STRATEGIILE DE EVALUARE

Diversitatea situaţiilor didactice şi, implicit, multitudinea de obiective ale evaluării conduc
la utilizarea unor strategii diferite de evaluare. Criteriile utilizate în clasificarea strategiilor
evaluative sunt diverse: actorii evaluării, instrumentele evaluării, obiectul evaluării, gradul de
extensie a evaluării, referenţialul la care se recurge, parametrul timp, natura deciziilor, relevanţa.
În opinia profesorului Constantin Cucoş, strategiile sau formele de evaluare îngăduie o anumită
clasificare prin reţinerea a trei repere principale (2014, p. 435):
- cantitatea de informaţie sau experienţă încorporabilă de către elevi. În funcţie de acest
criteriu, analiştii au stabilit două tipuri: evaluarea parţială (se verifică elemente cognitive
sau comportamentale secvenţiale, prin ascultarea curentă, extemporale, probe practice
curente) şi evaluarea globală (prin examene şi concursuri se verifică o cantitate mare,
cumulată, de cunoştinţe şi abilităţi);
- axa temporală la care se raportează verificarea. În funcţie de perspectiva temporală, se
pot identifica: evaluarea iniţială (se realizează la începutul unei etape de instruire prin
teste docimologice, concursuri etc.); evaluarea continuă (se realizează pe parcursul
secvenţei de instruire prin tehnici curente de ascultare, fişe de lucru etc.) şi evaluarea
finală (se realizează la sfârşitul unei perioade de formare prin examene);
- sistemul de referinţă pentru emiterea valorizărilor. În funcţie de acest criteriu (cf. Stan,
2001), se delimitează evaluarea formativă (sistemul de referinţă este extern, cerinţele
sunt explicitate în programe sau manuale şcolare); evaluarea clasificatorie (sistemul de
referinţă este constituit de performanţele grupului clasă) şi evaluarea autocentrică
(raportarea se face la nivelul performanţelor anterioare ale elevului).
Corelarea celor două criterii determină o altă clasificare, devenită clasică: evaluarea
cumulativă (sau sumativă) şi evaluarea continuă (sau formativă). Analiza comparativă a celor
două strategii de evaluare relevă caracteristicile specifice ale fiecărei categorii (Cucoş, 2009, p.
437):

Evaluarea formativă Evaluarea sumativă

Este analitică: specifică unui
obiectiv operaţionalizat
Este continuă: frecventă,
înscriindu-se în desfăşurarea
însăşi a învăţării.
Este diagnostică: îl situează pe
elev în raport cu obiectivul,
identifică erorile şi evidenţiază
punctele slabe ale învăţării.
Este corectivă: duce la activităţi
de ajustare, asigurând sau
consolidând stăpânirea sarcinii.
Este globală: cu caracter
general, asupra întregii materii.
Este punctuală: intervine în
momente precise, încheind un
capitol ori o perioadă şcolară.
Este statistică: situează notele
individuale în distribuţia
ansamblului de note.
Este normativă: realizează o
constatarea în termeni de
succes şi eşec.

Întrucât cea mai frecvent folosită clasificare este cea realizată după modul în care se
integrează evaluarea în procesul didactic, vom analiza, în continuare, mai pe larg cele trei forme
de evaluare care se conturează aplicându-se acest criteriu.
Evaluarea iniţială se realizează atunci când un profesor preia pentru prima dată un
colectiv de elevi (la începutul unei perioade de instruire: semestru, an şcolar, ciclu de
învăţământ sau la începutul unui program de instruire). Evaluarea iniţială are scopul de a stabili
nivelul de pregătire al elevilor, fiind necesară în proiectarea activităţii viitoare şi stabilirea
modalităţilor de intervenţie care se impun. În cadrul acestui tip de evaluare se utilizează teste de
evaluare iniţială, probe scrise şi verificări orale.
Evaluarea continuă (formativă) se realizează pe parcursul procesului de instruire şi are
rolul de a indica unde se situează rezultatele parţiale faţă de cele finale, propuse prin obiective.
Evaluarea continuă facilitează şi motivează învăţarea, evidenţiază progresele, lacunele şi
obstacolele în învăţare. Feedbackul furnizat de evaluarea formativă poate fi utilizat imediat
pentru ameliorarea rezultatelor învăţării. În cadrul acestui tip de evaluare pot fi folosite
verificările orale, scrise şi practice. Ritmicitatea aplicării evaluării continue depinde de mai mulţi
factori: numărul de elevi, timpul disponibil, situaţia particulară a fiecărei clase şi a fiecărui elev,
specificul obiectului de studiu etc.
Evaluarea finală (sumativă) se realizează la finalul unei etape de instruire (semestru,
an, ciclu de învăţământ) sau la finalul studierii unui capitol. Acest tip de evaluare furnizează
informaţii despre nivelul de pregătire al elevilor la sfârşitul unei etape de instruire. Cele mai
întâlnite forme de evaluare sumativă sunt: lucrările scrise (tezele), testele, examenele.
Evaluarea sumativă se concentrează mai ales asupra elementelor de permanenţă ale aplicării
unor cunoştinţe de bază, ale demonstrării unor abilităţi importante dobândite de elevi într-o
perioadă mai lungă de instruire. Caracterul ameliorativ al evaluării sumative este relativ redus,
efectele resimţindu-se după o perioadă mai îndelungată, de regulă, pentru seriile viitoare de
elevi.
Compararea strategiilor examinate pune în evidenţă existenţa unor note comune şi a
unor trăsături specifice. Astfel, toate aceste strategii: au ca obiect rezultatele şcolare obţinute
într-un interval de timp definit; se realizează prin aceleaşi metode de verificare, chiar dacă
alcătuirea probelor poate prezenta note distinctive de la o strategie la alta, sau folosirea
diferitelor metode înregistrează o frecvenţă diferită; îndeplinesc, în general, aceleaşi funcţii:
constatativă, diagnostică, prognostică, ameliorativă, cu accente pe unele din acestea.

1. Cucoş, C. (2014), Pedagogie, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Iaşi: Editura Polirom.
2. Cucoş, C. (2009), Evaluarea. Intenţionalitate, procesualitate, strategii, în Cucoş, C.
(coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Ediţia a III-
a, Iaşi: Editura Polirom.