Istoria artei și arhitecturii

Profesor: Elena Olariu

Student: Nedelcu Alexandru-Bogdan
Anul I, semestrul al II-lea, Conversie

Leonardo da Vinci, ,,magicianul’’ Renașterii

Leonardo da Vinci(1452-1519) întrunește prototipul ,,omului universal’’, fără a considera

exagerată această remarcă. Puțini știu că acesta nu a fost doar un mare artist, ci și un muzician
desăvârșit. A fost pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog,
cartograf, botanist și scriitor. Era înzestrat cu însușiri de geniu și se spune că multe din
descoperirile și studiile lui nu au fost publicate, de teama de a nu fi considerat eretic. Ceea ce
mi-a atras atenția, deși nu ține de sfera artei, este faptul că a anticipat teoriile lui Copernic şi
Galilei, teorii care aveau să provoace persecuţia îndreptată împotriva acestuia din urmă. De
exemplu, potrivit spuselor lui Gombrich, ,,în scrierile sale găsim cuvintele: <<Soarele nu se
mişcă.>>’’1. Da Vinci s-a inițiat în procedee de turnare a bronzului, în prelucrarea metalelor, a
învățat să elaboreze picturi sau sculpturi prin studii de nuduri sau drapări, prin studiul plantelor şi
animalelor. În plus, s-a familiarizat cu perspectiva şi cu mânuirea culorilor. A excelat în atât de
multe domenii diferite, iar drept dovadă stau carnetele sale de note şi crochiurile, mii de foi pline
de texte şi desene, de citate luate din lecturile maestrului şi note pentru cărţile avute în plan,
acestea fiind păstrate datorită grijii elevilor săi. Era stângaci, căpătase obiceiul să scrie de la
dreapta la stânga, astfel încât notele sale pot fi citite doar într-o oglindă. Originar din Toscana,
Leonardo da Vinci și-a făcut ucenicia în unul din cele mai bune ateliere florentine, cel al
pictorului și sculptorului Andrea del Verrocchio (1435-1488), despre care Ernst Hans Gombrich
afirma că ,, se bucura de un renume atât de mare, încât oraşul Veneţia i-a comandat monumentul
lui Bartolomeo Colleoni, general mai faimos pentru operele sale de caritate decât pentru
victoriile repurtate.’’2

1
Ernst Hans Gombrich, Istoria artei (The Story of Art, 1950), ediţia a 16-a, revizuită şi adăugită, 1994, traducere de
Nicolae Constantinescu, varianta electronică, p.440.
2
Ibidem, p.436.

1
 Ca un demn urmaş al predecesorilor săi florentini, Leonardo considera că artistul trebuie
să exploreze lumea vizibilă cu toată grija şi înţelegerea de care e în stare. Erudiţia livrescă nu-l
interesa. Întro perioadă în care oamenilor de cultură le plăcea să se bazeze pe autoritatea vechilor
autori, Leonardo, spirit pictural prin excelenţă, credea doar ce vedea cu ochii lui. În faţa unei
probleme, nu apela la autorităţile recunoscute în materie, ci voia să o rezolve el însuşi. Totul, în
natură, îi stârnea curiozitatea şi îi stimula geniul inventiv. De exemplu, de peste treizeci de ori s-
a aplecat asupra disecţiei unui cadavru uman.

Leonardo da Vinci a fost printre primii care au descoperit misterul creşterii embrionului.
A studiat mişcarea valurilor şi a curenţilor marini, a observat şi analizat zborul insectelor şi
păsărilor, şi astfel a ajuns să facă planurile unor aparate zburătoare, prevăzând viitoarea lor
realizare. Forma stâncilor şi a norilor, efectele atmosferei asupra culorii obiectelor îndepărtate,
creşterea copacilor şi a plantelor, armonia sunetelor, totul constituia subiectul cercetărilor sale
neobosite, cercetări care aveau să servească drept bază artei sale. Cu toate acestea, Leonardo da
Vinci nu a avut pretenția să fie considerat savant. Leonardo rămâne în istoria picturii prin câteva
lucrări care au fost remarcate încă din timpul vieții sale datorită tehnicii inovatoare, perfecțiunea
detaliilor, a celor anatomice în primul rând, apoi se remarcă iluminarea savantă, interesul său
pentru fizionomie și pentru modul în care aceasta poate exprima emoții și sentimente, modul în
care a utilizat corpul uman pentru compoziții figurative, coloristica inovatoare și subtilitatea
gradată a tonurilor.

Pentru contemporani, Leonardo da Vinci era un om ciudat și misterios, întrunind, cred eu,
atributele unui geniu. Prinţi şi căpitani doreau să-şi asigure serviciile acestui magician şi să-i
folosească ştiinţa ca să construiască fortificaţii sau canale, să fabrice arme sau instrumente noi. În
timp de pace, se relaxa inventând jucării mecanice sau efecte noi pentru teatru ori ceremonii
publice. Toţi îl admirau pe marele artist şi pe muzicianul desăvârşit, dar, cu toate acestea, puţini
dintre contemporanii lui erau în stare să conştientizeze importanţa concepţiilor şi întinderii
cunoaşterii sale. În timp de pace, se relaxa inventând jucării mecanice sau efecte noi pentru
teatru ori ceremonii publice. Toate aceste cercetări erau înainte de orice un mijloc de a ajunge la
cunoaşterea lumii vizibile, cunoaştere pe care o considera necesară artei sale. Conferindu-i baze
ştiinţifice, credea că va ridica arta intelectual şi social de la nivelul simplului artizan. Timpurile
s-au schimbat atât de mult, încât această preocupare faţă de rangul social al artistului poate să ne

2
pară surprinzătoare. Aristotel a precizat atitudinea Antichităţii clasice în această privinţă, făcând
deosebirea între unele arte compatibile cu o „educaţie liberală‖, îndeosebi artele liberale, precum
retorica, gramatica, filosofia, logica, şi artele care implicau o muncă manuală şi, prin aceasta,
erau „servile‖ şi nedemne de un om liber. Ambiţia unor artişti precum Leonardo a fost de a
demonstra că pictura este o artă liberală şi că munca manuală pe care o implică nu e mai puţin
importantă decât actul de a scrie în cazul poeziei.

Poate că dorinţa de a nu fi considerat un furnizor căruia oricine îi putea face o comandă

explică, într-o anumită măsură, faptul că Leonardo lăsa deseori o pictură neterminată, în ciuda
cererilor insistente ale clientului. Socotea că numai el avea dreptul să hotărască momentul în care
opera lui trebuie să fie considerată terminată şi refuza s-o livreze până nu era mulţumit de ea. De
aceea, puţine opere au fost complet terminate.

Contemporanii fie criticau această atitudine a lui, fie felul în care, potrivit concepțiilor
acestora, artistul genial alegea să-și risipească timpul, deplasându-se în mod constant de la
Florența la Milano și viceversa. Pentru o vreme, Leonardo da Vinci a poposit la Roma, aflându-
se în serviciul renumitului Cesare Borgia( nobil, lider militar, politician și cleric) ce l-a angajat
pe post de architect militar și inginer, între 1502 și 1503. Apoi, Leonardo da Vinci ajunge la
curtea lui Francisc I. Moare în Franţa, în 1519, mai mult admirat decât înţeles cu adevărat.

Din nefericire, puţinele opere terminate de Leonardo în timpul maturităţii sale nu au ajuns
până la noi într-o stare foarte proastă de conservare.

Leonardo da Vinci se încadrează în Renascentism, adică în mișcarea artistică numită

Renaștere, fiind considerat cel mai de seamă reprezentant al Renașterii italiene din perioada de
apogeu a acesteia. Renașterea a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor
XIV-XVI. A debutat în Italia, în perioada Evului Mediu Târziu și ulterior, s-a răspândit în restul
Europei. Printre picturile lui representative, amintim: Buna Vestire (1473-1475), Adorația
magilor (1481-1482), Madona din grota cu stânci(1483), Cina cea de Taină (1495-1497),
Gioconda sau Mona Lisa (1503-1507), Sfântul Ioan Botezătorul (1513-1516), Dama/Doamna cu
hermină, realizată probabil între anii 1489–1490.

Marea cultură a Renașterii a preluat idealul de frumusețe fizică din Antichitate, deoarece
artiștii din acea vreme nu erau independenți, ci supuși nobililor, executând niște comenzi.

3
Treptat, începe să se individualizeze personalitatea artistului, acesta punându-și amprenta și
reinterpretând în manieră proprie mesajele. Pentru a demonstra această afirmație, am ales să
comentez și să interpretez o lucrare poate nu pe atât de cunoscută, dacă o comparăm cu
Gioconda, iar aceasta este Dama cu hermina.

Leonardo da Vinci, Doamna cu hermină, realizată probabil între anii 1489–1490.

4
 În această pictură, Leonardo da Vinci pune accent pe personaj, deoarece fundalul este
negru, iar atenția privitorului este îndreptată asupra personajului feminin, iar acesta este un mod
de a focaliza lumina. Se pune un accent aproape nenatural, pe fața personajului, prin faptul că
aceasta este luminoasă. Este, oarecum, și un contrast între aceasta și fundalul negru. Aici, artistul
și-a ales un model de frumusețe aproape perfectă, iar acest aspect se datorează și siguranței
transmise de model. Nu este vorba despre o tânără obișnuită, ci o persoană ce emană încredere,
tărie de caracter, noblețe. Un asemenea portret al unei femei tinere înseamnă că are un statut
social aparte. Hermina, animal cu blană, este un simbol al exotismului, al senzualității, al
erotismului și al frumuseții. Am putea spune și că Leonardo da Vinci are capacitatea psihologică
de a reprezenta un personaj feminin foarte puternic. Privirea personajului reprezentat este foarte
clară, directă, exact asemeni poziției capului, iar astfel se creează o armonie perfecta.

Se remarcă, în stilul lui da Vinci, un echilibru extraordinar în a reprezenta fizionomia. A

reușit să transforme un portret într-o capodoperă, datorită următoarelr trucuri: accent asupra
personajului; lumina aproape nenaturală redată pe chipul personajului feminin reprezentat;
alegerea unui model feminin aproape perfect; siguranța și determinarea transmise de către model;
capacitate psihologică de reprezentare; privirea respectând cu exactitate poziția corpului. Această
pictură denotă faptul că artistul este îndrăgostit de simboluri, iar noi, ca privitori, trebuie să le
căutăm. De aici înțelegem că Leonardo da Vinci a realizat nu doar un studiu al corpului, ci și al
luminii, cum trebuie ea să ,,cadă’’. Se creează și o impresie de tridimensional, tocmai prin
această lumină, prin albul figurii personajului reprezentat.

O altă pictură a lui Leonardo da Vinci este poate şi mai celebră: e vorba de portretul
unei doamne florentine pe nume Lisa, Mona Lisa. Ceea ce ne frapează înainte de orice este
aparenţa de viaţă a personajului. Mona Lisa ne priveşte şi credem că-i înţelegem gândurile. Ca o
fiinţă vie, pare aproape că se schimbă sub ochii noştri şi nu-i găsim chipul exact acelaşi de
fiecare dată când revenim la ea. Chiar şi privind reproduceri, resimţim acest efect straniu, iar în
faţa tabloului, aflat la Luvru, efectul este extraordinar. Uneori citim în ochii ei o nuanţă de ironie,
alteori percepem melancolie în zâmbetul ei. În aceasta constă misterul celor mai mari capodopere
ale artei. De altfel, Leonardo era conştient de mijloacele pe care le folosea. Acest mare
observator al naturii ştia mai multe decât toţi predecesorii săi despre felul nostru de a privi. Avea
o viziune foarte clară asupra unei probleme noi pe care i-o punea artistului cucerirea lumii

5
vizibile, problemă la fel de grea ca aceea de a împăca desenul cu aranjamentul compoziţiei.
Pictura trebuie să lase privitorului ceva să ghicească. Când contururile nu sunt foarte ferme, când
forma e oarecum vagă, ca şi cum ar dispărea în penumbră, acea impresie de uscăciune şi de
rigiditate dispare. Italienii au numit această descoperire a lui Leonardo sfumato: un contur
învăluit, culori atenuate permiţând formelor să se piardă unele în altele şi să lase loc imaginaţiei.
ceea ce numim expresie a unei feţe depinde în mod esenţial de comisurile buzelor şi de pleoape.
Tocmai acestea sunt punctele pe care Leonardo le-a lăsat în mod voit vagi, învăluite într-o uşoară
umbră. Din acest motiv dispoziţia Giocondei rămâne pentru noi misterioasă şi ne scapă
permanent. Este vorba, evident, de mult mai mult decât un simplu efect produs de tratarea vagă.
Doar un maestru ca Leonardo putea fi atât de îndrăzneţ: există o lipsă de simetrie între partea
dreaptă şi partea stângă a tabloului. Este cât se poate de evidentă la peisajul fantastic care
formează fundalul. În dreapta, orizontul pare mult mai înalt decât în stânga. După cum ne uităm
la unul sau la altul dintre aceste orizonturi, personajul ni se pare având o osatură şi atitudini
diferite. Tot aşa, expresia feţei se schimbă după cum ne uităm la ochiul drept sau la cel stâng.

6
 În Cina cea de Taină (1495-1497), se simte pasiunea şi chiar drama. Aşa cum făcuse şi
Giotto, Leonardo s-a inspirat din textul Scripturilor, încercând săşi imagineze momentul în care
Iisus zice: „Adevărat vă spun vouă, că unul dintre voi mă va trăda. Sau când apostolii întristaţi l-
au întrebat: „Doamne, eu sunt acela?‖ (Matei XXVI, 21-22). Hristos a vorbit şi apostolii, aşezaţi
alături de el, s-au îndepărtat înspăimântaţi; unii îşi susţin iubirea şi nevinovăţia, alţii discută cu
gravitate, vrând să descopere cine putea fi vinovatul, alţii par că aşteaptă de la învăţător
explicaţia cuvintelor sale. Simon Petru se apropie cu impetuozitate de Sfântul Ioan, aşezat în
dreapta lui Iisus, ca să-i vorbească la ureche şi, în elanul său, îl dă într-o parte pe Iuda. Acesta,
aşezat între semenii lui, nu se deosebeşte de ceilalţi decât prin stăpânirea de sine. Cu cotul
sprijinit de masă, el aruncă o privire bănuitoare şi iritată spre Hristos, care, singur, în mijlocul
acestei agitaţii, manifestă calm şi resemnare. În ciuda tulburării provocate de vorbele lui Iisus,
dispunerea figurilor nu are nimic haotic. Cei doisprezece apostoli apar cât se poate de natural, în
grupuri de trei, într-o ordonare atât de diversă.

Așadar, putem spune că Leonardo da Vinci a jonglat nu doar cu lumina, ci și cu simbolurile,

dovedind individualizarea personalității artistului.

7
Imagini reprezentative:

Doamna cu hermina

8
Gioconda

9
Gioconda

10
Cina cea de Taină

11
Sfântul Ioan Botezătorul

12
 Bibliografie

Gombrich, Ernst Hans, ISTORIA ARTEI(The Story of Art, 1950), ediţia a 16-a, revizuită şi
adăugită, 1994, traducere de Nicolae Constantinescu, varianta electronică.

Notițele de la curs.

Surse web

https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonardo_da_Vinci

13