşite ca simplu particular, parlamentarul nu se
bucură de protecţie. De aceea, eventualele insulte sau calomnii proferate de la
tribuna Parlamentului nu pot fi considerate ca săvârşite în exerciţiul mandatului de
deputat sau senator1 şi pot atrage răspunderea juridică.
Aşadar, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu
cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte
opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului încredinţat în mod democratic de
către alegători.
Incompatibilităţile parlamentarilor români sunt stabilite de art. 71 din
Constituţie. Primul alineat al acestui articol dispune: "Nimeni nu poate fi în acelaşi
timp deputat şi senator". Acest text este neechivoc. Dacă aceeaşi persoană este
aleasă atât deputat cât şi senator, trebuie să renunţe la unul dintre mandate.
Cel de-al doilea alineat al articolului menţionat declară incompatibil mandatul
de deputat sau senator cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu
excepţia celei de membru al Guvernului, întrucât aceştia sunt învestiţi de Parlament.
Aşadar, în sistemul nostru constituţional este permis cumulul mandatului
parlamentar cu cel guvernametal.
Cât priveşte regula, care interzice cumulul mandatului parlamentar cu
exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, deşi Constituţia nu defineşte "funcţia
publică de autoritate", Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei 2 reglementează această chestiune,
făcând o enumerare amplă a funcţiilor considerate incompatibile cu calitatea de
deputat sau senator (art. 81-82).
În doctrină, anterior apariţiei legii mai sus-menţionate, prevederea
constituţională amintită a stârnit controverse, opinia dominantă3 considerând funcţii
publice de autoritate, acele funcţii publice care conferă titularului capacitatea legală
de a emite acte unilaterale obligatorii.
Indemnizaţiile parlamentarilor români sunt prevăzute de art.73 alin.3 lit. c din
Constituţie, care este o normă de trimitere la lege. Practic, după cum arată
I.Deleanu4, parlamentarii români beneficiază de indemnizaţii principale, indemnizaţii
secundare şi de indemnizaţii pentru activitatea desfăşurată în circumscripţia
electorală în care au fost aleşi.
Indemnizaţiile principale sunt o sumă fixă lunară, diurna pentru perioada în
care parlamentarul este prezent la lucrările în plen sau în comisii, costul cazării, pe
perioada sesiunilor, pentru cel ce nu domiciliază în Bucureşti.
În sfera indemnizaţiilor secundare se înscriu: diurnele de deplasare,
gratuitatea transportului feroviar, auto, naval şi pe liniile aeriene interne, rambursarea
taxelor de poştă şi telecomunicaţii interne.
În fine, pentru desfăşurarea activităţii în circumscripţia electorală,
parlamentarul beneficiază de o sumă forfetară egală cu indemnizaţia lunară, din care
trebuie să suporte cheltuielile biroului său parlamentar.

2.2. Organele executive

2.2.1. Aspecte generale
În sensul general al termenului, executivul sau puterea executivă asigură
executarea legii. Funcţia de asigurare a executării legii înglobează astăzi activităţi
1
Tudor DRĂGANU, Op. cit., pp.220,221.
2
După publicarea în M. Of. nr. 279/21.04.2003, legea a suferit multiple modificări şi completări.
3
Tudor DRĂGANU, Op. cit., pp.221,222.
4
Ion DELEANU, Op. cit. vol.II, p.240.

50
diverse cum sunt: exercitarea funcţiei de şef al statului, coordonarea acţiunii
administraţiei publice pentru punerea în aplicare a legii, desfăşurarea unor acţiuni
directe de aplicare sau de organizare a aplicării legii, exercitarea unor atribuţii care
privesc impulsionarea procesului legislativ, conducerea generală a statului, în sens
larg, conform legii. Organele statale care realizează activităţile menţionate sunt
organele executive.
Spre deosebire de Parlament, care este un organ reprezentativ, întrucât este
învestit cu exerciţiul puterii direct de naţiune, executivul exercită o putere derivată de
la organele reprezentative, cu excepţia unor organe alese ale administraţiei publice
locale (primari, consilii locale, consilii judeţene).
Cu toate acestea, astăzi, se poate considera că organele executive, departe
de a fi asimilate sensului etimologic originar – elemente secundare şi subordonate
legislativului – reprezintă elementul motor şi dinamic al întregului sistem politic 1.
Executivul nu trebuie confundat cu administraţia de stat, primul fiind, prin
excelenţă, un organ politic, în timp ce administraţia numai în modelul american
dobândeşte relief politic, în celelalte sisteme politice funcţionarul de stat care exercită
administraţia de stat fiind beneficiarul unui statut de stabilitate în funcţie, şi, prin
aceasta, un factor de opoziţie în raport cu structurile politice ale executivului 2.
Puterea executivă se caracterizează prin relaţii ierarhice. Unul dintre subiecţi
are drept de comandă, iar celălalt obligaţia de supunere.
Realizând o inventariere a atribuţiilor puterii executive, enumerăm 3:
 definirea politicii generale a ţării;
 elaborarea proiectelor de legi necesare înfăptuirii acestei politici;
 adoptarea actelor normative şi individuale necesare aplicării legilor;
 luarea deciziilor necesare funcţionării serviciilor publice;
 adoptarea unor măsuri de executare materială în domeniul ordinii publice;
 dispunerea teritorială a forţelor armate şi a celor de poliţie;
 conducerea relaţiilor internaţionale.
Executivul cuprinde, în mod tradiţional, două categorii de organe: şeful statului
şi guvernul. Ţinând seama de structura executivului, se poate face distincţie între
executivul monocratic (monist) şi executivul dualist4.
Executivul monocratic(monist)
Regimul executivului monocratic sau monist reprezintă o reminiscenţă a
antichităţii imperiale şi a absolutismului monarhic, adaptată la regulile constituţionale
actuale. Executivul monocratic se caracterizează prin deţinerea funcţiei executive de
către o singură entitate statală. Aceasta poate purta, de regulă, denumirea de rege
sau preşedinte. Menţionăm că, în decursul istoriei, executivul monocratic a înregistrat
şi forme colegiale, care presupun exercitarea atribuţiilor executive în mod colectiv de
către două sau mai multe persoane, egale în drepturi.
În sistemele politice bazate pe monocraţia executivului, problemele se prezintă
în mod diferit, după cum şeful statului este monarh sau preşedinte de republică. În
forma sa clasică, monocraţia monarhică se caracteriza printr-o preponderenţă, mai
mult sau mai puţin formală, a şefului statului - monarhul - care exercita concomitent
puterea executivă şi o parte din puterea legislativă.
Monocraţia prezidenţială este cea mai rigidă expresie contemporană a
separaţiei puterilor în stat. În aceste regimuri, executivul este condus de preşedintele
1
Pierre PACTET, Op.cit., p. 115
2
Pierre PACTET, Op.cit., p. 115
3
Jacques CADART, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel, vol.I, Ed. "Economica", Paris-
1990, p.342, apud Ioan VIDA, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. "R.A.Monitorul Oficial",
Bucureşti-1994, p.29.
4
Ion DELEANU, Op. cit., vol. II, p. 331

51
statului, acesta fiind şeful guvernului şi având responsabilitatea executării legii, fiind,
totodată, independent de parlament (ex.SUA).
Executivul dualist
Reprezintă modelul de executiv caracteristic, în primul rând, regimurilor
parlamentare, în cadrul cărora funcţia executivă este disociată şi încredinţată în parte
unei persoane, şeful statului, cealaltă revenind guvernului, ca organ colegial, fiecare
exercitându-şi atribuţiile într-un mod mai mult sau mai puţin autonom.
În acest sistem, şeful de stat este desemnat de parlament sau ales direct prin
vot universal, iar guvernul are în frunte un premier sau prim-ministru, considerat,
uneori şi şeful executivului.
Atunci când şeful statului este desemnat de parlament, această funcţie este
influenţată de poziţia partidelor politice din componenţa parlamentului. Funcţia de şef
al guvernului este, la rândul ei, influenţată de majoritatea parlamentară.
Executivul dualist comportă nuanţări de la stat la stat, şi chiar în cadrul
aceluiaşi stat, în funcţie de situaţia concretă a raporturilor dintre partidele politice.

2.2.2.Organele executive ale României potrivit actualei Constituţii

După cum am arătat deja, forma de guvernământ a României este republica
de tip semi-prezidenţial atenuat sau parlamentarizat. Prin urmare, avem un executiv
dualist, format din :
 Preşedinte ales prin sufragiu universal direct, dar cu puteri limitate;
 Guvern.
Această organizare bicefală a executivului în România face ca autoritatea
publică unipersonală - Preşedintele României - să exercite funcţia de şef al statului,
în schimb, organul colegial - Guvernul - să poarte întreaga răspundere în faţa
Parlamentului pentru exercitarea funcţiei executive, în condiţiile unei democraţii
parlamentare1. În acest demers, Guvernul are ca suport acţional administraţia
publică, asupra căreia exercită funcţia de conducere generală 2.
Aşadar, Preşedintele României este şeful statului, calitate care se revendică
din prerogativa de a reprezenta statul român şi de a fi garantul independenţei
naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării 3.
Este important de menţionat că alegerea directă de către popor a
Preşedintelui nu-i conferă acestuia puteri sporite, conţinutul şi întinderea atribuţiilor
acestuia nedepăşind sfera de prerogative ale unui şef de stat din regimurile
parlamentare4. Astfel, Preşedintele României nu numeşte, ci doar desemnează un
candidat pentru funcţia de prim-ministru, şi numai în urma votului de încredere
acordat de parlament poate numi guvernul care este răspunzător politic numai în faţa
parlamentului.
O problemă interesantă legată de instituţia prezindenţială din România este
determinată de textul art. 84 alin.1 din Constituţie :"În timpul mandatului, Preşedintele
României nu poate fi membru al unui partid…", care exprimă voinţa legiuitorului
constituant român de a avea un Preşedinte neutru faţă de partidele politice5.

1
Ioan VIDA, Op.cit., p.37. A se vedea şi Antonie IORGOVAN, Op.cit., p.53 şi următoarele.
2
Marian ENACHE, Câteva consideraţii…, p.3
3
Ion DELEANU, Op.cit., p.206
4
Marian ENACHE, Câteva consideraţii …, p.3
5
Antonie IORGOVAN, Odiseea elaborării Constituţiei, "Editura Uniunii Vatra Românească", Tg.-Mureş
- 1998, p.230. În perioada scursă de la intrarea în vigoare a Constituţiei şi până în prezent, realitatea a
demonstrat că finalitatea constituţională de a avea un preşedinte independent politic nu s-a realizat.
La expirarea mandatului, Iliescu a redevenit liderul partidului care l-a propulsat în funcţia de
Preşedinte al României şi care l-a susţinut pentru obţinerea unui nou mandat, iar Constantinescu a
încercat să facă la fel.

52
 În practică, această dispoziţie face ca Preşedintele ales să renunţe la calitatea
de membru de partid şi eventual la funcţia pe care a deţinut-o în cadrul acestuia; însă
ruptura de doctrina partidului care l-a susţinut în alegeri este însă una artificială.
La fel de interesantă şi controversată este şi ipoteza inversă, a preşedintelui în
funcţiune care intenţionează să candideze pe listele unui partid pentru un mandat de
deputat sau senator. Este adevărat că prin revizuirea Constituţiei mandatul
Preşedintelui s-a prelungit de la 4 la 5 ani, astfel încât o situaţie în care alegerile
parlamentare să se suprapună peste cele prezidenţiale mai poate fi întâlnită o dată la
20 de ani.
Cu toate acestea, Curtea Constituţională s-a pronunţat deja în legătură cu
această chestiune prin Decizia nr. 339 din 17 septembrie 2004 1. Curtea constată, pe
de o parte că normele constituţionale nu îl privează pe Preşedintele României de
dreptul electoral de a fi ales, iar pe de altă parte că neutralitatea politică a mandatului
prezidenţial nu este afectată de candidatura acestuia pe listele unui partid politic,
alianţe politice ori alianţe electorale.
Această neutralitate este necesară pentru îndeplinirea corectă a atribuţiilor
ce revin Preşedintelui potrivit Constituţiei, dintre care menţionăm exemplificativ:
 reprezentarea statului român ;
 garantarea independenţei naţionale, a unităţii şi integrităţii teritoriale a
ţării ;
 asigurarea respectării Constituţiei şi a bunei funcţionări a autorităţilor
publice;
 medierea între puterile statului, precum şi între stat şi societate ;
 numirea magistraţilor.
Referitor la cea de a doua componentă a executivului dualist din România, şi
anume Guvernul, statutul acestuia este determinat, în primul rând, de textele
constituţionale care reglementează: rolul şi structura, învestitura, incompatibilităţile,
încetarea funcţiei de membru al Guvernului, atribuţiile primului-ministru, actele
Guvernului, răspunderea membrilor acestuia şi încetarea mandatului. Nu trebuie,
însă ignorate nici celelalte texte constituţionale referitoare la Guvern, cum sunt cele
referitoare la raporturile sale cu Parlamentul sau cele care, reglementând atribuţiile
Preşedintelui României, au în vedere şi raporturile dintre Preşedinte şi Guvern2.
În ceea ce priveşte structura, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri
şi alţi membri stabiliţi prin lege organică3 (art.102 alin.3 din Constituţie). El
funcţionează ca autoritate colegială, în cadrul căreia primul-ministru are puteri
exorbitante4. De asemenea, există mai multe prevederi constituţionale care conferă
primului-ministru o autoritate de sine stătătoare.
Astfel, pe lângă alte atribuţii proprii, primul-ministru intră în relaţii directe cu
Preşedintele, Parlamentul şi Curtea Constituţională. Din acest motiv, el este în
măsură să influenţeze atât politica statului, cât şi deliberările din cadrul Guvernului5.
Este necesară punerea în evidenţă a un element esenţial al regimului juridic al
Guvernului, şi anume deplina sa responsabilitate în faţa Parlamentului. Astfel, rolul
Guvernului constă, de fapt, în realizarea programului său de guvernare acceptat de
Parlament. Acordarea încrederii Guvernului şi acceptarea programului său de
1
Publicată în M.Of. nr. 887 din 29 septembrie 2004. Asupra acestei decizii a Curţii Constituţionale vom
reveni în Capitolul III al lucrării de faţă.
2
Genoveva VRABIE, Op.cit., pp.282,283.
3
Este vorba de Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor, publicată în M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001, cu modificările ulterioare.
4
În conformitate cu prevederile art. 27 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor, hotărârile se adoptă prin consens, iar dacă nu se realizează
consensul, hotărăşte primul-ministru.
5
Ioan VIDA, Op.cit. p.74.

53
guvernare au drept consecinţă obligativitatea realizării « programului » de către
Guvern. Răspunderea pentru îndeplinirea lui îi aparţine exclusiv. Parlamentul, prin
votul acordat, şi-a exprimat încrederea în acest program, încredere pe care oricând o
poate retrage prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, dacă motivele pentru care ea
a fost acordată la învestitură au dispărut ulterior. Astfel, Guvernul apare ca organ
« dependent » de Parlament, el fiind o adevărată « putere » numai dacă este sprijinit
de o largă majoritate parlamentară1.
Printre atribuţiile Guvernului este şi cea cuprinsă în art. 102, şi anume, faptul
că guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării, deşi în realitate el
este cel care stabileşte această politică şi o expune spre aprobare parlamentului.

2.3. Organele jurisdicţionale

2.3.1. Aspecte generale
Organele jurisdicţionale sunt autorităţile publice care aplică legea în cazul
litigiilor. Această categorie de organe este cunoscută sub terminologii diferite:
instanţe judecătoreşti, putere judecătorească, putere jurisdicţională, autoritate
jurisdicţională. Însă, indiferent de denumire, este vorba întotdeauna de organele care
înfăptuiesc justiţia, prin justiţie înţelegându-se activitatea de soluţionare a proceselor
civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc., aplicarea de sancţiuni şi
restabilirea drepturilor şi intereselor legitime încălcate. Termenul "justiţie"
desemnează, totodată, şi sistemul organelor judecătoreşti. Competenţa instanţelor
judecătoreşti este stabilită prin constituţie şi legi 2.
În limbaj obişnuit, "justiţie" se traduce prin a face dreptate. Dacă la început
justiţia se ocupa numai cu soluţionarea proceselor şi cu reprimarea persoanelor care
produc pagube şi suferinţe altora, prin încălcarea normelor de drept, ulterior, ea şi-a
îmbogăţit conţinutul ajungând să cenzureze chiar exerciţiul puterii, în sensul
exercitării controlului asupra modului cum guvernanţii respectă dreptul. Astfel, s-a
ajuns la principiul legalităţii în activitatea organelor statului3.
Statul de drept, care presupune ca puterea să respecte prima legea, este de
neconceput fără justiţie. Lipsa unei justiţii veritabile face imposibil primatul dreptului,
or acolo unde dreptul nu primează se instalează arbitrariul şi nedreptatea. Statul de
drept semnifică subordonarea statului faţă de drept 4 sau limitarea puterii prin drept5.
Puterea jurisdicţională trebuie să fie independentă şi imparţială, accesibilă şi
eficace, întrucât numai în aceste circumstanţe cetăţeanul va percepe justiţia ca pe o
instituţie care îl apără, atunci când drepturile şi interesele sale legitime sunt
încălcate.
O practică îndelungată a demonstrat că judecătorii, pentru a aplica legea la
cazurile concrete ce le sunt supuse spre rezolvare, trebuie mai întâi să stabilească
starea de fapt, apoi trebuie să interpreteze legile, cutumele sau contractele ce sunt
invocate, pentru a le înţelege conţinutul, urmează încadrarea în drept a stării de fapt,
şi în final se dă verdictul, exprimat prin hotărârea judecătorească. Prin aceasta se
1
Ibidem, p.285.
2
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 585, 586.
3
Ibidem
4
Jaques GICQUEL, Droit constitutionnel et institutions politiques, 10 ed, Montchrestien, Paris,1993,
p. 3
5
Claude EMERI, L‘Etat de droit dans les systemes polyarchiques europeens, în Revue francaise de
droit constitutionnel, 1992, nr. 9, p. 29

54
constată drepturi şi obligaţii pentru subiectele de drept participante în proces, se
aplică sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau ordine de executare, atât părţilor în
proces, cât şi autorităţilor publice.
Ansamblul hotărârilor judecătoreşti formează jurisprudenţa sau practica
judecătorească. Prin aceasta se limpezesc, uneori, textele legale obscure, ambigue
sau lacunare şi chiar se completează. În aceste condiţii, este important de ştiut până
unde pot merge judecătorii cu completarea lacunelor legii, pentru că rolul justiţiei este
să aplice dreptul, nu să-l creeze. Dacă justiţia ajunge, totuşi, să creeze drept, cum se
întâmplă în unele sisteme constituţionale, trebuie stabilită limita la care judecătorul
este obligat să se oprească pentru a nu se substitui parlamentului.
Pentru ca justiţia să-şi poată îndeplini misiunea, ea cunoaşte o anumită
organizare şi anumite principii. Organizarea justiţiei se face pe grade de jurisdicţie.
Aceste grade de jurisdicţie permit, în principiu, atât soluţionarea în fond a litigiilor, cât
şi posibilitatea de recurs, ca mijloc de îndreptare a erorilor, de reevaluare a probelor
şi situaţiilor. Se consideră că, cele mai multe garanţii le oferă organizarea justiţiei pe
3 grade de jurisdicţie: fond, apel, recurs. Dezavantajul este durata mai lungă a
proceselor.
Pentru a-şi putea îndeplini misiunea, justiţia trebuie să respecte anumite
principii1, rezultate dintr-o experienţă îndelungată. Acestea sunt2 :
1. Principiul legalităţii
Atunci când se referă însăşi la justiţie, acest principiu prezintă două aspecte
principale:
 legalitatea instanţelor judecătoreşti - înseamnă că pot îndeplini activităţi
jurisdicţionale numai acele autorităţi statale cărora constituţia şi legile le recunosc
această capacitate. De asemenea, instanţele judecătoreşti pot rezolva litigii numai
în limita competenţei conferite de lege. În fine, procedura de rezolvare a litigiilor
poate fi numai cea stabilită de lege.
 legalitatea infracţiunilor şi pedepselor – înseamnă că nu există infracţiune
dacă nu este prevăzută de lege şi nu există pedeapsă dacă nu este prevăzută de
lege.
2. Justiţia este unică şi egală pentru toţi
Este un principiu care valorifică în domeniul justiţiei, principiul egalităţii în
drepturi a cetăţenilor. În sinteză, acest principiu cere ca toţi cetăţenii să fie judecaţi
de aceleaşi instanţe, în situaţii similare. Unicitatea şi egalitatea justiţiei interzice
existenţa unor tribunale excepţionale, indiferent de denumire, precum şi existenţa
unor privilegii în administrarea justiţiei. De asemenea, acest principiu presupune
folosirea în speţe similare a aceloraşi reguli procedurale şi acordarea drepturilor
procesuale, în mod egal tuturor participanţilor la proces.
3. Dreptul la apărare
Acesta este şi unul dintre drepturile fundamentale ale omului şi constă în
faptul că orice parte în proces trebuie să aibă posibilitatea de a-şi apăra poziţia şi de
a beneficia de avocat.
4. Prezumţia de nevinovăţie
Este principiul potrivit căruia orice persoană este considerată nevinovată atâta
timp cât împotriva sa nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare.
Prezumţia de nevinovăţie este una dintre cele mai puternice garanţii ale demnităţii şi
libertăţii umane.
5. Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii

1
Potrivit prof .Ion Deleanu, prin "principii" se înţeleg regulile esenţiale care stau la baza organizării
justiţiei, în scopul realizării funcţiei ce îi revine. Ioan DELEANU, Op.cit., vol.II, p.361
2
Ioan MURARU, Op.cit., pp.223-227.

55
 Potrivit acestui principiu, în activitatea sa, judecătorul se supune numai legii şi
conştiinţei sale. Ca atare, în rezolvarea litigiilor, judecătorul nu poate cere sau primi
nici un fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri
privind soluţia pe care trebuie să o dea. În acest context, un interes aparte îl prezintă
statutul judecătorilor.
Prima problemă, privind statutul judecătorilor, o constituie recrutarea acestora.
Recrutarea trebuie să garanteze independenţa şi competenţa profesională a
judecătorilor, ştiut fiind că administrarea justiţiei este o activitate calificată.
În unele state judecătorii sunt aleşi prin vot universal la fel ca deputaţii. Ex. În
S.U.A., la nivelul statelor federate. În acest sistem, judecătorii trebuie să se alieze cu
partidele politice, cu toate dezavantajele ce decurg de aici.
Un alt sistem, mai potrivit, credem noi, este recrutarea judecătorilor prin
concurs, deci pe criteriul competenţei profesionale. Punctul nevralgic al acestui
sistem îl constituie componenţa comisiilor de concurs. Pentru a se ajunge la
rezultatele dorite, comisiile de concurs trebuie să fie compuse din persoane a căror
competenţă profesională, onestitate şi imparţialitate să nu poată fi puse la îndoială şi
care să beneficieze de un mare grad de independenţă în desemnarea câştigătorilor
concursului, cum ar fi universitarii şi magistraţii de mare prestigiu. Problema de ordin
tehnic a acestui sistem o constituie alegerea modalităţilor de organizare şi
desfăşurare a concursurilor şi criteriile de evaluare a candidaţilor.
Se remarcă, deci, că judecătorii dobândesc exerciţiul puterii judiciare, în
funcţie de sistem, fie prin vot, fie pe baza unui concurs profesional. Totdeauna, însă,
puterea judiciară se exercită în numele legii.
O importanţă deosebită, pentru statutul judecătorului, o are inamovibilitatea,
întrucât este considerată o garanţie solidă a independenţei acestuia. Inamovibilitatea
face ca judecătorul să nu poată fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat şi nici
avansat fără consimţământul său. Fac excepţie cazurile de abateri grave, care, însă,
pot fi stabilite şi sancţionate numai de către o autoritate specială din cadrul corpului
magistraţilor, după o procedură riguroasă.
În ceea ce priveşte avansarea magistraţilor în profesie, menţionăm că, pentru
asigurarea independenţei judecătorilor faţă de cel ce are puterea de avansare, s-au
impus două reguli:
I. Avansarea să fie numai de competenţa corpului magistraţilor;
II. Numărul treptelor (gradelor) profesionale să fie limitat, şi la fel, să fie limitate
consecinţele avansării, în scopul de a face cât mai puţine diferenţieri în carieră,
pentru a se înlătura eventualele condiţionări imorale din cariera judecătorilor.
Tot în legătură cu independenţa judecătorilor se pune şi problema controlului
hotărârilor judecătoreşti, întrucât se ştie că, de regulă, controlatul depinde de
controlor. Pentru a evita această dependenţă, hotărârile judecătoreşti pot fi controlate
numai de alte instanţe judecătoreşti, şi numai după proceduri jurisdicţionale.
Respectarea principiilor prezentate poate crea independenţa justiţiei în faţa
legislativului şi a executivului.

2.3.2. Organele jurisdicţionale din România, potrivit reglementărilor actuale

Constituţia României cuprinde mai multe texte care exprimă preocuparea
legiuitorului constituant român pentru garantarea principiilor care stau la baza justiţiei.
Astfel, principiul legalităţii este consacrat de următoarele texte constituţionale :
 art.23 alin. 12, potrivit căruia nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau
aplicată decît în condiţiile şi în temeiul legii;

56
  art.73 alin.3, lit.h şi l, conform cărora se stabilesc prin lege organică, pe de o
parte, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, iar pe de alta,
organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti ;
 art.124 alin.1, care prevede că justiţia se înfăptuieşte în numele legii;
 art.126 alin.2, potrivit căruia competenţa şi procedura de judecată sunt
stabilite de lege.
Din textele menţionate rezultă fără echivoc garantarea principiului legalităţii,
sub cele două aspecte ale sale, legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea
infracţiunilor şi pedepselor.
Principiul unicităţii şi egalităţii justiţiei este expres prevăzut în:
 art.124 alin.2 din Constituţie care afirmă : "Justiţia este unică, imparţială şi
egală pentru toţi",
 art.126 alin.5 din Constituţie, care interzice înfiinţarea de instanţe
extraordinare.
Dreptul la apărare, un alt principiu al justiţiei, este consacrat constituţional
prin art.24, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat, şi în tot cursul procesului,
părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
Principiul prezumţiei de nevinovăţie este clar exprimat de art.23 alin.11 din
Constituţie :"Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,
persoana este considerată nevinovată."
În fine, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, este
consemnată ad literam în art. 124 alin.3 din Constituţie, iar art.125 alin.1 dispune că
judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, potrivit legii.
În ceea ce priveşte organizarea judecătorească, potrivit art.125 alin.1 din
Constituţie, "justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege".
De aici rezultă că, stabilirea instanţelor judecătoreşti inferioare Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţe aparţine domeniului legii, mai precis a legii organice, dacă avem în
vedere şi prevederile art. 73 alin.3, lit.l din Constituţie.
Legea organică cea mai semnificativă ce reglementează această materie este
Legea nr. 304/2004 republicată privind organizarea judiciară republicată 1. Instanţele
judecătoreşti sunt integrate într-un sistem care le ordonează într-o "triplă
ierarhizare"2. Aceasta înseamnă că, hotărârea primei instanţe poate fi atacată cu apel
în faţa unei instanţe superioare, iar apoi cu recurs la o instanţă de casare, pentru a
se garanta astfel o judecată corectă.
Faptul că existenţa a trei grade de jurisdicţie (judecata în primă instanţă, în
apel şi în recurs) reprezintă dreptul comun în ţara noastră, nu exclude posibilitatea ca
legiuitorul să opteze, din anumite considerente, pentru gradul dublu de jurisdicţie, în
anumite domenii. Astfel, urmărind celeritatea soluţionării litigiilor, în materia
contenciosului administrativ, legiuitorul a optat pentru dubla ierarhizare a instanţelor.
În România justiţia se înfăptuieşte prin instanţele judecătoreşti. Acestea sunt:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curţile de Apel, Tribunalele, Tribunalele
specializate, Instanţele militare (tribunalele militare; Tribunalul Militar Teritorial
Bucureşti; Curtea Militară de Apel Bucureşti) şi judecătoriile 3.

1
Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară a fost republicată în M. Of. nr.
827/13.09. 2005. Legea ce reglementa acest domeniu anterior adoptării Legii nr. 304/2004 era Legea
nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească republicată în M. Of. nr. 259/30.09.1997. Această lege
însă nu a fost abrogată decât parţial, astfel încât acum există situaţia inedită a reglementării materiei
justiţiei prin două legi organice.
2
Tudor DRĂGANU, Op.cit., pp.354,355.
3
Art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 republicată

57
 În cadrul Curţilor de apel şi a Tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz,
complete specializate pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de
familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă
şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime
şi fluviale sau pentru alte materii1.
Aşadar, instanţele judecătoreşti sunt reprezentarea în concret a puterii
judecătoreşti. Trebuie însă făcută o distincţie între puterea judecătorească şi
autoritatea judecătorească, cea din urmă fiind compusă din Înalta Curte de Casaţie şi
de Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, Ministerul public şi Consiliul Superior al
Magistraturii2. Nu toate aceste organisme se integrează în puterea judecătorească, ci
doar instanţele judecătoreşti3.
În concluzie, denumirea de autoritate judecătorească nu se identifică cu cea
de putere judecătorească deoarece o excede ca sferă 4.
2.4. Relaţiile dintre organele fundamentale ale statului
2.4.1. Aspecte generale
O realitate complexă, care demonstrează relativitatea separaţiei şi
independenţei puterilor statului, o constituie relaţiile ce se stabilesc între organele
fundamentale. Vom prezenta o scurtă analiză a relaţiilor dintre justiţie şi celelalte
organe ale statului, precum şi o scurtă analiză a relaţiilor dintre legislativ şi executiv.
A. Raporturile dintre justiţie şi celelalte organe fundamentale ale statului 5
În ceea ce priveşte relaţiile justiţiei cu legislativul şi cu executivul, este
important ca acestea să nu afecteze independenţa judecătorului.
Raporturile justiţiei cu parlamentul sunt determinate, în primul rând, de faptul
că, organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se reglementează prin lege.
Deci parlamentul este cel ce stabileşte organele judecătoreşti, competenţa lor şi
procedura după care vor judeca. În continuare, tot parlamentul este cel care
stabileşte, prin lege, infracţiunile şi pedepsele. Este evident că toate acestea nu
afectează puterea judecătorului de a decide independent în cauza care îi este
supusă judecăţii, cu singura restricţie, de altfel firească, de a se supune legii.
Justiţia, la rândul ei, poate interveni în activitatea legislativă, în statele în care
controlul constituţionalităţii legilor este de competenţa instanţelor judecătoreşti.
Raporturi ale justiţiei cu executivul apar în situaţia în care numirea şi
avansarea magistraţilor este de competenţa unor organe executive, cum ar fi şeful
statului. Aceasta dă o dependenţă a judecătorilor faţă de executiv, care poate fi
contracarată prin consacrarea reală a criteriului competenţei şi probităţii profesionale,
atât pentru numire cât şi pentru avansări.
De asemenea, raporturi între justiţie şi executiv, apar atunci când judecătorii
pot controla legalitatea actelor puterii executive. Bineînţeles, ei vor putea să judece
corect, doar atunci când au suficiente garanţii pentru a fi feriţi de presiunile
executivului.
B. Raporturile dintre legislativ şi executiv6
Examinarea raporturilor legislativ-executiv o vom face sub 3 aspecte: rolul
legislativului în formarea executivului, raporturile legislativ-executiv care apar în

1
Idem, art. 35 şi 36
2
Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 187
3
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.
4
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU,
Op.cit., p.216
5
Ioan MURARU, Op.cit., pp.228,229.
6
Ibidem, pp.194-202.

58
procesul de guvernare şi compatibilitatea exerciţiului concomitent al unui mandat
parlamentar şi a unei funcţii executive.
1. Rolul legislativului în formarea executivului
Pretutindeni, parlamentul deţine anumite competenţe privind formarea
executivului. Aceste competenţe diferă de la un sistem constituţional la altul şi depind
de forma de guvernământ şi de structura executivului. Ele se referă la desemnarea
şefului statului, şi la desemnarea şefului de guvern şi a membrilor guvernului.
a) Desemnarea şefului statului
Rolul parlamentului în desemnarea şefului de stat diferă în funcţie de forma de
guvernământ. În cazul monarhiei, intervenţia parlamentului este rară, funcţia de şef al
statului transmiţându-se ereditar. În republica prezidenţială, şeful statului este ales
prin vot universal, ceea ce face ca rolul parlamentului să fie nesemnificativ. El se
reduce doar la solemnitatea depunerii jurământului, în momentul preluării funcţiei.
În republica parlamentară, însă, şeful statului este ales de parlament, ceea ce face
ca rolul acestuia să fie decisiv.
b) Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor guvernului.
Şi în acest domeniu situaţiile sunt diferite de la ţară la ţară. Cu toate acestea,
distincţia între şeful şi membrii guvernului este evidentă pretutindeni, şeful guvernului
având un regim juridic distinct. Şeful guvernului este desemnat pe criterii politice şi el
alcătuieşte lista membrilor guvernului.
În regimurile prezidenţiale (ex.S.U.A.), preşedintele cumulează funcţiile de
şef de stat şi şef al guvernului. În unele regimuri prezidenţiale (ex.Finlanda) numirea
miniştrilor este de competenţa şefului statului, în timp ce în altele (ex.S.U.A.) ea se
realizează de către şeful statului, cu acordul camerei superioare a parlamentului. O
situaţie asemănătoare, în sensul că, rolul parlamentului în desemnarea şefului
guvernului este redus, o întâlnim şi la unele monarhii, cum este în Kuweit. Acolo,
emirul desemnează primul-ministru, după consultarea Adunării Naţionale, a
preşedintelui şi ex-preşedintelui acestei adunări, precum şi a unui număr de
personalităţi marcante. Decretul prin care emirul desemnează primul-ministru nu este
supus aprobării parlamentului. Tot emirul desemnează şi membrii guvernului, fără ca
parlamentul să se poată opune.
În regimurile semiprezidenţiale de tipul Franţei, şeful statului numeşte şeful
guvernului, şi, la propunerea acestuia pe ceilalţi membri ai guvernului, fără a fi
necesar un vot de încredere al parlamentului.
În regimurile parlamentare se pot identifica mai multe situaţii:
I. Într-o primă situaţie, şeful de guvern se alege de către parlament. O dată
ales, acesta propune membrii guvernului, care sunt, de asemenea, aleşi de
parlament. Ex. În R.F.Germania, Cancelarul este ales de Dietă la propunerea
Preşedintelui federaţiei. Ceilalţi membrii ai guvernului se numesc şi se revocă de
Dietă, la propunerea Cancelarului.
II. Într-o a doua situaţie (ex. Anglia), şeful partidului majoritar în camera
inferioară este invitat de şeful de stat să formeze guvernul. Practic, aici şeful de stat
proclamă oficial rezultatul votului şi calitatea de şef al executivului a liderului
partidului care a câştigat majoritatea mandatelor parlamentare. Se poate afirma că în
acest sistem şeful guvernului este ales prin vot universal indirect.
III. O a treia situaţie, ilustrată de Italia, are în vedere dificultatea obţinerii unei
majorităţi parlamentare, datorită numărului mare de partide. În acest caz, un rol
important în desemnarea guvernului revine şefului de stat. Acesta însărcinează cu
formarea guvernului un membru al parlamentului considerat a avea şanse reale
pentru a obţine învestitura parlamentară. Dacă reuşeşte, devine prim-ministru. Cât

59
priveşte membrii guvernului, aceştia sunt desemnaţi de partidul lor, pe baza
acordurilor între partidele membre ale coaliţiei guvernamentale.
2. Raporturile legislativ-executiv ce apar în procesul de guvernare
În procesul de guvernare, rolul determinant în adoptarea şi aplicarea
hotărârilor politice majore revine legislativului şi executivului. Participarea lor la actul
guvernării este complexă şi nuanţată, astfel încât, uneori, este dificil de identificat cât
reprezintă în guvernare intervenţia legislativului şi cât cea a executivului 1. Pentru
orientare, vom evidenţia câteva modalităţi prin care cele două puteri se influenţează
reciproc.
a. Intervenţia legislativului în activitatea executivului se realizează prin
intermediul mai multor mecanisme, şi anume :
I) Parlamentul adoptă legea pe care executivul trebuie să o aducă la
îndeplinire.
II) Parlamentul aprobă programul executivului. În cele mai multe sisteme
constituţionale guvernul acţionează pe baza unui program de guvernare. Acest
program trebuie aprobat de parlament. Respingerea, de către parlament, a
programului de guvernare, conduce, de regulă, la neînvestirea sau la demisia
guvernului.
III) Parlamentul aprobă delegarea legislativă. De regulă, constituţiile permit ca,
în anumite condiţii, guvernul să poată fi abilitat să emită norme juridice în domenii
rezervate legii. Această abilitare se acordă de parlament, care şi controlează modul
în care a fost exercitată delegarea legislativă.
IV) Parlamentul controlează activitatea guvernului. Modalităţile prin care
parlamentul controlează activitatea executivului au fost deja prezentate. Trebuie însă
subliniat că, eficacitatea acestui control depinde de majoritatea de care guvernul
dispune în adunări. Experienţa a demonstrat că sunt rare cazurile în care un guvern
a fost constrâns să demisioneze pentru că responsabilitatea sa a fost pusă în
discuţie de către parlament. Crizele ministeriale survin nu din cauza votului de
neîncredere al parlamentului, exercitat ca modalitate de control, ci datorită deciziilor
luate de statele majore ale partidelor politice (neînţelegerile din cadrul coaliţiei
guvernamentale). Totuşi, chiar şi atunci când guvernul dispune de o majoritate
confortabilă în Parlament, procedurile de control parlamentar constituie un instrument
important la îndemâna opoziţiei pentru a pune în mişcare presa şi a sensibiliza opinia
publică.
b. Intervenţia executivului în activitatea legislativului
Aceasta, se manifestă, îndeosebi, prin intermediul iniţiativei legislative, al
promulgării legilor şi al dizolvării parlamentului.
I) Iniţiativa legislativă. În toate sistemele constituţionale, printre subiectele
dreptului la iniţiativă legislativă, se numără şi Guvernul, care, de fapt, este cel mai
activ2.
II) Promulgarea legilor. Promulgarea legii este ultima etapă a procesului
legislativ, şi aparţine, de regulă, şefului statului. Cu toate că, promulgarea presupune
semnarea legii ca ultimă formalitate pentru publicare, ea nu se reduce la atât. Deşi
promulgarea este obligatorie, ca principiu, în unele sisteme constituţionale şeful
statului are posibilitatea de a cere o nouă deliberare sau exercitarea controlului
prealabil de constituţionalitate, ceea ce constituie un veto suspensiv. În anumite ţări,
cum este cazul S.U.A. şeful statului dispune de un drept de veto care are ca efect
practic blocarea definitivă a legii.
1
Ioan MURARU, Op.cit.,p.198.
2
Astfel, potrivit statisticilor, în regimurile unde guvernul este responsabil în faţa adunărilor
parlamentare, aproximativ 90% din legile adoptate sunt de origine guvernamentală, Ioan MURARU,
Op.cit.,p.200

60
 III) Dizolvarea parlamentului. Există o serie de ţări ale căror constituţii permit
dizolvarea parlamentului de către şeful statului. Ex. Belgia, Grecia, Danemarca,
Franţa etc. Dizolvarea parlamentului intervine atunci când se ajunge la un conflict
ireconciliabil între parlament şi guvern, de regulă, ca urmare a destrămării coaliţiei
guvernamentale. Dizolvarea parlamentului are ca scop tranşarea conflictului prin
votul electoratului.
c. Compatibilitatea exerciţiului concomitent a unui mandat parlamentar
şi a unei funcţii în guvern.
În această privinţă, practica statelor evidenţiază 3 soluţii de principiu.
1. Sunt sisteme constituţionale în care exerciţiul unei funcţii ministeriale este
incompatibil cu exerciţiul unui mandat parlamentar (ex. Franţa). În acest caz, dacă un
parlamentar doreşte să ocupe o funcţie în guvern, el trebuie să demisioneze din
parlament. Raţiunea acestui sistem este asigurarea separaţiei puterilor.
2. Al doilea sistem permite cumularea mandatului de parlamentar cu funcţia
ministerială, acceptându-se colaborarea între parlament şi guvern (ex. Belgia).
3. Al treilea sistem condiţionează funcţia ministerială de existenţa calităţii de
parlamentar urmărind o colaborare strânsă între parlament şi guvern (ex. Anglia).
Toate aceste sisteme, care se bazează pe viziuni diferite asupra separaţiei-
echilibrului puterilor în stat au avantajele şi dezavantajele lor. Ceea ce contează este
ca soluţia aleasă să corespundă culturii politice din ţara respectivă.

2.4.2. Relaţiile dintre organele fundamentale ale statului român

A. Raporturile dintre justiţie şi legislativ
I. În principal, intervenţia parlamentului în domeniul justiţiei se înfăptuieşte,
potrivit schemei clasice, prin legile care reglementează acest domeniu:
 Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară republicată reglementează
organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, stabileşte condiţiile
pentru numirea şi revocarea magistraţilor, drepturile, îndatoririle şi
răspunderea acestora.
 Infracţiunile şi pedepsele sunt stabilite prin Codul penal,
 Procedura judiciară este reglementată prin Codul de procedură civilă şi Codul
de procedură penală.
Este evident faptul că nu se afectează în nici un fel dreptul judecătorului de a
decide independent în cauza ce-i este supusă judecăţii. Legea elaborată de
Parlament creează condiţiile unei reale independenţe 1.
II. O intervenţie aparte a Parlamentului în domeniul justiţiei o constituie
numirea unor membri în Consiliul Superior al Magistraturii2, care reprezintă
garantul independenţei justiţiei.
Astfel, potrivit art.133 din Constituţie, din totalul de 19 membri câţi alcătuiesc
Consiliul Superior al Magistraturii, 14 membri aleşi de adunările generale ale
magistraţilor sunt validaţi de Senat, care va şi numi 2 reprezentanţi ai societăţii civile,
specialişti în domeniul dreptului.
De altfel, Consiliul Superior al Magistraturii are atribuţii deosebit de importante
pentru buna desfăşurare a justiţiei, propunând Preşedintelui României numirea în
funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari3. Totodată, acest
organism îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii
disciplinare a judecătorilor şi procurorilor 4. În cazul în care se constată că sesizarea
1
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.292
2
Legea care reglementează activitatea Consiliului Superior al Magistraturii este Legea nr. 317 din 1
iulie 2004, republicată în M. Of. nr. 827/13 septembrie 2005.
3
Art. 35 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
4
Idem, art. 44

61
privind abaterea disciplinară a magistratului este întemeiată, se aplică una dintre
sancţiunile disciplinare prevăzute de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare
săvârşite şi cu circumstanţele personale ale acestuia.
III. În sistemul nostru constituţional, justiţia nu poate interveni în activitatea
legislativă, deoarece controlul constituţionalităţii legilor este încredinţat unui organ
special şi specializat - Curtea Constituţională - situat în afara autorităţii judecătoreşti.
B. Raporturile dintre justiţie şi executiv
a) Intervenţia executivului în domeniul justiţiei. Ingerinţele executivului în
materia justiţiei au fost, până la revizuirea Constituţiei, după părerea noastră,
exagerate. Din acest motiv a fost nevoie de intervenţia constituantului, care prin
modificările aduse constituţiei, a redus semnificativ imixtiunile executivului în acest
domeniu.
Principala intervenţie a executivului în domeniul justiţiei este numirea
magistraţilor de către Preşedintele României.
Până la revizuirea Constituţiei, preşedintele şi ceilalţi judecători ai Curţii
Supreme de Justiţie1 erau numiţi de Preşedintele României, pe o perioadă de 6 ani,
la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, dar la recomandarea ministrului
justiţiei, care făcea parte din guvern, deci din puterea executivă. Rezultă astfel cu
claritate rolul determinant pe care îl avea executivul prin ambele sale organe
componente – preşedinte şi guvern - în numirea magistraţilor.
Potrivit noilor reglementări 2 membrii consiliului de conducere al înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie – format din preşedinte, vicepreşedinte şi preşedinţii de secţii -
sunt numiţi de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii, dintre judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au funcţionat la
această instanţă cel puţin 2 ani, fără să mai existe vreo ingerinţă a guvernului în
acest sens.
În ceea ce priveşte admiterea în magistratură a judecătorilor şi procurorilor,
acesta se face prin concurs, pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a
bunei reputaţii3.
Dacă potrivit dispoziţiilor legislative anterioare revizuirii Constituţiei
regulamentul de organizare şi desfăşurare a examenului se aproba de către ministrul
justiţiei, rolul semnificativ al executivului manifestându-se astfel şi în selecţionarea
viitorilor magistraţi, noile dispoziţii în materie elimină integral intervenţia executivului.
Se acordă în acest fel Institutului Naţional al Magistraturii şi Consiliului Superior al
Magistraturii competenţă deplină în materia admiterii în profesia de magistrat,
admitere care se face cu respectarea principiilor transparenţei şi egalităţii, exclusiv
pe bază de concurs, potrivit regulamentului adoptat de Institutul Naţional al
Magistraturii şi aprobat prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii.
Mai mult, şi iniţiativa cu privire la cariera judecătorilor aparţinea executivului,
astfel încât promovarea, delegarea, detaşarea şi suspendarea din func ţie a
judecătorilor, precum şi încetarea funcţiei acestora se făcea la propunerea ministrului
justiţiei. În urma modificărilor aduse statutului magistratului, astăzi, promovarea
judecătorilor şi procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel naţional, în
limita posturilor vacante, de către Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul
Naţional al Magistraturii. Şi celelalte aspecte menţionate privind cariera magistratului
sunt reglementate de Consiliul Superior al Magistraturii, autoritate centrală în
materie, a cărui poziţie în sistemul judecătoresc a cunoscut în acest fel o consolidare
1
Denumirea anterioară revizuirii Constituţiei a actualei Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie a cărei
organizare este reglementată prin Legea nr.304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară
2
Art. 53 alin. 1 din Legea nr. 303 privind statutul magistraţilor republicată ( M. Of. nr. 826 din 13
septembrie 2005)
3
Idem, art. 12

62
semnificativă ca urmare a revizuirii constituţiei, care-i acordă rolul de “garant al
independenţei justiţiei”1.
Consiliul Superior al Magistraturii este şi instanţă disciplinară pentru judecători
şi procurori, în cazul în care aceştia comit abateri disciplinare 2. În consecinţă,
acţiunea privind răspunderea disciplinară a magistraţilor nu se mai exefcită de către
ministrul justiţiei, aşa cum prevedeau vechile reglementări în materie.
b) Intervenţia justiţiei în activitatea executivului. Statul de drept nu poate fi
conceput dacă actele emise de puterea executivă nu sunt supuse controlului
jurisdicţional, deoarece numai aşa puterea executivă poate fi obligată să respecte
legea. Rezultă că, intervenţia justiţiei în activitatea executivului constă în controlul
legalităţii actelor administrative, la sesizarea celor interesaţi.
Temeiul constituţional al intervenţiei justiţiei în activitatea executivului se
regăseşte în textul art.52, care prevede că persoana vătămată într-un drept al său ori
într-un interes legitim de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termen a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea
dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
Este adevărat că, textul constituţional lasă la latitudinea legii organice
stabilirea modalităţilor de exercitare a acestui drept, fără a nominaliza justiţia. Dar
Legea nr.554/20043 privind contenciosul administrativ, dă aceste litigii în competenţa
instanţelor judecătoreşti. Soluţionând speţa, acestea pot anula, total sau în parte,
actul respectiv sau să oblige autoritatea administrativă să emită un anumit act.
O problema importantă, în acest domeniu, soluţionată actualmente a fost
aceea a numeroaselor excepţii, stabilite la art.2 din vechea lege a contenciosului
administrativ4, de la regula controlului judecătoresc. Noua lege a limitat excepţiile şi
le-a circumscris cu mai mare precizie, pentru ca justiţia să devină un garant eficace
al statului de drept.
Astfel, art. 5 din noua lege prevede că nu pot fi atacate în contencios
administrativ următoarele acte: actele administrative ale autorităţilor publice care
privesc raporturile acestora cu Parlamentul; actele de comandament cu caracter
militar; actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede
prin lege organică o altă procedură judiciară şi actele emise în situaţii excepţionale
ce privesc apărarea şi securitatea naţională, restabilirea ordinii publice, război,
asediu, stare de urgenţă, acte adoptate pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor
naturale, epidemiilor şi epizootiilor, cu excepţia cazului în care aceste acte au fost
adoptate utilizând un exces de putere.
C. Raporturile dintre legislativ şi executiv
a) Intervenţia legislativului în activitatea executivului
Şi în cazul României, cel mai important mijloc de intervenţie a Parlamentului în
activitatea executivului este legea, care este determinantă pentru executiv, sub două
aspecte:
 pe de o parte, prin lege se reglementează însăşi organizarea şi funcţionarea
executivului,
 iar pe de alta, aducerea la îndeplinire a legii este chiar raţiunea de existenţă a
executivului.
În sistemul constituţional român, Preşedintele Republicii este ales prin vot
universal direct, astfel încât, Parlamentul nu are nici o influenţă în desemnarea lui.
Rolul Parlamentului se reduce, în acest caz, la cel de cadru în care Preşedintele
depune jurământul.
1
Art. 133 alin. 1 din Constituţie
2
Art. 134 alin. 1 din Constituţie
3
Publicată în M. Of. nr. 1154/7 decembrie 2004
4
Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, publicată în M. Of. nr. 122/8 noiembrie 1990.

63
 În ceea ce priveşte Guvernul situaţia este diferită. Acesta este numit de
Preşedinte, dar numai în baza votului de încredere acordat de Parlament, asupra
listei Guvernului şi a programului de guvernare. Rezultă că, în numirea Guvernului
rolul Parlamentului este semnificativ.
O altă modalitate de intervenţie a Parlamentului în activitatea executivului se
manifestă în cazul demiterii Preşedintelui României. Astfel, potrivit art.95 din
Constituţie, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care se încalcă prevederile
Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera
deputaţilor şi Senat în şedinţă comună, cu votul majorităţii parlamentarilor, după
consultarea Curţii Constituţionale. Dacă propunerea de suspendare este aprobată, în
cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.
În ceea ce priveşte activitatea Guvernului, posibilităţile de intervenţie a
Parlamentului sunt mai largi, întrucât Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului
pentru realizarea programului de guvernare aprobat. În acest sens, Parlamentul
României poate utiliza toate instrumentele de control prezentate anterior, mergând
până la demiterea Guvernului. Până în prezent, însă, în România nici un guvern nu a
fost demis ca urmare a aprobării unei moţiuni de cenzură.
Delegarea legislativă este, în principiu, o altă modalitate de intervenţie a
legislativului în activitatea executivului, deoarece, în mod normal, Parlamentul este
cel ce abilitează guvernul să emită ordonanţe în domenii rezervate legii, şi tot el
controlează modul în care a fost utilizată această abilitare. În România însă,
delegarea legislativă a devenit mai mult un mijloc de intervenţie a Guvernului în
activitatea Parlamentului, prin utilizarea frecventă a ordonanţelor de urgenţă, care nu
se emit în baza unei legi de abilitare. De aceea, ne vom ocupa de acest fenomen în
cadrul subdiviziunii privind intervenţia executivului în activitatea legislativului.
b) Intervenţia executivului în activitatea legislativului
I. În acest domeniu, un prim aspect vizează dizolvarea Parlamentului. În
această privinţă, prevederile Constituţiei sunt deosebit de restrictive. Astfel,
Preşedintele României nu poate dizolva Parlamentul decât într-un singur caz, şi
anume atunci când acesta refuză votul de învestitură a Guvernului, într-un termen de
60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări
de învestitură.1
II. O altă formă de intervenţie a executivului în activitatea Parlamentului o
reprezintă iniţiativa legislativă. Sub acest aspect, România se încadrează în curentul
european, în sensul că majoritatea covârşitoare a legilor adoptate sunt de origine
guvernamentală.
III. Un fenomen aparte, privind intervenţia Guvernului în activitatea legislativă,
îl constituie, în România, după cum am mai arătat, utilizarea ordonanţelor de
urgenţă. Singura reglementare în acestă materie se regăseşte în art.115 din
Constituţie. Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii
extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva
urgenţa în cuprinsul lor. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre
dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă a Parlamentului. Dacă
Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu în termen de 5
zile de la depunerea sa.
O problemă deosebit de importantă legată de ordonanţele de urgenţă se
referă la înţelesul sintagmei "situaţii excepţionale" care, aşa cum era, prevăzut în
Constituţie înainte de revizuire, justifica instituirea unei stări de asediu sau de
urgenţă, conferindu-i astfel legitimitate. În noua concepţie situaţia exraordinară

1
Art. 89 din Constituţie.

64
constă într-o stare de urgenţă în reglementarea unui aspect ce nu comportă în nici
un fel amânarea.
În legătură cu această problemă, Curtea Constituţională a adus câteva
precizări. Astfel, Curtea a arătat că justificarea "cazului excepţional" se bazează "pe
necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale
excepţionale, impune adoptarea unei soluţii imediate, în vederea evitării unei grave
atingeri aduse interesului public"1. "Cazul excepţional are un caracter obiectiv, în
sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea
împrejurări, este constrâns să acţioneze prompt pentru apărarea unui interes public,
pe calea ordonanţei de urgenţă"2.
Într-un asemenea context este greu de susţinut că toată mulţimea de
ordonanţe de urgenţă a fost emisă în cazuri excepţionale, şi se poate ridica problema
unei uzurpări de către executiv a funcţiei legislative, pe fondul unei pasivităţi a
Parlamentului.
Dincolo de conotaţiile politice ale fenomenului, stricta considerare a
implicaţiilor tehnico-juridice, ne arată că utilizarea excesivă a ordonanţelor de
urgenţă, ca de altfel a tuturor ordonanţelor, determină o instabilitate pronunţată a
raporturilor juridice3. Astfel, ordonanţa de urgenţă produce efecte de la data
publicării, evident sub condiţia de a fi fost depusă spre dezbatere în procedură de
urgenţă la Parlament. Dar ea trebuie aprobată ulterior de organul legislativ. Cu
această ocazie, de regulă, Parlamentul operează modificări care vor produce efecte
o dată cu publicarea legii de aprobare a ordonanţei. Dacă mai adăugăm şi faptul că
există ordonanţe de urgenţă care modifică alte ordonanţe de urgenţă, rezultă că
suntem în prezenţa unor succesiuni de dispoziţii normative, adoptate la date diferite
în aceeaşi materie, ceea ce inevitabil generează confuzii şi insecuritate juridică.
IV. O ultimă formă de intervenţie a executivului în activitatea legislativă o
constituie promulgarea legii. În această privinţă, Preşedintele României dispune de
un drept de veto suspensiv. Astfel, potrivit art.77 din Constituţie, înainte de
promulgare, Preşedintele României poate cere, o singură dată, Parlamentului,
reexaminarea legii, sau poate declanşa controlul prealabil de constituţionalitate. În
acest fel, el poate împiedica pentru o perioadă intrarea în vigoare a legii. Dacă
Parlamentul adoptă legea care a fost supusă reexaminării, în aceeaşi formă şi cu
aceeaşi majoritate, sau, dacă s-a confirmat constituţionalitatea legii de către Curtea
Constituţională, Preşedintel României este obligat să o promulge.
V. În fine, menţionăm că, sistemul nostru constituţional admite cumulul
mandatului parlamentar cu exerciţiul unei funcţii guvernamentale (membru al
Guvernului).

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

 Organele fundamentale ale statului sunt: Parlamentul care reprezintă

puterea legislativă, Guvernul şi/sau şeful statului ce constituie, în mod
tradiţional, puterea executivă şi organele jurisdicţionale ce exercită
puterea judecătorească.

 Parlamentul este instituţia formată din membri aleşi care reprezintă una
dintre verigile esenţiale ale înfăptuirii democraţiei, ale statornicirii unor
1
A se vedea Decizia nr.65/1995 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr.129/1995.
2
A se vedea Decizia nr.83/1998 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr.211/1995.
3
Dana APOSTOL TOFAN, Consideraţii în legătură cu regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului,
Revista "Dreptul", nr.4/1998, pp.36-40.

65
 rânduieli democratice, în măsură să garanteze drepturile şi libertăţile
cetăţenilor.

 După structură parlamentul poate fi:

 Unicameral
 Bicameral: - artistocratic
- politic, cu variantele: - egalitar
- inegalitar
- federal

 Între structura Parlamentului şi structura de stat există o anumită

corelaţie: astfel, în statele unitare regula o constituie parlamentul
unicameral, în timp ce în statele federale există întotdeauna un
parlament bicameral, cea de a doua cameră reprezentând interesele
statelor federate.

 Pentru a putea funcţiona, Parlamentul trebuie să-şi constituie anumite

organe interne şi să-şi stabilească formele în care îşi exercită atribuţiile.
Principalele organele interne care se regăsesc în orice parlament dintr-
un sistem pluripartit sunt: Preşedintele adunării, Comisiile parlamentare
şi Grupurile parlamentare.

 Perioada de timp pentru care Parlamentul este ales se numeşte mandat

sau legislatură. În România, mandatul Parlamentului este de 4 ani.
Parlamentul îşi desfăşoară lucrările în cadrul sesiunilor, acestea
reprezentând perioadele în care parlamentul se întruneşte în şedinţe, fie
separate ale celor două camere, fie comune.

 Activitatea Parlamentului se desfăşoară având la bază principiul

autonomiei parlamentare ce ţine de însăşi esenţa parlamentarismului,
garantându-se astfel plenitudinea de acţiune şi de decizie. Autonomia
Parlamentului poate fi examinată sub trei aspecte fundamentale:
autonomia regulamentară, autonomia financiară şi autonomia
administrativă.

 Parlamentul exercită următoarele funcţii principale: funcţia legislativă,

funcţia de reprezentare, funcţia de constituire a guvernului şi funcţia de
control asupra executivului. În calitate de unic organ legiuitor,
Parlamentul deţine monopolul elaborării şi adoptării legilor, astfel încât
misiunea sa de bază - aceea de edictare a legilor – se realizează în cadrul
procedurii legislativă.

 Procedura legislativă presupune parcurgerea mai multe etape:

1. Iniţiativa legislativă
2. Întocmirea unui raport sau aviz asupra proiectului de lege
3. Dezbaterea proiectului de lege.
4. Votarea
5. Acordul camerelor asupra proiectului de lege (În România
acordul este necesar numai în privinţa legilor constituţionale)
6. Promulgarea legii

66
 7. Publicarea

 A doua putere în cadrul unui stat este puterea executivă, care asigură
executarea legii şi care cuprinde, în mod tradiţional, două categorii de
organe: şeful statului şi/sau guvernul. Astfel, ţinând seama de structura
executivului, se poate face distincţie între:
- executivul monocratic (monist) care se caracterizează prin
deţinerea funcţiei executive de către o singură entitate statală, fie
monarhul, fie preşedintele de republică, în funcţie de forma de
guvernământ a statului respectiv.
- executivul dualist caracteristic, în primul rând, regimurilor
parlamentare, în cadrul cărora funcţia executivă este disociată şi
încredinţată în parte unei persoane, şeful statului, cealaltă
revenind guvernului, ca organ colegial, fiecare exercitându-şi
atribuţiile într-un mod mai mult sau mai puţin autonom.

 Spre deosebire de Parlament, care este un organ reprezentativ, întrucât

este învestit cu exerciţiul puterii direct de naţiune, executivul exercită o
putere derivată de la organele reprezentative.

 Atribuţiile principale ale executivului sunt: definirea politicii generale a

ţării; elaborarea proiectelor de legi necesare înfăptuirii acestei politici;
adoptarea actelor normative şi individuale necesare aplicării legilor;
adoptarea unor măsuri de executare materială în domeniul ordinii
publice şi conducerea relaţiilor internaţionale.

 Instrumentul prin care se exercită cea de-a treia putere în stat, puterea
judecătorească este constituit de organele jurisdicţionale, în fapt, acele
autorităţi publice care au ca misiune aplicarea legii în cazul litigiilor.

 Puterea jurisdicţională trebuie să fie independentă şi imparţială,

accesibilă şi eficace, întrucât numai în aceste circumstanţe cetăţeanul va
percepe justiţia ca pe o instituţie care îl apără, atunci când drepturile şi
interesele sale legitime sunt încălcate. În acest sens, justiţia
funcţionează în baza unor principii, cele mai importante fiind: principiul
legalităţii, principiul egalităţii în faţa justiţiei, dreptul la apărare,
prezumţia de nevinovăţie şi independenţa judecătorilor.

 În virtutea concepţiei actuale asupra teoriei separaţiei în stat care

presupune o colaborare, dar şi un control între cele trei puteri în stat
legislativă, executivă şi judecătorească, între acestea se vor instaura o
multitudine de relaţii şi interdependenţe.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi care sunt instanţele judecătoreşti în România şi care sunt organele ce fac
parte din autorităţile judecătoreşti potrivit Constituţiei.
2. Realizaţi o succintă prezentare generală a organelor interne ale Parlamentului.

67
3. Care sunt ipostazele în care este prezentă autonomia parlamentară?
4. Descrieţi etapele procedurii legislative în România.
5. Care sunt modalităţile în care se manifestă funcţia de control a Parlamentului
asupra executivului?
6. Ţinând cont de structura executivului prezentaţi cele două tipuri de executiv care
se cunosc.
7. Enumeraţi principalele atribuţiile ale Preşedintelui României.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. În România, calitatea de deputat nu este incompatibilă cu:

a) calitatea de membru al guvernului;
b) calitatea de consilier judeţean;
c) funcţia de primar;
d) calitatea de senator.

2. Se dau propoziţiile: A - Inviolabilitatea parlamentarilor semnifică garanţia oferită

parlamentarilor de a nu putea fi reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în
judecată penală în nici o situaţie; B - Iresponsabilitatea juridică acţionează nu numai
pe durata mandatului şi operează atât în materie penală, cât şi în materia răspunderii
civile. C - Funcţia de asigurare a executării legii cuprinde coordonarea acţiunii
administraţiei publice.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată.
c) Propoziţia A falsă, propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă;
d) Propoziţia A falsă, propoziţia B adevărată, propoziţia C adevărată

3. Din totalul de 19 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, 14 membri aleşi de

adunările generale ale magistraţilor sunt validaţi de:
a) Camerele reunite ale Parlamentului;
b) Camera Deputaţilor;
c) Senat;
d) Preşedintele României.

4. Majoritatea absolută reprezintă:

a) jumătate+1 din numărul total de parlamentari;
b) peste jumătate+1 din numărul total de parlamentari;
c) jumătate+1 din numărul parlamentarilor prezenţi;
d) peste jumătate +1 din numărul parlamentarilor prezenţi.

5. Imunitatea parlamentară cuprinde:

a) iresponsabilitatea şi inviolabilitatea juridică;
b) iresponsabilitatea juridică şi indemnizaţia;
c) incompatibilităţile şi inviolabilităţile juridice.
d) inviolabilitatea şi indemnizaţia.

6. Este o atribuţie de desemnare exercitată de Camerele reunite ale Parlamentului:

68
a) numirea preşedintelui Curţii de Conturi;
b) numirea a trei judecători la Curtea Constituţională;
c) numirea avocatului poporului;
d) numirea a doi reprezentanţi ai societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii.

7. În ceea ce priveşte autonomia financiară a Parlamentului României:

a) camerele dispun de surse de venit propriu;
b) camerele îşi stabilesc independent regulile de organizare şi funcţionare;
c) camerele îşi stabilesc propriul buget şi controlează execuţia bugetară;
d) bugetul stabilit pentru activităţile Parlamentului este unul separat de bugetul
general al statului.

8. Se dau propoziţiile: A - În regimurile semiprezidenţiale şeful statului numeşte şeful

guvernului.B – În regimurile parlamentare şeful de stat se alege de către parlament.
C - În regimurile prezidenţiale, preşedintele cumulează funcţiile de şef de stat şi şef
al guvernului.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este adevărată.
c) Propoziţia A falsă, Propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă;
d) Propoziţia A falsă, propoziţia B adevărată, propoziţia C adevărată.

9. Se dau propoziţiile: A - Inamovibilitatea face ca judecătorul să nu poată fi nici

revocat, nici retrogradat, nici transferat şi nici avansat. B - Autorităţile judecătoreşti.
sunt: Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii şi
instanţele judecătoreşti. C - Parlamentul României desemnează un candidat pentru
funcţia de prim-ministru.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată.
c) Propoziţia A falsă, Propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă;
d) Propoziţia A adevărată, propoziţia B falsă, propoziţia C adevărată.

10. Se dau propoziţiile: A - Între structura Parlamentului şi structura de stat există o

anumită corelaţie. B – Comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru, care, de
regulă, nu au putere de decizie proprie. C – Legislatura reprezintă perioada de timp
pentru care este ales Parlamentul.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată.
c) Propoziţia A falsă, Propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă;
d) Propoziţia A adevărată, propoziţia B falsă, propoziţia C adevărată.

69
 CAPITOLUL 3

DESEMNAREA ORGANELOR REPREZENTATIVE

3.1. Competiţia pentru putere

3.1.1. Conţinutul competiţiei pentru putere
3.1.2. Partidele politice
3.1.3. Mass-media
3.1.4. Grupurile de presiune

3.2. Scrutinul
3.2.1. Scrutinul majoritar
3.2.2. Reprezentarea proporţională

3.3. Desemnarea organelor reprezentative în România

3.3.1. Funcţiile reprezentative şi modurile de scrutin utilizate
3.3.2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români
3.2.2.1.Aspecte generale privind cetăţenia română
3.2.2.2.Drepturile exclusiv politice
3.3.3. Actorii competiţiei pentru putere

OBIECTIVE

70
 Studierea acestui capitol vă permite:

Cunoaşterea conţinutului competiţiei pentru putere şi a diferitelor

roluri pe care le au actorii participanţi la acesta;

Înţelegerea mecanismelor de funcţionare a sistemelor electorale,

precum şi a consecinţelor pe care le are opţiunea pentru unul sau
altul dintre acestea;

Învăţarea operării cu diferite procedee şi metode de atribuire a

mandatelor;

Însuşirea unor cunoştinţe privind funcţiile reprezentative în

România.

După cum am arătat, atunci când am tratat forma de guvernământ, una dintre
formele de democraţie larg utilizată este democraţia reprezentativă. În acest sistem,
poporul sau naţiunea - ca titular al suveranităţii - încredinţează exerciţiul puterii
reprezentanţilor săi care vor fi deţinătorii unui mandat reprezentativ, bucurându-se
astfel de un mare grad de autonomie.
Problema care se pune, în această situaţie, este modalitatea de desemnare a
reprezentanţilor poporului sau în termeni de drept constituţional, modalitatea de
instaurare a puterii.
Este unanim admis că soluţia acestei probleme trebuie să respecte axioma:
reprezentanţii se stabilesc prin voinţa cetăţenilor. Aceasta înseamnă că trebuie
realizată o cuantificare a opţiunilor guvernaţilor, în privinţa candidaţilor la mandatele
de reprezentanţi. Ajungem astfel la alegeri, care nu sunt altceva decât procesul de
desemnare a guvernanţilor de către guvernaţi, proces care cuprinde două etape
principale: competiţia pentru putere şi scrutinul.

3.1. Competiţia pentru putere

3.1.1. Conţinutul competiţiei pentru putere

Competiţia pentru putere apare datorită faptului că, de obicei, există mai mulţi
pretendenţi la putere decât numărul de mandate. În această situaţie, este cât se
poate de firesc să se organizeze o întrecere ai cărei câştigători vor dobândi
mandatele. Deci, competiţia pentru putere este întrecerea între candidaţi, care are
ca miză mandatele eligibile. Momentul culminant al competiţiei pentru putere îl
constituie campania electorală, în cadrul căreia candidaţii desfăşoară un complex de
activităţi având ca scop atragerea voturilor electoratului.
Literatura occidentală examinează, de regulă, două categorii de actori, cu
roluri diferite, ai competiţiei pentru putere 1:
a) Partidele politice, care sunt concurenţii propriu-zişi;

1
Pierre PACTET, Op. cit., p.128

71
 b) Mass-media şi grupurile de presiune, care reprezintă principalele mijloace
de influenţare a opiniei publice, mijloace indispensabile în lumea contemporană,
pentru câştigarea competiţiei electorale.

3.1.2. Partidele politice1

Partidul politic este o asociaţie care se deosebeşte de toate celelalte prin
faptul că are un scop politic, adică urmăreşte cucerirea puterii politice. O dată
puterea dobândită, partidul politic încearcă să impună doctrina, ideologia sa, ca
doctrină de guvernare, impunere bazată, în cazul cel mai onest, pe convingerea
membrilor săi că în acest fel se va realiza binele ţării.
În accepţiunea tradiţională, partidul politic, reprezentând o anumită concepţie
despre lume şi societate, se consideră, atâta timp cât nu este la putere, un
intermediar între popor şi guvernanţi. Când a cucerit puterea, partidul politic devine
deţinătorul puterii de guvernare, sau, cu alte cuvinte conducătorul legitim al politicii
naţionale.
Pentru a ne afla în prezenţa unui partid politic trebuie îndeplinite cumulativ trei
condiţii2:
1. Libera asociere. Partidul este rezultatul exercitării libere de către cetăţeni a
dreptului de asociere. Prin asociere, cetăţenii devin membri ai partidului, adică
formează sfera aderenţilor. În afară de aceasta mai există sfera simpatizanţilor, care
cuprinde cetăţenii ce nu aderă la partid dar îi împărtăşesc, mai mult sau mai puţin,
ideile, votându-l, eventual, la alegeri.
2. Asociaţia trebuie să fie formată numai din cetăţeni ai statului respectiv.
Numeroase constituţii se pronunţă în acest sens, pornind de la concepţia că de
politica unui stat sunt îndreptăţiţi a se ocupa numai cetăţenii acelui stat, întrucât
numai soarta lor este legată direct de soarta acelui stat.
3. Precizarea expresă a scopului politic al asociaţiei. Aceasta este
necesară, pentru că partidul are un statut specific, şi societatea trebuie să se asigure
că el respectă cadrul general, prevăzut de regulă în constituţie, în care trebuie să-şi
desfăşoare activitatea.
Partidul nu este de conceput fără o conducere şi o disciplină. În unele ţări
disciplina este atât de severă, încât pierderea calităţii de membru de partid atrage, de
drept şi pierderea calităţii de parlamentar.
Interesantă este chestiunea împărţirii partidelor politice în partide de dreapta şi
partide de stânga, toate având aceeaşi vocaţie – vocaţia guvernării (câştigarea
alegerilor şi participarea la guvernare). În perioada actuală se constată o tot mai
mare tendinţă de dispariţie a diferenţelor între programele partidelor de stânga şi ale
celor de dreapta, reţinem însă câteva din ideile care constituie baza ideologică a
partidelor şi formaţiunilor politice. Partidele de stânga:
 pun accent pe dezvoltarea societăţii în ansamblu, fără de care dezvoltarea
individuală ar fi posibilă într-o măsură mai mică, dat fiind că în cadrul unui
grup mai mare poţi realiza mai mult şi cu mult mai bine decât în mod
individual;
 susţin rolul statului în economie şi dezvoltarea economică a tuturor claselor
sociale;

1
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2001, pp. 292-304; Tudor DRĂGANU, Op.cit., vol. II,
pp.45-50; Ion DELEANU, Op. Cit., pp. 207-218; Pierre PACTET, Op. Cit., p.128-133
2
O enumerare diferită a elementelor care conferă unui partid personalitate juridică este: organizare de
sine stătătoare, patrimoniu, acţiune în vederea realizării unui scop politic. Cristian IONESCU Drept
constituţional…, p. 391

72
  sprijină investitorii mici şi mijlocii şi investiţiile acestora, deoarece se
consideră că numai prin crearea unei clase de mijloc puternice se poate
realiza o creştere economică puternică.
În timp ce partidele de dreapta:
 pun accentul pe individ, pe primatul individual în faţa societăţii, fiind de
părere că într-o societate individul face mai mult şi mai bine pentru sine şi
împreună contribuie la dezvoltarea socială mult mai mult decât ar face-o
societatea în ansamblul ei pentru fiecare dintre cetăţenii ei;
 susţin dezvoltarea unui mediu concurenţial şi a unei economii de piaţă
durabile, susţin rolul scăzut al statului în privinţa dezvoltării economice prin
crearea unei economii private puternice1.
Deşi partidele sunt multifuncţionale, câteva dintre funcţiile acestora sunt
definitorii:
1. constituind un grup intermediar între popor şi putere, ele contribuie la
cristalizarea voinţei generale şi la valorizarea acesteia ca impuls faţă de putere;
2. ele tind la realizarea funcţiei de conducere a societăţii, prin cucerirea puterii şi
transformarea programelor politice în programe de guvernământ;
3. contribuie la informarea şi educaţia politică a cetăţenilor, precum şi la
formularea exigenţelor şi aprecierilor acestora faţă de putere.
Una dintre cele mai delicate probleme ale democraţiilor moderne este
problema finanţării partidelor politice.
Pentru susţinerea partidului şi a politicii sale cheltuielile sunt enorme, iar
sursele tradiţionale de venituri - cotizaţiile membrilor - sunt de departe insuficiente.
Aşa se explică de ce partidele au ajuns să-şi organizeze diferite activităţi lucrative
satelit, unele devenind adevărate trusturi economico-financiare sau să recurgă la
practici cvasi-delictuale ori în mod deliberat ilegale, pentru a dobândi fonduri2.
La aceste practici se adaugă finanţarea din exterior, mascată în cele mai
diverse moduri:
- una din formulele ideale este fundaţia cu scopuri culturale sau religioase,
care ascunde, în fapt, o structură a unui partid.
- de asemenea, se practică finanţarea din exterior a unor organizaţii
neguvernamentale (ligi, asociaţii) care se comportă, nu în puţine cazuri, în perioadele
de criză sau schimbări structurale, ca adevărate "batalioane de asalt" ale unor
partide sau alianţe politice.
- o altă formulă o reprezintă finanţarea unor sindicate care, formal, afirmă că
nu fac politică, dar în realitate mobilizează mase mari de oameni la mitinguri şi
demonstraţii cu caracter evident politic.
Iată motivele pentru care, în majoritatea democraţiilor occidentale, există o
preocupare majoră pentru elaborarea unei legislaţii destinată moralizării finanţării
partidelor politice şi, mai ales, a exercitării unui control asupra acesteia, astfel încât
să dispară caracterul ocult şi cel ilicit. În acest sens se practică 3 modalităţi de bază :
1) este permis ca partidele să primească donaţii din partea persoanelor
juridice sau fizice (care beneficiază astfel de anumite avantaje fiscale)cu condiţia ca
donaţia să facă obiectul unei declaraţii publice.
2) bugetul partidelor politice trebuie să fie dat publicităţii, cu indicarea surselor
de finanţare.
1
Elena Simina TĂNĂSESCU, Ştefan DEACONU Op.cit., p. 64-65
2
Astfel, în unele ţări, partidele controlează afacerile întreprinderilor sau, prin intermediul membrilor de
partid plasaţi în serviciile publice, al demnitarilor (inclusiv membrii guvernului) obţin profituri din
comenzile lansate pentru satisfacerea necesităţilor serviciilor publice sau din concesionarea bunurilor
publice.

73
 3) averea personală a membrilor marcanţi face obiectul unui control.
În afară acestor modalităţi de bază se folosesc şi diferite combinaţii ale lor.
Totuşi, "corupţia pentru partid" se manifestă în numeroase ţări democratice. Acest
fenomen a determinat un puternic curent de opinie pentru instituirea unui dublu
control asupra chestiunilor financiare ale partidelor politice, atât din partea organelor
statului, cât şi a opiniei publice, indiferent de modalităţile tehnice de control utilizate.
Evident că, într-o asemenea concepţie, presa joacă un rol determinant, motiv pentru
care trebuie ferită ea însăşi de corupţie.

3.1.3.Mass-media1
Mijloacele moderne de comunicare în masă au o importanţă excepţională în
competiţia pentru putere, întrucât asigură legătura partidelor cu electoratul. Toţi
autorii recunosc că la ora actuală televiziunea şi radioul joacă rolul primordial, de
unde existenţa în fiecare ţară a unui control asupra acestora şi, pe cale de
consecinţă, a unui statut legal al mijloacelor audio-vizuale.
În legătură cu audio-vizualul, problema cea mai dificilă este asigurarea unui
acces egal al partidelor la mijloacele audio-vizuale, fără privilegii pentru partidele de
la putere sau pentru cele care sunt susţinute de grupurile financiare ce controlează
mijloacele T.V. sau radio.
Problema este dificilă şi datorită naturii ei contradictorii. Pe de o parte,
regimurile pluraliste sunt de neconceput fără libertatea audio-vizualului, ceea ce
reprezintă nu numai o condiţie, dar şi o garanţie a democraţiei, implicând, fireşte,
acţiunea agenţilor privaţi, guvernaţi de regulile economiei de piaţă. Pe de altă parte,
iniţiativa privată şi libertatea audio-vizualului trebuie să respecte egalitatea de
tratament a partidelor politice, ceea ce reclamă o îngrădire a acestora printr-un
control din partea autorităţilor publice.
Rezolvarea acestui paradox al democraţiei contemporane cunoaşte, în
practică, 3 variante de soluţionare:
1) Instituirea unui monopol al statului pentru administrarea undelor şi
înfiinţarea de staţii posturilor radio-tv, pluralismul fiind garantat prin instituţii
independente sau de parlament. Finanţarea acestor posturi se asigură atât din surse
publice, cât şi din surse private.
2) Menţinerea monopolului de stat asupra administr ării undelor, acceptându-
se însă coexistenţa posturilor radio-tv publice, finanţate în principal de la buget, cu
posturilor radio-tv private, finanţate din surse proprii. "Regulile jucului" sunt fixate fie
de parlament, fie de organisme independente, care eliberează autorizaţiile de emisie
şi exercită un control al programelor, prin intermediul caietului de sarcini, sau prin alte
mijloace.
3) Acordarea unei totale încrederi iniţiativei private, reglementându-se de către
stat doar aspectele de ordin tehnic privind folosirea undelor.
Cât priveşte presa scrisă, deşi în toate democraţiile occidentale se vorbeşte
de libertatea acesteia, în realitate presa este numai formal liberă, pentru că ea
suportă o triplă dependenţă:
1. Faţă de grupurile financiare care o susţin şi, pe cale de consecinţă, o
dirijează (Cine plăteşte comandă).
2. Faţă de interesele comerciale ale firmelor pentru care face reclamă.
3. Faţă de agenţiile de presă care aparţin fie unor grupuri private, care fac o
anumită politică, fie guvernului.
Dincolo de aceste aspecte, în democraţiile contemporane s-a ridicat problema
regimului juridic al ziaristului, precum şi al întreprinderii de presă. În unele ţări există
1
Pierre PACTET, Op. cit., p.133-135.

74
reguli foarte precise, excelând din acest punct de vedere Germania şi Franţa. În alte
ţări nu există o reglementare specială, dar, s-au stabilit în timp reguli clare de ordin
deontologic şi etic, exemplul tipic în acest sens fiind S.U.A.
România, după cum se ştie, nu are o nouă lege a presei, opiniile fiind încă
împărţite dacă este necesară sau nu1.

3.1.4.Grupurile de presiune2
Grupul de presiune poate fi definit ca o organizaţie constituită pentru a apăra
interesele unei anumite categorii sociale, exercitând presiuni asupra autorităţilor şi
opiniei publice pentru a obţine satisfacerea acestor interese. În această viziune,
grupul de presiune trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiţii:
1) Să reprezinte o asociere a unor persoane pentru apărarea unor interese
comune, materiale sau morale;
2) Să aibă o organizare permanentă şi stabilă;
3) Presiunea exercitată să nu urmărească dobândirea puterii politice pentru
sine.
Grupurile de presiune sunt inerente unei societăţi democratice, în care se
dezvoltă o mare varietate de structuri neguvernamentale, constituite în virtutea
libertăţii de asociere, ca urmare a recunoaşterii diversităţii de interese. Aceste grupuri
exercită presiuni atât asupra parlamentului şi guvernului, cât şi asupra autorităţilor
locale. Un loc aparte îl reprezintă presiunile ce se fac asupra corpului social, în
cadrul campaniilor electorale, pentru atragerea de voturi în favoarea unei anumite
formaţiuni politice.
Trebuie să subliniem că dreptul public occidental face o distincţie netă între
partidul politic şi grupul de presiune, care rămâne o organizaţie fără caracter politic,
sub aspect formal-juridic. De asemenea, dreptul public occidental nu admite crearea
de carteluri sau antante între partide politice, înregistrate ca atare, cu toate drepturile
şi obligaţiile ce decurg din această calitate, şi grupuri de presiune.
Grupurile de presiune se pot clasifica, în trei categorii:
1. Grupuri de interese profesionale (aici sunt incluse şi sindicatele);
2. Grupuri ideologice (ex. grupurile confesionale)
3. Grupuri de influenţă bazate pe prestigiu (ex. societăţile ştiinţifice).
Realitatea este, însă, mult mai complexă. Nu trebuie să omitem "partea
nevăzută a icebergului" şi anume influenţa deosebită pe care o exercită asupra
diferiţilor factori de putere structurile informale, oculte, secrete. Acestea se află de
multe ori în spatele mişcărilor de stradă, a grevelor "spontane", a remanierilor
guvernamentale, a loviturilor de stat şi conflictelor militare.
Revenind la mijloacele de acţiune ale grupurilor de presiune legale,
menţionăm că autorii de drept public, le grupează în trei mari categorii:
1. Mijloace de acţiune directă asupra puterii: intervenţii directe la parlamentari,
miniştri, înalţi funcţionari, etc.;
2. Mijloace de presiune asupra partidelor, menite a le determina să integreze
promovarea intereselor grupului în programul lor politic;
3. Mijloace de acţiune asupra opiniei publice: publicaţii, manifestaţii.
Din cele prezentate rezultă că, grupurile de presiune au un rol important, atât
în cadrul competiţiei pentru putere, cât şi în procesul de exercitare a puterii.
1
Legea presei nr.3/1974 elaborată sub vechiul regim era în cea mai mare parte anacronică, ea fiind
abrogată însă expres abia în anul 2000 o dată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 53/2000 pentru
unele măsuri privind soluţionarea cererilor referitoare la despăgubiri pentru daunele morale, publicată
în M. Of. Nr. 227 din 23.05.2000.
2
Tudor DRĂGANU, Op.cit., vol. II, pp.57-60; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 218-221; Pierre PACTET,
Op. cit., p.135-136

75
 3.2. Scrutinul3
Scrutinul este etapa în care se stabileşte rezultatul competiţiei pentru putere,
momentul când voinţa electoratului se exprimă, prin intermediul unor mijloace tehnice
adecvate.
Modul de scrutin a preocupat şi preocupă oamenii politici, întrucât el
influenţează rezultatul alegerilor(nu este neutru), motiv pentru care, fiecare partid
politic încearcă să determine şi să impună modul de scrutin care i se pare mai
avantajos.
Aşadar, modul de scrutin, care nu este altceva decât procesul de exprimare şi
de evaluare a voinţei colective prin intermediul votului, trebuie să opereze selecţii şi
aproximări, pentru a putea pune în evidenţă componenta comună unui număr
semnificativ de opţiuni individuale, ceea ce inevitabil influenţează rezultatul alegerilor.
După modul de distribuire a mandatelor există două moduri de scrutin:
- sistemul majoritar
- sistemul reprezentării proporţionale
După modul de propunere a candidaturilor există:
- Scrutin uninominal sau plurinominal– cu un tur de scrutin sau două;
- Scrutin de listă – cu un tur sau două de scrutin.

3.2.1. Scrutinul majoritar

Este procedeul potrivit căruia este declarat ales candidatul care obţine cel mai
mare număr de voturi. Pornind de la acest principiu sunt posibile 2 variante, şi
anume, scrutinul majoritar uninominal şi scrutinul majoritar plurinominal. În primul
caz, miza alegerilor este un singur mandat, iar în al doilea, mai multe mandate. Atât
scrutinul uninominal cât şi scrutinul plurinominal poate avea un tur sau două.
În cazul scrutinului majoritar uninominal cu un singur tur este ales
candidatul care obţine cele mai multe voturi, indiferent dacă întruneşte sau nu
majoritatea sufragiilor (majoritate relativă)
EXEMPLU :
cantidatul A obţine 14 voturi
candidatul B obţine 15 voturi
candidatul C obţine 16 voturi
candidatul D obţine 17 voturi
candidatul E obţine 18 voturi
candidatul F obţine 20 voturi
----------------------------------
Total voturi exprimate: 100
Candidatul ales este F. Se observă imediat că acesta nu beneficiază decât de
20% din opţiuni, ceea ce pune sub semnul întrebării reprezentativitatea sa, având în
vedere că 80% din electorat nu l-a votat.
Pentru a corecta acest dezavantaj s-a conceput sistemul potrivit căruia este
declarat ales la primul tur candidatul care îndeplineşte cumulativ două condiţii:
I. a obţinut cel mai mare număr de voturi în raport cu ceilalţi candidaţi;
II. a obţinut cel puţin jumătate plus unu din numărul voturilor
exprimate(majoritate absolută).
Dacă la primul tur, nici unul dintre candidaţi nu îndeplineşte a doua condiţie, se
organizează un al doilea tur de scrutin la care sunt admişi numai primii doi candidaţi
clasaţi în ordinea descrescătoare a voturilor obţinute (candidaţii F şi E din exemplul
nostru). În al doilea tur de scrutin este declarat ales candidatul care obţine cel mai
mare număr de voturi, ceea ce implică realizarea unei majorităţi de cel puţin
3
Ion DELEANU, Op. cit., pp. 224-232

76
jumătate+1 din numărul voturilor exprimate. Ca o situaţie de excepţie se poate
ajunge la balotaj, când ambii candidaţi au acelaşi număr de voturi. În acest caz, se
organizează un nou tur de scrutin.
Revenind la exemplul nostru şi presupunând că cei doi candidaţi admişi
pentru turul 2 îşi menţin alegătorii iniţiali ( F - 20 voturi şi E - 18 voturi), alegătorii care
au optat iniţial pentru candidaţii A, B, C şi D (în număr de 62) sunt puşi să aleagă în
turul 2 între candidaţii E şi F. O parte dintre ei, cei intransigenţi, nu se vor prezenta la
vot. Ceilalţi sunt puşi în situaţia de a alege candidatul care li se pare mai puţin
neconvenabil. Deci, dacă în primul tur alegătorul votează pentru candidatul preferat,
în cel de-al doilea, mulţi alegători vor vota pentru candidatul care li se pare mai puţin
rău, dintre cei doi rămaşi în cursă. Adică, alegătorul votează în aşa fel încât să
elimine candidatul pe care îl consideră de neacceptat. Această situaţie se exprimă
prin formula: "Dacă la primul tur alegi, la al doilea elimini". Menţionăm că de regulă
între turul 1 şi 2 de scrutin se poartă negocieri între partidele politice în vederea
constituirii de alianţe pentru susţinerea candidaţilor rămaşi în cursă.
Avantajele1 acestui sistem sunt:
1. asigură cea mai strânsă legătură între cel ales şi alegător, acesta din urmă fiind
cel care înainte de alegere face o analiză a capacităţii celui care candidează
desemnându-l sau nu ca reprezentant în cadrul Parlamentului;
2. este un sistem simplu şi presupune o înţelegere mai bună a procesului electoral
din partea cetăţenilor, întrucât fiecare circumscripţie electorală desemnează un
singur reprezentant, iar toate operaţiunile de alegere se desfăşoară la nivelul
circumscripţiei.
3. la nivel naţional se asigură o majoritate parlamentară stabilă în contextul în care
există un sistem bipartid, ceea ce facilitează guvernarea;
4. cel ales îşi poate susţine mai uşor ideile şi programul său lansat în campania
electorală, el nemaiavând în acest caz de luptat şi cu ideile celor din partid care, în
cazul scrutinului de listă l-au inclus pe lista aleşilor impunându-i o anumită linie pe
care el trebuie să o respecte;
5. este un mijloc de combatere a absenteismului electoral.
Dezavantajele2sunt următoarele:
1. nu corespunde pluralismului politic – în cazul existenţei mai multor partide scrutinul
uninominal ar putea duce la situaţia în care în Parlament să ajungă membrii mai
multor partide şi să nu se poată ajunge la o înţelegere cu privire la programul de
guvernare. Mai mult, Parlamentul ar fi lipsit de o majoritate parlamentară care să
impună un program de guvernare viabil.
2. se micşorează caracterul politic al Parlamentului – Parlamentul astfel format
devenind mai mult un corp de elite (locale sau regionale).În acest caz este mai puţin
importantă pentru alegător opţiunea politică a candidatului, primând personalitatea şi
chiar carisma acestuia.
3. lipsa de reprezentare a minorităţilor, care pot fi uneori importante. Însă, dacă miza
electorală este o funcţie unică, nu se poate proceda altfel.
4. implică cheltuieli mai mari din partea candidaţilor pentru susţinerea campaniei
electorale
5. se pierd voturi ca urmare a aplicării acestui sistem, întrucât iese învingător cel care
a obţinut cele mai multe voturi. În exemplul dat candidatul F va câştiga cu un total de
20 %, deşi cei care nu l-au votat au fost în proporţie de 80%. Acesta este cel mai
mare dezavantaj al scrutinului uninominal.

1
Elena Simina TĂNĂSESCU, Ştefan DEACONU, Op. cit., pp. 87-89
2
Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., pp. 87-89

77
 3.2.2. Reprezentarea proporţională
Pentru eliminarea deficienţelor scrutinului majoritar s-a imaginat soluţia
reprezentării proporţionale. Aceasta are la bază ideea exprimată încă de Aristotel, că
fiecare grupare de opinie trebuie să aibă asigurată reprezentarea, proporţional cu
forţa numerică. Astfel, adunarea celor aleşi trebuie să reprezinte la scară redusă
varietatea societăţii în ansamblu.
Potrivit acestui sistem mandatele parlamentare se împart candidaţilor
proporţional cu voturile obţinute în alegeri, astfel încât există un raport direct
proporţional între mandatele parlamentare obţinute de fiecare partid politic în parte şi
votul pe care electoratul le-a dat acestor partide. Marele pericol care pândeşte acest
sistem este că, în cazul unei societăţi divizate într-un mare număr de opţiuni politice
reprezentarea tuturor acestora poate face ţara neguvernabilă.
Reprezentarea proporţională utilizează liste de candidaţi stabilite de partidele
politice. Regula în cadrul acestei modalităţi de scrutin o constituie listele blocate,
alegătorul neputând face nici un fel de modificări în listele electorale propuse de
partide. Din acest motiv, se votează partide politice, nu persoane. Există însă două
cazuri aparte:
 votul preferenţial – permite alegătorului să modifice lista candidaţilor
propuşi de partide prin schimbarea ordinii numelor de pe listă. Această
modalitate face posibilă exprimarea opţiunii electoratului cu privire la
persoanele din partidul cu care votează;
 panaşajul – dă posibilitatea alegătorului să voteze o listă care a
conceput-o singur prin înscrierea în acea listă a unor nume luate de pe mai
multe liste cu candidaţi depuse de diverse formaţiuni politice. Are dezavantajul
de a fi o modalitate complicată din punct de vedere tehnic, însă în acest mod
vor fi desemnate acele persoane dorite de alegător.
Cea mai importantă problemă a acestui mod de scrutin este cea a atribuirii
mandatelor între liste. Această problemă admite mai multe soluţii. Astfel, există:
reprezentarea proporţională integrală şi reprezentarea proporţională aproximativă.
În cazul reprezentării proporţionale integrale se stabileşte un coeficient
electoral, care este câtul dintre numărul total de voturi valabil exprimate şi numărul
mandatelor de atribuit.
De exemplu, dacă sunt 5.000.000 de voturi exprimate şi 500 de mandate de
atribuit, coeficientul electoral este 10.000. În continuare, se împarte numărul de voturi
obţinute de fiecare listă la coeficientul electoral şi se obţine numărul de mandate ce
se atribuie fiecărei liste. Inconvenientul acestei metode constă în faptul că rezultatul
împărţirii presupune resturi, care pot fi mari, şi care sunt neglijate din calcul. În acest
fel, rămâne un număr de mandate neatribuite, impunându-se o nouă repartizare, şi
aici apar dificultăţile şi nuanţările. O formulă este aceea că, partidul cu cele mai multe
mandate le ia şi pe cele neatribuite.
Pentru a lua în calcul şi resturile care rămân în urma împărţirii la coeficientul
electoral a numărului de voturi obţinute de fiecare partid, se utilizează repartizarea
proporţională aproximativă.
Din multitudinea de formule de calcul ce pot fi folosite în cadrul acestui sistem,
le vom prezenta numai pe cele două devenite clasice: metoda resturilor (celor mai
mari resturi) şi metoda Hondt.
Să presupunem că într-o circumscripţie în care se acordă 5 mandate avem
200.000 de voturi valabil exprimate, repartizate între 4 liste depuse, după cum
urmează:
- partidul A - 86.000
- partidul B - 56.000

78
 - partidul C - 38.000
- partidul D - 20.000
Atribuirea celor 5 mandate, conform metodei resturilor se face astfel:
- se determină coeficientul electoral:
nr.voturi exprimate/ nr.mandate = 200.000 : 5 = 40.000
- se împarte numărul de voturi obţinute de fiecare listă la acest coeficient
partidul A = 86.000 : 40.000 = 2 mandate, rest 6.000
partidul B = 56.000 : 40.000 = 1 mandat, rest 16.000
partidul C = 38.000 : 40.000 = 0, rest 38.000
partidul D = 20.000 : 40.000 = 0, rest 20.000
Au fost atribuite 3 din cele 5 mandate.
Se ordonează, în ordine descrescătoare, resturile:
partidul C - 38.000
partidul D - 20.000
partidul B - 16.000
partidul A - 6.000
Cele două mandate rămase se acordă unul partidului C şi celălalt partidului D.
Deci în final, atribuirea mandatelor este următoarea:
partidul A - 2 mandate
partidul B - 1 mandat
partidul C - 1 mandat
partidul D - 1 mandat
Luând acelaşi exemplu, dar aplicând metoda Hondt, numărul de voturi
obţinute de fiecare listă se împarte succesiv la 1, 2, 3, 4, 5 (5 fiind numărul de
mandate pentru circumscripţia respectivă):
partidul A - 86.000 43.000 28.666 21.500 17.200
partidul B - 56.000 28.000 18.666 14.000 11.200
partidul C - 38.000 19.000 12.666 9.500 7.600
partidul D - 20.000 10.000 6.666 5.000 4.000
Se iau în ordine descrescătoare primele 5 numere din tabelul obţinut:
86.000
56.000
43.000
38.000
28.666
Numărul 28.666 se numeşte repartitor, întrucât numărul de mandate atribuite
fiecărei liste se obţine împărţind prin el numărul de voturi obţinut de lista respectivă.
Vom avea:
partidul A - 86.000 : 28.666 = 3 mandate
partidul B - 56.000 : 28.666 = 1 mandat
partidul C - 38.000 : 28.666 = 1 mandat
partidul D - 20.000 : 28.666 = 0
Rezultatul scrutinului, obţinut prin cele două metode, se prezintă astfel:
Prin metoda resturilor Prin metoda Hondt
partidul A - 2 mandate partidul A - 3 mandate
partidul B - 1 mandat partidul B - 1 mandat
partidul C - 1 mandat partidul C - 1 mandat
partidul D - 1 mandat partidul D - 0
Se remarcă uşor că metoda Hondt favorizează partidul cel mai puternic. Astfel,
dacă împărţim numărul de voturi obţinute de fiecare partid la numărul de mandate
atribuite, rezultă că partidului A, care a obţinut 3 mandate, îi revin 28.666

79
voturi/mandat, în timp ce partidului B îi revin 56.000 voturi pentru un mandat de
aceeaşi valoare. Disproporţia este evidentă, ceea ce demonstrează elocvent că
modul de scrutin nu este neutru.
Sistemul reprezentării proporţionale prezintă următoarele avantaje1:
1. parlamentul format reprezintă destul de fidel şi exact cetăţenii;
2. avantajează multipartidismul şi asigură reprezentarea în parlament a tuturor
opiniilor,şi opţiunilor în raport cu forţa lor în electorat;
3. permite şi implică anumite condiţionări legate de realizarea pragului
electoral, avantajând astfel partidele ale căror programe sunt mai larg
receptate de electorat şi nu personalităţile marcante din partide;
4. desfăşurându-se într-un singur tur, evită aranjamentele şi speculaţiile
politice determinate de un al doilea tur.
Dezavantajele2 sunt următoarele:
1. presupune ruperea legăturii dintre ales şi alegător
2. este greu de înţeles de către alegător din cauza dificultăţilor calculelor
matematice utilizate.
3. permite şi reprezentarea partidelor mai mici.
Menţionăm că, modurile de scrutin prezentate sunt modelele tipice. În
realitate, de cele mai multe ori, se folosesc diverse combinaţii ale acestora. Evident,
partidul de la putere va legifera modul de scrutin care i se pare mai avantajos.

3.3. Desemnarea organelor reprezentative în România

Pentru o bună înţelegere a procesului complex de desemnare a organelor
reprezentative în România, apreciem că acesta trebuie abordat sub următoarele
aspecte şi în următoarea ordine : funcţiile reprezentative potrivit Constituţiei revizuite
şi modurile de scrutin utilizate ; drepturile electorale ale cetăţenilor români ; regimul
partidelor politice în România, rolul presei şi a grupurilor de presiune în competiţia
pentru putere.

3.3.1. Funcţiile reprezentative şi modurile de scrutin utilizate

Funcţiile reprezentative se pot clasifica, după nivelul la care se exercită, în
funcţii de nivel naţional, funcţii de nivel judeţean şi funcţii de nivel local. Potrivit
Constituţiei revizuite durata mandatului reprezentativ este de 4 ani pentru Camera
Deputaţilor şi Senat, şi de 5 ani pentru Preşedintele României. Mandatul
reprezentativ poate fi reînoit fără restricţii, cu excepţia mandatului de Preşedinte al
României care poate fi reînoit o singură dată.
I. Funcţiile reprezentative fundamentale3 de nivel naţional sunt :
 Preşedinte al României
 senator
 deputat
Potrivit art.81 din Constituţie Preşedintele României se alege prin scrutin
majoritar uninominal cu două tururi. Este ales în primul tur candidatul care
obţine majoritatea voturilor alegătorilor înscrişi în liste. Dacă nici unul dintre
candidaţi nu întruneşte această majoritate se organizează, după două săptămâni,
(potrivit art. 26 din Legea nr. 370/2004 privind alegerea Preşedintelui României 4) un

1
Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., pp. 94-95
2
Ibidem
3
Funcţiile de preşedinte al unei Camere sau de membru al biroului permanent al unei Camere pot fi
considerate şi ele reprezentative, dar au un caracter derivat.
4
Publicată în M. Of. nr. 887/29 septembrie 2004, modificată prin O.U.G. nr. 8/24.02.2005 (M.Of. nr.
175/01.03.2005) şi Legea nr 35/2008, O.G. nr. 32/2008.

80
al doilea tur de scrutin, la care participă primii doi clasaţi în primul tur. Este ales
candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi.
Conform art. 5 din Legea nr. 35/2008 prin care s-a abrogat Legea nr.
373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului, deputaţii şi senatorii se
aleg în colegii uninominale, prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării
proporţionale. Aceste colegii uninominale se constituie în cadrul fiecăreia din cele 43
de circumscripţii electorale (constituite al nivelul fiecărui judeţ, o circumscripţie în
municipiul Bucureşti şi o circumscripţie separată pentru românii cu domiciliul în afara
României).
Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte, ca principiu, în raport cu
populaţia ţării, norma de reprezentare fiind de un deputat la 70.000 de locuitori şi un
senator la 160.000 de locuitori conform art. 5 alin. 2, 3 din lege.
Atribuirea mandatelor se face avându-se în vedere numai partidele, alianţele
politice şi alianţele electorale care îndeplinesc pragul electoral, în mod în mod distinct
pentru Camera Deputaţilor şi Senat şi anume 5%, ş,i din organizaţiile legal
constituită de cetăţenii minoritari reprezentaţi în Cosiliul Minorităţilor Naţionale
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 35/2008 pragul electoral reprezintă numărul
minim de voturi valabil exprimate pentru reprezentarea parlamentară, exprimat în
procente după cum urmează:
a) 5% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară, pentru partidele politice,
alianţele politice şi alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor minoritari;
b) în cazul alianţelor politice şi al alianţelor electorale, la pragul de 5 %se
adaugă pentru al doilea partid membru al alianţei politice 3% şi, începând cu al
treilea partid, câte un singur procent (1%) din voturile valabil exprimate pe întreaga
ţară, dar nu mai mult de 10% din aceste voturi.
Repartizarea şi atribuirea mandatelor de deputat şi de senator se fac în două
etape: la nivelul fiecărei circumscripţii electorale(judeţ) şi la nivel de ţară (art. 48 alin.
5 din lege). La nivel de circumscripţie, se atribuie mandatele pe competitor
electoral ,utilizându-se reprezentarea proporţională integrală.
În cazul candidaţilor independenţi, se atribuie fiecăruia câte un mandat, dacă a
obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul uninominal în care a
candidat.. Voturile neutilizate (resturile) obţinute de competitorii electoralii,
mandatele care n-au putut fi atribuite la nivel de circumscripţie se comunică la Biroul
Electoral Central pentru a fi repartizate centralizat.
Repartizarea centralizată constă în însumarea voturilor neutilizate şi a celor
inferioare coeficientului electoral al circumscripţiei electorale din toate circumscripţiile
electorale pentru fiecare partid, formaţiune politice sau alianţe, mandatele rămase
fiind atribuite după metoda Hondt. În continuare, alocarea mandatelor pe
circumscripţii electorale se face după un algoritm care caută ca mandatele obţinute
de partide, alianţe politice sau alianţe electorale, să fie atribuite în ordinea partidelor
politice,alianţelor electorale din lista ordonată pe tară. Dar acest procedeu poate să
nu dea rezultate şi atunci se recurge la acordul partidelor, sau în lipsa unui acord, la
tragere la sorţi condorm art. 47 alin. 7 lit. c) din lege.
II. Funcţiile reprezentative de nivel judeţean sunt :
 consilier judeţean (membru al Consiliului judeţean)
 Preşedinte al Consiliului judeţean
 vicepreşedinte al Consiliului judeţean
Potrivit art.10 din Legea nr.67/2004, modificată, pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale1, pentru alegerea consiliilor judeţene fiecare judeţ

1
Publicată în M. Of. nr. 271/29.03.2004, modificată prin O.U.G. nr. 8/24.02.2005, L. nr. 35/2008 şi
O.G. nr. 32/2008

81
constituie o circumscripţie electorală. Alegerile se fac pe bază de scrutin de listă şi de
candidaturi independente, potrivit principiului reprezentării proporţionale, potrivit art. 1
alin. 3 din lege.
Numărul de consilieri judeţeni din fiecare judeţ se stabileşte prin ordin al
prefectului în raport cu populaţia judeţului respectiv, potrivit Legii administraţiei
publice locale nr. 215/2001.1 Alegerile sunt valabile indiferent de numărul alegătorilor
care au participat la vot, potrivit art. 88 din Legea nr. 67/2004 modificată prin Legea
nr. 35/2008.
Repartizarea mandatelor candidaţilor de pe liste se face după metoda
resturilor. În cazul candidaţilor independenţi, se atribuie fiecăruia câte un mandat,
dacă a obţinut un număr de voturi cel puţin egal cu coeficientul electoral. şedintele şi
vicepreşedintele Consiliului judeţean se alege, în mod indirect, prin intermediul
consilierilor judeţeni, dintre aceştia, utlizându-se scrutinul majoritar uninominal,
respectiv plurinominal.
Preşedintele consiliului judeţean se alege prin vot direct pe circumscripţii
electorale prin scrutin uninominal potrivit noilor reglementări (art. 1 alin. (4)
din lege aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 35/2008). Potrivit art. 97 alin
(1) şi (2) din legea modificată, este declarat ales preşedinte al consiliului
judeţean candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi valabil
exprimate în primul tur. Doar în caz de balotaj se va organiza un al doilea tur
de scrutin, la care vor participa mai mulţi candidaţi care se află în această
situaţie.
III. Funcţiile reprezentative de nivel local sunt :
 consilier local(membru al Consiliului local)
 primar
 viceprimar
Consilierii locali şi primarul se aleg prin vot direct, iar viceprimarul prin vot
indirect, prin intermediul consilierilor locali. Potrivit art.10 alin.1 din Legea nr.67/2004
privind alegerile locale, pentru alegerea consiliilor locale şi a primarilor, fiecare
comună, oraş şi municipiu constituie o circumscripţie electorală.
Numărul de consilieri locali din fiecare circumscripţie se stabileşte prin ordin
al prefectului( ca şi în cazul consilierilor judeţeni) în raport cu populaţia circumscripţiei
respective(raportată de Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice la data de
1 ianuarie a anului în curs) şi este cuprins între 9 şi 31 de consilieri locali. Alegerile
de consilieri se fac pe bază de scrutin de listă şi de candidaturi independente, potrivit
principiului reprezentării proporţionale. Alegerile sunt valabile în aceleaşi condiţii de
participare la vot, ca şi alegerile pentru funcţiile reprezentative de la nivel de judeţ.
Repartizarea mandatelor candidaţilor de pe liste se face după metoda
resturilor. În cazul candidaţilor independenţi, se atribuie fiecăruia câte un mandat,
dacă a obţinut un număr de voturi cel puţin egal cu coeficientul electoral.
Primarul se alege prin scrutin majoritar uninominal cu două tururi, potrivit art. 1
alin. 4 coroborat cu art. 93 alin. 3 din Legea nr. 67/2004 este declarat primar
candidatul care a obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate. Dacă nici unul dintre
candidaţi nu a obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate se organiizează un al
doilea tur de scrutin în termen de două săptămâni. Este declarat primar candidatul
care a obţinut cel mai mare număr de voturi. Viceprimarul se alege dintre consilierii
locali, de către aceştia, prin scrutin majoritar, cu majoritate absolută.

1
Conform art.102 din Legea administraţiei publice locale nr.215/2001 publicată în M. Of. Nr. 204 din
23.04.2001, judeţele cu până la 350.000 de locuitori au 31 de consilieri, judeţele între 350.001 şi
500.000 au 33 de consilieri, judeţele între 500.001 şi 650.000 au 35 de consilieri, judeţele cu peste
650.000 au 37 de consilieri.

82
 3.3.2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români
3.3.2.1.Aspecte generale privind cetăţenia română

Noţiunea de cetăţenie desemnează statutul juridic specific persoanelor care

au calitatea de cetăţeni ai unui stat. Cetăţenia română este calitatea persoanei fizice
ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre aceasta şi
statul român, care îi conferă titulatura tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de
Constituţia şi legile României.1
Noţiunea de cetăţenie are două accepţiuni:
 instituţie juridică – adică totalitatea regulilor de drept ce au ca obiect
de reglementare modul de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei;
 statut juridic – situaţie rezultată din raporturile juridice statornicite
între o persoană fizică şi stat, exprimând apartenenţa acestuia la statul
al cărui cetăţean este.
În prima accepţie, cetăţenia constituie o categorie legată de dreptul obiectiv,
oiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiippe când în ce-a de-a doua, ea se axează în jurul ideii de subiect
de drept.
Un concept important legat de noţiunea de cetăţenie este naţionalitatea care
reprezintă atributul persoanei de a aparţine unui grup ce se delimitează de altele prin
unitatea de limbă, cultură, obiceiuri, religie, etnie, etc.
Din acest punct de vedere nu trebuie confundat conceptul de naţionalitate cu
cel de naţiune, aceasta din urmă reprezentând un element de bază al statului alături
de suveranitate şi teritoriu. O naţiune este alcătuită din persoane ce pot fi de diferite
naţionalităţi dar care au o istorie comună trăită pe un teritoriu comun 2.
Normele privitoare la cetăţenie se găsesc în Constituţie şi în Legea cetăţeniei
române (Legea nr.21/1991 republicată 3). Analiza acestor norme permite formularea
unor principii care stau la baza cetăţeniei române:
1. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de
Constituţie şi legi. Astfel, drepturile care pot fi exercitate numai de cetăţenii români
sunt:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative la nivel central;
b) dreptul neîngrădit de a domicilia pe teritoriul României şi de a se deplasa
nestânjenit pe acest teritoriu;
c) dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România;
d) dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate.
2. Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin
constituţie şi legile ţării. Obligaţiile4 ce revin exclusiv cetăţenilor români sunt:
a) obligaţia de fidelitate faţă de ţară;
b) îndatorirea de apărare a patriei.
3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, apartenenţă politică, de avere sau
origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit cetăţenia.
4. Căsătoria nu produce nici un efect asupra cetăţeniei soţilor.
5. Schimbarea cetăţeniei unuia din soţi nu produce nici un efect asupra
cetăţeniei române a celuilalt soţ.

1
Ioan MURARU, Op. cit., pp.166-168.
2
Elena Simina Tănăsescu, Stefan Deaconu, Op. cit., 2002, p. 5- 6
3
Legea a fost republicată în M. Of. Nr. 98/6.03.2000. Şi după republicare legea a suferit modificări şi
completări.
4
Constituţia revizuită lasă în seama legii organice condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare.
De reţinut că nu mai există obligaţia constituţională de a satisface serviciul militar.

83
 Referitor la dobândirea cetăţeniei române, legea prescrie următoarele
modalităţi:
1) Dobândirea cetăţeniei române prin naştere – modul originar de dobândire:
a) copiii născuţi pe teritoriul românesc din părinţi cetăţeni români sunt cetăţeni
români.
b) copiii născuţi pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre
părinţi este cetăţean român;
c) copiii născuţi în străinătate dacă ambii părinţi sau numai unul dintre ei are
cetăţenia română.
Copilul găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român, dacă nici unul
dintre părinţi nu este cunoscut.
2) Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere. Prin acest mod, persoana
care a pierdut cetăţenia română o redobândeşte ca efect al repatrierii. Cererile de
repatriere se depun la Ministerul Justiţiei, iar aprobarea acestora revine Guvernului.
3) Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie.
Cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără
cetăţenie prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeni români, iar adoptatul nu a
împlinit vârsta de 18 ani.
În cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetăţean român, cetăţenia
adoptatului minor va fi hotărâtă, de comun acord, de către adoptatori. În situaţia în
care adoptatorii nu cad de acord, instanţa judecătorească competentă să
încuviinţeze adopţia va decide asupra cetăţeniei minorului, ţinând seama de
interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar
consimţământul acestuia.
4) Dobândirea cetăţeniei române la cerere în condiţiile cerute de lege.
Pierderea cetăţeniei române se produce în următoarele situaţii:
1) Retragerea cetăţeniei române, care apare ca o sancţiune. Precizăm că
potrivit art.5(2) din Constituţie, cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a
dobândit-o prin naştere.
2) Aprobarea renunţării la cetăţenia română pentru motive temeince, care se
deosebeşte de retragere, fiind un mod amiabil de rezolvare a problemei statutului
juridic al persoanei, cetăţean român, care de exemplu, doreşte să se stabilească în
străinătate şi să obţină cetăţenia unui alt stat.

3.3.2.2. Drepturile exclusiv politice

Drepturile electorale, clasificate de doctrină în categoria drepturilor exclusiv

politice, sunt: dreptul de vot şi dreptul de a fi ales.
Dreptul de vot este un drept fundamental, întrucât prin intermediul lui
cetăţenii participă în mod direct la guvernare 1.
Dreptul de vot îi are ca titulari doar pe cetăţenii români (art.36 alin.1 din
Constituţie), numai aceştia putând să participe nemijlocit la exercitarea puterii statale
şi la desemnarea autorităţilor reprezentative ale statului. Precizăm că, deşi s-a făcut
posibilă exercitarea dreptului de a alege şi de către cetăţenii Uniunii Europene,
rezidenţi în România, exerciţiul dreptului lor se limitează doar la alegerile pentru
desemnarea autorităţilor administraţiei publice locale, alegeri prin care nu se exprimă
suvernitatea de stat2.
Potrivit Constituţiei actuale, dreptul de vot este universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat.
1
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU,
Op.cit., p.74
2
Ibidem, p. 75

84
 Universalitatea votului înseamnă că toţi cetăţenii români se bucură de
dreptul de vot, fără discriminări de avere, pregătire şcolară, naţionalitate, rasă, sex
sau profesiune1. Singurele restricţii ţin de o anumită vârstă minimă, de aptitudinea
intelectuală şi de aptitudinea morală2. Vârsta legală pentru a putea vota este de 18
ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv. La această vârstă, persoana capătă
capacitatea electorală care este un aspect al capacităţii de drept constituţional.
Aptitudinea intelectuală, reglementată de art.36 din Constituţie, constă în condiţia
minimă ca cetăţeanul să nu fie debil sau alienat mintal pus sub interdicţie.În acest
mod se realizează o dublă protecţie, atât a persoanelor în cauză, cât şi a întregii
societăţi, actul votării implicând responsabilitatea alegerii făcute 3. Aptitudinea morală
exclude de la vot categoria "nedemnilor", adică persoanele condamnate la pierderea
drepturilor electorale printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Egalitatea votului semnifică faptul că fiecare alegător dispune de un singur
vot pentru fiecare alegere la care participă, iar voturile au aceeaşi valoare4.
Caracterul direct al votului înseamnă că alegătorii îşi votează personal
reprezentanţii, fără nici un intermediar. În România se mai practică însă şi votul
indirect, pentru desemnarea unor autorităţi locale (preşedinţii şi vicepreşedinţii
consiliilor judeţene şi viceprimarii). În acest sistem, cetăţenii votează direct un
"colegiu elector", iar acesta desemnează, tot prin vot, persoana care va fi învestită
într-o anumită funcţie publică eligibilă.
Votul este secret atunci când este organizat în aşa fel încât nimeni să nu
poată cunoaşte opţiunea exprimată de alegător.5 Raţiunea votului secret este
protejarea alegătorului de orice presiuni care i-ar putea denatura opţiunea.
Votul liber exprimat este expresia concepţiei potrivit căreia votul este un
drept subiectiv. Aceasta înseamnă nu numai că alegătorul poate vota pentru cine
doreşte, ci şi faptul că el are libertatea de a participa sau nu la vot. Menţionăm că a
existat şi există încă şi votul obligator. La noi în ţară votul obligator era prevăzut de
Constituţia din 1923 şi de Legea electorală din 1926. Şi în prezent se practică votul
obligator în unele ţări. Exemple : Belgia, Grecia, Brazilia, Australia şi Venezuela. La
baza votului obligator stă ideea că electoratul nu este numai un drept, ci şi o
îndatorire. Alegătorul are nu numai dreptul ci şi obligaţia de a exprima voinţa naţiunii,
pentru că altfel, în situaţia absenteismului masiv, democraţia rămâne o simplă teorie,
în fapt funcţionând o oligarhie.
În această concepţie, alegătorul exercită o funcţie socială pe care este dator
să o îndeplinească. În condiţiile actuale, când se manifestă un absenteism important
de la vot, în numeroase ţări, opţiunea pentru votul obligator poate să pară tentantă.
În realitate, acesată soluţie este greu de pus în practică, deoarece implică stabilirea
unor sancţiuni care să poată fi aplicate unui număr mare de cetăţeni. Dacă
sancţiunea este blândă, ea nu-şi va atinge scopul ; dacă sancţiunea este drastică,
dat fiind numărul mare al celor sancţionaţi, ea va genera mari nemulţumiri sau chiar
dezordini sociale. De altfel, cetăţeanul care nu vrea să-şi desemneze un reprezentat
şi este obligat să se prezinte la vot, poate foarte bine, în condiţiile votului secret, să
voteze împotriva tutror candidaţilor sau să-şi anuleze votul neexprimând nici o
opţiune.6
Dreptul de a fi ales (eligibilitatea) presupune îndeplinirea următoarelor
condiţii:
1
Ibidem, p.241.
2
Ibidem, p.22.
3
Ibidem, p. 75
4
Tudor DRĂGANU, Op.cit., vol. II, p.23.
5
Tudor DRĂGANU, Op.cit., vol. II, p.29.
6
. Ibidem, pp. 30-32.

85
 I. În primul rând, o condiţie generală, existenţa dreptului de vot.
II. Având în vedere că exerciţiul unei funcţii reprezentative implică o mare
responsabilitate, deoarece presupune decizii importante privind interesele publice,
eligibilitatea este supusă unor condiţii suplimentare.
1. O primă asemenea condiţie, cerută pentru toate funcţiile eligibile, este
aceea ca persoana: să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară ( art.16 alin. 3
din Constituţie). Este interesant de observat că s-a renunţat la condiţia referitoare la
exclusivitatea cetăţeniei române, existentă în Constituţie înainte de revizuire,
avându-se în vedere perspectiva aderării României la Uniunea Europeană. Prin
urmare şi cetăţenii care au dublă cetăţenie pot fi aleşi în cadrul autorităţilor publice
reprezentative române.Condiţia de domiciliere pe teritoriul ţării este o condiţie
firească fiind o garanţie a ataşamentului persoanei faţă de ţara la guvernarea căreia
participă ca demnitar sau funcţionar public.
2. O a doua condiţie are în vedere vârsta cerută de lege pentru a putea fi
ales, care diferă în funcţie de mandat. Asfel, pentru a fi ales în Camera Deputaţilor, în
consiliile locale sau judeţene, sau în funcţia de primar, vârsta candidatului trebuie să
fie de cel puţin 23 de ani împliniţi ( art.16 şi 37 din Constituţie). Pentru a fi ales în
Senat vârsta cerută este de cel puţin 33 de ani împliniţi, iar pentru funcţia de
Preşedinte al României vârsta necesară este de cel puţin 35 de ani împliniţi.
O completare cu profunde implicaţii juridice s-a adus cu prilejul revizuirii
articolului 16 la alin. 3 teza a doua prin care statul român garantează egalitatea de
şanse între bărbaţi şi femei pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.
Alineatul 4 al aceluiaşi articol stabileşte că în condiţiile aderării României la
Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc condiţiile legii organice au
dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale, aceasta
fiind una dintre modificările de esenţă ale constituţiei revizuite. În acelaşi spirit, şi
cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European potrivit
art. 38 nou introdus. Acesta este un alt drept electoral care nu se încadrează însă în
categoria celor exclusiv politice în sens tradiţional, deoarece nu implică o participare
la exercitarea suveranităţii de stat, ci un proces electoral menit să desemneze un
organ reprezentativ la nivel continental.
III. În afara acestor condiţii cu caracter general, legislaţia română prevede şi
câteva restricţii specifice.
1. O primă categorie de restricţii are în vedere candidaţii la organele centrale :
Preşedintele României, Camera Deputaţilor şi Senatul.
a) Astfel, potrivit art.81 alin.4 din Constituţie, "Nici o persoană nu poate
îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două
mandate. Acestea pot fi şi succesive." La aceasta, se adaugă condiţia
prevăzută de art.3 al.2 din Legea nr.370/2004 pentru alegerea
Preşedintelui României, care prevede că nu pot fi primite decât
candidaturile susţinute de cel puţin 200.000 de alegători.
b) În ceea ce priveşte Camera Deputaţilor şi Senatul , art. 29 din Legea nr.
35/2008 prevede că un candidat poate reprezenta un singur competitor
electoral (partid, alinaţă, etc,), într-un singur colegiu uninominal.
2. A doua categorie de restricţii vizează funcţiile reprezentative locale.
Astfel, pentru funcţiile de consilier judeţean, consilier local, preşedinte al
consiliului judeţean şi primar pot candida doar persoanele care au domiciliul pe
teritoriul unităţii administrativ-teritoriale în care urmează să fie alese( art.4 alin.2 din
Legea nr.67/2004 privind alegerile locale), ceea ce implică faptul că o persoană
poate candida numai pentru un singur consiliu local, numai pentru o singură funcţie

86
de primar şi numai pentru un singur consiliu judeţean şi un singur post de preşedinte
al consiliului judeţean(art.6 alin.5 din aceeaşi lege).
IV. La toate condiţiile menţionate se adaugă incompatibilităţile opozabile
actului de candidatură 1, sau într-o formulare mai succintă, incompatibilităţile la
candidatură.
Prin incompatibilitate la candidatură se înţelege interdicţia prevăzută de
Constituţie sau de lege ca o persoană care deţine o anumită funcţie publică sau
practică o anumită îndeletnicire să-şi depună candidatura pentru o funcţie
reprezentativă2.
A. Incompatibilitatea opozabilă candidaturii cu caracter general care se aplică
pentru toate funcţiile reprezentative, indiferent de nivel, se referă, potrivit art.40 alin.3
din Constituţie, la persoanele cărora le este interzisă asocierea în partide politice. Nu
pot face patre din partide politice:
- judecătorii Curţii Constituţionale
- avocaţii poporului
- magistraţii
- membrii activi ai armatei
- poliţiştii
- alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică
B. Mai există şi o incompatibilitate specială, prevăzută de art.29 pct. 16 din
Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, potrivit căreia,
prefecţii, subprefecţii şi conducătorii serviciilor publice ale ministerelor şi ale celorlalte
autorităţi guvernamentale deconcentrate într-o unitate administrativ teritorială nu pot
candida individual în circumscripţia electorală constituită în unit tatea administrativă
teritorială în care îşi exercită sau şi-au exercitat funcţiile în ultimele 60 de zile
anterioare datei alegerilor.
V. În afară de incompatibilitatea la candidatură, mai există o incompatibilitate
care se referă la cumulul unei funcţii eligibile cu alte funcţii, îndeletniciri sau
calităţi.
Diferenţa dintre cele două incompatibilităţi constă în faptul că
incompatibilitatea de cumul permite să candideze persoanei ce deţine o funcţie, are o
ocupaţie sau o calitate incompatibilă cu mandatul reprezentativ, însă, dacă este
aleasă trebuie să renunţe la funcţia, îndeletnicirea sau calitatea incompatibilă pentru
a putea dobândi exerciţiul mandatului reprezentativ, în timp ce incompatibilităţile la
candidatură interzic unei persoane care ocupă o anumită funcţie publică să-şi
depună candidatura pentru o funcţie reprezentativă.
Incompatibilităţile de cumul diferă în funcţie de mandatul reprezentativ:
 în timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui
partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată( art.84
alin.1 din Constituţie).
 Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea
oricărei funcţii publice de autoritate cu excepţia celei de membru al
Guvernului.

1
Tudor DRĂGANU, Op.cit., vol. II, p.36.
2
Ibidem

87
  La nivel local1, calitatea de consilier local este incompatibilă cu cea de
consilier judeţean. Candiatul declarat ales în ambele calităţi este obligat
să opteze pentru una dintre ele, în termen de 10 zile de la data ultimei
validări(art.98 din Legea nr.67/2004 privind alegerile locale).
În ceea ce priveşte constituţionalitatea candidaturii Preşedintelui în funcţie ca
independent pe listele unui partid politic,alianţe politice sau alianţe electorale, Curtea
Constituţională s-a pronunţat deja prin Decizia nr. 339/17 septembrie 2004 2 asupra
sesizării de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. 7 din Legea pentru
alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului 3. Argumentele aduse de autorii sesizării
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor menţionate au fost:
- în aceste condiţii Preşedintele nu îşi poate păstra neutralitatea şi
echidistanţa necesare exercitării misiunii sale de mediere între puterile statului,
precum şi între stat şi societate;
- candidat pe listele unui partid politic Preşedintele va fi implicat partinic, va fi
identificat cu partidul pe listele căruia candidează, cu doctrina, programul politic şi
electoral;
-întrucât preşedintele nu se poate asocia în timpul mandatului într-un partid
politic îi este restrâns – în virtutea acestei funcţii – dreptul de a fi ales pe listele unui
partid politic;
Argumentele aduse în favoarea constituţionalităţii unei asemenea prevederi
au fost:
- faptul că Preşedintele candidează pe listele unui partid politic are doar
semnificaţia însuşirii doctrinei acelui partid, fără a fi membru al acestuia;
- preşedintele nu este inclus expres în sfera celor care nu pot candida, aşa
cum se întâmplă pentru alte categorii menţionate în art. 40 din Constituţie, iar
acceptarea tezei iniţiatorilor sesizării ar însemna că Preşedintele este decăzut din
exerciţiul unui drept funadamental prevăzut de Constituţie, dreptul de a fi ales.
Curtea Constituţională constată, pe de o parte că normele constituţionale nu îl
privează pe Preşedintele României de dreptul electoral de a fi ales, iar pe de altă
parte că neutralitatea politică a mandatului prezidenţial nu este afectată de
candidatura acestuia pe listele electorale ale unui partid politic 4.
1
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M. Of. Nr.
279/21.04.2003) stabileşte prin art. 81 şi 82 o listă detaliată de incompatibilităţi. În acest sens
menţionăm că atât calitatea de consilier local, cât şi cea de consilier judeţean sunt incompatibile cu:
funcţia de prefect sau de subprefect; calitatea de funcţionar în aparatul propriu al consiliilor comunale,
orăşeneşti şi judeţene respective şi al prefecturilor, precum şi de conducător al unei regii autonome de
interes local sau judeţean sau al unui serviciu public de specialitate al consiliului local sau judeţean;
funcţia de primar; calitatea de deputat, senator, consilier al Preşedintelui României sau membru al
Guvernului.
2
Publicată în M. Of. Nr. 887 din 29.09.2004
3
Art. 5 alin. 7 din Legea nr. 373/2004 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului are
următoarea formulare: «Preşedintele României în funcţie la data alegerii Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, dacă se află în ultimele 3 luni ale mandatului, poate candida ca independent pe listele unui
partid politic, unei alianţe politice sau alianţe electorale pentru obţinerea unui mandat de deputat sau
senator. În cazul în care este ales deputat sau senator, Preşedintele României este obligat ca, după
validare să opteze între calitatea de deputat sau senator şi aceea de preşedinte.»
4
A se vedea în acest sens Corneliu-Liviu POPESCU, Notă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 339
din 17 septembrie 2004 asupra sesizării de neconstituţionalitate a prevedeilor art. 5 alin. 7 din Legea
pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, Revista Română de Drepturile Omului, nr.
28/2004, pp. 92-97.Unul dintre argumentele autorului în favoarea neconstituţionalităţii art. 5 alin. 7
este că acesta nu este o normă juridică, adică o regulă generală, impersonală şi repetabilă, ci a fost
aoptată intuitu personae, pentru a răspunde unor interese legate strict de alegerile parlamentare din
noiembrie 2004. Argumentul este că această dispoziţie va fi de unică aplicare, întrucât o situaţie
similară, a unor alegeri naţionale simultane, parlamentare şi prezidenţiale va avea loc peste 20 de

88
 În final, dorim să atragem atenţia că, atât condiţiile cât şi incompatibilităţile
referitoare la eligibilitate sau la exerciţiul mandatelor reprezentative au două motivaţii
fundamentale : instituirea unor garanţii privind corectitudinea şi seriozitatea alegerilor,
şi instituirea unor garanţii privind exerciţiul corespunzător al funcţiilor reprezentative.

3.3.3. Actorii competiţiei pentru putere

Şi în cazul României întâlnim cele două categorii de actori ai competiţiei
pentru putere specifice democraţiilor occidentale, şi anume : partidele politice, care
sunt principalii concurenţi ; mass-media şi grupurile de presiune, ca mijloace de
influenţare a electoratului.
Partidele politice sunt principalii competitori, dar nu singurii, deoarece
legislaţia română admite şi candidaţi independenţi.
În afara condiţiilor comune de eligibilitate, aceştia trebuie să fie susţinuţi de un
anumit număr de alegători, după cum urmează :
- pentru funcţia de Preşedinte al României - 200.000 ;
- pentru un mandat de deputat sau de senator – minim 4% din numărul total al
alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente din colegiul uninominal în care
candidează, dar nu mai puţin de 2000 de alegători pentru Camera Deputaţilor şi
4000 de alegători pentru Senat, conform art. 30 alin. 1 din Legea nr. 35/2008 ;
- pentru un mandat de consilier judeţean sau local - 1% din numărul de
alegători împărţit la numărul de consilieri din circumscripţia respectivă, dar nu mai
puţin de 50 ;
- pentru funcţia de primar - 2% din numărul alegătorilor din cirumscripţie, dar
nu mai puţin de 200 în cazul comunelor, 300 în cazul oraşelor, 1000 pentru municipii
şi sectoarele din Bucureşti şi 5000 pentru municipiul Bucureşti.
Practica politică de după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 a
demonstrat că şansele candidaţilor independenţi sunt minime, obţinerea vreunui
mandat de către aceştia fiind cu totul excepţională.
În ceea ce priveşte regimul partidelor politice în România, anul 1990 a marcat
o trecere abruptă de la sistemul monopartid la pluralismul politic. Dacă până în
decembrie 1989, potrivit Constituţiei din 1965, exista un singur partid politic, Partidul
Comunist Român, Decretul-Lege nr.8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi
funcţionarea partidelor politice asigură libertatea constituirii acestora, sub rezerva
îndeplinirii unor condiţii minime : prezentarea statutului de organizare şi funcţionare şi
a programului politic, declararea sediului şi a mijloacelor financiare, dovada existenţei
a cel puţin 251 de aderenţi.
Sub aspect politic, s-au impus un minimum de restricţii, şi anume : scopurile
partidelor politice trebuiau să se întemeieze pe respectul suveranităţii, independenţei
şi integrităţii naţionale şi al democraţiei ; se interzicea constituirea partidelor fasciste
şi a celor care propagă concepţii contrare ordinii de stat şi de drept. Rezultatul
acestei reglementări permisive a fost "hiperpluralismul politic"1, ajungându-se în anul
1993 la nu mai puţin de 159 de partide şi formaţiuni politice2.
Pentru combaterea acestui fenomen, dar şi pentru precizarea regimului juridic
al partidelor politice, a fost adoptată Legea nr. 27/1996 privind partidele politice 3.
Aceasta stabileşte restricţii rezonabile pentru înfiinţarea partidelor politice. Astfel,
potrivit art. 17 alin. 2 din această lege, pentru constituirea unui partid politic este
ani, dată fiind diferenţierea duratei pentru cele două mandate reprezentative (4, respectiv 5 ani). Or,
după 1989 nici o lege electorală nu a avut o asemenea durată de viaţă.
1
Tudor DRĂGANU, Op.cit., vol. II , pp.50-51.
2
Ibidem
3
Publicată în M. Of. al României nr. 87 din 29 aprilie 1996, modificată prin OUG nr. 20/2008 publicată
în M. Of. al României nr. 177 din 7.03.2008.

89
necesar un număr de cel puţin 10.000 membrii fondatori, domiciliaţi în cel puţin 15
dintre judeţele ţării, dar nu mai puţin de 300 în fiecare din aceste judeţe. Partidul
trebuie să aibă un statut şi un program politic propriu.
În prezent, regimul partidelor politice este reglementat de Legea nr.14/2003
privind partidele politice1. În conformitate cu art. 1 din lege, partidele politice sunt
asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot.
În ceea ce priveşte scopul, prin activitatea lor, partidele politice promovează
valorile şi interesele naţionale, precum şi pluralismul politic, contribuie la formarea
opiniei publice, participă cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi
publice şi stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri potrivit legii. 2
Potrivit art.19 alin.3 din legea menţionată, pentru constituirea unui partid
politic este necesar un număr de cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în
cel puţin 18 dintre judeţele ţării, dar nu mai puţin de 700 în fiecare judeţ. Partidul
trebuie să aibă un statut şi un program politic propriu3.
Un partid politic îşi încetează activitatea prin:
a) dizolvare prin hotărâre pronunţată de Curtea Constituţională urmată de radierea
din registrul de evidenţă al partidelor politice (pentru încălcarea art. 37 alin (2)şi (4)
din Constituţie);
b) dizolvare prin hotărâre pronunţată de Tribunalul Bucureşti;
c) autodizolvare hotărâtă de organele abilitate prin statut;
d) reorganizare.
Conform art.3 alin.2 şi 3 din Legea nr.14/2003, sunt interzise:
1. partidele politice care prin statutul, programele, propaganda de idei ori prin
alte activităţi, încalcă prevederile art.30 alin.(7)4, art.37 alin.(2)5 sau alin.(4)6
din Constituţie.
2. partidele politice afiliate la organizaţii din străinătate, dacă această afiliere
încalcă valorile prevăzute la alin. 1 ale cărui dispoziţii sunt imperative 7.
Partidelor politice le este interzisă organizarea de activităţi militare sau
paramilitare.
Precizăm că, un cetăţean român nu poate face parte în acelaşi timp din două
sau mai multe partide politice.
Referitor la finanţarea partidelor politice, s-a considerat a fi necesară
adoptarea unei legi distincte, Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii
partidelor politice şi a campaniilor electorale 8. Aceasta conţine reglementări
riguroase, în scopul moralizării acesteia.

1
Publicată în M. Of. al României nr. 25 din 17 ianuarie 2003
2
Idem, art.2.
3
Idem, art.9.
4
Textul constituţional interzice defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură
naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la
violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
5
Textul respectiv declară neconstituţionale partidele care prin scopurile ori prin activitatea lor, militează
împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a
independenţei României.
6
Acest text interzice asociaţiile cu caracter secret.
7
Legea partidelor politice nr.14/2003, art. 3 alin. 3. Alin. 1 al acestui articol statuează că pot funcţiona
ca partide politice numai asociaţiile cu caracter politic, constituite potrivit legii, şi care militează pentru
respectarea suveranităţii naţionale, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale, a
ordinii de drept şi a principiilor democraţiei constituţionale.
8
Legea nr. 334/2006 din nr. 632 din 21 iulier 2006a fost modificată prin OUG nr. 1/2007 publicată în
M. Of. nr. 97 din 8 februarie 2007, OUG nr. 8/2007 publicată în M. Of. nr. 134 din 23 februarie 2007 şi
OUG nr. 32/2008 publicată în M. Of. nr. 217 din 21 martie 2008

90
 Astfel, sunt stabilite limitativ următoarele surse1 de finanţare ale partidelor
politice:
 cotizaţii ale membrilor - suma totală a cotizaţiilor plătite într-un an de o persoană
nu poate depăşi 48 de salarii de bază minime brute pe ţară2.Salariul de bază minim
brut pe ţară luat ca referinţă este cel existent la data de 1 ianuarie a anului
respectiv.
 donaţii şi legate - Donaţiile primite de un partid politic într-un an nu pot depăşi
0,025% din veniturile bugetului de stat pe anul respectiv, cu excepţia anului în care
au loc alegeri parlamentare, când plafonul este dublu.
Donaţia primită de la o persoană fizică nu poate depăşi într-un an 200 de salarii
brute minime brute pe ţară, iar donaţia primită de la o persoană juridică nu poate
depăşi într-un an 500 de asemenea salarii. Persoanele juridice sunt obligate ca la
data efectuării donaţiei să aibă achitate integral toate datoriile faţă de bugetul de stat
şi de bugetul asigurărilor sociale de stat.
Partidele care primesc donaţii trebuie să verifice şi să înregistreze identitatea
donatorului. La solicitarea acestuia, identitatea sa poate să rămână confidenţială, dar
nu şi pentru donaţiile mai mari de 10 salarii de bază brute minime pe ţară.
Suma totală primită de un partid politic ca donaţii confidenţiale nu poate depăşi
0,006% din veniturile prevăzute în bugetul de stat în anul respectiv. Lista donatorilor
cu sume mai mari decât 10 salarii minime pe ţară, precum şi suma totală a donaţiilor
confidenţale trebuie publicată în Monitorul Oficial, Partea a –III-a până la 31 martie a
anului următor.
Sunt interzise:
 acceptarea sub orice formă, directă sau indirectă de către partidele
politice a donaţiilor de bunuri materiale sau sume de bani, ori prestarea
de servicii gratuite făcute cu scopul evident de a obţine un avantaj
economic sau politic.
 donaţiile sau serviciile prestate cu titlu gratuit de la o autoritate sau
instituţie publică, de la o regie autonomă, de la o companie naţională,
societate comercială sau societate bancară cu capital integral sau
majoritar de stat;
 donaţiile în bani din parte unui sindicat sau din partea unui cult religios.
 donaţiile din partea altor state ori a organiza ţiilor din străinătate, precum
şi din partea persoanelor fizice şi juridice străine sunt interzise. Fac
excepţie donaţiile constând în bunuri materiale necesare activităţii
politice, dar care nu sunt materiale electorale de propagandă, primite de
la organizaţii internaţionale la care partidul respectiv este afiliat sau de la
partide ori formaţiuni politice cu care este în relaţii de colaborare politică.
 venituri provenite din activităţi proprii3 - Partidele politice nu pot desfăşura
activităţi specifice societăţilor comerciale. Fac excepţie :
 editarea şi difuzarea publicaţiilor ori altor materiale de propagandă şi
cultură politică proprii ;
 organizarea de întruniri şi seminarii cu tematică politică, economică sau
socială;
 acţiunile culturale, sportive şi distractive ;
 serviciile interne ;
 închirierea spaţiilor proprii pentru conferinţe şi acţiuni social-culturale ;
 înstrăinarea bunurilor din patrimoniu, dar numai după cel puţin 5 ani de
la înregistrarea în patrimoniu
1
Idem, art.3 alin. 1
2
Idem, art.4, alin.3
3
Legea nr.33 4/2006, art. 12.

91
  subvenţii de la bugetul de stat, potrivit legii se varsă în contul fiecărui
partid politic prin bugetul Autorităţii electorale permanente 1. În ceea ce priveşte
subvenţiile anuale de la bugetul de stat, acestea se acordă potrivit unor criterii şi în
cuantumuri stabilite în mod detaliat şi exact de lege. De asemenea, destinaţiile
subvenţiilor sunt riguros regelementate.
În ceea ce priveşte finanţarea campaniilor electorale sediul materiei este tot
Legea nr. 334/2006. Astfel se prevede că partidele care participă la campania
electorală pot primi, prin lege specială, o subvenţie de la bugetul de stat.
Aceeaşi lege specială stabileşte şi categoriile de cheltuieli pentru campania
electorală care pot fi finanţate din această subvenţie. Subvenţiile primite după
deschiderea campaniei electorale de la persoane fizice şi juridice din ţară pot fi
folosite numai dacă au fost, în prealabil, declarate Autorităţii Electorale
Premanentede către mandatarul financiar.
Este interzisă subvenţionarea campaniei electorale, în mod direct sau indirect,
de către persoane fizice sau juridice din străinătate, precum şi de către o autoritate
publică, instituţie publică, regie autonomă, companie naţională, societate comercială
sau societate bancară cu capital integral sau majoritar de stat, de către un sindicat, o
asociaţie sau o fundaţie.
Controlul respectării reglementărilor legale privind finanţarea partidelor politice
se face de către Autoritatea Electorală permanentă . Controlul privind subvenţiile de
stat se efectuează simultan şi de către Curtea de Conturi. Încălcarea acestor
prevederi se sancţionează contravenţional sau penal, după caz, iar sumele ce au
contsituit obiectul contravenţiei se varsă la bugetul de stat pe baza hotărârii Autorităţii
Electorale Permanente2.
Din cele prezentate, rezultă că prevederile legii române cu privire la finanţarea
partidelor politice sunt foarte stricte. Faptul că la noi nu a izbucnit nici un scandal
legat de finanţarea partidelor politice înseamnă, fie că partidele noastre respectă cu
scrupulozitate legea, fie că, din diferite motive, finanţarea partidelor nu a fost riguros
controlată, iar abaterile fie nu au fost sancţionate, fie nu au fost făcute publice.
După cum am arătat, şi în România, cea de-a doua categorie de actori ai
competiţiei pentru putere, şi anume actorii de influenţă, sunt mass-media şi grupurile
de presiune. Mass-media joacă un rol deosebit pentru influenţarea electoratului, mai
ales în cadrul campaniei electorale. Cel mai mare impact asupra opiniei publice îl
au mijloacele audio-vizuale. Înfiinţarea şi funcţionarea posturilor de radio şi
televiziune sunt reglementate prin Legea audiovizualului nr.504/2002 3.
Potrivit art.43 din această lege, în România coexistă posturile audiovizuale
publice pentru care cetăţenii sunt obligaţi să plătească taxe de abonament, cu cele
private. Posturile publice sunt persoane juridice de drept public, iar posturile
private sunt societăţi comerciale.
Controlul activităţii din domeniul audiovizualului se realizează de Consiliul
Naţional al Audiovizualului (C. N. A.), autoritate publică autonomă aflată sub
controlul Parlamentului. C. N. A . este alcătuit din 11 membri, numiţi pentru un
mandat de 6 ani, după cum urmează: 2 de preşedintele României; 3 de Camera
Deputaţilor; 3 de Senat; 3 de Guvernul României.
Membrii Consiliului sunt garanţi ai interesului public în domeniul
audiovizualului şi nu reprezintă autoritatea care i-a numit. Ei nu pot face parte din
partide sau formaţiuni politice şi sunt incompatibili cu orice alte funcţii publice sau
private, cu excepţia celor de cadre didactice în învăţământul superior.
1
Idem, art.18 alin.1.
2
Idem, art. 41
3
Legea audiovizualului a fost publicată în M. Of. Nr. 534/22.07.2002. După publicare a suferit multiple
modificări.

92
 C.N.A. eliberează licenţele audiovizuale, care au în vedere conţinutul
emisiunilor, acordă autorizaţii de retransmisie audiovizuală, care se referă la
condiţiile tehnice de emisie şi adoptă decizii de autorizare audiovizuală.
În cazul constatării încălcării prevederilor acestei legi C.N.A. poate aplica
sancţiuni după cum urmează: amendă, reducerea cu până la jumătate a termenului
de valabilitate a licenţei audiovizuale sau retragerea licenţei audiovizuale.
Răspunderea pentru conţinutul serviciilor de programe difuzate revine
radiodifuzorului,realizatorului sau autorului, după caz.
Referitor la campaniile electorale, există reglemetări speciale, în vederea
asigurării accesului egal al competitorilor la propaganda audiovizuală. La rândul ei,
Legea nr.35/2008 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului prevede la
art.37 că partidele, alianţele politice şi alianţele electorale reprezentate în parlament,
precum şi candidaţii independenţi care fac parte din parlament, au acces
gratuit(subvenţionat de la bugetul de stat) la serviciile publice de radio şi televiziune
în condiţiile prevăzute de lege.
Celelalte partide şi formaţiuni politice şi ceilalţi candidaţi independenţi vor avea
acces la aceste servicii, pe baza unor tarife unice.
În ceea ce priveşte presa scrisă, după abrogarea legii nr. 3/1974 nu a fost
adoptată o lege nouă, astfel încât presa se bucură de o deosebită libertate, în baza
art. 30 din Constituţie care reglementează libertate de exrimare. Aceasta este una
din cele mai vechi libertăţi cetăţeneşti, de tradiţie, cunoscută şi sub denumirea de
libertatea cuvântului sau libertatea presei.
Potrivit textului constituţional, libertatea de exprimare prin presă este
inviolabilă, iar cenzura de orice fel este interzisă. De asemenea este interzisă
suprimarea publicaţiilor. Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
Acestea sunt prevederi constituţionale decisive pentru libertatea de exprimare.
Existenţa unor coordonate juridice în cadrul cărora trebuie să se exercite
libertatea de exprimare implică şi răspunderea juridică pentru depăşirea acestor
limite, aşadar pentru abuzul în exercitarea acestei libertăţi.
Restricţiile în domeniu presei sunt aceleaşi ca şi în domeniul audiovizualului.
Faptele prin care se încalcă aceste restricţii sunt calificate ca infracţiuni în Codul
penal (calomnia, defăimarea ţării sau a naţiunii, propaganda naţionalist-şovină) şi pot
face obiectul unor procese penale, şi atunci când sunt comise prin presă. Totodată,
funcţionează şi răspunderea civilă pentru prejudicii aduse prin presă, care se poate
stabili în sarcina editorului, autorului şi a proprietarului mijlocului de multiplicare, după
caz.
Ultima categorie de actori de influenţă ai competiţiei pentru putere o constituie
grupurile de presiune. După cum remarcă prof. Tudor Drăganu1, în ţara noastră s-
au format, după 1989, numeroase şi diverse grupuri de presiune, pe care le clasifică,
după cum urmează :
1. Grupuri de presiune care urmăresc scopuri de interes obştesc(interes public),
cum sunt : ligile antialcoolice, atidrog, împotriva fumatului sau pentru apărarea
drepturilor omului ; fundaţiile şi asociaţiile culturale, caritabile şi cele pentru
protecţia drepturilor copilului. Aceste grupuri de presiune trebuie privite însă cu
prudenţă, pentru că, uneori, urmăresc în realitate alte scopuri decât scopul
declarat. Ex. : scandalurile privind adopţiile internaţionale.
2. Grupuri de presiune cu caracter exclusiv politic, formate însă în afara structurilor
organizatorice ale partidelor politice. Menţionăm în acest sens : "Alianţa
Poporului", "Asociaţia 21 decembrie", "Asociaţia 16-21 decembrie", "Grupul
independent pentru democraţie", "Grupul pentru dialog social", etc. Impactul
1
Tudor DRĂGANU, Op.cit., vol. II pp.58-59.

93
 acestor grupuri asupra vieţii publice este greu de evaluat, însă ele au militat activ
pentru influenţarea atât a instituţiilor publice şi a partidelor politice, cât şi a opiniei
publice.
3. Grupurile de presiune cu caracter profesional, cultural sau chiar religios
constituite în primul rând pentru promovarea intereselor materiale sau de altă
natură a membrilor lor. Atunci când mobilizează un număr mare de oameni,
aceste grupuri posedă un potenţial important de intervenţie asupra organelor de
stat şi a partidelor politice. Asemenea grupuri de presiune sunt : sindicatele,
asociaţiile pensionarilor, ale veteranilor de război, ale foştilor deţinuţi politici, etc.
Este interesant de observat că unele dintre aceste grupuri s-au transformat în
partide politice. A apărut, astfel, Partidul pensionarilor care a prezentat, la
alegerile din 1996, chiar şi un candidat pentru funcţia de Preşedinte al României.
Un loc aparte, printre grupurile de presiune din România, ocupă, fără îndoială,
sindicatele, unele dintre acestea ajungând foarte puternice. Constituite în vederea
apărării şi promovării intereselor materiale, profesionale şi sociale ale membrilor lor,
sindicatele s-au angajat uneori şi în lupta politică, ajungând chiar să încheie diferite
convenţii cu Guvernul, să dialogheze cu Preşedintele şi cu Parlamentul României.
Putem concluziona că, în cadrul competiţiei pentru putere din România rolul
grupurilor de presiune, în special al sindicatelor, este important. Aceasta, şi datorită
faptului că legea1 permite asocierea partidelor politice cu formaţiuni nepartinice, legal
constituite, cu scopul promovării unor obiective comune.

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

 Competiţia pentru putere este întrecerea între candidaţi, care are ca

miză mandatele eligibile. Există două categorii de actori, cu roluri diferite în
cadrul competiţiei pentru putere:
 Partidele politice, care sunt concurenţii propriu-zişi;
 Mass-media şi grupurile de presiune, care reprezintă principalele
mijloace de influenţare a opiniei publice.

 Partidul politic este o formaţiune care îşi propune să cucerească, să

conserve sau să influenţeze puterea, pe baza unui program ideologic –
având ca fundament o concepţie filosofică despre om şi societate şi
urmând o strategie proprie. Vom spune aşadar că partidul politic este o
asociaţie care se deosebeşte de toate celelalte prin faptul că are un scop
politic, adică urmăreşte cucerirea puterii politice.

 Principala problemă care există în privinţa influenţei mass-media asupra

competiţiei pentru putere este asigurarea unui acces egal al partidelor la
mijloacele audio-vizuale sau presă scrisă fără privilegii pentru partidele de
la putere sau pentru cele care sunt susţinute de grupurile financiare ce
controlează mijloacele respective.

 Grupurile de presiune sunt organizaţi constituite pentru a apăra interesele

unei anumite categorii sociale, exercitând presiuni asupra autorităţilor şi
1
Art.32 din Legea nr.14/2003 privind partidele politice

94
 opiniei publice pentru a obţine satisfacerea acestor interese. Se cunoaşte
următoarea clasificare:
 Grupuri de presiune care urmăresc scopuri de interes obştesc
 Grupuri de presiune cu caracter exclusiv politic,
 Gruprurile de presiune cu caracter profesional, cultural sau chiar
religios

 Scrutinul este etapa în care se stabileşte rezultatul competiţiei pentru

putere. Utilizând diferite criterii putem clasifica tipurile de scrutin astfel:
 După modul de distribuire a mandatelor există:
- sistemul majoritar - în cadrul căruia este declarat ales candidatul care
obţine cel mai mare număr de voturi
- sistemul reprezentării proporţionale – care asigură reprezentarea fiecărei
grupări de opinie, proporţional cu forţa sa numerică
 După modul de propunere a candidaturilor şi după numărul mandatelor
eligibile există:
- scrutin uninominal – când miza alegerilor este reprezentată de un singur
mandat; acest scrutinul poate să se desfăşoare într-un tur sau două;
- scrutin plurinominal – când miza alegerilor este reprezentată de mai multe
mandate; de asemenea, poate avea un tur sau două de scrutin.
 Scrutinul majoritar (uninominal sau plurinominal) presupune alegerea
candidatului/candidaţilor care întrunesc cel mai mare număr de voturi. Este
un sistem relativ simplu, deoarece lupta politică se dă între mai mulţi
competitori, în circumscripţii electorale, având câştig de cauză cel care are
o aderenţă politică mai mare în circumscripţia respectivă. Scrutinul
majoritar pune accent pe candidat, pe carisma şi personalitatea acestuia,
asigurându-se în acest fel cea mai strânsă legătură între cel ales şi alegător.

 Reprezentarea proporţională permite reprezentarea în Parlament atât a

majorităţii cât şi a minorităţii, putând fi exprimate în acest caz diversele
opţiuni politice, etnice, religioase, etc. existente în societate. Reprezentarea
proporţională implică folosirea listelor de candidaţi lansate de către fiecare
partid astfel că, se poate observa aderenţa pe care o are fiecare partid în
rândul alegătorilor şi se poate verifica gradului în care platformele şi
programele politice ale partidelor sunt receptate de public. Regula în acest
caz o reprezită deci listele blocate - alegătorul neputând face nici un fel de
modificări în listele electorale propuse de partide.
Există şi două excepţii:
1. votul preferenţial - permite alegătorului să modifice lista candidaţilor
propuşi de partide prin schimbarea ordinii numelor de pe listă
2. panaşajul - dă posibilitatea alegătorului să voteze o listă pe care a
conceput-o singur prin înscrierea în acea listă a unor nume de pe
mai multe liste cu candidaţi depuse de diverse formaţiuni politice.

 Funcţiile reprezentative în România, potrivit Constituţiei revizuite, se pot

clasifica, după nivelul la care se exercită, în:
I. Funcţii reprezentative fundamentale de nivel naţional sunt :
 Preşedinte al României
 senator
 deputat
II. Funcţii reprezentative de nivel judeţean sunt :

95
  consilier judeţean (membru al Consiliului judeţean)
 Preşedinte al Consiliului judeţean
 vicepreşedinte al Consiliului judeţean
III. Funcţii reprezentative de nivel local sunt :
 consilier local (membru al Consiliului local)
 primar
 viceprimar.

 Noţiunea de cetăţenie este utilă în abordarea drepturilor exclusiv politice

(dreptul de vot şi dreptul de a fi ales) întrucât acestea au ca titulari doar
cetăţenii români, numai aceştia putând să participe nemijlocit la
desemnarea autorităţilor reprezentative ale statului. Cetăţenia română
reprezintă calitatea persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-
economice, politice şi juridice dintre aceasta şi statul român.

 Cetăţenia română se poate dobândi prin naştere – modul orginar de

dobândire, prin adopţie, prin repatriere şi la cerere. Ea se poate pierde prin:
retragere – ce reprezintă o sancţiune statală şi renunţare.
 Dreptul de vot este un drept fundamental, electoral, exclusiv politic,
aparţinând cetăţenilor români, cu excepţia alegerilor pentru desemnarea
autorităţilor administraţiei publice locale, când au posibilitatea de a exercita
acest drept şi cetăţenii străini, rezidenţi în România. Dreptul de vot este
potrivit dispoziţiilor constituţionale universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat.

 În ceea ce priveşte dreptul de a fi ales (eligibilitatea), acesta presupune

îndeplinirea următoarelor categorii de condiţii:
I. condiţie generală: existenţa dreptului de vot.
II. condiţii suplimentare
1. să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară
2. vârsta
 cel puţin 23 de ani împliniţi pentru Camera Deputaţilor, în
consiliile locale sau judeţene, sau în funcţia de primar
 cel puţin 33 de ani împliniţi pentru Senat
 cel puţin 35 de ani împliniţi pentru Preşedinte
III. restricţii specifice.
1. pentru candidaţii la organele centrale
2. pentru candidaţii la funcţiile reprezentative locale
IV. incompatibilităţile opozabile actului de candidatură
V. incompatibilitate la cumulul unei funcţii eligibile cu alte funcţii,
îndeletniciri sau calităţi.

 Atât condiţiile cât şi incompatibilităţile referitoare la eligibilitate sau la

exerciţiul mandatelor reprezentative au două motivaţii fundamentale: pe de
o parte, instituirea unor garanţii privind corectitudinea şi seriozitatea
alegerilor, şi pe de altă parte instituirea unor garanţii privind exerciţiul
corespunzător al funcţiilor reprezentative.

96
 ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Prezentaţi succint dispoziţiile constituţionale şi legale în vigoare care precizează

incompatibilităţile cu statutul de membru al unui partid politic.
2. Precizaţi care sunt modurile de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române.
3. Prezentaţi comparativ avantajele şi dezavantajele celor două moduri de scrutin
fundamentale studiate.
4. Analizaţi modul în care pot influenţa viaţa politică a statului grupurile de presiune.
5. Care sunt drepturile electorale ale cetăţenilor români. Prezentaţile sintetic.
6. Enumeraţi funcţiile reprezentative la nivel naţional şi local din Romînia.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Se dau propoziţiile: A - Este permisă subvenţionarea campaniei electorale, în mod

direct sau indirect, de către persoane fizice sau juridice din străinătate. B – Candidaţii
independenţi pentru funcţia de Preşedinte al României trebuie să fie susţinuţi de
200.000 de alegători. C – Potrivit dispoziţiilor în vigoare, pentru constituirea unui
partid politic în România este necesar un număr de cel puţin 10.000 de membri
fondatori.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată;
b) Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă;
c) Propoziţia A falsă, propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă;
d) Propoziţia A adevărată, propoziţia B falsă, propoziţia C adevărată.

2. Se dau propoziţiile: A - Scrutinul este procesul de exprimare şi de evaluare a

voinţei colective; B – Scrutinul este etapa în care se stabileşte rezultatul competiţiei
pentru putere; C – Scrutinul este foarte riguros şi nu operează cu selecţii şi
aproximări.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată.
c) Propoziţia A falsă, propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă;
d) Propoziţia A adevărată, propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă.

3. Modul de scrutin care asigură cea mai strânsă legătură între cel ales şi alegător,
reprezentând în acelaşi timp un sistem electoral simplu şi uşor de înţeles de către
cetăţeni, este:
a) scrutinul majoritar;
b) reprezentarea proporţională aproximativă;
c) reprezentarea proporţională integrală;
d) panaşajul.

4. Faptul că cetăţenii români se bucură de un drept de vot fără discriminări reflectă:

a) caracterul egal al votului;

97
b) caracterul universal al votului;
c) caracterul direct al votului;
d) votul liber exprimat.

5. Se dau propoziţiile: A - Pierderea cetăţeniei române are loc prin retragere, pe cale
amiabilă; B – Modul originar de dobândire a cetăţeniei este prin naştere; C - În cazul
în care numai unul dintre adoptatori este cetăţean român, cetăţenia adoptatului minor
va fi hotărâtă numai de către instanţă.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A falsă, propoziţia B falsă, propoziţia C falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B adevărată, propoziţia C adevărată.
c) Propoziţia A falsă, propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă;
d) Propoziţia A adevărată, propoziţia B falsă, propoziţia C adevărată.

6. După modul de distribuire a mandatelor există două moduri de scrutin:

a) scrutinul majoritar şi scrutinul uninominal;
b) scrutinul uninominal şi scrutinul plurinominal;
c) scrutinul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionale;
d) cu un tur sau două tururi.

7. Se dau propoziţiile: A - Membrii C.N.A. sunt incompatibili cu orice alte funcţii

publice; B – C.N.A. este alcătuit din 11 membri, numiţi pentru un mandat de 4 ani; C
- Membrii C.N.A. sunt garanţi ai interesului public în domeniul audiovizualului şi
reprezintă autoritatea care i-a numit.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A falsă, propoziţia B falsă, propoziţia C falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B adevărată, propoziţia C adevărată.
c) Propoziţia A adevărată, propoziţia B falsă, propoziţia C adevărată;
d) Propoziţia A falsă, propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă.

8. Se dau propoziţiile: A - Donaţia primită de la o persoană fizică de un partid politic

nu poate depăşi într-un an 200 de salarii brute minime pe ţară; B – Nu sunt interzise
donaţiile în bani din partea unui sindicat pentru un partid dacă sunt făcute publice; C
- Donaţiile din partea altor state ori a organizaţiilor din străinătate, precum şi din
partea persoanelor fizice şi juridice străine către partidele politice cunosc o interdicţie
absolută.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A adevărată, propoziţia B falsă, propoziţia C falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B adevărată, propoziţia C adevărată.
c) Propoziţia A adevărată, propoziţia B falsă, propoziţia C adevărată;
d) Propoziţia A falsă, propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă.

9. Se dau propoziţiile: A - Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu

exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate; B - Calitatea de consilier local este
incompatibilă cu cea de consilier judeţean, incompatibilitatea fiind una la candidatură;
C- Pentru a fi ales în Senat vârsta cerută este de cel puţin 33 de ani împliniţi.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A adevărată, propoziţia B falsă, propoziţia C este falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B adevărată, propoziţia C adevărată.
c) Propoziţia A falsă, propoziţia B falsă, propoziţia C adevărată;
d) Propoziţia A falsă, propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă.

98
10. Se dau propoziţiile: A – Funcţiile reprezentative la nivel local sunt numai de
primar şi consilier local ; B - Numărul de consilieri locali din fiecare circumscripţie se
stabileşte prin lege; C - Alegerile locale sunt valabile indiferent de numărul
alegătorilor care au participat la vot.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A adevărată, propoziţia B falsă, propoziţia C este falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B adevărată, propoziţia C adevărată.
c) Propoziţia A falsă, propoziţia B falsă, propoziţia C adevărată;
d) Propoziţia A falsă, propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă.

CAPITOLUL 4
DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI TEORIA CONSTITUŢIEI
4.1. Dreptul constituţional
4.1.1. Definiţia dreptului constituţional
4.1.2. Izvoarele dreptului constituţional
4.1.3.Aspecte generale privind raporturile dintre dreptul
internaţional şi dreptul intern român

4.2. Definiţia constituţiei

4.3. Formele constituţiei
4.4. Supremaţia constituţiei
4.5. Elaborarea şi adoptarea constituţiei
4.6. Modificarea constituţiei
4.7. Suspendarea şi abrogarea constituţiei
4.8 Controlul constituţionalităţii legilor
4.8.1. Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor
4.8.2. Modalităţile controlului de constituţionalitate a
legilor

4.9. Controlul constituţionalităţii legilor în România

4.9.1. Organizarea Curţii Constituţionale a României
4.9.2. Atribuţiile Curţii Constituţionale a României
4.9.3. Procedura controlului constituţionalităţii legilor
4.9.3. Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale

99
 OBIECTIVE

Studierea acestui capitol vă permite:

 Cunoaşterea locului dreptului constituţional în sistemul de drept şi
înţelegerea specificului anumitor categorii juridice generale (normă
juridică, raport juridic, izvor de drept) care se aplică în această
materie;
 Înţelegerea noţiunii de constituţie din perspectivă juridică, în concret
cunoaşterea principalele elemente referitoare la adoptarea,
modificarea şi iesirea din vigoare a legii fundamentale
 Înţelegerea consecinţelor pe care legea fundamentală le produce
asupra sistemului normativ statal prin supremaţia pe care o deţine
aceasta în ierarhia actelor normative;
 Însuşirea conceptului de control al constituţionalităţii legilor, şi a
organelor competente în materie în funcţie de modalitatea de control;
 Înţelegerea organizării, funcţionării şi a atribuţiilor Curţii
Constituţionale din România.

4.1. Dreptul constituţional

4.1.1. Definiţia dreptului constituţional 1

Fenomenul de putere instituţionalizată, caracteristic societăţii organizate statal
a determinat o împărţire tradiţională a dreptului în drept public şi drept privat, încă
din antichitate, după criteriul apartenenţei sau non apartenenţei subiectelor raportului
juridic la o autoritate publică, în sensul larg de deţinător de putere. Dreptul public
este dreptul care se aplică autorităţilor publice şi raporturilor dintre autorităţile publice
şi persoanele private, iar Dreptul privat este dreptul care se aplică raporturilor dintre
persoanele private.
Într-o definiţie generală, Dreptul public este ansamblul normelor juridice,
care reglementează constituirea şi funcţionarea autorităţilor publice, precum şi
raporturile dintre autorităţile publice şi persoanele private. Rezultă din această
definiţie, că cel puţin unul dintre subiectele raportului de drept public este o autoritate
publică. Acest subiect poartă numele de subiect calificat.
Dreptul public prezintă două caracteristici esenţiale:
I. Dreptul public promovează interesele generale, care constituie scopul
necesar al autorităţilor publice, pe când dreptul privat arbitrează interesele
particulare;
II. Dreptul public este, în principiu, un drept al raporturilor de inegalitate,
deoarece interesul general trebuie să predomine asupra interesului particular.
Datorită acestei superiorităţi a interesului general faţă de interesul individual,
autorităţile publice dispun de mijloace juridice de constrângere şi de forţa publică,
ceea ce le permite să-şi impună voinţa. În dreptul privat părţile se află pe poziţii de
egalitate juridică, operând iniţiativa individuală şi acordul liber de voinţă.
În procesul de dezvoltare a dreptului, atît dreptul public cît şi dreptul privat s-
au divizat, la rîndul lor, în diverse ramuri de drept, după anumite criterii, dintre care
cel mai utilizat este criteriul obiectului sau al materiei reglementării. Astăzi, este
unanim acceptat faptul că, Dreptul constituţional este o importantă ramură a
Dreptului public, existând opinii care consideră dreptul constituţional chiar ramura

1
Ioan MURARU, Simina TANĂSESCU, Op. cit., 2001, p 15 şi p. 23; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 43-
58

100
principală a dreptului, întrucât prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai
importante valori economice, sociale şi politice 1.
Din analiza condiţiilor istorice în care au apărut primele Constituţii scrise,
precum şi din conţinutul acestor Constituţii, rezultă următoarele aspecte:
1. Marii gînditori ai sec.XVIII au conştientizat realitatea că, puterea, pentru a fi
acceptată de societate trebuie să se bazeze pe un sistem de principii fundamentale
care să corespundă sistemului de valori social-politice recunoscut. Astfel, s-a ajuns la
o categorie importantă de norme juridice, normele-principii, care au fost incluse în
Declaraţii de drepturi sau în Constituţii, ca fundament pentru întregul sistem statal.
2. Principiile fundamentale trebuiau însă aplicate, garantate şi promovate prin
intermediul puterii organizate statal. Această putere trebuia să fie eficace pentru a-şi
putea realiza misiunea, dar în acelasi timp trebuia să respecte şi să perpetueze
sistemul de valori social-politice. De aici, interesul deosebit pentru organizarea puterii
statale, care a dus la crearea normelor cu caracter specific privind instaurarea,
menţinerea şi exerciţiul statal al puterii. Întrucât această categorie de norme are cel
puţin aceeaşi importanţă pentru funcţionarea întregului sistem social ca şi normele-
principii, normele cu caracter fundamental privind instaurarea, menţinerea şi
exerciţiul puterii statale au fost incluse, de asemenea, în Constituţii.
3. O experienţă îndelungată a demonstrat că orice putere are tendinţa să
abuzeze, astfel încât a apărut necesitatea protecţiei individului împotriva abuzului de
putere. Se ajunge astfel la necesitatea definirii şi garantării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor. În mod firesc, s-a considerat că acest deziderat se
poate realiza, în modul cel mai eficient, prin norme juridice incluse în Constituţie.
Ansamblul acestor norme prezintă o configuraţie proprie şi o permanenţă
evidentă, caracteristici ce îl individualizează în ansamblul normelor de drept public.
Se cristalizează astfel obiectul unei ramuri distincte a dreptului public, ramură care a
fost denumită "Drept constituţional".
Putem deci, defini dreptul constituţional, într-un mod mai explicit, după cum
urmează: Dreptul constituţional este ramura dreptului public formată din
normele juridice care consfinţec principiile fundamentale, esenţiale ale
regimului social-politic al unei ţări, reglementează relaţiile sociale
fundamentale care se stabilesc în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
statale a puterii, definesc şi garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor pentru a-i proteja împotriva tendinţelor de abuz ale puterii.
La modul cel mai general, Dreptul constituţional poate fi definit ca dreptul
fundamental ce reglementează puterile statului

4.1.2. Izvoarele Dreptului constituţional2

În ştiinţa dreptului conceptul de izvor de drept este folosit într-un sens
specific, şi anume acela de formă de exprimare a normei juridice. Este vorba de
forma sub care trebuie să se prezinte o regulă de comportament pentru a fi instituită
sau recunoscută ca normă juridică, deci regulă cu un caracter obligatoriu asigurat, la
nevoie, prin constrângere exercitată de forţa publică.
Teoria dreptului recunoaşte trei categorii importante de izvoare de drept:
1. legea, în sensul generic de act juridic normativ al Parlamentului, exprimat în scris
şi adoptat după o anumită procedură;

1
Ioan MURARU, Simina TANĂSESCU, Op. cit., 2004, p. 19
2
Ioan MURARU, Simina TANĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 41-46; Antonie IORGOVAN, Drept
constituţinal şi instituţii politice. Teorie generală, Ed. “Galeriile J. L. Calderon”, Bucureşti, 1994, pp. 43-
46

101
2. obiceiul juridic sau cutuma, care este regula spontană ce devine obligatorie prin
uz îndelungat. Ea poate fi consfinţită prin actul scris al puterii publice sau
recunoscută de autorităţi şi respectată pur şi simplu, fără a fi formulată ca act juridic
scris;
3. practica judiciară sau jurisprudenţa, care reprezintă activitatea de precizare şi
dezvoltare a principiilor şi prevederilor legii sau cutumei, exprimată prin hotărârile
judecătoreşti, ca urmare a soluţionării litigiilor supuse judecăţii.
Cât priveşte Dreptul constituţional, se admite cvasiunanim calitatea de izvor
de drept constituţional a Constituţiei, scrise sau cutumiare, a legii, ca act juridic al
Prlamentului şi a tratatelor internaţioale. Este controversată calitatea de izvor de
drept constituţional a Regulamentelor Parlamentului şi a practicii de contencios
constituţional.
Referitor la regimul constituţional din România, există cel puţin două criterii
care permit identificarea izvoarelor dreptului constituţional: autoritatea publică
emitentă şi conţinutul normativ. În principiu, sunt izvoare ale Dreptului constituţional
român numai actele normative adoptate de adunările naţionale reprezentative. În
plus, aceste acte normative trebuie să îndeplinească şi condiţia de a conţine norme
care reglementează relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii statale.
În ceea ce priveşte cutuma ca izvor de drept constituţional, constatăm că
aceasta lipseşte din actualul edificiu constituţional românesc. În principiu, nu poate fi
exclusă posibilitatea stabilirii unor reguli de drept constituţional prin practica
parlamentară sau prin practica raporturilor dintre autorităţile publice, cum, de altfel,
s-a întâmplat în unele ţări. Este însă nevoie de o perioadă de timp îndelungată de
exerciţiu democratic al puterii statale, pentru ca, eventual, să se ajungă la cutume
constituţionale.
Referitor la practica Curţii Constituţionale este posibil ca, în timp, deciziile
Curţii să creeze anumite reguli care vor reprezenta nu numai o clarificare a
principiilor sau textelor constituţionale, dar şi o dezvoltare a acestora, dezvoltare
reclamată de evoluţia societăţii, a democraţiei constituţionale.
În acest fel, practica Curţii Constituţionale poate dobîndi calitatea de izvor de
drept constituţional întrucât deciziile interpretative ale Curţii ocupă un loc important în
cadrul dreptului constituţional şi un loc aparte în cadrul izvoarelor acestui drept. În
acest sens, unii autori recunosc calitatea de izvor de drept a acestor decizii, alţii nu.
Totuşi, dinamica dreptului face ca aceste decizii să fie respectate şi să se ţină cont
de ele ca posibile izvoare ale dreptului constituţional 1. În plus, după revizuirea
Constituţiei art. 147 alin. 4 stabileşte că deciziile Curţii sunt „general obligatorii”.
În evoluţia constituţională a României, cutuma a fost recunoscută ca izvor de
drept sub regimul Constituţiilor din 1866, 1923, 1938. Sub regimul Constituţiilor din
1948, 1952 şi 1965, cutuma era admisă ca izvor de drept în mod excepţional, când
legea o prevedea expres şi în nici un caz în domeniul dreptului public( ex. clasic,
art.600 Cod civil care prevede că înălţimea îngrăditurii dintre două proprietăţi se
stabileşte după regulamentele particulare sau, în lipsa acestora, după obiceiul
obştesc).
1
Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 4

102
 Constituţia revizuită merge, în principiu, pe aceeaşi linie. Singura prevedere
care acceptă cutuma se referă, de asemenea, la dreptul privat şi o întâlnim la art.44
alin. 7, privind protecţia proprietăţii private: "Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi,
precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului". Iată de ce, în literatura de specialitate, pentru Dreptul constituţional
român, se admit numai izvoarele scrise. O altă explicaţie a acestei atitudini constă în
mentalitatea de a considera izvoarele Dreptului constituţioal ca manifestări ale
voinţei politice supreme a poporului, care trebuie exprimate prin norme scrise, clare
1
şi precise .
În ceea ce priveşte izvoarele scrise ale Dreptului constituţional, autorii noştri
sunt unanimi în a recunoaşte calitatea de izvor de drept constituţional pentru
Constituţie şi lege, ca act juridic al Parlamentului, discuţiile purtându-se, ca de altfel
şi în alte ţări, referitor la calitatea de izvor de drept constituţional a regulamentelor
Parlamentului, a hotărârii de Guvern şi a tratatului internaţional.
Să analizăm aceste acte normative, conform Constituţiei revizuite:
1. Regulamentele Parlamentului. Textele constituţionale cu semnificaţie deosebită
în această materie sunt:
Art.64 (1) "Organizarea şi funcţionarea fiecărei camere se stabilesc prin
regulament propriu..."
Art.65 (1) "Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate şi în
şedinţe comune. În şedinţele comune, lucrările se desfăşoară potrivit unui
regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor."
Art. 67 (1) “Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în
prezenţa majorităţii membrilor.”
Art. 73 (1) “Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare.”
Art.76 (1) "Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se
adoptă cu votul majoritătii membrilor fiecărei Camere."
Art.146 "Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
(…) c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului...."
Din analiza acestor texte rezultă:
1) Regulamentele Parlamentului stabilesc organizarea şi funcţionarea puterii
legislative, care este o modalitate esenţială a exercitării puterii statale, încadrându-se
astfel în definiţia Dreptului constituţional;
2) Regulamentele Parlamentului sunt acte de sine stătătoare, distincte de
celelalte acte ale Parlamentului (legi, hotărâri, moţiuni);
3) Regulamentele Parlamentului sunt supuse controlului de constituţionalitate
exercitat de Curtea Constituţională.
Faţă de aceste argumente, apreciem că suntem în prezenţa unor izvoare de
Drept constiţional.
1
În principiu, nu poate fi exclusă posibilitatea stabilirii unor reguli de drept constituţional prin practica
parlamentară sau prin practica raporturilor dintre autorităţile publice, cum, de altfel, s-a întâmplat în
unele ţări. Este, însă, nevoie de o perioadă de timp îndelungată de exerciţiu democratic al puterii
statale, pentru ca, eventual, să se ajungă la cutume constituţionale.

103
 2. Hotărârile de Guvern
Cât priveşte hotărârile de Guvern, subscriem la opinia potrivit căreia acestea
nu pot fi reglementări fundamentale ale relaţiilor sociale din sfera puterii sau care să
creeze drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei, şi cu atât mai puţin nu pot
consfinţi principii fundamentale ale sistemului social-politic.
Potrivit art.108 alin.2 din Constituţie, hotărârile de Guvern se emit "pentru
organizarea executării legilor", ceea ce înseamnă că ele nu pot fi acte normative cu
caracter primar, şi cu atât mai puţin cu caracter fundamental. Or, trebuie să admitem,
pornind de la definiţia Dreptului constituţional, că izvoarele de drept constituţional nu
pot fi decât norme care reglementează la modul primar şi fundamental raporturile de
putere sau, după caz, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
Alta este situaţia pentru Ordonanţa Guvernului, având în vedere faptul că, în
sistemul nostru constituţional este admisă delegarea legislativă. Astfel, Ordonanţa
intervine în domeniile rezervate legii ordinare, care pot fi şi de ordin constituţional.
Este adevărat că principalele domenii de ordin constituţional sunt reglementate prin
legi organice, dar, teoretic, nu este exclusă reglementarea unor domenii şi prin legi
ordinare. Cu atât mai mult poate fi izvor de drept constituţional Ordonanţa de
1
urgenţă a Guvernului, întrucât ea poate interveni şi în domeniul legii organice .
3. Tratatul internaţional
Textele constituţionale referitoare la tratatele internaţionale sunt:
"Art.11 (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-
credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte
cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după
revizuirea Constituţiei."
Art.20.(1) “Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale.”
Art. 146 „Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
(…) b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale.”
Faţă de aceste dispoziţii constituţionale este evident că tratatul internaţional
este izvor de drept constituţional.
De altfel, Constituţia României nu a făcut altceva decât să se înscrie în
concertul constituţional postbelic, reglementări ca cele menţionate fiind cuprinse şi în
alte constituţii europene adoptate după al II-lea război mondial.

1
Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi
regimul stării de urgenţă, publicată în M. Of. nr. 22 din 21 ianuarie 1999. Această Ordonanţă de
urgenţă a fost adoptată sub presiunea marşului spre capitală a minerilor din Valea Jiului, conduşi de
Miron Cozma.

104
 În concluzie, vom reţine că, de principiu, pot fi izvoare ale dreptului
constituţional român toate cele trei categorii de izvoare consacrate de teoria
dreptului: a) izvoarele scrise; b) cutuma democraţiei constituţionale şi c) practica
Curţii Constituţionale. La ora actuală, însă, sunt certe şi efective numai izvoarele
scrise. Aceste izvoarele scrise sunt: 1) Constituţia şi legile de modificare a
Constituţiei; 2) legea ca act juridic al Parlamentului (atât cea organică, cât şi cea
ordinară); 3) ordonanţele Guvernului (simple sau de urgenţă); 4) regulamentele
Parlamentului şi 5) tratatul internaţional.

4.1.3. Aspecte generale privind raporturile dintre dreptul

internaţional şi dreptul intern român

Sediul constituţional principal al raporturilor dintre dreptul internaţional şi

dreptul intern român este reprezentat de art. 11 alin. 1 şi 2 din Constituţia revizuită.
Din analiza textelor menţionate rezultă aplicabilitatea articolului 11 exclusiv
pentru sursele convenţionale, adică tratate (internaţionale) 1.Aplicabilitatea este una
directă în sensul că tratatele se integrează în ordinea juridică internă, nefiind
necesară o altă lege care să reia în cuprinsul său întreg tratatul. Se adoptă astfel
teoria monistă2 care statuează că dreptul internaţional penetrează dreptul intern,
astfel încât dacă se ratifică un tratat, acesta se va integra în ordinea juridică
naţională.
Consecinţa este că pe lângă natura lor de izvoare ale Dreptului internaţional,
tratatele prin care statul român este legat din punct de vedere juridic, sunt, în egală
măsură, şi izvoare ale dreptului intern român. Din acest motiv tratatele la care
România este parte dau naştere la drepturi şi obligaţii pentru subiectele din ordinea
juridică internă şi pot fi invocate şi aplicate direct de autorităţile naţionale, inclusiv de
instanţele judecătoreşti3.
Cât priveşte modul în care România poate deveni parte la un tatat
internaţional, în dezvoltarea normelor constituţionale a fost adoptată Legea nr.
590/2003 privind tratatele4 care consacră existenţa următoarelor tipuri de tratatete
internaţionale:
A) tratatele în numele României (la nivel de stat) – încheiate de Preşedintele
României şi ratificate, la care se aderă sau acceptate de Parlament prin
lege ori de Guvern prin ordonanţă;
B) tratatele la nivel guvernamental – ratificate la care se aderă sau acceptate
de Parlament prin lege ori de Guvern prin ordonanţă;
C) tratate în formă simplificată încheiate la nivelul Ministerului Afacerilor
externe şi al Ministerului Integrării.
Ca urmare a asimilării tratatelor în dreptul intern, art. 11 alin. 3 prevede că în
caz de contrarietate a unui tratat internaţional cu Constituţia, tratatul va putea fi
ratificat numai după revizuirea acesteia, pentru punerea de acord a normei
constituţionale încălcate cu prevederile tratatului. Este consecinţa logică a principiului
supremaţiei Constituţiei înscris în art. 1 alin. 5. Această dispoziţie trebuie corelată cu

1
Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile dintre Dreptul Uniunii Europene şi Dreptul intern român, în
lumina dispoziţiilor constituţionale revizuite, Revista Română de Drept comunitar, nr. 2/2004, p. 36
2
Teoria dualistă dimpotrivă susţine că nu este suficientă legea de ratificare a unui tratat, este
necesară o « naţionalizare » a tratatului printr o lege internă care să reia tratatul internaţional punct cu
punct.
3
Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile…,p.37
4
Publicată în M. Of. Nr. 23/12.01.2004

105
art. 148 lit. b conform căreia Curtea Constituţională se pronunţă asupra
constituţionalităţii tratatelor şi altor acorduri internaţionale.
Concluzia firească a celor expuse este că tratatele internaţionale au o poziţie
infraconstituţională, se află deci sub Constituţie. Subliniem că este vorba de poziţia
tratatelor faţă de dreptul intern în sistemul naţional de drept, deoarece în planul
dreptului internaţional (de ex. în faţa instanţelor internaţionale) întotdeauna dreptul
internaţional are supremaţie, prioritate faţă de normele naţionale (acest principiu este
înscris în Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor).
Cât priveşte forţa juridică a tratatelor, în lipsa unor dispoziţii exprese, urmează
a se apela la principii, şi anume la regula conform căreia tratatul intenţional
dobândeşte în dreptul intern, unde este direct aplicabil, forţa jurică egală cu actul prin
care statul şi-a exprimat consimţământul de a deveni parte la tratat. Aşadar, în
concret, în România un tratat internaţioal aplicabil poate avea forţa juridică egală cu
a legii (ordonanţei), cu a unei hotărâri a Guvernului sau cu a unui act administrativ
normativ al ministrului1.
Distinct de situaţia de drept comun reglementată de art. 11 din Constituţie,
sunt vizate expres raporturile dintre Dreptul internaţional al drepturilor omului şi
dreptul naţional român.
Sediul materiei îl reprezintă art. 20 din Constituţie 2. Se poate observa că alin.
1 al art. 20 reglementează raporturile dintre tratatele internaţionale în materia
drepturilor omului şi Constituţia României, în timp ce alin. 2 vizează raporturile
acestora cu legile interne. Aşadar, în continuare vom analiza următoarele chestiuni :
A) Raportul dintre Constituţie şi tratatele internaţionale
B) Raportul dintre legislaţia internă şi tratatele internaţionale ;
A. În ceea ce priveşte forţa juridică a Constituţiei faţă de tratatul internaţional
în materia drepturilor omului, nu se poate da un răspuns general valabil, situaţia fiind
diferită, de la caz la caz. Vom identifica aşadar situaţii de infraconstituţionalitate
(situare pe o poziţie inferioară, ca forţă juridică, a tratatului internaţional faţă de
Constituţie), egalitate de forţă juridică şi supraconstituţionalitate a tratatului
internaţional.
1. Situaţia poziţionării tratatului internaţional sub Constituţie se întâlneşte în
două ipoteze:
 Când dispoziţiile tratatelor internaţionale sunt restrânse, vagi, imprecise,
nedeterminate, iar dispoziţiile constituţionale sunt clare, precise şi mai favorabile
drepturilor omului, nu vom interpreta dispoziţiile interne (mai favorabile) conform
cu dispoziţiile internaţionale (mai puţin favorabile). Acest lucru este posibil
datorită faptului că tratatele internaţionale referitoare la drepturile omului nu
conţin decât un standard minim de garanţie a drepturilor omului pe care statele
trebuie să-l respecte, de la care statele nu pot deroga, dar la care ele pot, la
nivel naţional să adauge o protecţie sporită.
 Dacă atât norma internaţională, cât şi norma constituţională sunt clare şi
precise, dar sunt contradictorii, nu mai e nevoie de interpretarea normei interne
cu ajutorul normei internaţionale, deoarece alin. 1 al art. 20 vizează numai acele
dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor care au
nevoie de interpretare, numai în legătură cu acestea existând obligaţia de a fi
1
Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile…,p.38
2
Art 20 are următoarea redactare : (1)Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

106
 interpretate şi aplicate în concordanţă cu tratatele internaţionale. Dar dacă
norma constituţională este limpede şi precisă ea va fi aplicată tocmai în virtutea
clarităţii sale în mod autonom, fară a se mai face apel la norma internaţională,
aşa încât nu se va mai face aplicarea art. 20 alin. 1.
2. Relativ la a doua situaţie, în cazul identităţii de reglementare între
constituţie şi tratatele internaţionale nu intervine nici un fel de problemă de
interpretare. În acest caz spunem că tratatele au valoare constituţională (se află pe
aceeaşi poziţie cu constituţia).
3. Va exista o situaţie de supraconstituţionalitate a tratatului internaţional
atunci când norma constituţională este imprecisă, nedeterminată, generică (de
exemplu referirile la “situaţii excepţionale”, “siguranţă naţională”, “pericol public”) şi,
distinct există o normă internaţională clară şi mai favorabilă pentru drepturile omului.
B. Alin. 2 al art. 20 se referă la neconcordanţa cu o lege, statuând expres
principiul forţei supralegislative a tratatului (tratatul are o forţă juridică superioară legii
interne). Legea internă contrară tratatului internaţional nu este abrogată de tratat, ci
ea devine inaplicabilă. Astfel, în cazul încetării aplicării tratatului internaţional, legea
internă redevine activă.1
Concluzionând putem spune că, întotdeauna în caz de conflict între o
normă internaţională şi una naţională în materia drepturilor omului se va aplica
norma cea mai favorabilă.

4.2. Definiţia Constituţiei2

În istoria omenirii, începând cu secolul al XVIII-lea, s-a impus CONSTITUŢIA
ca lege fundamentală a unui stat. Constituţia reflectă, în primul rând, noua concepţie
despre guvernare care a dus la prăbuşirea absolutismului monarhic, concepţie
potrivit căreia suveranitatea aparţine naţiunii, iar reprezentanţii acesteia o pot
exercita numai în conformitate cu un sistem strict de reguli, şi în special cu
respectarea libertăţii individuale.
În secolul al XVIII conceptul de "Constituţie" a fost înţeles într-o viziune largă,
ce excede accepţiunea juridică şi anume, ca o realitate politică şi statală ce se
identifică cu societatea respectivă. Aceasta pentru că, în constituţie sunt consacrate,
ca manifestare supremă a voinţei naţionale, principiile fundamentale ale întregii vieţi
economice, politice, sociale şi juridice, principii derivate din valorile fundamentale pe
care statul trebuie să le apere şi să le promoveze. Iată de ce, adoptarea constituţiei a
devenit un important eveniment politic, social şi juridic în viaţa statelor moderne.
Rezultă că, noţiunea de Constituţie se referă la un fenomen complex, cu faţete
filozofice, sociologice, politice şi juridice, fenomen care a fost denumit
constituţionalism.
Cuvântul "constituţie" provine din limba latină, atât de la substantivul
constitutio, cât şi de la verbul constituo,ere, care au mai multe semnificaţii, în speţă
însemnând "a orândui", "a aşeza cu temei". În antichitatea romană, constitutio, sub
aspect tehnico-juridic desemna fie o lege (constituţiile imperiale), fie un complex de
legi care reglementau diferite domenii de organizare şi activitate a statului, denumite
şi legi fundamentale.
Cu timpul, începe să fie preferată expresia "constituţie" pentru a desemna
legile de organizare a statului, ca legi fundamentale, apărând la un moment dat,
ideea unei singure legi fundamentale. Aceasta idee se desăvârşeşte în secolul al
XVIII-lea (secolul luminilor), când lupta împotriva absolutismului monarhic face

1
Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 47-49
2
Ioan MURARU, Simina TăNăSESCU, Op. cit., 2001, pp. 52-58, Ion DELEANU, Op. cit., pp. 258-
265.

107
necesară adoptarea unei Carte fundamentale care să fixeze drepturile cetăţenilor şi
"regulile jocului" referitoare la putere. Aceasta va fi Constituţia, care definind regulile
fundamentale de funcţionare a statului şi garantând drepturile fundamentale ale
cetăţenilor, apare ca o "barieră" în calea arbitrariului puterii.
Subliniem faptul că întotdeauna o constituţie va avea o încărcatură politică
dictată de prezenţa şi echilibrul unor forţe politice, precum şi de fluctuaţia raporturilor
dintre ele.1
Concepţia juridică actuală asupra constituţiei se poate exprima în două
sensuri diferite: în sens material şi în sens formal.
În sens material,(după obiectul, materia reglementării) constituţia este
ansamblul normelor fundamentale care
a) reglementează relaţiile sociale privind constituirea, competenţa şi
funcţionarea organelor de stat;
b) consfinţeşte, mai mult sau mai puţin explicit, principiile sistemului social;
c) consacră şi garantează drepturile cetăţenilor, mai mult sau mai puţin detaliat,
în funcţie de realităţile existente în diferitele ţări în momentul adoptării
constituţiei, precum şi obligaţiile fundamentale ale cetăţenilor.
Fcaem precizarea că, urmând structurile moderne, Constituţia României,
enunţă materiile ce privesc drepturile şi libertăţile înaintea altor problematici,
fundamentând prin aceasta însemnătatea omului – cetăţean şi alegător – pe al cărui
consimţământ se întemeiază însăşi legitimitatea autorităţilor politice şi a întregului
eşafodaj al puterilor statului2
În sens formal, constituţia este ansamblul reglementărilor, indiferent de
obiect:
a) elaborate în scris;
b) de un organ anume constituit (adunarea constituantă);
c) potrivit unei proceduri specifice, de o exigenţă deosebită.
Aceste elemente de ordin formal conferă constituţiei stabilitatea şi forţa
juridică supremă.
Utilizarea unilaterală a acestor criterii, conduce la definiţii unilaterale, care nu
exprimă suficient de corect fenomenul. Astfel, singur, criteriul formal exclude
posibilitatea existenţei unor norme constituţionale sau chiar a unor constituţii
nescrise, ceea ce contravine realităţii. La rândul său, criteriul material, aplicat pur şi
simplu, nu asigură supremaţia constituţiei asupra legii ordinare.
În concluzie, cumulând cele două criterii, definim constituţia, în sensul
contemporan al termenului, ca fiind actul juridic normativ suprem, exprimat de
regulă în formă scrisă, care cuprinde normele ce reglementează relaţiile
sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii, act
adoptat, de obicei, printr-o procedură specifică menită să-i confere forţa
juridică supremă. Precizăm că, în ansamblul normelor constituţionale, un loc
important îl ocupă normele ce consfinţesc, explicit sau implicit, principiile
fundamentale ale sistemului social şi normele care definesc şi garantează
drepturile şi stabilesc îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

4.3. Formele Constituţiei3

Constituţiile cuprind reglementări care se pot prezenta sub două forme ce nu
se exclud reciproc, şi anume:
- norme cutumiare, alcătuind împreună o constituţie cutumiară;
1
Victor DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU, Georgeta DUCULESCU, Op.cit., p. 102
2
Ibidem p. 106
3
Ion DELEANU, Op. cit., pp. 265-270; Antonie IORGOVAN, Op. cit., pp. 57-59.

108
 - norme codificate într-un document oficial şi solemn, formând constituţia
scrisă1.
A. Constituţia cutumiară. Este constituţia nescrisă care se impune prin
uzanţe, obiceiuri, precedente cu privire la constituirea, competenţa şi funcţionarea
organelor puterii, inclusiv sub aspectul raporturilor dintre aceste organe, precum şi
dintre ele şi cetăţeni.
În literatura de specialitate există un curent formalist exclusivist care neagă
atât "cutuma constituţională" cât şi "constituţia cutumiară". 2 Realitatea istorică impune
însă un alt adevăr. Până în sec.XVIII, când s-a cristalizat conceptul de constituţie şi
s-a impus elaborarea ei în formă scrisă, organizarea politică a diferitelor state s-a
realizat mai mult prin cutume. Este adevărat că acum modelul constituţiei cutumiare
aparţine unei perioade apuse, dar norma constituţională cutumiară continuă să
coexiste cu cea scrisă, îndeplinind o funcţie completivă. Cu alte cuvinte, relaţia dintre
dreptul scris şi dreptul cutumiar nu este una de oponenţă, ci de completare. Cel mai
bun exemplu, în acest sens, îl constituie dreptul constituţional cutumiar englez.
Pentru a fi în prezenţa unei norme constituţionale cutumiare, trebuie
îndeplinite câteva condiţii:
a) repetarea constantă, ceea ce înseamnă multiplicarea identică a aceloraşi
atitudini, având acelaşi sens, când sunt întrunite aceleaşi condiţii (repetitio);
b) durata; repetarea aceleeaşi atitudini trebuie să se întindă pe o perioadă de
timp relativ îndelungată. Ex. pentru formarea regimului parlamentar englez a trebuit
să treacă un secol şi jumătare.
c) claritatea; aceasta impune ca atitudinile, faptele să nu fie susceptibile de
mai multe interpretări sau de echivocuri;
d) consensul; din punct de vedere subiectiv, atitudinea respectivă trebuie să
fie percepută ca legală, conformă cu o normă juridică, atît de către autorităţi, cît şi de
către corpul social (opinio necessitatis).
Constituţia cutumiară este o constituţie flexibilă, în continuă mişcare de
adaptare la cerinţele vieţii sociale, dar, uneori, şi greu de determinat şi de aceea
incomodă. În fapt, este greu de păstrat, perioade îndelungate, sensul originar al
cutumei şi este greu, de asemenea, de stabilit când anume o cutumă a căzut în
desuetudine sau când s-a format o nouă cutumă.
În legătură cu normele constituţionale cutumiare, există două reguli cu valoare
de principii:
1) Cutuma nu poate modifica sau abroga o normă constituţională scrisă,
pentru că dacă am admite o asemenea situaţie am ajunge la un rezultat absurd:
regula constituţională cutumiară se poate forma prin violarea repetată a constituţiei
scrise;
2) Cutuma completează constituţia scrisă şi sprijină interpretarea acesteia, cu
condiţia ca rolul completiv şi interpretativ să se manifeste la modul exigent şi
consecvent (altminteri s-ar ajunge la denaturarea constituţiei scrise)
B. Constituţia scrisă. Aceasta este forma modernă de constituţie şi îşi
propune să substituie unor fapte disparate, uneori fără o coerenţă evidentă, o ordine
juridică clară, sistematică, raţională şi, declarat, voluntară.

1
Există Constituţii care se remarcă prin concizie, de ex. Constituţia S.U.A. care are 7 articole şi 27 de
amendamente, dar şi constituţii de dimensiuni impresionante cum este Constituţia Braziliei – 245
articole sau a Indiei – 395 articole. Victor DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU, Georgeta
DUCULESCU, Op.cit., p. 105
2
Atenţie la distincţie dintre noţiunile: "cutumă constituţională" şi "constituţia cutumiară". Prima se
constituie într-un stat care are o constituţie scrisă, pe când cea de-a doua, în lipsa unei constituţii
scrise, constituie corpul de norme fundamentale care guvernează organizarea politică a societăţii.

109
 Originile noţiunii moderne de constituţie, ce semnifică o manifestare de voinţă
sub formă de act scris, oficial, sistematic, solemn, relativ rigid, clar şi precis, adoptat
de regulă, cu respectarea unui ritual legislativ distinct, se află în mişcarea
constituţionalistă apărută în Franţa secolului XVIII, cu toate că prima constituţie
scrisă a fost Constituţia statului Virginia din 1776. În contextul stării de spirit a
Revoluţiei franceze a apărut evidentă necesitatea înlocuirii cutumelor vagi şi incerte,
generatoare de abuz, prin constituţia scrisă, văzută ca instrument eficient de
protecţie în faţa puterii, dar şi ca un important mijloc de educaţie morală şi politică,
prin intermediul căruia individul este ridicat la rangul de cetăţean.
Constituţiile „nescrise” reflectă tradiţii bogate şi o experienţă dintre cele mai
notabile, în special de ordin parlamentar şi a organelor justiţiei, dar ele nu pot să
suplinească existenţa unui corp de reguli precise, reunite într-un sigur document
sistematic şi integrator, de natură să ofere prezentarea structurii politice a ţării în
ansamblul său, a drepturilor cetăţeneşti, a modalităţilor şi practicilor prin care se
înfăptuiesc rapoturile dintre puterile statului 1.
În concluzie,
- constituţia cutumiară are o flexibilitate care îi permite continua adaptare la
realitate, însă, uneori, este greu de determinat, ceea ce facilitează abuzul;
- constituţia scrisă are incontestabilul avantaj al preciziei şi coerenţei, şi este
mai eficace decât cea cutumiară dacă respectă două condiţii esenţiale: de a exprima
cu adevărat voinţa supremă a naţiunii şi de a fi percepută ca atare; de a urma
dinamica socială. În caz contrar, constituţia scrisă devine o ficţiune sau un
anacronism.

4.4. Supremaţia Constituţiei

Principiul supremaţiei constituţiei este una dintre cuceririrle cele mai
importante ale dreptului constituional modern 2. În virtutea poziţiei sale din vârful
piramidei actelor juridice Constituţia exercită o influenţă hotărâtoare asupra elaborării
şi fundamentării întregului sistem legislativ.
Constituţia revizuită consacră expres principiul supremaţiei în art. 1 alin. 5 3,
generând în acest fel supralegalitatea constituţională, astfel încât legea exprimă
voinţa generală numai cu respectarea normei constituţionale.În sens larg şi
constituţia este o lege, dar nu o lege oarecare.
Alegînd drept criterii: obiectul de reglementare, procedura de adoptare,
modificare sau abrogare, precum şi forţa juridică, vom clasifica legile în trei
categorii4:
1. legi constituţionale5,
2. legi organice;
3. legi ordinare.
Precizăm că, această clasificare este proprie sistemului de drept romano-
german, caracteristic Europei continentale. În sistemul de drept anglo-saxon, legile
au aceeaşi forţă juridică, chiar dacă sunt de importanţă diferită.
1)Legile constituţionale.

1
Victor DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU, Georgeta DUCULESCU, Op.cit.p. 105
2
Ibidem, p. 169
3
Art. 1 alin. 5 are următoarea redactare : “În România, respecarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a
legilor este obligatorie.”
4
Ion DELEANU, Op. cit., pp. 271-273
5
Observaţii terminologice: în sensul de lege supremă, Constituţia şi legea constituţională sunt
sinonime.Cei doi termeni pot fi însă folosiţi şi în sensuri diferite: Constituţia, ca ansamblul, codul
normelor constituţionale, iar Legea constituţională, ca lege de modificare a Constituţiei.

110
 a) Din punct de vedere al obiectului de reglementare, legile constituţionale se
referă la instituirea, organizarea şi exercitarea puterii. Altfel spus, ele cuprind regulile
privind guvernarea (determinarea autorităţilor învestite cu puterea publică şi a
modului lor de desemnare sau constituire, repartizarea şi, implicit, delimitarea
competenţelor între aceste autorităţi, stabilirea formelor şi mecanismelor de adoptare
a deciziilor).
Sub acest aspect, constituţia nu fixează doar cadrul şi procedura impuse
guvernanţilor, ci determină şi "breviarul" problemelor care fac obiectul guvernării,
adică specifică "materia" guvernării. Pentru a limita puterea guvernanţilor, constituţia
sau legea constituţională consfiinţeşte, implicit sau explicit, principiile vieţii sociale din
ţara respectivă şi cuprinde reglementarea, de principiu sau detaliată, a drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Toate acestea reprezintă
expresia culturii, a sistemului de valori, în ultimă instanţă, pe care se sprijină sistemul
politic şi juridic al statului respectiv. Celelalte legi, chiar dacă reglementează
asemenea aspecte, detaliază doar prescripţiile constituţionale şi se subordonează cu
totul acestora.
b) Din punct de vedere formal, legea constituţionlă este supusă, de regulă,
altor rigori de adoptare sau modificare decât legile ordinare. Ea urmează o procedură
specială proprie. Acesta este criteriul distinctiv cel mai uşor de sesizat.
c) Din punct de vedere al forţei juridice, legea constituţională este superioară
tuturor celorlalte legi, ceea ce atrage stricta aliniere a întregului edificiu normativ la
ceea ce stabileşte legea constituţională.
2)Legile organice Acestea sunt o categorie intermediară între legile
constituţionale şi cele ordinare.
De regulă, ele au ca obiect de reglementare domeniile expres prevăzute de
Constituţie (de ex. sistemul electoral, organizarea justiţiei, organizarea administraţiei
publice). Textul Constituţiei precizează tipurile de legi pe care le poate adopta
Parlamentul României în art. 72. Sunt enumerate mai multe relaţii sociale a căror
reglementare trebuie făcută prin lege organică. Acesta nu epuizează însă domeniul
rezervat legii organice.
Printr-o interpretare sistematică a articolelor Constituţiei se pot identifica şi
alte domenii în care legea organică este cea care trebuie să intervină. Pentru
identificarea acestora Constituţia utilizează două procedee :
1. cel direct, de nominalizare în alt text decât cel al art. 72 a relaţiilor sociale a căror
reglementare se realizează prin lege organică, de ex art. 5 alin. 1 relativ la cetăţenie ;
2. interpretare sistematică a mai multor dispoziţii constituţionale – art. 44 alin. 1
relativ la dreptul de proprietate raportat la art. 72 alin 3 lit. k, regimul juridic al
proprietăţii şi moştenirii.
Prin însumarea acestor procedee Constituţia stabileşte un domeniu rezervat
legii organice destul de vast chiar dacă limitat doar la materiile expres enumerate în
art. 72 alin. 3, precum şi la alte articlole în care se prevede expres ca domeniul
respectiv este reglementat prin lege organică. 1
Procedura lor de adoptare diferă de cea a legilor ordinare, fiind mai
pretenţioasă, fără a se situa, însă, la nivelul de exigenţă al procedurii de adoptare a
legilor constituţionale. Legea organică are o forţă juridică inferioară constituţiei, dar
superioară legii ordinare.
3)Legile ordinare Sunt toate celelalte legi adoptate de puterea legiuitoare, în
baza prerogativelor sale deliberative obişnuite.
Analizând cele de mai înainte rezultă următoarele:

1
Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 5- 6

111
a) criteriul material (conţinutul reglementării) se repercutează asupra procedurii de
adoptare a legilor, adică asupra criteriului formal. Relaţiile sociale considerate
importante de adunarea constituantă trebuie reglementate la nivel primar printr-o
procedură specială, mai dificilă decât cea utilizată pentru reglementarea primară a
relaţiilor socială apreciate de aceeaşi adunare constituantă drept mai puţin
importante pentru societatea constituită în stat.
b) criteriul clasificării este în consecinţă unul exclusiv subiectiv, care depinde de
voinţa adunării constituante la un moment dat şi care poate fi schimbat de puterea
constituantă derivată.1
Referitor la forţa juridică a actelor normative în România (Constituţie, legi
organice, legi ordinare, ordonanţe ale guvernului, hotărâri ale guvernului, acte ale
administraţiei publice centrale şi locale), facem următoarea observaţie: pe măsură
ce scade sfera destinatarilor, scade proporţional şi forţa juridică.
Atât literatura de specialitate2 cât şi opinia publică percep supremaţia
constituţiei ca o axiomă sacră şi intangibilă. Supremaţia constituţiei înseamnă că
aceasta se află în vârful piramidei actelor normative, poziţie deţinută, din următoarele
considerente:
- legitimează puterea;
- conferă autoritate guvernanţilor şi fixează cadrul în care aceştia o pot
exercita ;
- determină funcţiile şi atribuţiile ce revin autorităţilor publice;
- dirijează, la modul esenţial, raporturile dintre autorităţile publice, precum şi
dintre acestea şi cetăţeni, consacrând drepturile şi îndatoririle fundamentale;
- indică sensul, scopul activităţii statale, adică valorile sociale (ideologice,
politice, economice) pe care statul se întemeiază şi pe care le serveşte;
- reprezintă fundamentul şi garanţia esenţială a ordinii de drept;
- este, în ultimă instanţă, reperul decisiv pentru aprecierea validităţii tuturor
actelor şi faptelor juridice.
4.5. Elaborarea şi adoptarea Constituţiei3
În legătură cu elaborarea şi adoptarea constituţiei prima problemă care se
pune este de a şti cine este puterea constituantă sau în alţi termeni, de a stabili care
este organul îndrituit să elaboreze şi să adopte constituţia . Practica statelor
demonstrează că această putere se poate prezenta în două moduri: Putere
constituantă originară şi putere constituantă instituită sau derivată.
A. Puterea constituantă originară
Puterea constituantă originară este o putere primară, care crează o nouă
ordine de drept, ca expresie a unei noi concepţii filosofice şi politice. Ea este forma
de manifestare a puterii constituante atunci:
- cînd apare un stat nou
- cînd se produce o revoluţie care înlătură sistemul existent pentru a-l înlocui
cu altul nou.
Constituirea şi manifestarea unei asemenea puteri implică rezolvarea a două
probleme de o complexitate practică deosebită: prima - determinarea titularului
puterii constituante originare, şi a doua - legitimitatea operei sale constituţionale.
I. În legătură cu prima problemă, doctrina apreciază că titularul puterii
constituante originare este conducerea grupului care a creat statul sau care a

1
Elena Simina TĂNĂSESCU, Cronica jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României pe anul 2003
(I), Revista de drept public, nr. 1/2004, p. 116-117
2
Ion DELEANU, Op. cit., p. 273
3
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 64-69, Ion DELEANU, Op. cit., pp. 270-
271 şi pp. 275-277; Antonie IORGOVAN, Op. cit., pp. 64-72..

112
înfăptuit revoluţia , avînd ca obiectiv , printre altele , instituirea unei noi ordini politico-
juridice.
II. Legitimitatea operei constituţionale, adică atitudinea corpului social de a
recunoaşte şi accepta constituţia elaborată de cei ce şi-au asumat puterea
constituantă originară, este determinată de însuşi faptul istoric săvîrşit. Cu alte
cuvinte, în această situaţie, se transformă un fapt istoric într-o nouă ordine de drept.
B. Puterea constitutantă instituită sau derivată
Este acea putere constituantă a cărei organizare şi funcţionare sunt stabilite
printr-o constituţie preexistentă. O astfel de putere nu va avea posibilitatea de a
adopta o nouă constituţie, ci numai de a o revizui pe cea existentă. Ea este deci o
putere condiţionată prin reguli constituţionale prestabilite, atât cu privire la
organizarea şi funcţionarea ei, cât şi cu privire la prerogative.
Analiza elaborării şi adoptării constituţiei se axează pe trei elemente
principale:
a) cine are iniţiativa elaborării constituţiei ?
b) cine este puterea constituantă, autoritatea competentă să o elaboreze şi să
o adopte ?
c) care modul de adoptare ?
Folosind aceste elemente drept criterii de clasificare, vom identifica trei
procedee de elaborare şi adoptare a constituţiei:
1) Procedeul monocratic;
2) Procedeul democratic;
3) Procedeele mixte.
Procedeul monocratic conduce la aşa-numita constituţie acordată sau Cartă
concedată. Aceasta este o constituţie acordată de monarh, ca stăpân absolut,
supuşilor săi. În acest caz iniţiativa şi puterea constituantă aparţin regelui. Doctrina
apreciază că acesta este cel mai rudimentar procedeu de adoptare a constituţiei şi
că aparţine istoriei. Ex. Constituţia franceză acordată de Ludovic al XVIII-lea, în
1814.
Procedeul democratic conduce la aşa-numita constituţie convenţie. În acest
caz, iniţiativa aparţine forţelor politice care întruchipează, la momentul respectiv,
ideea de drept şi de justiţie şi este opera unei adunări reprezentative special
constituite, denumită convenţie sau adunare constituantă. Denumirea "convenţie"
exprimă acordul intervenit între membrii societăţii, pentru a-şi desemna reprezentanţii
care să elaboreze şi să adopte constituţia.
În acest caz, avem de-a face cu o adunare reprezentativă supremă, întrucât
ea stabileşte competenţele puterilor statului, inclusiv ale parlamentului. Constituţia
convenţie este o invenţie americană. Începând cu prima constituţie scrisă din 1776
(Constituţia statului Virginia), constituţiile statelor federate americane, precum şi
Constituţia Statelor Unite ale Americii au fost operele convenţiilor.
Constituţia-convenţie a cunoscut perfecţionări succesive, de la apariţia ei şi
până în prezent. Astfel, observându-se la un moment dat că dacă Adunarea
constituantă poate hotărî suveran, ea poate intra în dezacord cu cei care au ales-o,
s-a adus corectivul referendumului. Aceasta înseamnă că, după adoptarea ei de
către convenţie, cu majoritate calificată, constituţia este supusă ratificării populare.
De regulă, constituţia intră în vigoare pe data referendumului, evident dacă rezultatul
acestuia este favorabil, fără a mai fi necesară promulgarea de către şeful statului.
Exemplu de astfel de constituţie: Constituţia română din 1991, revizuită în 2003.
În ceea ce priveşte procedeele mixte se disting două categorii:
1) combinaţia monocraţie - democraţia directă;
2) combinaţia monocraţie - democraţie reprezentativă.

113
 1) În primul caz se obţin aşa-numitele constituţii Statut sau plebiscitare.
Iniţiativa acestor constituţii aparţine monarhului, puterea constituantă, de asemenea,
însă cu amendamentul acceptării de către popor prin plebiscit. Puterea monarhului
se manifestă şi prin faptul că intrarea în vigoare se face prin sancţiune regală. Există
două diferenţe esenţiale între referendum şi plebiscit, deşi, în materie adoptării
constituţiei, ambele reprezintă o modalitate de consultare a cetăţenilor. În cadrul
plebiscitului însă, spre deosebire de referendum, nu se poate vorbi de o voin ţă a
reală a întregii naţiunii, deoarece pe de o parte poporul, este reprezentat printr-un
corp electoral restrâns, iar pe de altă parte acest corp electoral este controlat de
monarh, fiind practic pus în situaţia de a accepta voinţa acestuia. Exemplu :
Constituţia dictaturii regale din România, supusă plebiscitului din 24 februarie 1938.
2) Combinaţia monocraţie - democraţie reprezentativă a produs aşa-numitele
constituţii pact. Constituţia pact este rezultatul unui acord dintre rege şi parlament,
considerat ca reprezentant al poporului. De regulă, clauzele acestui pact, care
exprimă o diminuare a puterii regale în favoarea parlamentului, au fost impuse
monarhului după anumite mişcări revendicative sau cu ocazia ocupării unui tron
vacant. Exemple : Constituţia Franţei din 1830, când Louis Phillippe d'Orleans este
chemat pe tronul vacant, iar acesta acceptă Charta propusă de Parlament ;
Constituţia României din 1866.

4.6. Modificarea Constituţiei1

Fiind un rezultat al evoluţiei istorice, constituţia nu se poate situa în afara
istoriei, transformările istorice determinând, în mod necesar, transformări ale
constituţiei. În acelaşi timp, întrucât reprezintă o reformă profundă, constituţia are
nevoie de timp pentru a-şi produce efectele, de unde necesitatea stabilităţii ei.
O parte dintre constituţionalişti, şi puterile constituante au manifestat
preocupări deosebite pentru a asigura constituţiei o cât mai mare stabilitate în timp.
S-a manifestat însă şi concepţia opusă, care apreciază capacitatea constituţiei de a
se adapta la schimbări, ca o necesitatea firească. Rezultatul a fost apariţia unor
constituţii bazate pe concepţii de stabilitate diferite. S-a ajuns astfel, la clasificarea
constituţiilor, după criteriul stabilităţii, în : suple (flexibile) şi rigide.
Iniţial, s-a considerat că supleţea este caracteristică numai constituţiilor
cutumiare, constituţiile scrise fiind rigide prin definiţie.
Fenomenul constituţional a arătat însă că singură, forma de exprimare nu
poate caracteriza pe deplin flexibilitatea constituţiei şi atunci s-a recurs la o
departajare bazată pe 3 considerente:
- cine poate avea iniţiativa revizuirii constituţiei;
- cine are dreptul să o modifice;
- care este procedura de revizuire.
S-a convenit că, dacă o constituţie se modifică în acelaşi mod ca şi legile
ordinare, atunci ea este suplă, iar dacă revizuirea se face printr-un procedeu special,
diferit, în sensul de mai exigent, decât pentru legile ordinare, atunci constituţia este
rigidă.
O constituţie rigidă este cea care se modifică printr-o procedură mai
exigentă decât procedura prin care se modifică legile obişnuite dintr-un sistem de
drept dat – şi nu o constituţie care se modifică mai greu.
O constituţie suplă este cea care se modifică prin aceleaşi proceduri ca şi
legile obişnuite din respectivul sistem de drept.

1
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 69-72, Ion DELEANU, Op. cit., pp. 277-
278; Antonie IORGOVAN, Op. cit., pp. 72-73

114
 Ambele prezintă avantaje şi inconveniente. Constituţiile rigide subliniază
valoarea şi autoritatea Constituţiei promovînd un sistem de valori în cadrul căruia o
schimbare constituţională trebuie efectuată întotdeauna în anumite forme. Aceasta
are o deosebită importanţă în planul valorilor politice, dar cere timp şi desfăşurarea
mai multor operaţiuni la mai multe nivele. Sistemul constituţiilor flexibile facilitează
revizuirea, dar punând pe picior de egalitate constituţiile cu legile ordinare – diluează
semnificaţia constituţiei, a valorii sale de lege fundamentală.
Procedeele de rigidizare utilizate în textul constituţiilor sunt de două feluri:
A. Interdicţii:
I) dispoziţii care interzic la modul absolut, pentru totdeauna, modificarea
anumitor prevederi ale constituţiei. O asemenea încercare de rigidizare a fost
criticată în doctrină considerându-se că valoarea unor astfel de prevederi este nulă,
căci puterea constituantă de astăzi nu are nici o putere limitativă asupra puterii
constituante de mâine.Exemple : Constituţia franceză din 1884 stipula că forma
republicană de guvernământ nu poate face obiectul revizuirii. Aceeaşi prevedere o
regăsim şi în Constituţia Română din 1991.
II) dispoziţii care interzic modificarea constituţiei pentru o anumită perioadă de
timp prestabilită. Exemplu : Constituţia franceză de la 1791 interzicea orice
propunere de modificare pe timpul primelor două legislaturi - ceea ce însemna 4 ani;
Constituţia americană de la 1787 prevedea că nici o modificare nu putea fi adusă pe
o perioadă de 21 de ani.
III) dispoziţii care interzic modificarea constituţiei în anumite situaţii. Exemplu :
Constituţia franceză din 1946 a stabilit că nici o procedură de revizuire nu poate fi
folosită în caz de ocupaţie a ţării de către forţe străine.
B. Dispoziţii care stabilesc procedura specială de modificare a constituţiei,
având în vedere reglementarea iniţiativei şi a competenţei de modificare a
constituţiei. Exemplu : Constituţia franceză din 1958 (în vigoare şi în prezent)
prevede la art.89 că iniţiativa revizuirii aparţine Preşedintelui Republicii, la
propunerea primului ministru, precum şi membrilor parlamentului. Propunerea sau
proiectul de revizuire trebuie votat în termeni identici, cu majoritate simplă, atât de
Adunarea Naţională cât şi de Senat.
Pentru a vedea relativitatea eficienţei practice a procedeelor de rigidizare,
atunci când constituţia nu este corelată cu realitatea socială, vom prezenta exemplul
Constituţiei franceze din 1791. Aceasta prevedea o procedură de revizuire extrem de
complicată care necesita, în cel mai bun caz, 10 ani. În realitate, această constituţie
a durat 10 luni şi jumătare. Continuând exemplificarea, arătăm că, în ciuda
procedeelor complicate de rigidizare utilizate, istoria constituţională a Franţei a
consemnat, în perioada 1791-1944, un număr de 15 constituţii, perioade lipsite de
constituţie şi o constituţie care nu a fost aplicată niciodată (cea din 1793). În acest
răstimp, Franţa a cunoscut nu numai o varietate, dar şi o alternanţă de regimuri
politice: monarhie, regimuri dictatoriale, republică.
Din cele prezentate, reiese că, rigidizarea formală nu conduce, ea singură,
la stabilitate. Esenţiale rămîn receptarea Constituţiei de către societate şi
stabilitatea socială.
În funcţie de realităţile ţării, constituţia va trebui să cuprindă reglementări
privind iniţiativa, competenţa şi procedura de revizuire suficient de exigente, pentru a
conferi constituţiei supremaţia asupra legii ordinare şi stabilitatea necesară pentru
inducerea reformei, dar care, în acelaşi timp, să facă posibilă modificarea constituţiei
în situaţiile în care se manifestă schimbări importante sub aspect economic şi
ideologic, cu o amploare semnificativă, sub aspect social.

115
 Constituţia română interzice revizuirea pe durata stării de asediu, a stării de
urgenţă sau în timp de război, printr-o astfel de prevedere constituanta urmărind ca
revizuirea constituţiei să se poată face în condiţii de calm poilitc în ţară, cu
excluderea posibilităţii amestecului sau a intevenţiei străine.
În fine Constituţia României stabileşte unele domenii în care nici o iniţiativă de
revizuire nu poate fi acceptată. Astfel, potrivit art. 152 nu pot forma obiectul revizuirii
caracterul naţional, independent unitar şi indivizibil al statului, forma republicană de
guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba
oficială. Nu pot să fie primite nici iniţiativele care urmăresc suprimarea drepturilor şi
libertăţilor politice sau a garanţiilor lor.Unul din elementele ce nu pot forma obiectul
revizuirii şi anume caracterul suveran ( independent) al statului va ridica unele
dificultăţi în procesul de integrare în Uniunea Europeană, deoarece o astfel de
integrare presupune renunţarea (transferul) la anumite prerogative ale statului în
favoarea structurilor de la nivelul Uniunii.

4.7. Suspendarea şi abrogarea Constituţiei 1

Istoria omenirii a demonstrat apariţia, în viaţa statelor, a unor perioade de criză
gravă, adică de disfuncţie, de perturbare importantă a funcţionării sistemului social.
În aceste situaţii, statul trebuie să facă faţă unor dificultăţi excepţionale. Pentru a le
surmonta, se impune sacrificarea libertăţii, caracteristică stării de normalitate, sub
imperiul necesităţii.
Mai precis, dacă în condiţii normale cerinţele vieţii sociale pot fi şi trebuie
soluţionate cu respectarea tuturor drepturilor constituţionale ale cetăţenilor, în
situaţiile de criză gravă a sistemului social, când se pune problema salvării de la
colaps, guvernarea trebuie să poată lua cu eficacitate maximă şi în timp util măsurile
adecvate, ceea ce presupune îngrădirea libertăţilor cetăţeneşti. Rezultă că, pentru
surmontarea situaţiilor de criză gravă este nevoie de o ordine publică ce se
caracterizează prin reducerea drepturilor constituţionale şi prin concentrarea puterii.
Evident, acest mod de guvernare nedemocratic trebuie să fie acceptat de
corpul social. Acesta trebuie să fie animat de voinţa de a menţine regimul statal
existent cu preţul unor sacrificii, şi de convingerea că, acest regim poate fi salvat
doar prin utilizarea temporară a unei puteri de comandă.
Iată, deci, în ce termeni se pune problema suspendării constituţiei.
Suspendarea constituţiei semnifică încetarea, pe o perioadă de timp determinată, a
efectelor tuturor sau doar a unora dintre prevederile constituţionale. Indiferent de
faptul că unele constituţii permit, altele interzic posibilitatea suspendării, iar o altă
categorie nu conţin prevederi de acest gen, practica a demonstrat că în anumite
perioade de criză, în fapt, suspendarea se produce. Constituţiile se suspendă prin
proclamarea stării de urgenţă, de necesitate, de asediu sau de război, ori prin lovituri
de stat sau revoluţii. Precizăm că, nu toate suspendările de constituţii corespund
realmente necesităţii salvării naţionale. Istoria cunoaşte destule cazuri cînd
suspendarea s-a produs doar ca urmare a luptelor pentru acapararea puterii.
În ceea ce priveşte abrogarea constituţiei, aceasta semnifică încetarea
definitivă a efectelor unei constituţii şi se produce prin apariţia unei noi constituţii.

4.8. Controlul constituţionalităţii legilor

4.8.1. Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor 2
Pentru ca supremaţia constituţiei să devină realitate, nu este suficient să fie
proclamată, ea trebuie şi garantată. Astfel a apărut necesitatea controlului
1
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, p. 73
2
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 88-91

116
constituţionalităţii legilor, adică a verificării conformităţii lor cu constituţia, după o
procedură bine definită, şi a sancţionării eventualelor abateri.
S-a pus însă problema: cine să exercite acest control? O primă posibilitate ar
fi ca acest control să fie exercitat chiar de Parlament. Dar în acest fel se ajunge la
confuziunea judecătorului cu partea, ceea ce, în principiu, exclude, de fapt, controlul.
O altă posibilitate ar fi exercitarea controlului de un organ exterior Parlamentului. Dar,
teoretic, este greu de admis, întrucât dă impresia că acest organ s-ar situa deasupra
Parlamentului. Care au fost şi sunt, totuşi, soluţiile practice?
Modalităţile controlului de constituţionalitate a legilor sunt: absenţa oricărui
control; controlul exercitat de opinia publică; controlul prin referendum; controlul
exercitat de un organ politic; controlul jurisdicţional şi controlul printr-un organ unic,
special şi specializat.

4.8.2. Modalităţile controlului de constituţionalitate a legilor 1

Absenţa oricărui control. Se bazează pe ideea că instituţionalizarea
controlului constituţionalităţii legilor contravine principiului supremaţiei reprezentanţei
naţionale. În acest caz funcţionează prezumţia că reprezentanţa naţională se
caracterizează printr-o responsabilitate care o determină să se autolimiteze la
respectarea constituţiei. Această soluţie se aplică în Belgia, Olanda, Israel, Noua
Zeelandă.
Argumentarea absenţei controlului are în vedere considerente politice şi
juridice, dintre care menţionăm:
- legea este expresia voinţei generale, voinţa generală este suverană, iar
puterea suverană este prin definiţie puterea care nu se supune nici unui control;
- întrucât numai parlamentul reprezintă naţiunea, el răspunde exclusiv în faţa
poporului pentru activitatea sa şi nici un alt organ nu poate avea un titlu legitim
pentru a infirma voinţa reprezentanţei naţionale;
- cu prilejul adoptării legilor, parlamentul realizează implicit şi controlul
conformităţii lor cu constituţia, acest control prealabil şi preventiv, făcând de prisos
un eventual control posterior şi sancţionator;
- nimeni nu se poate considera mai competent decât însuşi organul legiuitor
pentru a aprecia ce este sau nu constituţional.
Controlul prin opinia publică. A fost proclamat de Adunarea constituantă
franceză din 1791, spunându-se că atunci când guvernământul violează drepturile
poporului, insurecţia este pentru popor nu numai un drept, ci şi o îndatorire. Rezultă,
de aici, că revolta, insurecţia devine sancţiunea neconstituţionalităţii actelor de
guvernare. Acest procedeu a fost calificat ca primitiv, în afara exigenţelor pe care le
implică o constituţie scrisă, întrucât, sancţiunea neconstituţionalităţii ar putea fi mai
arbitrară decât delictul de neconstituţionalitate.
Controlul prin referendum. Apare ca forma de control cea mai democratică.
Ea se practică în unele state ca modalitate de asociere a poporului la procesul
legislativ. Dar câteva inconveniente serioase nu pot fi ignorate:
- consultarea poporului prin referendum se face, mai ales, în considerarea
unor semnificaţii şi implicaţii politice, or neconstituţionalitatea, în sens strict, este o
problemă de specialitate juridică, şi ca atare, este greu de acceptat că soluţia
rezultată din referendum va fi indubitabil pertinentă şi corectă, mai ales atunci când
se pun probleme complexe care nu pot fi turnate în tiparul DA sau NU;
- organizarea referendum-ului este laborioasă şi costisitoare, devenind practic
imposibilă atunci când se invocă frecvent situaţii de neconstituţionalitate;

1
Ibidem, pp. 92-98; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 279-311

117
 Controlul exercitat printr-un organ politic. Acest sistem a fost propus şi
experimentat, cu rezultate discutabile, în Franţa. El are la bază următoarele idei:
- deşi prin obiectul său, controlul constituţionalităţii legilor este de natură
juridică, el vizând asigurarea conformităţii legilor cu constituţia, are totuşi şi valenţe
de control politic, urmârind asigurarea supremaţiei şi intangibilităţii aşezământului
politic şi juridic fundamental al statului;
- dacă legea este expresia manifestării de voinţă a unei adunări
reprezentative, atunci controlul conformităţii legii cu constituţia trebuie să aparţină
logic, moral şi politic, tot unui corp reprezentativ.
Controlul exercitat printr-un organ politic rămâne, însă, discutabil sub anumite
aspecte, dintre care menţionăm:
- instituirea unei autorităţi politice, în afara parlamentului, cu drept de control
asupra lui, vine în contradicţie cu rolul reprezentativ al parlamentului;
- controlul constituţionalităţii legilor cuprinde, în esenţa sa, o importantă
componentă juridică, astfel încât el nu poate fi fondat şi desfăşurat din perspectiva
unor premise exclusiv politice.
Controlul printr-un organ jurisdicţional. Este considerat, de o mare parte a
doctrinei mai eficace decât controlul politic şi mai potrivit cu natura lucrurilor, din
următoarele considerente:
- problema conformităţii unei legi cu constituţia este o problemă prin excelenţă
juridică, şi anume de a stabili dacă organul legiuitor, exercitându-şi prerogativele sale
legislative a acţionat sau nu în limitele competenţei constituţionale, or această
operaţiune o pot face cel mai bine, datorită statutului lor, magistraţii;
- procedura jurisdicţională, chiar dacă s-ar abate de la regulile dreptului
comun, conferă prin sine însăşi garanţii suficiente pentru soluţii echitabile
(independenţa judecătorilor, şi deci imparţialitatea lor, contradictorialitatea, obligaţia
motivării soluţiei).
Controlul jurisdicţional poate funcţiona în două sisteme:
- concentrat, atunci când competenţa acestuia aparţine numai instanţei supreme
- difuz, atunci când competenţa, în acest domeniu, revine tuturor instanţelor
judecătoreşti, indiferent de gradul lor.
Primul sistem conferă o mai mare autoritate actului de control şi poate viza o
lege în ansamblu. Al doilea sistem se limitează la un litigiu prezent şi actual, precum
şi la textul de care depinde judecarea cauzei, iar deciziile adoptate în cadrul său se
bucură numai de o autoritate relativă, producând efecte inter partes, care pot fi
extinse, cel mult, prin modalitatea precedentului judiciar.
Cu toate avantajele lui, acest tip de control nu este scutit de observaţii critice:
- adesea, judecătorii sunt obligaţi sau tentaţi să alunece de la aprecierea
juridică a operei legislative, la aprecierea ei politică;
- procedeul judiciar poate deveni o armă a puterii executive, pentru reglarea
unor diferende cu puterea legiuitoare sau un instrument al puterii judecătoreşti în
raporturile ei, uneori tensionate, cu celelalte două puteri;
- organele judecătoreşti devin, vrând-nevrând, o ramură a puterii legislative
sau, ceea ce este şi mai grav, pot deveni o veritabilă putere de guvernare, o
autoritate deasupra tuturor celorlalte;
- puterea judecătorească, alcătuită din persoane care se bucură de
inamovibilitate şi independenţă, poate fi nu numai imparţială, ci şi discreţionară;
- decizia judecătorească, chiar greşită fiind, odată intrată în puterea lucrului
judecat, nu poate fi retractată, ea putând astfel crea şi întreţine o situaţie de confuzie
juridică.

118
 Controlul printr-un organ unic, special şi specializat. A apărut între anii
1920-1930 în Cehoslovacia şi Austria, răspândindu-se după al doilea război mondial
aproape în toată Europa. Promotorul acestui sistem, care a devenit modelul
european, a fost Hans Kelsen. Controlul printr-un organ unic, special şi specializat
prezintă, cel puţin, următoarele avantaje:
- degrevează jurisdicţiile de drept comun de competenţa de a verifica, în
litigiile dintre particulari, constituţionalitatea legilor, eliminându-se astfel din domeniul
constituţionalităţii practica judiciară contradictorie ;
- confirmarea conformităţii legii cu constituţia, sau dimpotrivă, infirmarea
acesteia este opozabilă tuturor, producând deci un efect mult mai puternic decât
autoritatea lucrului judecat a unei decizii judiciare, care în principiu produce efecte
doar între părţi;
- cadrul strict în care se realizează verificarea constituţionalităţii legii reduce
considerabil insecuritatea juridică.
În concluzie, comparând diferitele sisteme, cu avantajele şi dezavantajele lor,
rezultă că, dacă necesitatea controlul constituţionalităţii legilor apare perfect
justificată, modalităţile lui de exercitare rămân imperfecte şi discutabile. Aceasta nu
împiedică, însă, utilizarea lor în practică, fiecare stat adoptând modalitatea pe care o
consideră adecvată.

4.9. Controlul constituţionalităţii legilor în România

Prin conţinutul şi poziţia sa constituţia comandă întregului drept. Controlul
constituţionalităţii legilor este o garanţie necesară a traducerii în concret a principiilor
şi normelor constituţionale.
Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii legilor unei
autorităţi publice denumite Curtea Constituţională. Această instituţie îşi găseşte
reglementarea în art.142-147 din Constituţie, precum şi în Legea nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale republicată 1. Dispoziţii privind
competenţa Curţii Constituţionale se mai găsesc şi în alte legi, ca de exemplu Legea
nr. 124/2000 privind structura personalului Curţii Constituţionale 2 sau Legea
nr.370/2004 privind alegerea Preşedintelui României. O dispoziţie nou introdusă
după revizuire3 încredinţează Curţii Constituţionale rolul de garant al supremaţiei
Constituţiei, ceea ce pune în evidenţă o dată în plus, poziţia supraordonată a
Constituţiei în cadrul ierarhiei sistemului juridic

4.9.1.Organizarea Curţii Constituţionale a României 4

Curtea Constituţională a României este formată din 9 judecători numiţi pentru
o durată de 9 ani, fără posibilitatea de prelungire sau reînnoire a mandatului.
Judecătorii sunt numiţi după cum urmează : 3 de către Camera Deputaţilor, 3
de către Senat şi 3 de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii
Constituţionale este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret,
pentru o durată de 3 ani. Membrii Curţii Constituţionale se reînnoiesc, la fiecare 3
ani, cu câte o treime, procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu
noile tendinţe politico-juridice.
Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător al
Curţii Constituţionale sunt următoarele:

1
Legea nr. 47/1992 a fost republicată pentru a doua oară în M. Of. Nr. 502 din 3 iunie 2004 dându-se
textului o nouă numerotare
2
Publicată în M. Of. Nr. 331 din 17 iulie 2000
3
Art. 142 alin 1 din Constituţie
4
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2004, pp. 265-266

119
 1. pregătire juridică superioară;
2. înaltă competenţă profesională;
3. o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul
superior juridic.
În activitatea lor, judecătorii sunt independenţi în exercitarea mandatului şi
inamovibili pe durata acestuia (imposibilitatea celor ce i-au numit de a-i revoca). Ei
nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea
soluţiilor. De asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi
în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al
Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea Procurorului General
de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai
controlul constituţionalităţii legilor, ci cuprinde şi alte domenii strâns legate de
aplicarea şi respectarea Constituţiei.
Având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii Constituţionale,
precum şi prevederile potrivit cărora se realizeză aceste atribuţii, ea poate fi
considerată o autoritate politico-juridicţională. Caracterul politic rezultă din modul
de desemnare a membrilor Curţii Constituţionale şi din natura unor atribuţii, iar
caracterul jurisdicţional din independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, din
principiile de organizare şi funcţionare. Caracteristice pentru Curtea Constituţională
sunt şi dispoziţiile legale potrivit cărora aceasta este unica autoritate de jurisdicţie
constituţională din România, este independentă faţă de orice altă autoritate publică,
iar competenţa sa nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.

4.9.2 Atribuţiile Curţii Constituţionale1

Art. 146 din Constituţie stabileşte următoarele atribuţii ale Curţii
Constituţionale:
I. controlul de constituţionalitate al anumitor acte normative, după cum
urmează:
1. Controlul constituţionalităţii legii, care se poate exercita în două modalităţi:
a) controlul prealabil sau anterior;
b) controlul ulterior (posterior).
a) Controlul prealabil (preventiv) se exercită asupra legilor votate de
Parlament înaintea promulgării lor de către Preşedintele României.
b) Controlul ulterior(sancţionator) priveşte legile intrate în vigoare şi se
realizează prin procedura numită "excepţia de neconstituţionalitate".
Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu juridic care permite
părţilor aflate într-un proces la o instanţă judecătorească sau de arbitraj comercial să
ceară Curţii Constituţionale, prin instanţa în faţa căreia se găsesc, să se pronunţe
asupra constituţionalităţii textului legal de care depinde judecarea cauzei.
Cu alte cuvinte este un procedeu de apărare, defensiv, în care aştepţi să ţi se
aplice legea pentru a o ataca: se atacă actul de aplicare concretă a legii, cerându-se
constatarea faptului că dispoziţia legală pe care se întemeiază actul de aplicare este
neconstituţională şi deci trebuie înlăturată.
Excepţia poate fi invocată numai dacă de ea depinde judecata cauzei, are
legătură directă, adică are relevanţă.
Declanşarea procedurii excepţiei de neconstituţionalitate determină
suspendarea judecăţii, conform art. 29 alin. 5 din lege şi se face printr-o încheiere
motivată. Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. 1,2
şi 3, potrivit aceluiaşi articol, alineatul 6, instanţa o respinge printr-o încheiere
1
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2004, pp. 266-271

120
motivată. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară,
în termen de 48 de ore de la pronunţare, iar recursul se judecă în termen de 3 zile.
Acest procedeu are o importanţă deosebită, întrucât permite cetăţenilor
accesul, într-o manieră indirectă, la Curtea Constituţională.
Menţionăm că, potrivit art.29 din Legea privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror
neconstituţionalitate a fost stabilită printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 146 lit. d din Constituţia României revizuită în anul 2003, excepţia
de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului, cu privire la o
lege sau ordonanţă sau a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă.
2. Controlul constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale
este o atribuţie nouă, deosebit de importantă, în contextul creşterii numărului şi
importanţei acestora. Pentru a putea determina dacă în cazul acestei atribuţii a Curţii
aceasta efectuează un control prealabil sau ulterior trebuie să se facă trimitere la art.
11 alin. 3 care prevede că, în cazul în care un tratat la care România urmează să
devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc
numai după revizuirea Constituţiei. Aşadar, controlul conformităţii unui tratat cu
Constituţia se va efectua anterior ratificării lui de către Parlament, astefl încât vom
concluziona că în acest caz Curtea exercită un control preventiv.
3. Un alt act supus controlului de constituţionalitate este iniţiativa de
revizuire a Constituţiei. În acest caz se constată o situaţie paradoxală întrucât o
iniţiativă de revizuire este prin ea însăşi „contrară” constituţiei.
Paradoxul însă e doar aparent, pentru că, în acest caz, Curţii Constituţionale
îi revine misiunea de a se pronunţa dacă iniţiativa de revizuire s-a făcut cu
respectarea condiţiilor prevăzute de art.150 1 din Constituţie şi dacă nu depăşeşte
limitele revizuirii impuse de art.152 2 din Constituţie. Şi în această situaţie controlul
efectuat de Curtea Constituţională este un control preventiv. Menţionăm că aceasta
este singura situaţie în care Curtea Constituţională se autosesizează.
4. Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului. Menţionăm că
Parlamentul elaborează şi adoptă 3 regulamente : Regulamentul Camerei
Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale celor
două camere, iar controlul constituţionalităţii acestora are un caracter posterior,
sancţionator. În cazul acestui control Curtea poate fi sesizată doar de unul dintre
preşedinţii celor două camere sau de un grup de cel puţin 50 de deputaţi, respectiv
25 senatori.
5. În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, acestea sunt supuse
controlului de constituţionalitate numai pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
Acest fapt este datorat naturii juridice a ordonanţei care este determinată de art.115
din Constituţie, ce reglementeză instituţia "delegării legislative". Potrivit
textului constituţional Guvernul poate fi abilitat, de către Parlament, printr-o lege
1
Art. 150 din Constituţie statuează: "(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele
României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor,
precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.
(2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din
judeţele ţarii, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel
puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative."
2
Art. 152 din Constituţie prevede:"(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional,
independent, unitar şi indivizibil al satului român, forma republicană de guvernământ, integritatea
teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp
de război."

121
specială să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Rezultă
că, ordonanţele conţin, de fapt, norme cu putere de lege. Potrivit art.108 din
Constituţie, ordonanţele intră în vigoare dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele
condiţii:
a) sunt semnate de primul ministru;
b) sunt contrasemnate de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare;
c) sunt publicate în Monitorul Oficial al României.
Se remarcă faptul că, ordonanţele intră în vigoare fără a fi promulgate de
Preşedintele României. Iată motivul pentru care ele nu pot face obiectul unui control
prealabil de constituţionalitate, ci numai al controlului posterior, pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate.
6. Controlul constituţionalităţii iniţiativei legislative populare care este
reglementată de art.74 alin.1 şi 2 din Constituţie. Potrivit acestor texte, iniţiativa
legislativă se poate exercita de un număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept
de vot. Aceştia trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare
dintre acestea sau în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000
de semnături în sprijinul iniţiativei.
De asemenea, se prevede că, nu pot face obiectul iniţiativei legislative a
cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
Rezultă că iniţiativa legislativă populară trebuie să respecte o serie de reguli
constituţionale. Verificarea respectării acestor constrângeri revine Curţii
Constituţionale.
În afara celor menţionate, Curtea Constituţională mai are şi alte atribuţii, şi
anume :
II. veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui
României şi confirmă rezultatele sufragiului . Această atribuţie constituţională
este detaliată prin Legea nr. 370/2004 privind alegerea Preşedintelui României.
Enumerăm exemplificativ câteva dintre activităţile efectuate de Curtea
Constituţională în exercitarea acestei atribuţii: înregistrează câte un exemplar din
propunerile de candidatură, soluţionează contestaţiile împotriva soluţiilor date de
către birourile electorale de circumscripţie, validează sau anulează alegerile, publică
rezultatul alegerilor prezidenţiale în presă şi în Monitorul Oficial.
III. constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul 1 în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate
Parlamentului şi Guvernului ;
IV. avizează propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României. Potrivit art. 95 din Constituţie decizia în acest caz aparţine Parlamentului,
dar se cere şi avizul consultativ al Curţii;
V. atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului2 şi de a confirma rezultatele acestuia ;
VI. constatarea neconstituţionalităţii partidelor politice 3;
VII. soluţionează conflictele de natură constituţională dintre autorităţile
publice;
VIII. alte atribuţii.
1
Potrivit art. 95, 97, 98 din Constituţie, interimatul intervine într-una dintre următoarele situaţii : a)
funcţie vacantă (prin demisie, demitere, imposibilitate definitivă de exercitare a funcţiei, deces); b)
suspendarea din funcţie; c) imposibilitate temporară de exercitare a atribuţiilor.
2
Referendumul se poate organiza: 1. La cererea Preşedintelui României, după consultarea
Parlamentului în probeleme de interes naţional (art. 90 din Constituţie); 2. Pentru demiterea
Preşedintelui (art. 95 alin. 3 din Constituţie); 3. Pentru aprobarea revizuirii constituţiei (art. 151 alin. 3
din Constituţie).
3
Conform art. 40 din Constituţie un partid este neconstituţional atunci când militează împotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a suveranităţii, integrităţii şi indepedenţei statului.

122
 4.9.3. Procedura controlului constituţionalităţii legilor 1
Pentru realizarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională trebuie să se
conformeze unor proceduri stabilite prin Legea nr.47/1992 republicată privind
organizarea şi funcţionarea sa. Potrivit art.14 din această lege, procedura
jurisdicţională se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt
compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, compatibilitatea fiind
hotărâtă exclusiv de Curte.
Regulile procedurale se referă la sesizarea Curţii Constituţionale, operaţiunile
premergătoare şedinţelor, examinarea cauzelor, deliberarea şi comunicarea actelor
Curţii.
Câteva reguli generale trebuie menţionate şi anume:
- sesizarea Curţii Constituţionale se face numai în scris şi motivat;
- plenul Curţii este legal constituit numai dacă sunt prezenţi cel puţin două
treimi din numărul judecătorilor;
- şedinţele Curţii sunt publice, în afară de cazul când din motive întemeiate,
preşedintele Curţii sau completul de judecată hotărăşte şedinţă secretă;
- părţile au acces la lucrările dosarului;
- autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale şi
orice alte organizaţii au obligaţia să comunice Curţii, la cererea acesteia, informaţiile,
documentele şi datele pe care le deţin;
- cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru.
În studiul nostru vom face referire în principal la procedura controlului
constituţionalităţii legilor, cu cele două modalităţi ale sale: controlul prealabil şi cel
ulterior, întrucât exercitarea aceastei atribuţii a Curţii Constituţionale are ponderea
cea mai însemnată în activitatea de control a Curţii.
a) Procedura în cazul controlului prealabil. Acest control nu se poate
exercita din oficiu. Curtea Constituţională poate începe controlul numai dacă este
sesizată de unul dintre subiectele expres prevăzute de Constituţie. Acestea sunt:
- Preşedintele României;
- preşedinţii celor două camere ale Parlamentului;
- Guvernul;
- Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie;
- Avocatul Poporului;
- cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori.
Menţionăm că există câteva detalii procedurale prin care cei interesaţi iau la
cunoştinţă de conţinutul legii:
- cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare legea se comunică Guvernului,
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Avocatului Poporului;
- cu 2 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare pentru legile adoptate în
procedură de urgenţă.
Etapele procedurale sunt următoarele:
Etapa care va declanşa procedura controlului prealabil este sesizarea
adresată Curţii de către unul dintre subiectele de drept enumerate anterior. Potrivit
art. 12 (2) din Legea nr. 47/1992 republicată sesizarea trebuie să fie în formă scrisă
şi să fie motivată.
În vederea rezolvării cauzei, Curtea Constituţională are obligaţia de
comunicare a sesizării primite către celelalte autorităţi sau organe care ar fi putut
sesiza Curtea. Până la data dezbaterilor, preşedinţii celor două camere şi Guvernul
pot prezenta, în scris, punctul lor de vedere cu privire la dispoziţiile legale care fac
1
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2004, pp. 271-278

123
obiectul sesizării. Precizăm că aceste autorităţi publice nu sunt obligate să-şi expună
punctul de vedere, au doar posibilitatea să o facă, judecarea sesizării putându-se
efectua şi în lipsa acestuia.
Soluţionarea sesizării se realizează prin dezbaterea sa în plenul Curţii
Constituţionale. Dezbaterile se poartă atât asupra prevederilor menţionate în
sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate.
În urma deliberării, Curtea Constituţională decide, cu votul majorităţii
judecătorilor, iar dacă s-a constatat constituţionalitatea legii, decizia se comunică
Preşedintelui României pentru ca procedura de elaborare a legii să se definitiveze,
prin promulgarea de către Preşedinte. Dacă, însă, s-a constatat
neconstituţionalitatea, decizia se comunică atât Preşedinţilor celor două camere ale
Parlamentului, cât şi primului-ministru, pentru a se deschide procedura de
reexaminare a legii pentru punerea acesteia de acord cu decizia Curţii
Constituţionale, Parlamentul fiind obligat la reexaminarea acestei dispoziţii.
Ultima etapă este cea a publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I-a.
b) Procedura în cazul controlului ulterior
Controlul ulterior de constituţionalitate a legilor şi ordonanţelor se realizează,
după cum am arătat, prin două modalităţi:
1. ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul unui proces aflat pe rolul
unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;
2. sesizarea directă a Curţii Constituţionale de către Avocatul Poporului cu
excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii
dintr-o lege sau ordonanţă.
În cazul unui proces aflat în derulare în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de
arbitraj comercial, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată de către una
dintre părţi, de către instanţă din oficiu sau de către procuror în cauzele la care
participă. Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia
s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde
punctele de vedere ale părţilor, pentru susţinerea sau combaterea excepţiei, opinia
instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia
a fost ridicată din oficiu de instanţă, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi
susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare.
Primind încheierea preşedintele Curţii Constituţionale va desemna pe unul
dintre judecători ca raportor. Acesta va comunica încheierea prin care a fost sesizată
Curtea Constituţională preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului şi
Guvernului, indicându-le data până la care pot să depună punctul lor de vedere 1.
În continuare, judecătorul raportor este obligat să ia măsurile necesare pentru
administrarea probelor la data judecăţii. Judecata are loc la termenul stabilit, pe baza
actelor cuprinse în dosar, cu înştiinţarea părţilor şi a Ministerului Public. Participarea
procurorului la judecată este obligatorie. Părţile pot fi reprezentate prin avocaţi cu
drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie.
Completul Curţii va delibera în plen şi va decide cu votul majorităţii
judecătorilor pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii de
sesizare a Curţii, a punctelor de vedere prezentate de cele două camere ale
Parlamentului şi Guvernului, a probelor administrate şi a susţinerilor părţilor. Deciziile
pronunţate se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Deciziile adoptate pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, se
publică în Monitorul Oficial al României, partea I.

1
Art. 30 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 republicată

124
 În cazul excepţiei de neconstituţionalitate, ridicată direct de Avocatul
Poporului, procedura de soluţionare este asemănătoare celei prezentate, cu
următoarele diferenţe:
- Nu suntem în prezenţa unui proces aflat în derulare în faţa uei instanţe
judecătoreşti sau de arbitraj comercial, cu toate consecinţele ce decurg de
aici;
- Avocatul Poporului îşi exercită această atribuţie din oficiu sau la cererea
persoanelor lezate;
- Sesizarea Curţii trebuie motivată şi însoţită de dovezile necesare.

4.9.4. Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale 1

Prin Constituţia revizuită s-au conferit efecte juridice speciale deciziilor prin
care se constată neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor, precum şi celor care
privesc tratatele sau alte acorduri internaţionale, întărindu-se în acest fel efectul
juridic obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale. O analiză a efectelor juridice
ale actelor Curţii Constituţionale trebuie efectuată avându-se în vedere modalitatea
de control exercitată: control prealabil sau ulterior.
În cazul controlului posterior, decizia prin care se constată
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau
ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. Pentru a stabili clar forţa juridică a
deciziilor Curţii în art. 147 alin. 4 din Constituţia revizuită se precizează că acestea
sunt „general obligatorii”. În consecinţă, deciziile Curţii Constituţionale prin care se se
admit excepţii de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe, au ca rezultat
obligarea Parlamentului sau a Guvernuluii, după caz, de a pune de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Aşadar, dispoziţii declarate neconstituţionale nu sunt scoase din vigoare la
data publicării deciziei Curţii, ci sunt suspendate pentru o perioadă de 45 de zile de
la publicarea deciziei, astfel încât încetează să mai producă efecte juridice. În
această perioadă Parlamentul sau Guvernul în vederea evitării producerii unui vid
legislativ poate armoniza prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
În cazul în care nu face acest lucru, la epuizarea termenului de 45 de zile de
la publicarea deciziei Curţii prin care se declară anumite dispoziţii neconstituţionale,
acestea încetează de a mai fi în vigoare, în mod definitiv, intrând în fondul pasiv al
legislaţiei2.
Din punct de vedere practic acest termen nu are nici o semnificaţie juridică
asupra datei la care dispoziţiile dintr-o lege sau ordonanţă declarate
neconstituţionale încetează să mai producă efecte juridice. Această dată este data
publicării deciziei în Monitorul Oficial al României. Termenul de 45 de zile este un
termen de recomandare pentru legiuitor, care poate corecta neconstituţionalitate
dispoziţiei respective, fie prin modificare acesteia, fie prin renunţarea la ea.
Aceleaşi reglementări sunt valabile şi pentru Regulamentele Parlamentului.
În ceea ce priveşte controlul prealabil asupra legii, decizia de
neconstituţionalitate a Curţii atrage după sine obligaţia constituţională pentru
Parlament de reexaminare a legii respective pentru punerea de acord cu decizia
Curţii. S-a eliminat în acest mod orice posibilitate de interpretare discutabilă a
deciziilor Curţii, interpretare ce conducea la situaţii confuze prin care autorităţile
publice puteau neglija deciziile Curţii.

1
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2004, pp. 279-281
2
Ioan VIDA, Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti –factor de
stabilitate a constituţiei şia practicii judiciare, Pandectele Române, nr. 3/2004, p. 200-201

125
 Controlul de constituţionalitate asupra tratatului sau acordului internaţional
care are ca rezultat constatarea neconformităţii cu Constituţia a acestuia atrage după
sine imposibilitatea ratificării tratatului.
În fine, în caz de neconstituţionalitate a unui partid politic, efectul deciziei
Curţii este radierea partidului respectiv din registrul privind partidele politice din
cadrul Tribunalului Bucureşti.

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

 Dreptul constituţional este ramura dreptului public formată din normele

juridice care consfinţesc principiile fundamentale, esenţiale ale regimului
social-politic al unei ţări, reglementează relaţiile sociale fundamentale care
se stabilesc în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii,
definesc şi garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

 Dreptul constituţional românesc cuprinde aşadar un ansamblu de norme

juridice; forma de exprimare a unei norme juridice reprezintă izvorul de
drept. Izvoarele de drept constituţional românesc sunt:
1) Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei;
2) legea ca act juridic al Parlamentului;
3) ordonanţele Guvernului;
4) regulamentele Parlamentului;
5) tratatul internaţional.

 Elementele esenţiale care privesc raporturile ce se instituie între dreptul

internaţional şi dreptul intern românesc, alcătuit din Constituţie şi legi, se
concretizează într-o serie de principiile constituţionale relative la aplicarea
normelor de drept internaţional în dreptul intern. Aceste principii sunt:
1. tratatele internaţionale ratificate de Parlament dobândesc şi un caracter
de norme de drept intern pe lângă caracterul lor de norme de drept
internaţional ;
2. tratatele internaţionale au aplicabilitate directă, adică dau naştere unor
drepturi şi obligaţii pentru subiectele din ordinea juridică internă, astfel
încât acestea pot fi invocate direct în faţa instanţelor naţionale;
3. interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale în materia
drepturilor omului trebuie să se facă în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului şi cu tratatele în materie la care România
este parte;
4. în cazul soluţionării unui conflict între un tratat internaţional în materia
drepturilor omului, la care România este parte, şi o lege internă, va prima
întotdeauna legea mai favorabilă.
Primele două principii au un caracter general, ele aplicându-se în toate
domeniile, iar următoarele au o sferă mai restrânsă de aplicare, numai în
materia drepturilor omului.

 Etapa premergătoare primei apariţii a constituţiei a fost constituţionalismul -

o mişcare ideologică ce urmărea organizarea puterii, astfel încât libertăţile
cetăţenilor să fie ocrotite. A apărut pe fondul absolutismului, iar esenţa sa

126
 era reprezentată de garantarea libertăţilor şi limitarea puterilor suveranului
substituind cutumelor vagi şi imprecise constituţiile scrise.
Constituţionalismul este fundamentul teoretic şi ideologic al constituţiei, iar
constituţia instituţionalizează juridic constituţionalismul.

 Constituţia poate fi definită ca fiind actul juridic normativ suprem, exprimat

de regulă în formă scrisă, care cuprinde normele ce reglementează relaţiile
sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii,
principiile fundamentale ale sistemului social şi normele care definesc şi
garantează drepturile şi stabilesc îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor,
act adoptat, de un organ anume constituit, printr-o procedură specifică
menită să-i confere forţa juridică supremă.

 Competenţa de elaborare, adoptare şi revizuire a constituţiei revine puterii

constituante. În funcţie de atribuţiile care-i revin, aceasta poate fi:
 Putere constituantă originară - este acea putere primară, care adoptă o
nouă constituţie, fie în situaţia formării unui nou stat, fie ca urmare a
schimbării ordinii de drept printr-o lovitura de stat.
 Putere constituantă instituită sau derivată – este acea putere
condiţionată prin reguli constituţionale prestabilite, atât cu privire la
organizarea şi funcţionarea ei, cât şi cu privire la prerogative pe care le
deţine; concret, ea are doar competenţa de revizuire a Constituţiei.

 În afară de legea fundamentală a statului român – Constituţia – identificăm

potrivit dispoziţiilor constituţionale şi alte tipuri de legi care reglementează
raporturile dintre autorităţele statului, dintre stat şi cetăţeni, precum şi
dintre aceştia. Aşadar, potrivit art. 73 din Constituţie, legile se clasifică în:
 Legi constituţionale – legile de revizuire a Constituţiei;
 Legi organice - legile prin care se reglementează domeniile expres
prevăzute în Constituţie, legi ce necesită pentru adoptare o procedură
mai exigentă decât cea utilizată în cazul adoptării legilor ordinare;
 Legi ordinare – toate celelalte legi.

 Pentru ca supremaţia constituţiei să devină realitate, nu este sufiicient ca ea

să fie proclamată, trebuie să fie şi garantată. Astfel a apărut necesitatea
controlului constituţionalităţii legilor. Modalităţile controlului de
constituţionalitate sunt:
 absenţa oricărui control;
 controlul exercitat de opinia publică;
 controlul prin referendum;
 controlul exercitat de un organ politic;
 controlul jurisdicţional şi controlul printr-un organ unic, special şi
specializat.

 În România controlul constituţionalităţii legilor se realizează prin Curtea

Constituţională, autoritate publică ce are rolul de garant al supremaţiei
Constituţiei. Cea mai importantă atribuţie a Curţii Constituţionale o reprezintă
controlul conformităţii cu Constituţia a următoarelor acte:
1. legile, ca acte juridice ale Parlamentului;
2. tratatele sau alte acorduri internaţionale;
3. iniţiativele de revizuire a Constituţiei;

127
 4. regulamentele Parlamentului;
5. ordonanţele Guvernului;
6. iniţiativele legislative populare.

 După revizuirea Constituţiei din 2003 s-a statuat prin dispoziţii

constituţionale obligativitatea respectării deciziilor Curţii Constituţionale,
pentru a înlătura pe viitor practici intolerabile ale unor instanţe
judecătoreşti, precum şi ale unor autorităţi publice.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Ierarhizaţi izvoarele dreptului constituţional român în funcţie de forţa juridică

a fiecăruia dintre ele
2. Interpretaţi sistematic articolele 11 şi 20 din Constituţia României, plasând
tratatele internaţionale în structura izvoarelor formale ale dreptului constituţional
român, având în vedere cazul special al tratatelor internaţionale din materia
drepturilor fundamentale ale omului.
3. Arătaţi prerogativele distincte ale puterii constituante, după cum aceasta
este originară sau instituită.
4. Definiţi noţiunea de Constituţie prin enumerarea domeniilor pe care acest
act normativ ar trebui să le reglementeze.
5. Observaţi procedeele folosite pentru garantarea rigidităţii constituţiei actuale
a României. Identificaţi articlolele din Constitţie care ilustrează aceste procedee şi
comentaţi-le pe scurt.
6. Prezentaţi pe scurt actele şi faptele juridice asupra cărora Curtea
Constituţională îşi exercită controlul.
7. Ce anume conferă constituţiei forţa juridică supremă?
8. Evidenţiaţi diferenţele între plebiscit şi referendum.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Se dau propoziţiile: A - Procedeul de elaborare şi adoptare al unei Constituţii statut

este un procedeu mixt, care combină monocraţia cu democraţia reprezentativă; B –
Constituţiile conveţie se mai numesc şi constituţii concedate; C – Procedeul
monocratic de elaborare a constituţiei are ca finalitate adoptarea Constituţiei
acordate.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată.
c) Propoziţia A falsă, propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă;
d) Propoziţia A falsă, propoziţia B falsă, propoziţia C adevărată.

2. Se dau propoziţiile: A - Curtea Constituţională a României este o autoritate politico-

jurisdicţională; B - Actele ce pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale sunt legile,
ordonanţele şi hotărârile Guvernului, tratatele internaţionale, iniţiativele legislative
populare şi iniţiativele de revizuire a Constituţiei; C – În cadrul procedurii controlului
ulterior de constituţionalitate a legilor se desemnează întotdeauna un judecător
raportor.

128
 Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată.
c) Propoziţia A falsă, propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă;
d) Propoziţia A adevărată, propoziţia B falsă, propoziţia C adevărată.

3. Curtea Constituţională se autosesizează în următoarea situaţie:

a) când exercită controlul conformităţii cu Constituţia a tratatelor internaţionale;
b) când exercită controlul conformităţii cu Constituţia a iniţiativei legislative populare;
c) când exercită controlul conformităţii cu Constituţia a iniţiativei de revizuire a
Constituţiei;
d) când exercită controlul conformităţii cu Constituţia a legii înainte de promulgare.

4. Pot face obiectul controlului de constituţionalitate prealabil următoarele acte

normative:
a) regulamentele Parlamentului;
b) tratatele internaţionale;
c) iniţiativa legislativă populară;
d) iniţiativa de revizuire a Constituţiei.

5. Legile constituţionale sunt:

a) legile de modificare a Constituţiei;
b) legile care se adoptă printr-o procedură ordinară;
c) echivalente ca sens cu noţiunea de Constituţie;
d) definite prin lege organică.

6. Constituţia pact este rezultatul:

a) combinaţiei monocraţie - democraţie directă;
b) combinaţiei democraţie semi-directă – monocraţie;
c) combinaţiei democraţie reprezentativă – monocraţie.
d) combinaţiei oligarhie – democraţie directă.

7. Se dau propoziţiile: A - Sunt modalităţi de control a constituţionalităţii legilor:

controlul printr-o autoritate politică, controlul jurisdicţional, controlul prin consultarea
poporului. B - Constituţia, în sens material, cuprinde norme juridice, elaborate de un
organ anume constituit, printr-o procedură specifică de adoptare ; C- Ordonanţele
Guvernului pot face obiectul controlului ulterior exercitat de Curtea Constituţională;
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată.
c) Propoziţia A falsă, Propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă;
d) Propoziţia A adevărată, propoziţia B falsă, propoziţia C adevărată.

8. Excepţia de neconstituţionalitate:
a) permite accesul cetăţenilor la Curtea Constituţională în mod direct;
b) este procedura juridică întâlnită numai în cadrul controlului ulterior.
c) este procedura juridică întâlnită în cadrul controlului prealabil;
d) se poate invoca numai de instanţa de judecată, din oficiu.

9. Se dau propoziţiile: A –Deciziile Curţii Constituţionale în Românie au efecte juridice

general obligatorii; B - Puterea constituantă originară se manifestă în situaţii

129
determinate, limitate; C - Reprezintă izvoare ale dreptului constituţional românesc
Regulamentele Parlamentului, Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, tratatele
internaţionale.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată.
c) Propoziţia A falsă, Propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă;
d) Propoziţia A adevărată, propoziţia B falsă, propoziţia C adevărată.

10. Judecătorii Curţiii Constituţíonale:

a) nu pot fi trimişi în judecată penală ori contravenţională decât cu aprobarea
Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
b) au o vechime de cel puţin 20 de ani în activitatea juridică sau în învăţământul
superior;
c) sunt independenţi şi inamovibili.
d) nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală sau contravenţională în nici o
situaţie datorită garanţiei inamovibilităţii de care beneficiază.

11. Se dau propoziţiile: A - Legea constituţională este legea de revizuire a Constituţiei.

B - Referitor la verificarea constituţionalităţii iniţiativei de revizuire a Constituţiei,
Curtea Constituţională este obligată să se pronunţe într-un termen de 15 zile. C - O
constituţie suplă este cea care se modifică prin aceleaşi proceduri ca şi legile
obişnuite din respectivul sistem de drept.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată.
c) Propoziţia A falsă, Propoziţia B adevărată, propoziţia C falsă;
d) Propoziţia A adevărată, propoziţia B falsă, propoziţia C adevărată.

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

CAPITOLUL 1 - ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII

1. c
2. b
3. b
4. d
5. a
6. a
7. b
8. d
9. a
10. d

CAPITOLUL 2 - ORGANELE FUNDAMENTALE ALE STATULUI

1. a
2. d
3. c
4. a
5. a
6. c

130
7. c
8. d
9. a
10. b
CAPITOLUL 3 - DESEMNAREA ORGANELOR REPREZENTATIVE
1. c
2. d
3. a
4. b
5. c
6. c
7. d
8. a
9. c
10. c
CAPITOLUL 4 - DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI TEORIA CONSTITUŢIEI
1. d
2. d
3. c
4. b
5. a
6. c
7. d
8. b
9. b
10.c
11. d

131
 BIBLIOGRAFIE
1. Tratate, cursuri, monografii

1. CADART Jacques, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel, vol.I,

Ed. "Economica", Paris,1990
2. CIOBANU Dan, DUCULESCU Victor, Drept constituţional român, Ed.
Hyperion XXI, Bucureşti, 1993
3. CONSTANTINESCU Mihai, DELEANU Ioan, IORGOVAN Antonie,
MURARU Ioan, VASILESCU Florin, VIDA Ioan, Constituţia României
comentată şi adnotată, Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti,
1992
4. CONSTANTINESCU Mihai, DELEANU Ion, IORGOVAN Antonie,
VIDA Ioan, Alegerile parlamentare şi prezindenţiale, Regia autonomă
"Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992
5. CONSTANTINESCU Mihai, IORGOVAN Antonie, MURARU Ioan,
TĂNĂSESCU Elena Simina, Constituţia României revizuită –
comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004
6. DELEANU Ion, Drept constituţional şi instituţii politice - Tratat- vol.I,
Ed. "Europa Nova", Bucureşti,1996
7. DRĂGANU Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat
elementar, vol.II, Ed. "Lumina Lex", Bucureşti,1998
8. DUCULESCU Victor, CĂLINOIU Constanţa, DUCULESCU
Georgeta, Drept constituţional comparat – vol. II, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002
9. GICQUEL Jaques, Droit constitutionnel et institutions politiques, 10 ed,
Montchrestien, Paris,1993
10. HAURIOU Andre, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris,
1972
11. IONESCU Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice - Sistemul
constituţional românesc, vol.II
12. IORGOVAN Antonie, Odiseea elaborării Constituţiei, "Editura Uniunii
Vatra Românească", Tg.-Mureş, 1998
13. IORGOVAN Antonie, Drept constituţional şi instituşii politice. Teorie
generală, Ed. „ Galeriile J. L. Calderon”, Bucureşti, 1994
14. IORGOVAN Antonie, Tratat de drept administrativ, vol.II,
Ed. "Nemira", Bucureşti,1996
15. MONTESQUIEU, Charles Louis de SECONDAT, Despre spiritul
legilor, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964
16. MURARU Ioan, CONSTANTINESCU Mihai, Drept parlamentar
românesc, Editura ACTAMI, Bucureşti, 1999
17. MURARU Ioan, Drept constituţional şi instituţii politice,vol.II, Ed.
Actami, Bucureşti,1995
18. MURARU Ioan, TĂNĂSESCU Simina, Drept constituţional şi instituţii
politice, ediţia a – IX-a revăzută şi completată, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2001
19. MURARU Ioan, TĂNĂSESCU Simina, Drept constituţional şi instituţii
politice, vol. 2, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004
20. PACTET Pierre, Institutions politiques Droit constitutionnel, 8e édition,
Ed."Masson", Paris,1986

132
21. VRABIE Genoveva, Organizarea politico-etatică a României, Drept
constituţional şi instituţii politice, vol.II, Ed. "Cugetarea", Iaşi,1996

2. Studii şi articole în literatura de specialitate

1. APOSTOL -TOFAN Dana, Consideraţii în legătură cu regimul juridic aplicabil

ordonanţelor Guvernului, în revista "Dreptul", nr.4/1998
2. DELEANU Ion, ENACHE Marian – Premisele şi mecanismele statului de
drept, Dreptul, nr. 12/1993
3. EMERI Claude, L‘Etat de droit dans les systemes polyarchiques europeens,
în Revue francaise de droit constitutionnel, 1992, nr. 9
4. ENACHE Marian,Conceptele de putere politică şi de putere de stat, Revista
Dreptul, nr.3/1998
5. ENACHE Marian, Câteva consideraţii în legătură cu puterea executivă –
concept şi funcţionalitate, Revista Dreptul, nr. 9/1994
6. ENACHE Marian, Câteva reflecţii privind funcţiile parlamentului, Revista
Dreptul nr. 7/1998
7. IONESCU Cristian, Clasificarea şi analiza tipologică a regimurilor politice
contemporane, Revista de drept public nr.1/1995
8. MIHAI Lucian, Revizuire neconstituţională a Constituţiei?, Revista Română
de Drepturile Omului nr. 27/2003
9. POPESCU Corneliu Liviu, Raporturile dintre Dreptul Uniunii Europene şi
Dreptul intern român, în lumina dsipoziţiilor constituţionale revizuite, Revista
Română de Drept comunitar, nr. 2/2004
10. POPESCU Corneliu-Liviu, Neconstituţionalitatea multiplă a modificării legilor
electorale naţionale prin două ordonanţede urgenţă, Revista Română de
drepturile omului, nr. 28/2004
11. POPESCU Corneliu-Liviu, Notă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 339 din
17 septembrie 2004 asupra sesizării de neconstituţionalitate a prevedeilor art.
5 alin. 7 din Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, Revista
Română de Drepturile Omului, nr. 28/2004
12. TĂNĂSESCU Elena Simina, Cronica jurisprudenţei Curţii Constituţionale a
României pe anul 2003 (I), Revista de drept public, nr. 1/2004
13. TURIANU Corneliu, Imunitatea în dreptul român, Revista Dreptul, nr. 2/2003
14. VIDA Ioan, Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele
judecătoreşti –factor de stabilitate a constituţiei şia practicii judiciare,
Pandectele Române, nr. 3/2004

133
134