Suport Curs IBOR 2018

ÎNCEPUTURILE VIEȚII CREȘTINE ÎN DACIA
1. Romanizarea Daciei
Mai înainte de înglobarea ținuturilor de la nord de Dunăre în Imperiul Roman, geto-dacii
s-au „familiarizat” cu anumite elemente „de civilizație romană”.
- Au pătruns la noi produse de la Roma ori din Europa de Vest cum ar fi: amfore,
ceramică, obiecte de bronz, de sticlă, oglinzi, bijuterii, monede romane republicane sau
imperiale.
- În ținuturile noastre au pătruns alfabetul grec și latin.
- Treptat, cultura materială autohtonă a fost înlocuită cu cea romană (superioară).
- Este adoptată religia romană și începe să fie vorbită limba latină.
- Colonizarea Daciei și apariția orașelor (și dezvoltarea lor) au ajutat la romanizarea
populației geto-dace.
- Atât militarii activi, cât și veteranii au răspândit la noi civilizația romană.
- Geto-dacii își iau nume romane.
- Acordarea cetățeniei romane oamenilor liberi din Imperiu (inclusiv din Dacia), cu multe
drepturi.
- S-a produs romanizarea și prin „mișcarea naturală a populației” dintr-un loc în altul.
- Prin creștinism s-a transmis și la noi cultura și civilizația romană.
- Cu toate că la începutul secolului al VII-lea slavii au trecut peste teritoriile noastre,
„caracterul romanic al populației autohtone n-a putut fi schimbat”.
- Din structura gramaticală și lexicală deducem romanitatea limbii române.
- În limba română care s-a vorbit în nordul Dunării (din dialectul daco-roman) au fost
identificate 1500 „de cuvinte latine de bază (cuvinte-tip)”.
- Limba română este cea mai apropiată de limba latină dintre toate limbile romanice.
2. Pătrunderea creștinismului în Dacia

Poporul român s-a născut din contopirea a două vestite neamuri geto-dacii și romanii.
Vatra formării neamului românesc depășește cu mult hotarele României de azi. Odată cu
romanizarea populației geto-dace are loc și pătrunderea învățăturii lui Iisus Hristos în ținuturile
românești. Astfel că, atunci când apare în istorie poporul român, era deja creștin. Învățătura
creștină a pătruns în Penisula Balcanică prin Sfântul Apostol Pavel și ucenicii săi, fapt consemnat
de apostolul Neamurilor în unele dintre epistolele sale (Romani, XV, 19 și XVI, 5; Tit III, 12; II
Timotei IV, 10).
Dar cea mai mare binecuvântare pentru poporul român este faptul că, pe o parte a
teritoriului de azi al țării noastre (în Dobrogea), a răspândit cuvântul lui Dumnezeu, primul
chemat de Iisus Hristos să-i fie ucenic și anume Sfântul Apostol Andrei. Mărturie despre acest
fapt ne aduc numeroși părinți bisericești, în frunte cu episcopul Eusebiu de Cezareea (+340). Iată
ce ne spune acest vestit istoric al Bisericii creștine primare: „...când Sfinții Apostoli și ucenici ai
Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea, lui Toma i-a căzut la sorți, cum spune
tradiția, Parthia, iar lui Andrei, Scythia...” (Dobrogea de azi).
Mărturia episcopului amintit a fost socotită adevărată de numeroși istorici și învățați până
în zilele noastre.
În cartea Faptele Apostolilor se arată că ucenicii Domnului, pe unde treceau, hirotoneau
episcopi, preoți și diaconi și îi așezau în anumite localități, pentru a răspândi învățătura Fiului lui
Dumnezeu. Același lucru îl va fi făcut și Sfântul Apostol Andrei în Dobrogea.
În sprijinul mărturiilor părinților și scriitorilor bisericești, care arată că Sfântul Apostol
Andrei a propovăduit Evanghelia în Sciția Mică vin și anumite obiceiuri și tradiții dobrogene.
Locuitorii acestor ținuturi vorbesc de Peștera Sfântului Andrei, care există și astăzi, de Pârâiașul
Sfântul Andrei, iar în anumite creații populare și colinde din Dobrogea este preamărit Sfântul
Apostol Andrei.
Ce credință a răspândit Sfântul Apostol Andrei în Dobrogea de azi? Putea oare, „cel
dintâi chemat la apostolie”, să fi propovăduit locuitorilor ținuturilor din Dobrogea o altă credință
decât cea a Marelui său Învățător, Iisus Hristos? Nicidecum! El a propovăduit Evanghelia cea
adevărată a lui Iisus Hristos, Evanghelia păcii, Evanghelia dreptății, Evanghelia iubirii,
Evanghelia mântuirii sufletelor noastre.
Sămânța aruncată de Sfântul Apostol Andrei în „pământul” dobrogean a fost roditoare.
Ne-o dovedește faptul că nu peste multă vreme la Tomis (Constanța de azi), precum și în alte
cetăți în Sciția Mică apar centre episcopale cu ierarhi vrednici în fruntea lor.
Mai recent, (de câțiva ani) unii cercetători, pe baza Martirologiilor istorice occidentale,
au ajuns la concluzia că pe teritoriile noastre a mai propovăduit și un al doilea apostol, Sfântul
Apostol Filip.
Cel mai vechi martirologiu care se referă direct la Sfântul Apostol Filip este
Martirologiul lui Adon (care a fost alcătuit între anii 855-860); el a fost călugăr la Mănăstirea
Ferriers-en-Gatinais - Galia.
În Martirologiul său se pot citi la ziua de 1 mai următoarele: „nașterea (spre viața
veșnică) a Sfinților Apostoli Filip și Iacob, dintre care Filip, după ce a convertit la credința în
Hristos aproape (întreaga) Sciție și a așezat acolo diaconi, preoți și episcopi, s-a întors în Asia,
unde nepregetând să predice continuu câțiva ani și supunându-se mereu unor nevoințe pioase, a
câștigat o mulțime de neamuri, punându-le în slujba lui Hristos, și care a adormit în cetatea
Hierapolis, cu șfârșit bun, fiind înmormântat cu părinții (rudele) săi”.
În Martirologiul lui Usuard (călugăr la Mănăstirea Saint Germain-des-Près, de lângă
Paris, trăitor în secolul IX), la data de 1 mai aflăm următoarele: „de asemenea, se face cinstirea
(mutării la viața veșnică) fericiților Apostoli Filip și Iacob, dintre care Filip, după ce a convertit
la credință aproape întreaga Sciție, a avut un frumos sfârșit în cetatea Hierapolis din Asia”.
Dar și în Calendarul gotic (de fapt cel mai vechi izvor) se menționează propovăduirea
Sfântului Apostol Filip în Sciția, după care a murit la Hierapolis (Asia Mică).
De remarcat faptul că Sfinții Apostoli mergeau, de obicei, doi câte doi la propovăduirea
Evangheliei lui Iisus Hristos; așa vor fi făcut și cei doi apostoli și prieteni: Andrei și Filip în
Sciția Mică (Dobrogea de azi).
Din cele expuse reiese limpede că în Sciția Mică în afară de Sfântul Apostol Andrei a mai
predicat împreună cu el și Sfântul Apostol Filip, păstrând tradiția apostolică în răspândirea
(împreună) a cuvântului lui Dumnezeu în lume.
Învățătura creștină a pătruns apoi pe meleagurile noastre în mod treptat, prin diferiți
misionari creștini, veniți din sudul Dunării, unde au putut auzi cuvântul Sfintei Evanghelii de la
Sfântul Apostol Pavel și de la ucenicii săi; apoi prin diferiți comercianți creștini, care veneau din
părțile Palestinei de atunci sau din alte zone din Asia Mică, unde au propovăduit învățătura lui
Hristos și ceilalți Sfinți Apostoli. Cuvântul lui Dumnezeu a putut pătrunde în Dacia și prin
diferiți soldați romani, care, după 106 s-au așezat, unii pentru o perioadă de timp, alții definitiv,
pe teritoriul de azi a României.
Desigur că Sămânța Sfintei Evanghelii a ajuns la noi și prin alte mijloace: prin goți (de
neam germanic) care în misiunile lor în sudul Dunării au adus captivi creștini; prin sclavi
creștini, îndeosebi din rândul familiilor nobiliare.
Un lucru este sigur și anume că Iisus Hristos S-a făcut cunoscut prin acești misionari la
daci și sciți, ca și la popoare care au venit pe pământurile noastre așa cum ne arată și anumiți
scriitori și părinți bisericești din secolele II și III după Hristos, ca: Sfântul Iustin Martirul și
Filosoful, Tertulian și Origen.
De pildă, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (+165) afirma în lucrarea sa Dialogul cu
iudeul Trifon că: „nu există nici un neam... din cei care trăiesc pe căruțe și în corturi și cresc
vite, la care să nu se facă rugăciuni în numele lui Hristos”.
Cunoscutul apologet Tertulian din Cartagina (cca. 160 - 240), în lucrarea Împotriva
iudeilor a spus între altele că: „Hristos stăpânește și în ținuturile sarmaților, dacilor, germanilor
și sciților”.
Renumitul teolog Origen din Alexandria (cca. 185 - 254) arată în Comentarul 39 la
Evanghelia de la Matei (XXIV, 14) că „foarte mulți dintre britanici, germani, daci, sarmați și
sciți n-au auzit cuvântul Evangheliei”.
Din prezentarea celor trei mărturii reiese limpede că învățătura lui Iisus Hristos a pătruns
încă de timpuriu (sec. I-II) în rândul locuitorilor (daci și sciți) din ținuturile noastre, deși numărul
lor era destul de scăzut.
Cu vremea, însă, „creștinii izolați” au creat „nuclee creștine”, care, mai apoi, s-au
organizat din punct de vedere administrativ-bisericesc de la forme simple (cum ar fi cazul
parohiilor de azi, îndeosebi în localitățile cu o populație mai puțin numeroasă), până la o formă
înaltă de organizare, Eparhia, mai ales în cetăți, unde numărul credincioșilor creștini număra mii
de suflete.
De remarcat este faptul că învățătura lui Iisus Hristos s-a făcut cunoscută în ținuturile
strămoșilor noștrii geto-daci încă din epoca apostolică (prin Sfinții Apostoli Andrei și Filip),
cunoscând o adevărată înflorire în veacurile ce au urmat (sec. II-VI).
Bibliografie selectivă
1. Bărbulescu Mihai, Deletant Dennis, Hitchins Keith, Papacostea Șerban, Pompiliu Teodor,
Istoria Românilor, București, 1998.
2. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. a II-a, București, 1992,
pp. 59-69; vol. I, Ed. a III-a, Editura Trinitas, Iași, 2004, pp. 55-65.
3. Popescu Emilian, „Creștinismul timpuriu pe teritoriul României. 1. Originile apostolice.
2. Bizanțul sau Roma?”, în vol. Piveghind și lucrând pentru mântuire, volum editat la
aniversarea a 10 ani de arhipăstorire a ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei,
1 iulie 1990 - 1 iulie 2000, Editura Trinitas, Iași, 2000, pp. 169-189.
4. Popescu Emilian, „Sfântul Apostol Filip - misionar pe pământ românesc”, în vol. Logos.
Înalt Prea Sfințitului Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de
ani, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2001, pp. 386-398.
5. Rămureanu Ioan, „Noi considerații privind pătrunderea creștinismului la traco-geto-daci”,
în Ortodoxia, XXVI (1974), nr. 1, pp. 164-178.
6. Șerbănescu Niculae, „Creștinarea românilor”, în Almanahul Parohiei Ortodoxe Române
din Baden-Baden, 1976, pp. 62-73.
7. Șesan Milan, „Creștinismul vechi carpatic”, în Mitropolia Ardealului, III (1958), nr.
11-12, pp. 813-828.
MĂRTURII LINGVISTICE DESPRE ORIGINEA ȘI VECHIMEA
CREȘTINISMULUI LA ROMÂNI
1. Câteva considerații despre formarea poporului român și a limbii

române
După cucerirea Daciei de către romani (105-106), dar și după retragerea Împăratului
Aurelian (cu administrația și armata, în sudul Dunării (271-275), autohtonii geto-daci au
convețuit cu numeroși coloniști romani aduși la noi din diferite părți ale Imperiului Roman.
Din amestecul coloniștilor romani cu autohtonii a rezultat o populație romanizată, iar
apoi a luat ființă nu numai poporul român, dar și limba română, fiica latinei populare, vorbită pe
teritoriul Daciei; din latina populară s-a „născut” limba română.
Prin urmare, limba română este o limbă romanică, morfologia, sintaxa, structura și
elementele fundamentale ale lexicului limbii române sunt de origine latină.
În toate categoriile de bază ale vieții și îndeletnicirii omenești se află cuvinte de origine
latină.
Romanii au dat poporului nostru numele de rumân (devenit mai apoi român).
În același timp, avem și o bogată terminologie religioasă de origine latină.
2. Dovezi lingvistice
Elementele de bază ale credinței creștine sunt de origine latină.
Prin exprimarea credinței creștine, unii termeni au fost împrumutați din „lumea romană
păgână”, alții, însă, au fost „creați” pe aceste teritorii.
a. Termeni din lumea romană păgână
Termenul Biserică - derivă din cuvântul latin basilica, care își trage originea de la
Basiliki (l. greacă) - casa împăratului. Basilica păgână era un loc de judecată. După Edictul de la
Milan din 313, aceste locuri de judecată, fiind mai încăpătoare, au devenit lăcașuri de cult,
(biserici - de la basilica).
Cuvântul Dumnezeu își are originea în expresia latină Domine Deus; la păgâni: Domne
Deus.
Termenul Dumnică - derivă din dies dominica - ziua Domnului, care a înlocuit
sărbătoarea păgână dies solis (ziua soarelui).
Cuvântul Crăciun nu este deplin lămurit până în prezent; probabil că provine din colatio
(nem) - de la obiceiul preoților păgâni de a anunța în prima zi a fiecărei luni sărbătorile din
cursul acesteia.
Termenul Florii - derivă din Floralia (sărbătoare păgână) - a florilor de primăvară
(închinată zeiței Flora); în creștinism s-a dat acest nume sărbătorii (dumincii) intrării Domnului
în Ierusalim, fiind cea mai apropiată de floralia păgână.
Cuvântul Paști - provine din limba ebraică -pasha- care înseamnă trecere (de la moarte la
viață) - dies pescharum (ziua Paștilor).
Termenul Rusalii - de la sărbătoarea păgână Rosalia (eveniment în cadrul cărei se
pomeneau morții, la sfârșitul primăverii, când înfloreau trandafirii (rosa).
Cuvântul sărbătoare - dies servatoria, o prescurtare de la conservatoria, zi închinată
zeilor ocrotitori ai oamenilor; în creștinism, zilele de sărbătoare prin sfinții prăznuiți, ocrotesc pe
om ș.a.
Tot de origine latină sunt și cuvintele care se referă la morți, dar și la cultul acestora:
cimitir (coemetarium), mormânt (monumentum), priveghiu (perviglium), păioară [văl] (palliola),
comând [pomană] (comand), osăminte [oseminte] (ossementa).
b. Termeni cu înțeles exclusiv creștin
Ei au fost făuriți pe teritoriile noastre pentru a exprima alte noțiuni de credință. Între
aceștia amintim: a boteza- baptiso-are; creștin- Christianus; altar- altare; a ajuna- adjunare;
cruce- crux, cis; a cumineca- communicare; a cununa- corono, are; câșlegi- caseum ligare,
duminică- dies dominica; a închina- înclino, are; înger- angelus; lege- lex, gis; păcat- peccatum;
păgân- paganus; părinte- parens, tis; preot- prezbyterum; a răposa- repausare; rugăciune-
rogatio, nem; tâmplă- templum; vărgură- virgo, virgula, pentru Sfânta Fecioară Maria; sânt
[sfânt]- sanctus;
Legat de unele sărbători avem termenii: Sântvăsâi, Sântioan, Sângeorgiu, Sântilie,
Sântămarie, Sânnicoară.
În același timp, tot de origine latină sunt și denumirile zilelor săptămânii și a lunilor
anului.
Zilele săptămânii: luni- Lunae (dies); marți- Martis (a lui Marte); miercuri- Mercurii (a
lui Mercur); joi- Jovis (a lui Jupiter); vineri- Veneris (a Venerei); sâmbătă- din latina vulgară,
sambata; duminică- dies dominica, care își are originea în dies Solis (ziua soarelui).
Lunile anului, numiri vechi, de origine latină: ianuarie- gerar sau cărindar;
februarie- faur sau făurar; martie- mart sau mărțișor; aprilie- prier; mai- florar; iunie- cireșar sau
cireșel; iulie- cuptor; august- gustar; septembrie- răpciune; octombrie- brumărel;
noiembrie- brumar; decembrie- undrea dau indrea, luna Sfântului Andrei.
De asemenea și numirile actuale ale lunilor anului sunt de origine latină, dar care au
trecut pe filieră slavă și adaptate la „modelul apusean mai nou”.
Evidențiem faptul că terminologia latină privitoare la noțiunile de credință este cu totul
deosebită față de cea pe care o folosește Biserica din Apus. Aceasta ne duce la concluzia că
strămoșii noștri au primit învățătura lui Hristos prin misionari din Răsărit și nu din Apus, cum se
afirmă și în zilele noastre.
Acesta este motivul pentru care în învățătura noastră de credință nu avem termeni
precum: Deus (Dumnezeu); Trinitas (Trinitate); regnum Dei (împărăția lui Dumnezeu), Creator
mundi (Făcătorul lumii); ecclesia (biserică); fides (credință); orațio (rugăciune); pater (tată,
părinte), incarnațio (întrupare); assumptio (înălțare); redemptio (răscumpărare); ressurectio
(înviere); remissio (iertare) ș.a.
Terminologia creștină din limba noastră este de origine latină; ea exprimă noțiunile de
bază ale credinței noastre.
Cuvintele de origine latină din credința strămoșilor noștri (cuvinte împrumutate din
lumea romană păgână sau create pe aceste teritorii) arată că ei nu au primit învățătura lui Iisus
Hristos din Apus, ci prin misionari răsăriteni.
Evanghelizarea geto-dacilor s-a petrecut în același timp cu romanizarea acestora.
1. Ionescu Ioan, „Privire asupra cuvintelor cu sens religios din fondul principal lexical al
limbii române”, în Mitropolia Olteniei, VIII (1956), nr. 6-7, pp. 343-359.
2. Ivănescu G., Istoria limbii române, Iași, 1980.
3. Lupșa Ștefan, „Creștinismul românesc a fost de la început ortodox”, în Studii Teologice, I
(1949), nr. 9-10, pp. 814-834.
5. Rusu I. I., Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic și componenta
latino-romanică, București, 1981.
6. Stăniloae Dumitru, „Vechimea și spiritualitatea termenilor creștini români în solidaritate
cu ale limbii române, în general”, în Biserica Ortodoxă Română, XCVII (1979), nr. 3-4,
pp. 563-590.
MARTIRI CREȘTINI ÎN ȚINUTURILE DUNĂRENE LA
ÎNCEPUTUL SECOLULUI IV
I. Privire generală asupra situației creștinilor până în secolul IV

Încă din timpul vieții și activității sale, Mântuitorului nostru Iisus Hristos a avut
potrivnici, adversari; ne referim în primul rând la „mai marii poporului iudeu”, fariseii și
cărturarii, care, deși au văzut nenumărate „semne și minuni”, săvârșite de El în popor, nu au
crezut în divinitatea Lui, L-au hulit, L-au umilit, L-au pizmuit și, în final, L-au pedepsit, prin
răstignire pe cruce, fiindcă s-a făcut pe Sine „Fiu al lui Dumnezeu”.
Ucenicii săi, Sfinții Apostoli, majoritatea au îndurat moarte martirică, în diferite forme;
atitudinea evreilor față de urmașii lui Hristos a rămas aceeași, de respingere și de îngrădire a
Legii celei Noi.
Pe de altă parte, creștinii au îndurat prigoniri din partea „lumii păgâne”, care, prin noua
învățătură de origine divină, își vedea periclitată puterea militară, poziția socială, bunurile
materiale, dar, aceasta ducea și la slăbirea ei prin scăderea numărului de adepți.
Toate aceste fapte au dus la acțiuni dure împotriva creștinilor, la prigonirea lor, la
încercări de a înlătura creștinismul din viața omenirii.
În al treilea rând, și împărații romani au devenit adversari ai creștinilor pentru că

învățătura lui Hristos prevedea egalitatea între oameni (desființa sclavia), neînchinarea la zeități
(inclusiv înlăturarea cultului împăratului, care era considerat zeitatea supremă, Pontifex
Maximus), atitudini care îi prezentau ca neloiali față de imperiu; apariția creștinismului era, după
unii împărați romani o „fisură” în unitatea imperiului; mai mult, creștinii erau considerați, de
către romani, adevărați spioni pentru dușmanii lor din afara granițelor Imperiului Roman.
Atitudinea intransigentă a creștinilor față de zeități și față de cultul împăratului, de altfel,
conform învățăturii lui Hristos, au dus la persecuții aspre împotriva „ucenicilor” Fiului lui
Dumnezeu.
Se cunosc în istorie zece mari persecuții ale împăraților romani (făcându-se mai
totdeauna paralelă cu cele zece „plăgi” ale Egiptului), de la Nero (54-68) și până la Edictul de la
Milan din 313, dat de către Constantin cel Mare (306-337), când li s-a acordat creștinilor deplină
libertate de exprimare a credinței lor.
Dintre persecuțiile cele mai crude din ținuturile dunărene amintim pe cea a împăratului
Dioclețian (284-305), împreună cu asociatul său la tron, Galeriu, autorul moral al acestora (care a
sugerat împăratului darea celor patru edicte, între 303-304), prin care s-a urmărit distrugerea
creștinismului.
II. Martiri creștini în ținuturile dunărene și în Scyția Minor (Dobrogea)

În cadrul persecuțiilor lor și-au găsit sfârșitul vieții pământești numeroși creștini din
ținuturile dunărene.
De pildă, la Sirmium (azi Mitrovița, Serbia) au fost martirizați preotul Montanus și soția
sa Maximia, înecat (de autorități), în râul Sava la 26 martie 304; Montanus este cel dintâi preot
daco-român cunoscut cu numele în istorie.
Tot în aceeași localitate a pătimit moarte martirică episcopul Irineu (6 aprilie 304) și
diaconul său Dimitrie (9 aprilie 304); celui dintâi i s-a tăiat capul și apoi a fost aruncat în râul
Sava, iar Dimitrie a fost ucis cu sulița; pe Dimitrie îl prăznuim în fiecare an la data de 26
octombrie.
În ziua pătimirii Sfântului Dimitrie, tot la Sirmium au mai fost martirizate mai multe
tinere (6 aprilie 304).
În același an au fost martirizați la Sirmium și alți creștini: credinciosul Secundus (20 iulie
304), fecioara Basilla (29 august), fecioara Anastasia (25 decembrie), grădinarul Sineros și alți
cinci pietrari (de lângă Sirmium): Simpronianus, Claudius, Costorius, Nicostratus și Simplicitus,
toți „închiși de vii în sicrie de plumb și aruncați în Dunăre”.
La Cimbalae (azi Vincovce, Serbia), nu departe de Sirmium au fost martirizați la 28
aprilie 304 alți șase creștini: lectorul Pollion, lectorul Hermogen, preotul Romulus, diaconul
Silvanus, diaconul Donatus și fratele acestuia Venustus.
În Singidunum (azi Belgrad) a pătimit pentru Hristos diaconul Ermil și temnicerul
Stratonic, aruncați în Dunăre, la 13 ianuarie, se pare în 307.
La Bononia (azi Vidin, Bulgaria) au fost martirizați: Agheu, Gaius și Hermes.

La Novae (azi Sviștov, Bulgaria) a primit martiriul creștinul Lupus.
La Durostorum (azi Silistra, Bulgaria) au fost martirizați mai mulți ostași care nu au vrut
să aducă jertfe zeilor; au fost uciși în lunile iunie-aprilie 298: Pasicrat, Valention, Marcian,
Nicandru, Iuliu, Hesichius + alți 47 de ostași a căror nume nu se cunoaște.
În Ozovia (lângă Durostorum) au pătimit moarte prin decapitare trei țărani credincioși:
Quintilianus, Maximus și Dedas (la 28 aprilie 304).
La Naisus (azi Niș, Serbia)- în secolul IV au suferit moarte martirică mai mulți creștini,
dar numele lor nu se cunoaște.
În Scythia Minor (Dobrogea) au existat, de asemenea, martiri creștini în diferite localități
ale acestei provincii.
De pildă, la Tomis (Constanța) a fost martirizat la 7 martie, în preajma anului 300,
episcopul Efrem al Tomisului; între 320-323 (sub Licinius), Macrobiu și Gordian (surghiuniți
aici din Asia Mică) au fost arși de vii; se pare că Gordian a fost episcop în Asia Mică; împreună
cu ei au fost uciși: Heli, Lucian și Zotic, frații Argeu și Marcelin, precum și episcopul Tit al
Tomisului; din Sinaxarul Bisericii constantinopolitane reiese că între 320-323 au pătimit moarte
martirică peste 60 de creștini la Tomis.
La Axiopolis (Hinog, lângă Cernavodă) au suferit moarte martirică creștinii Chiril
Chindeas și Tasius, în 303; se crede că Tasius este una și aceeși persoană cu Dasius ale cărui
moaște se află la Ancona, în Italia, încă din anul 579.
În Halmyris (azi Murighiol), au primit cununa muceniciei lui Hristos preotul Epictet și un
tânăr Astion (din Asia Mică), între anii 298-303; Sfintele Moaște ale sfinților amintiți se află la
Mănăstirea Halmyris (o mică parte se păstrează și în Catedrala Arhiepiscopală din Constanța), iar
prăznuirea lor are loc în fiecare an la data de 8 iulie.
La Noviodunum (Isaccea) au pătimit pentru Hristos creștinii Falvian și Filip- secolul IV.
În apropierea vechiului Noviodunum, la Niculițel (județul Tulcea), în basilica înălțată în
secolul IV s-a descoperit sub altar o criptă în care se afla o „ladă mortuară”, ladă ce conținea
moaștele a patru martiri a căror nume este: Zoticos, Attalos, Kamasis și Fillipos, martirizați
probabil în timpul persecuțiilor lui Dioclețian sau Licinius; sub cripta ce adăpostea sfintele
moaște ale martirilor amintiți au fost găsite resturile unui mormânt, în care au fost așezate
trupurile altor doi martiri încă necunoscuți. Moaștele celor patru martiri de la Niculițel, se află în
biserica mănăstirii Cocoș, nu departe de locul în care au fost găsite.
După anul 305, persecuțiile împotriva creștinilor au încetat, mai cu seamă că în Imperiul
Roman erau numeroase frământări.
Cu toate că în 313, prin Edictul de la Mediolan, împăratul Constantin cel Mare, în
înțelegere cu Licinius, au acordat libertate creștinilor din imperiu, cel din urmă a continuat
persecuțiile împotriva creștinilor, în Răsărit, între anii 319-324, perioadă în care au fost
martirizați și unii creștini din Scythia Minor.
Ultima persecuție îndreptată împotriva creștinilor a avut loc în timpul domniei lui Iulian
Apostatul (361-363), împărat roman care a dorit să reînvie păgânismul; între numeroșii creștini
care au fost martirizați în această perioadă, s-a numărat și ostașul Emilian din Durostorum (azi
Silistra din Bulgaria).
Din cele prezentate, constatăm că la începutul secolului IV, în ținuturile dunărene, dar, și
în Scythia Minor (Dobrogea) era o viață creștină intensă, organizată temeinic, fapt ce rezultă din
numărul mare de martiri, între care s-au numărat episcopi, preoți, diaconi ș.a., prin urmare, un
creștinism autentic, păstrător al credinței și al tradiției apostolice.
1. Arhiepiscopia Tomisului și Dunării de Jos în trecut și azi, Galați, 1981, pp. 111-126.
2. Bauman Victor H., „Basilica cu <martyricon> din epoca romanității târzii, descoperită la
Niculițel (județul Tulcea)”, în Buletinul Monumentelor Istorice, XLI (1972), nr. 2,
pp. 17-26.
3. De la Dunăre la Mare, Galați, Ed. II, 1979, pp. 34-62.
5. Păcurariu Mircea, Sfinți daco-romani și români, Iași, Ed. II, 2000.
Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, București, 1987, pp. 133-207.
MĂRTURII ARHEOLOGICE DESPRE RĂSPÂNDIREA
CREȘTINISMULUI ÎN NORDUL DUNĂRII
SECOLELE III-IV
1. Considerații generale privind răspândirea creștinismului în nordul

Dunării
În afară de mărturiile generale ale scriitorilor bisericești Sfântul Iustin Martirul și
Filosoful, Tertulian și Origen, privitoare la pătrunderea creștinismului la populația de la nord de
Dunăre, nu mai există nici un izvor literar care să confirme afirmațiile celor pomeniți.
Cu toate acestea, descoperirile arheologice din ținuturile dunărene ne oferă șansa de a
face unele aprecieri privitoare la creștinismul timpuriu de la noi:
a. Pe teritoriul Daciei au fost descoperite în câteva cetăți mai mari obiecte ce aveau
simboluri creștine;
b. Prezența concomitentă a obiectelor creștine și a celor gnostice (eretice); coexistența, o
vreme, a creștinilor cu gnosticii (secolele II-III);
c. La mijlocul secolului III existau la noi comunități creștine bine organizate; se confirmă
apariția centrelor eparhiale;
d. Până în secolul III se poate vorbi de un misionarism individual sau spontan în Dacia.
e. Se poate vorbi și de un misionarism dirijat de elementul politic roman, îndeosebi spre
poporele barbare, pentru a aduce liniște și pace în Imperiul Roman.
2. Simboluri creștine
În veacurile creștine primare, cei care îmbrățișau învățătura lui Hristos foloseau anumite
simboluri și formule prin care își arătau atât identitatea, cât și crezul lor comun cu Fiul lui
Dumnezeu:
a. Sfânta cruce- semnul prin care se înseamnă fiecare dreptcredincios, când se închină,
devenind pentru creștini nu numai altarul de jertfă al lui Iisus Hristos, ci și simbol al
suferinței, mijloc de mântuire și de proslăvire a Mântuitorului.
Sfânta cruce a apărut ca simbol mai întâi în Răsărit, în vreme ce în Apus, la început era
disimulată mai ales în formă de ancoră.
Sfânta cruce este cunoscută sub diferite forme: X (decussata), T (comissa) (imissa- latina
romană) + (quadrata- grecească), (grammata), ansata, florida ș.a.
Sfânta cruce apare îndeosebi pe vasele liturgice, opaițe, inele, pandantive, catarame,
capace de vase, pe mânerele capacelor, pe fundurile de vase, pe diferite obiecte casnice etc.
b. Bunul păstor- cum apare pe geme (ex. Potaisa - Turda), îmbrăcat în tunică, îl reprezintă pe
Mântuitorul nostru Iisus Hristos Marele și Bunul Păstor al creștinilor. Acest motiv se află și
pe alte monumente creștine: sarcofage, picturi, diferite catacombe ș.a.
c. Mielul - îl reprezintă pe Iisus Hristos care s-a jertfit ca un miel pentru păcatele omenirii
(Ioan 1,29).
d. Pomul Vieții - simbolizează pomul cunoștinței binelui și răului din Raiul pământesc, dar și
veșnicia credinței (ex: Romula-Reșca) sau monumente funerare (ex: Potaissa și Gilău);
e. Peștele - este simbolul numelui lui Hristos –ΙΧΤΙΣ– Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu
Mântuitorul. Creștinii se recunoșteau între ei prin acest semn; era un fel de parolă.
f. Porumbelul - aflat pe opaițe (ex. Dej și Moigrad), vase (Moigrad), geme (Romula), este
simbolul Sfântului Duh, cel care sfințește Sfintele Daruri în cadrul Sfintei Euharistii, sfințește
omul și întreaga natură.
g. Păunul- apare pe geme (Băile Herculane), opaițe (Romula, Porolissum) și este simbolul
învierii trupului și al curăției.
h. Cocoșul- găsit pe opaițe (Porolissum) este simbolul învierii creștine.
i. Vița de vie- simbolul Jertfei Euharistice.
j. Chrisma sau monograma lui Hristos, reprezentată în diferite forme IX, XP.
k. Literele grecești A și Ω - Iisus Hristos este începutul și sfârșitul. Dintre simbolurile creștine
folosite în epoca primară, numai Sfânta Cruce și monograma lui Hristos s-au
permanentizat în viața credinciosilor, fiindcă ele sunt strâns legate de învățătura, religia și
viața creștină.
În afară de simbolurile mai des folosite pomenim și câteva formule specifice creștine,
care sunt întâlnite pe anumite monumente sau obiecte.
1. VETERE FELIX- Pântece fericit, fiind vorba de Sfânta Fecioară Maria. Această expresie
a fost găsită pe geme sau vase (ex: Bologa, Potaissa, Porolissum, Sucidava- Celei-
Corabia).
2. QUARTINE VIVAS- Să trăiești, Quartine; formulă de salut; se află pe o fibulă (Micia).
Formula VIVAS era, de obicei, precedată sau urmată de un nume.
3. VOTUM PONERE- A depune făgăduință, juruință lui Dumnezeu. Este o formulă găsită
pe inscripții, potire (Porolissum), tăblițe votive (Biertan).
l. Mielul îl simbolizează pe Iisus Hristos, jertfit ca un miel, pentru păcatele lumii.
m. Pasărea phoenix a simbolizat la creștini învierea (la păgâni există legenda reînvierii acestei
păsări din propria-i cenușă).
n. Delfinul- în creștinism îl preînchipuie pe Mântuitorul Hristos, care duce spre limanul
izbăvirii corabia Sa, adică Biserica creștină.
o. Leul este simbolul Domnului nostru Iisus Hristos, numit în Sfânta Scriptură „leul din
seminția lui Iuda” (Facere 49,9 și Apocalipsă 5,5).
p. Cerbul este simbolul dorinței credincioșilor după învățătura creștină, care este „apa cea vie”
(In. 4,15).
q. Calul este simbolul creștinului, care prin luptă și statornicie a viețuit și a călătorit în credința
Mântuitorului Hristos, până la sfârșitul vieții sale (II Tim. 4,7).
r. Corabia este simbolul Bisericii, care asemenea unui vas înfruntă valurile mării, ducâdu-i pe
credincioși la limanul mântuirii veșnice.
s. Ancora simbolizează statornicia în credință, nădejdea în mântuire.
t. Tridentul simbolizează semnul Sfintei Cruci.
u. Farul, care luminează și călăuzește mersul corăbiilor spre port, simbolizează lumina
Evangheliei, care le oferă credincioșilor mântuirea.
v. Măslinul și ramurile de măslin sunt simbolul păcii, al nădejdii și al vieții celei veșnice.
w. Ramurile de smochin și ramurile de finic erau simbolul victoriei creștinismului asupra
dușmanilor noștri.
x. Crinul este simbolul curăției Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
y. Coroana simbolizează răsplata celor credincioși pentru faptele lor bune (I Corinteni 9,25).
Trebuie să amintim faptul că simbolurile și formulele creștine datează din secolele II-VI.
Dar, în afară de simbolurile și formulele creștine au existat și simboluri ale ereticilor gnostici
creștini, care au dispărut în sec. IV d. Hr., probabil odată cu stingerea acestei mișcări.
Existența monumentelor istorice, a obiectelor liturgice de uz casnic pe teritoriul României
de azi, cu simboluri și formule creștine din epoca primară, confirmă vechimea creștinismului
românesc.
Amintim faptul că în Biserica primară, din cauza persecuțiilor, nu a fost posibilă
prezentarea directă a chipului Mântuitorului. Astfel că, pentru a fi feriți de urgia păgână,
creștinii l-au reprezentat pe Iisus Hristos prin simboluri și alegorii.
Faptul că multe dintre simbolurile prezentate au fost descoperite și pe teritoriul țării
noastre, denotă că învățătura creștină a pătruns la noi încă de timpuriu, din epoca apostolică.
3. Descoperiri arheologice în Transilvania și Banat

Amintim cele mai reprezentative descoperiri:
a. Tăblița votivă de la Biertan (județul Sibiu)- descoperită în 1775 (azi se află în Muzeul de
Istorie a României).
Tăblița (numită și donarium) este de formă dreptunghiulară de 32,5 cm. și lată de 13,2
cm. cu o inscripție pe trei rânduri (tăiate în grosimea materialului de bronz): EGO
ZENO/VIVS VOT/UM POSVI- Eu Zenovius am pus ofrandă, având și monograma lui
Hristos (X+P) din secolul IV.
b. Gema de la Potaissa (Turda) din onix, de formă ovală (1,1 cm.- 1,3 cm.)- sculptată Scena
Bunului Păstor- Iisus Hristos (un om cu un miel pe umeri; alt miel stă la picioarele sale; un
copac cu două ramuri pe care se află o pasăre; în dreapta gemei o corabie, de pe care se vede
căzând un om în mare).
În jurul corăbiei sunt literele grecești ΙΧΘΥΣ (Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu
Mântuitorul). Datează din secolul IV.
c. Gema de la Budapesta (se află în Muzeul Național al Ungariei din Budapesta)- reprezintă
tot Scena Bunului Păstor- cu mici deosebiri; Datează tot din secolul IV.
d. Vas cu incripție și simboluri creștine de la Porolissum (azi Moigrad, județul Sălaj).
Datează din secolul IV. Este un produs creștin local.
e. Piatra funerară romană păgână de la Cluj (descoperită în 1927). A fost folosită de un
creștin din secolul IV pentru a acoperi un mormânt. În litera „O” din inscripția efectuată deja
pe piatră, creștinul a incizat semnul Sfintei Cruci. Această piatră funerară se găsește în
Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca.
f. Opaițe paleocreștine- ce aveau semnul crucii sau toartă în formă de cruce, descoperite în
diferite localități din Transilvania și care se află în diferite muzee din țară (sec. IV-VI).
g. Amfore, străchini- cu simboluri creștine (sec. II-VI).

h. Un inel oval din aur (cu gemă)- descoperit în 1841 în zidurile bisericii ortodoxe din Băile
Herculane (sec. III).
i. Un inel de bronz cu cruce- descoperit în râul Caraș (Banat). Datează din secolele IV-VI.
j. Opaiț din bronz în formă de pește la Lipova. Datează din sec. IV.
k. Un inel de bronz cu cruce- la Sacoșu Turcesc (lângă Timișoara). Datează din sec. IV.
l. Un capac de lut cu cruce- la Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeș). Datează din secolul IV. Un
alt obiect asemănător a fost descoperit la Cenad, județul Timiș și datează din sec. IV-VI.
m. Basilica de la Morisena (azi Cenad, județul Timiș). Datează din secolele IV-VI.
4. Descoperiri arheologice în Oltenia

a. Opaițe decorative cu cruci, cruciuliță de bronz, cărămidă imprimată cu pești și
cruciulițe; geme din secolele III-IV cu pești, delfini, păuni, cruciulițe ș.a.
b. Candelabru fragmentar din bronz cu peștișori. Datează din secolele V-VI.
c. Opaiț decorat cu cruce- Bumbești-Gorj (datează din secolele V-VI).
d. Opaiț cu toartă cruciformă- Drobeta Turnu Severin (sec. V-VI).
e. Lăcaș de cult (basilică)- la Slăveni, județul Olt (descoperită în 1936). Datează din secolul IV
(are lungimea de 16 metri și lățimea de 7 metri); ca altar s-a folosit absida unui lăcaș de cult
păgân. Adăugând și dimensiunile acestei abside, basilica avea în total 21 de metri lungime.
f. Basilica de la Sucidava (azi Celei- înglobat în orașul Corabia) din sec. V-VI. A fost
descoperită în 1946-1947. Are lungimea de 20,9 metri și lățimea de 10,2 metri, fiind alcătuită
dintr-o sală patrulateră, o navă și o absidă semicirculară (altar spre răsărit). În încăperea de la
intrare s-au găsit urmele unui amvon.
De asemenea, au mai fost descoperite trei morminte în interiorul basilicii și trei în

exterior. Obiectele paleocreștine găsite: opaițe cu toartă în formă de cruce, cruciulițe de
bronz, un tipar de turnat cruciulițe, resturi de amfore cu simboluri și inscripții creștine,
„Maica Domnului”, „Maria naște pe Hristos”, „Fiul lui Dumnezeu”, „Mila Domnului”,
„Dumnezeu prea strălucit”, „Lumina lui Dumnezeu”, „A + Ω” ș.a.; Alte inscripții: „Maria a
născut pe Hristos Fiul lui Dumnezeu”, dar și numele preotului Lukonochos fiul lui Likatios
(probabil de neam got).
5. Descoperiri arheologice din Moldova și Muntenia

a. Obiecte paleocreștine la Bărboși (vechea cetate Piroboridava, azi înglobată în Municipiul
Galați): două cruci din sidef (mici), o amforă cu literele X P (Hristos), din secolul III.
b. Cruciulițe și o cupă getică cu cruce, în așezarea dacică de la Cândești (la sud de Focșani,
județul Vrancea), din secolele I-II.
c. Cruciulițe cu sidef- la Mitoc, județul Botoșani, secolele II-III.
d. Vase de lut cu semnul crucii- laTătuca, între Vaslui și Iași, din secolele IV-V.
e. Numeroase vase de lut pe care a fost incizat semnul crucii la: Horga-Epureni, județul
Vaslui; Murgeni, județul Vaslui; Dodești, județul Vaslui; Bacău; Botoșna, județul Suceava,
etc.
f. Tipare cu matrițe pentru confecționarea unor obiecte creștine, mai ales cruciulițe la:
Străulești (azi în București); Dulceanca și Olteni din județul Teleorman; Budurleasa-Ploiești;
Cândești, județul Buzău ș.a.
6. Descoperiri arheologice în Dobrogea

a. Inscripții creștine
Până în prezent au fost descoperite peste 100 de inscripții creștine din secolele IV-VI,
îndeosebi pe monumentele funerare; aproape jumătate s-au găsit în cetatea Tomis (azi
Constanța), metropola Sciției Mici, iar cealaltă parte în: Histria (Istria), Callatis (Mangalia),
Axiopolis (Hinog, lângă Cernavodă), Ulmetum (Pantelimon, județul Constanța), Dinogeția
(Garvăn, în dreptul Municipiului Galați) ș.a.
Din aceste inscripții, peste un sfert sunt în limba latină, iar restul în limba greacă.
Descoperirile arheologice, îndeosebi inscripțiile funerare, au scos la iveală că urmașii lui
Hristos, creștinii, au aparținut tuturor straturilor sociale: clerici, magistrați, negustori,
funcționari, oameni simpli ș.a.
Inscripțiile din Dobrogea arată credința statornică în Dumnezeu a locuitorilor de aici,
nădejdea lor în Învierea Domnului și în fericirea veșnică. Iată câteva din textele inscripțiilor:
„Maria naște pe Hristos”, „Emanuel, cu noi este Dumnezeu”, „Lumină-Viață”, referindu-se la
Iisus Hristos: „Domnul este luminarea mea, de cine mă voi teme?”, „Pacea mea dau vouă”,
„Crucea morții și a învierii” ș.a.
După cum aminteam, în unele inscripții se găsesc numele creștinilor din anumite straturi
sociale.
Astfel, pe o cruce de calcar descoperită la Callatis (Mangalia) se găsește următoarea
inscripție (pe una dintre fețele crucii): „Aici s-a făcut rugăciunea spre pomenirea episcopilor
Ștefan...”, aceasta confirmând existența unor scaune episcopale pe teritoriul Dobrogei de azi.
Într-o inscripție de la Tomis este menționat numele unui preot: „Pentru Theodule, soția
mea, care a fost fiica preotului Patricius”.
Tot la Tomis se află și numele unui citeț: „Aici odihnește Heraclie, citeț al sfintei Biserici
Universale”.
O inscripție de la Callatis ne oferă numele unui magistrat: „Suplicius, fiul lui Casian, de
neam sirian și ca pregătire jurist și soția acestuia, Melitis, ... după ce au trăit mulți ani și au
cunoscut o bătrânețe cinstită acuma au ajuns printre cei drepți, în nădejdea învierii și a fericirii
veșnice”.
Nu lipsesc din inscripții nici credincioșii simpli. Într-una dintre acestea se spune:
„Odihnește-o Dumnezeule cu drepții”; credem că este vorba despre o credincioasă din Tomis.
Din simpla înșirare a unor inscripții de pe pietrele funerare, deducem faptul că, în Sciția
Mică (Dobrogea), exista o viață bisericească bine organizată, cu episcopi în frunte, care aveau
sub oblăduirea lor credincioși creștini, ce trăiau în duhul Bisericii lui Hristos, adică în tradiția
Bisericii de Răsărit.
b. Obiecte paleocreștine
I. Gema de la Tomis (azi în British Museum din Londra- sec. IV-V); îl reprezintă pe
Mântuitorul, pe fiecare parte având câte șase apostoli; deasupra este cuvântul ΙΧΘΥΣ
(Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul).
II. Discul episcopului Paternus (înainte de anul 518); este din argint aurit, de dimensiuni
mari: diametrul de 61 centimetri și greutatea de 6,22 kilograme; pe margini: viță de vie cu
frunze și struguri, figuri de animale și păsări, patru medalioane circulare în mijlocul
cărora se află câte o cruce; de jur împrejur o inscripție latină în care se arată că discul „a
fost reînnoit din (cele) vechi prin Paternus, prea cinstitul nostru episcop. Amin”; în centru
se află monograma lui Hristos X+P, încadrată de A și Ω; prin secolul VII a fost luat de
avari și îngropat împreună cu alte obiecte prețioase la Malaia Perscepina, lângă Poltava
(azi Ucraina) și descoperit în 1912; se păstrează în Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg.
III. Trei ulcioare cu chipul Sfântului Mina (la Tomis), secolele V-VI, provin de la
renumitul centru de pelerinaj din Karm Abuma Mina, la 25 de kilometri vest de
Alexandria (Egipt), unde se află mormântul Sfântului Mina; pelerinii luau cu ulcioarele
apă din izvorul de sub biserica unde era înmormântat Sfântul Mina, considerată
tămăduitoare.
IV. Plumburi comerciale (folosite la sigilarea baloturilor de mărfuri, pentru a se garanta
„autenticitatea provenienței mărfurilor” sau pentru a se „certifica perceperea taxelor
vamale”); unele aveau simboluri creștine sau monograma lui Hristos (X+P).
V. Opaițe creștine (descoperite în diferite părți ale Dobrogei), sec. IV-VI, cu inscripții,
simboluri creștine sau chipuri ale lui Hristos, ale Sfintei Fecioare Maria, ale celor 12
apostoli ș.a.
c. Basilici paleocreștine
În Sciția Mică (Dobrogea) s-au descoperit peste 35 de basilici; la Tomis (Constanța), șase
basilici din secolele V-VI; la Tropeum Traiani (azi Adamclisi) s-au descoperit cinci basilici din
secolele V-VI; la Histria (Istria) s-au descoperit șapte basilici în cetate (dintre care una de
mărimea unei catedrale); una dintre acestea se află în afara zidului cetății; la Callatis (Mangalia),
o basilică de tip sirian din secolul IV; la Dinogeția (Garvăn) s-a descoperit o basilică
dreptunghiulară (16x9,7 metri) datată în secolele IV-V; la Beroe (Piatra Frecăței, județul Tulcea)
s-a descoperit o basilică paleocreștină datată la începutul sec. IV, fiind cea mai veche din
Europa, de pe vremea lui Constantin cel Mare; Axiopolis (Hinog, lângă Cernavodă), două
basilici, una în interior, probabil episcopală și alta în exterior, unde au fost înmormântați martirii:
Chiril, Chindeas și Tasius ș.a.; apoi la Niculițel (jud. Tulcea) s-a descoperit o basilică din secolul
IV.
În acest loc au fost descoperite moaștele sfinților mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis și
Filippos (azi în Mănăstirea Cocoș, jud. Tulcea), în timpul săpăturilor din anul 1971; bisericuțele
rupestre de la Basarabi (fost Murfatlar), săpate într-o carieră de cretă (piatră calcaroasă), șase la
număr, descoperite în secolele X-XI; pe pereții lor sunt inscripții creștine, simboluri în limbile
latină, chirilică, slavă veche, greacă și runice (neidentificate).
Numeroasele obiecte creștine, inscripțiile cu caracter creștin, basilicile paleocreștine ș.a.,
majoritatea între secolele II-VI, ne dovedesc vechimea creștinismului de pe teritoriile noastre,
organizarea sa în eparhii (creștini din toate categoriile sociale), dar și permanența și continuitatea
strămoșilor noștri pe aceste meleaguri.
1. Arta creștină în România sec. III-VI, București, 1979.
2. Barnea Ion și Ștefănescu Ștefan, Din istoria Dobrogei. III, Bizantini, români și bulgari la
Dunărea de Jos, București, 1979.
3. Gudea Nicolae, Ghiurco Ioan, Din istoria creștinismului la români. Mărturii arheologice,
Oradea, 1988.
4. Monumente istorice și izvoare creștine, Galați, 1987,
pp. 59-69; vol. I, Ed. a III-a, Editura Trinitas, Iași, 2004, pp. 84-95; 142-154.
6. Popescu Emilian, Inscripțiile grecești și latine din secolele IV-XIII descoperite în
România, București, 1976.
7. Vulpe Radu și Barnea Ion, Din istoria Dobrogei. II Romanii la Dunărea de Jos,
București, 1968.
CREȘTINISMUL DACO-ROMAN ÎN NORDUL DUNĂRII ÎN
SECOLUL IV. MARTIRI CREȘTINI
1. Situația teritoriilor de la nord de Dunăre în secolele III-IV

Către mijlocul secolului III, Imperiul Roman s-a confruntat cu două mari probleme: criza
economică și apariția popoarelor migratoare la marginea granițelor sale; acestea au dus la
retragerea din Dacia a administrației, a legiunilor romane și a oamenilor de afaceri, sub împăratul
Aurelian, în sudul Dunării, între anii 271-275.
Amintim că, între secolele III-X, prin Dacia au trecut rând pe rând, anumite populații
migratoare (așezate vremelnic), între care: goți, gepizi, avari, slavi, pecenegi și cumani.
Primul popor migrator care s-a așezat în ținuturile noastre a fost cel al goților (de neam
germanic) din Peninsula Scandinavică sau din nordul Europei Centrale, la sfârșitul secolului III
și începutul secolului IV. Existența în grupuri restrânse a goților în Dacia nu a avut vreo înrâurire
asupra autohtonilor romanizați, nici în ceea ce privește limba și nici din punct de vedere cultural;
ne-au rămas de la ei doar anumite vestigii, atât în Transilvania, cât și în Câmpia Munteană.
În perioada așa-zisei lor „stăpâniri” în Dacia, care a fost „mai mult nominală”, populația
autohtonă de la noi (atunci romanizată) a păstrat legături permanente cu populația de aceeași
limbă latină din sudul Dunării, ducând la avantaje reciproce materiale și culturale.
2. Goții și învățătura creștină

Migratorii goți au putut lua contact cu învățătura lui Hristos încă de la sfârșitul secolului
II, când se aflau în nordul Mării Negre.
În același timp, învățătura creștină a putut pătrunde în rândurile goților și prin captivii
(creștini) aduși în incursiunile lor din Asia Mică sau Peninsula Balcanică.
Cu vremea, numărul creștinilor dintre goți a crescut, astfel că, la Sinodul I Ecumenic de
la Niceea (325), ar fi participat Teofil al „Gothiei” (Goției), adică a creștinilor din Dacia care
atunci se numea „țara Gothiei”.
Se pare că episcopul Teofil a fost „învățătorul și predecesorul” învățatului episcop, gotul
Ulfila; el cunoștea mai multe limbi: gotă, latină și greacă. Unii istorici susțin că Ulfila ar fi fost la
început ortodox, iar mai apoi, din motive de ordin politic a îmbrățișat arianismul. Episcopul
Ulfila a făcut o misiune creștină intensă printre goți, fiindcă între ei mai existau mulți păgâni. În
sprijinul acțiunilor sale, Ulfila a purces la alcătuirea unui alfabet gotic, după care a tradus Biblia
în limba gotică, punând-o la dispoziția neamului său. Amintim că traducerea lui Ulfila (a Bibliei)
a circulat multă vreme la populațiile de seminție germanică. Ulfila a murit la sfârșitul anului 383,
la Constantinopol.
3. Martiri creștini
Între anii 370-372, Athanaric, regele goților a început o persecuție sângeroasă asupra
creștinilor din „regatul” său. De pe un fragment de calendar got (din perioada 23 octombrie-
30 noiembrie) aflăm numele unor martiri și anume: preoții Verca și Batwin sau Bathusios,
împreună cu doi fii și cu două fiice, călugărul Arpila, 12 bărbați și 7 femei împreună cu alți
martiri ale căror nume nu le cunoaștem; au fost arși de vii într-un lăcaș de cult la vărsarea
Argeșului în Dunăre. Moaștele lor au fost duse în Cizic, lângă Marea Marmara, partea asiatică.
Tot în vremea persecuției lui Athanaric este pomenit și martiriul Sfântului Nichita, ars de
viu (15 septembrie 372); sfintele lui moaște au fost duse în Cilicia, într-o biserică din
Mopsuestia.
Un alt martir de seamă din timpul persecuției lui Athanaric a fost Sfântul Sava, aruncat în
râul Buzău (Museos) la 12 aprilie 372. Martiriul său îl aflăm dintr-o Scrisoare a Bisericii din
Gothia către Biserica din Capadochia, din anii 373-374. Din această scrisoare reiese faptul că
Sfântul Sava a fost grec de neam, dar s-a stabilit într-un sat din Muntenia și a trăit după
perceptele lui Iisus Hristos, în post, rugăciune, feciorie; refuzând să aducă jertfă zeilor, un
conducător got a poruncit să fie bătut și ucis, fapt petrecut la 12 aprilie 372.
Vestea martiriului Sfântului Sava a ajuns până în Cezareea Capadociei la Sfântul Vasile
cel Mare. Printr-o scrisoare din 373-374, Sfântul Vasile s-a adresat guvernatorului provinciei
Sciția Mică, Iunius Soranus (se pare că a fost și rudă cu Sfântul Vasile) să-i trimită moaște de
martiri. În urma acestei cereri, guvernatorul Sciției i-a trimis moaștele Sfântului Sava, împreună
cu o Scrisoare a Bisericii lui Dumnezeu din Gothia către Biserica lui Dumnezeu din Capadochia
și către toate Bisericile (comunitățile) locale al Sfintei Biserici Universale, care nu este altceva
decât actul martiric al Sfântului Sava.
În acest martirologiu s-a arătat că moaștele Sfântului Sava au fost duse mai întâi la
Tomis, reședința lui Iunius Soranus, iar de aici, „cu voia și sfatul clerului (prezbiteriului) s-au
trimis în Capadochia. Cu siguranță că a fost consultat în această problemă, și episcopul
Tomisului de atunci, Vetranion sau Bretanion, care ar fi scris și o scrisoare către Sfântul Vasile
cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadochiei. Nu cunoaștem, însă, conținutul scrisorii, probabil
era un gen de confirmare a celor prezentate în Scrisoarea oficială a Bisericii din Gothia către cea
din Capadochia.
În urma primirii moaștelor, Sfântul Vasile cel Mare a trimis celor de la Tomis
(guvernatorului și episcopului) două scrisori, drept mulțumită pentru darul primit (moaștele
Sfântului Sava).
Într-una dintre scrisori, Sfântul Vasile cel Mare a scris între altele: „tu ai cinstit pământul
patriei tale (probabil Capadochia) cu un martir care a înflorit de curând pe pământ barbar
(probabil Gothia), care este învecinat cu al vostru (credem că este vorba de Scythia Minor)”.
Din cele relatate reiese faptul că că în secolul IV, în ținuturile noastre erau comunități
creștine organizate, având în frunte preoți vrednici, apărători dârji ai credinței lui Iisus Hristos; în
același timp, tăria credinței poporenilor nu era mai prejos decât a conducătorilor lor spirituali,
clerul în general (ex. martiriul Sfântului Sava). Totodată, teritoriile noastre erau și sub oblăduirea
duhovnicească a unui ierarh (ex. episcopul Teofil al „Gothiei”, participant la Sinodul I Ecumenic
de la Niceea din 325) sau a episcopului Vetranion (Bretanion) al cetății Tomisului.
De asemenea, clerul și credincioșii acestor ținuturi erau „practicanți” ai credinței
ortodoxe, fapt confirmat în scrisorile sale de Sfântul Vasile cel Mare.
1. Alexe Ștefan, „1600 de ani de la moartea Sf. Sava „Gothul”, în Biserica Ortodoxă
Română, XC (1972), nr. 5-6, pp. 556-568.
2. (Corneanu) Nicolae, Mitropolitul Banatului, „Biblia lui Wulfila”, în Mitropolia
Banatului, XX (1970), nr. 7-9, pp. 550-558 (și în vol. Studii patristice. Aspecte din
vechea literatură creștină, Timișoara, 1984, pp. 245-255).
3. Ionescu Ion, „Sfântul mare mucenic Nichita (și „pătimirea” sa)”, în Studii Teologice, XLI
(1989), nr. 1-2, pp. 87-98.
5. Pârvan Vasile, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, București,
1911, pp. 149-158.
6. Popescu Emilian, „Creștinismul în părțile Buzăului până în secolul al VII-lea”, în vol.
Spiritualitate și istorie la întorsura Carpaților, vol. I, Buzău, 1983, pp. 231-277.
7. Rămureanu Ioan, Actele martirice. Studiu introductiv, traducere, note și comentarii...,
București, 1982, pp. 311-328.
EPARHIA TOMISULUI PÂNĂ LA SFÂRȘITUL
SECOLULUI VI
1. Câteva date privitoare la cetatea Tomis

Cetatea Tomis a fost întemeiată de anumiți coloniști greci veniți din vestitul centru
cultural Milet, în secolul VII-VI î. e. n., în căutare de „bune vaduri comerciale”, dar și atrași de
bogăția solului din Pontul Euxin.
O bună vreme, Tomisul (până în sec. III î.e.n.) a fost dependent de mai marile cetăți de
atunci (tot colonii grecești), din apropiere: Histria (Istria de azi), în partea de nord și Callatis
(Mangalia de azi), în sud.
Din sec. III î.e.n., Tomisul a devenit o cetate prosperă, fiind un port însemnat pentru
afaceri, în detrimentul Histriei și o concurență serioasă cetății Callatis (Mangalia).
Această stare de lucruri a durat până în 260 î.e.n., când a izbucnit „un conflict armat”
între cetățile Callatis și Histria, pe de o parte și Tomis, pe de altă parte, cea din urmă fiind
sprijinită de bizantini. În final, „flota bizantină” a înfrânt coaliția dintre Histria și Callatis și astfel
Tomisul a început să se dezvolte, ca o cetate sclavagistă și să-și bată „monedă proprie”.
Datorită bunelor relații pe care locuitorii Tomisului le-au legat cu autohtonii sciți, dar și
intenselor relații comerciale cu „lumea grecească”, din secolul I î.e.n. a ajuns un orășel dezvoltat.
După anii 72-71 î.e.n. Tomisul și implicit Dobrogea a ajuns, pentru scurtă vreme, în
alianță cu Roma, ca „civitas foederata”, și încorporată provinciei Macedonia. Datorită abuzurilor
guvernatorului Macedoniei, cetățile Daciei Pontica, ajutați de geți și bastrani s-au eliberat (prin
răscoală), de sub stăpânirea romană (inclusiv Tomisul).
După o periadă de așa-zisă „getizare” a cetății Tomis, pe vremea lui Burebista (82-44
î.e.n.) a urmat o scurtă etapă de independență până prin anii 29-28 î.e.n., când Tomisul a ajuns
din nou sub stăpânire romană, care, de acum înainte, va rămâne definitivă peste ținuturile Sciției
Mici.
Stăpânirea romană instalându-se în Pontul Euxin, a făcut din Tomis o cetate înfloritoare,
deoarece, pe de o parte Histria se „împotmolea” cu ieșirea ei la mare, iar Callatis avea o atitudine
„dușmănoasă” față de cetatea Romei. De fapt, între sec. I-III e.n., ținuturile Pontului Euxin au
beneficiat de protecția Romei, fiind aici o adevărată „Pax Romana”.
Cu toată „stăpânirea” romană, Tomisul avea o oarecare autonomie, fiindcă și-a păstrat
instituțiile „tradiționale grecești”, de a avea drept asupra „teritoriului rural” și de a-și „bate
monedă proprie”, cel puțin până în vremea împăratului Filip Arabul (244-249).
În același timp, datorită produselor solului, dar și a celor meșteșugărești, Tomisul a
înflorit și din punct de vedere economic, prin comerțul pe care l-au făcut atât cu autohtonii, cât și
cu grecii, cu cetăți renumite atât din Peninsula Balcanică, dar și din Orientul Apropiat. De
remarcat că, pe vremea împăratului Antonius Pius (138-161), Tomisul era menționat ca fiind
„Metropolă a Pontului Stâng” (Euxin).
Către jumătatea secolului III e.n., Imperiul Roman a început „să se destrame”, pe de o
parte din pricina răscoalelor interne, iar pe de altă parte, datorită presiunilor popoarelor
migratoare, fapte ce au dus și la decăderea cetății Tomis.
Spre sfârșitul sec. III e.n., pe vremea împăratului Dioclețian (283-305), prin reorganizarea
Imperiului, el a făcut din Pontul Euxin o provincie separată, Sciția Mică, cu capitala la Tomis. În
veacurile următoare, Tomisul a început din nou să înflorească, deși au trecut multe evenimente
nefericite peste el, până în secolul VII e.n., când a fost ocupat de avaro-slavi, moment care a
însemnat sucombarea înfloritoarei cetății.
Abia prin secolele X-XI, când Imperiul Bizantin a sprijinit reînvierea Sciției Mici, iar pe
ruinele vechiului Tomis s-a înălțat o așezare de pescari, care era și o „escală pentru corăbieri”
numită Constantiana, după numele vechii așezări, cu același nume, de lângă Tomis.
În sec. al XIV-lea, Tomisul sau Constantiana a căzut sub stăpânire turcească (numit de
turci Küstendja-Constanța), fiind în această situație până la mijlocul sec. al XIX-lea.
Ajungând mai apoi sub stăpânire românească (după 1877), Tomisul (Constanța) s-a
dezvoltat ca cel mai însemnat port al țării noastre.
2. Învățătura lui Hristos la Tomis

După plecarea din Țara Sfântă a Apostolilor la propovăduirea Evangheliei lui Hristos, a
fost posibil ca noua învățătură să fi ajuns în Sciția Mică, mai ales prin legăturile pe care cetăți
însemnate din Asia Mică le-au avut cu marile cetăți grecești de pe malul Mării Negre: Histria,
Tomis și Callatis ș.a.
După tradițiile cunoscute de Origen (+253) și Eusebiu de Cezareea (+340), în Sciția Mică
a predicat Sfântul Apostol Andrei (fapt arătat în cursurile anterioare), dar după unele Martirologii
apusene și de către Sfântul Apostol Filip, însoțitorul Sfântului Apostol Andrei, așa precum era
tradiția apostolică: să meargă tot doi câte doi la propovăduirea Evangheliei Fiului lui Dumnezeu.
Descoperirile arheologice și inscripiile vechi creștine (basilici, obiecte de cult, nume de
clerici: episcopi, preoți, diaconi, citeți, lectori, creștini din diferite straturi sociale, martirii
creștini) - toate cel puțin din secolele III-VI (așa cum s-a arătat în cursurile precedente) dovedesc
pătrunderea timpurie (din epoca apostolică) a creștinismului în ținuturile noastre, temeinica sa
organizare în eparhii, după modelul celor din Răsărit, înfloritoarea și bogata viață creștină de
aici.
3. Eparhia Tomisului
Era normal ca numărul considerabil de creștini din Sciția Mică să fi avut în fruntea lor un
ierarh; de pildă, în misiunea lor, apostolii Domnului alegeau și hirotoneau episcopi pe care îi
așezau în cetăți. Așa vor fi făcut și Sfinții Apostoli Andrei și Filip în Sciția Mică, la noi.
Cu toate că până în prezent nu avem mărturii documentare despre această realitate
apostolică, suntem încredințați că apostolii strămoșilor noștri nu s-au abătut de la această
tradiție, la așezarea de ierarhi în cetățile Sciției Mici.
Mai târziu, din pătimirea Sinților Mucenici Epiktet preotul și tânărul Astion (martirizați la
Halmyris, azi Murighiol, la sfârșitul secolului III) reiese că ei au fost catehizați de către preotul
Bonosus și apoi botezați de episcopul locului, Evanghelicus.
După el, Episcopia de Tomis ar fi fost păstorită de Efrem, amintit în Sinaxarul din 7
martie, anul 300 (când a fost martirizat).
Mai târziu, pe vremea împăratului Licinius (307-324) ar fi pătimit pentru Hristos (la
Tomis), în 2 sau trei ianuarie 320, episcopul Tit al Tomisului (Titus sau poate Filius ori Philus).
În cadrul dezbaterilor Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325), se face pomenire că „nici
scitul nu lipsea din ceată”; pe baza acestor afirmații, unii istorici, cercetând lista participanților,
au ajuns la concluzia că ar fi vorba de episcopul Marcu de Tomis (Marcus Tomansis); alții, însă
sunt de părere că ar fi fost Teofil al Gothiei (contemporan Sinodului amintit), ce a păstorit atunci
ținuturile noastre. Oricare ar fi fost episcopul participant, important este faptul că Biserica
noastră a fost reprezentată de un ierarh la acest important Sinod Ecumenic.
Cel dintâi episcop al Tomisului, cunoscut în mod sigur cu numele, în 369, este însă
Bretanio sau Vetranion.
Din relatarea istoricului Sozomen (sec. V) aflăm că împăratul roman Valens (364-378), în
urma unei lungi campanii în care i-a învins pe goți, a încheiat o pace cu aceștia la Noviodunum
(Isaccea), în 369. În drumul său spre Bizanț, împăratul Valens, adept al arienilor, a trecut prin
Tomis și l-a întâlnit, în biserică (catedrală), pe episcopul Vetranion, cu un număr mare de
credincioși.
Aici, împăratul Valens a căutat „să-l determine... pe Vetranion... să intre în comuniune cu
arienii”. Dar, printr-o documentată cuvântare, episcopul Vetranion a apărat cu strășnicie credința
celor 318 Sfinți Părinți, participanți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325, după care,
împreună cu bunii săi credincioși s-au retras într-o altă biserică din oraș. Atitudinea episcopului
Vetranion a fost luată drept sfidare la adresa împăratului, care a dispus ca episcopul tomitan să
fie trimis în exil. Cu toate acestea, exilul său nu a fost de lungă durată fiindcă împăratul s-a temut
de o eventuală răscoală a sciților, ca urmare a înlăturării ierarhului lor. În scurt timp, împăratul i-
a permis episcopului să se întoarcă în fruntea eparhiei sale. Episcopul Vetranion a fost prezentat
de Sozomen ca „bărbat de un merit deosebit și care își câștigase mare renume prin curăția
moravurilor sale... care... a făcut zadarnice încercările lui Valens”, iar istoricul-episcop Teodoret
al Cirului (392-458), mărturisea că era „plin de credință... a înfruntat stricarea dogmelor și
fărădelegile săvârșite de Valens împotriva sfinților”, adică a creștinilor (credincioșilor).
Credem că urmașul în scaunul de la Tomis a fost episcopul Geronthius (Gherontie) sau
Terentius, participant la lucrările Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol (381). În ședința
din 30 iulie 381, împăratul Teodosie cel Mare (379-395), l-a însărcinat alături de ceilalți ierarhi
din Tracia, „să vegheze” la apărarea și păstrarea Ortodoxiei în Sciția Mică.
Un deceniu mai târziu, în 392 se găsea, deja, în fruntea eparhiei Tomisului, episcopul
Teotim I. Această știre o avem din lucrarea: De viris illustribus a Fericitului Ieronim (+420), în
care se precizează că Teotim I „a publicat în formă de dialog și în stilul vechii elocințe opere
scurte... Aud că mai scrie și altele”.
După spusele unor scriitori bisericești contemporani lui Teotim I, el avea o cultură aleasă
„crescut în filosofie”, care și-a însușit-o „printre greci..., scriind apoi în limba lor”. Unii presupun
că în tinerețe, Teotim ar fi fost ucenic într-o mănăstire din Sciția Mică, după care s-ar fi dus
„printre greci”, unde și-ar fi însușit filosofia, de unde i-ar fi venit și apelativul de filosoful. Prin
urmare, atât pregătirea sa intelectuală, dar mai ales, ținuta sa morală, l-au făcut să fie cunoscut
„ca o figură proeminentă a monahismului scito-dac”.
În cursul păstoririi lui, în ținuturile dunărene au apărut hunii, care au trecut uneori și în
Sciția Mică și chiar la Tomis, pricinuind multă groază și spaimă populației autohtone, inclusiv
creștinilor. Episcopul Teotim I a reușit „să-i îmblânzească și să abată de la jaf pe huni,
oferindu-le ospețe... și ... daruri”. De remarcat că Teotim I s-a „impus în fața năvălitorilor
(hunilor) prin evlavia vieții, prin virtuțile sale și chiar prin unele fapte miraculoase”. Pentru
faptele sale minunate, Teotim I era numit de huni „zeul romanilor”, câștigându-i chiar pe unii la
Hristos.
În anii 400 și 403, Teotim I se afla la Constantinopol, apărându-l cu tărie pe prietenul său,
marele patriarh și sfânt, Ioan Gură de Aur, în fața dușmanilor și adversarilor săi, Teofil al
Alexandriei (385-412) și Epifanie din Salamina Ciprului (373-403). Zadarnică a fost intervenția
sa, fiindcă, în cele din urmă, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost condamnat și trimis în exil, unde a
și trecut în curând la Domnul (14 septembrie 407). Pentru vrednicia vieții sale, Teotim I a fost
trecut în rândul sfinților, fiind pomenit în fiecare an la 20 aprilie.
După Sfântul Ierarh Teotim I, a ajuns în fruntea Episcopiei Tomisului, episcopul Timotei,
pomenit în legătură cu lucrările Sinodului III Ecumenic de la Efes (431), unde a fost condamnată
erezia lui Nestorie, fiind cel de-al 170-lea semnatar al hotărârii sinodului.
Amintim că, în scrisoarea-invitație a împăratului Teodosie al II-lea (408-450), făcută lui
Timotei, se arăta că el conducea o eparhie „care se bucura de un trecut atât de însemnat și
număra atâția episcopi sfinți și învățați”, afimație ce reflecta adevărul istoric de la Tomis.
Se pare că urmașul său în scaun a fost episcopul Ioan, probabil înainte de anul 448, un
adversar de frunte a ereziilor vremii. Cunoscutul scriitor latin, Marius Mercator (+451), care a
trăit multă vreme la Constantinopol, îl aprecia pe Ioan ca fiind un mare învățat, „unul din cei mai
buni teologi ai timpului” și între „cei mai aprigi adversari ai nestorianismului și eutihianismului”
și păstrător al credinței ortodoxe. Tot după mărturisirea lui Marius Mercator, episcopul Ioan a
fost un „scriitor de talent”, în latină și greacă, a cărui operă a fost pierdută în întregime.
Referindu-se la scrisul episcopului Ioan, scriitorul Marius Mercator arăta: „pentru oricine voiește
să se lămurească asupra ereziilor lui Nestorie și Eutihie... recomand... cuvântările fericitului
părinte Ioan, episcopul cetății Tomis”.
Nu știm în ce mod și-a încheiat păstorirea și viața, cel mai probabil, a trecut la Domnul
spre sfârșitul anului 448 sau la începutul anului 449.
Oricum, în 449 îl aflăm la Tomis pe episcopul Alexandru, în toiul frământărilor pricinuite
de erezia lui Eutihie. Episcopul Alexandru a participat la un sinod de la Constantinopol din anul
449 în care au fost din nou respinse învățăturile lui Eutihie. Episcopul Alexandru al Tomisului a
fost al 7-lea semnatar al hotărârii acestui sinod.
Cu toate că nu a participat la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon (451), probabil din
cauza „deselor incursiuni ale hunilor”, în final, a semnat hotărârile de condamnare ale învățăturii
lui Eutihie și de recunoaștere a credinței ortodoxe.
Nici episcopul Alexandru n-a păstorit mult, fiincă în anul 458, Episcopia Tomisului avea
un alt ierarh, Teotim al II-lea. Asemenea antecesorilor săi, și păstorirea sa a căzut în tumultul
ereziilor hristologice, respectiv a monofizitismului, care și-a găsit adepți printre clericii de frunte
ai Bisericii, între care pomenim pe patriarhul Timotei al Alexandriei (457-460). Pentru a potoli
spiritele, împăratul Leon I Tracul (457-474) a trimis în anul 458 o scrisoare ierarhilor din
Imperiu, prin care le-a cerut „să-și dea în scris părerea asupra articolelor de credință ce s-au decis
la Calcedon, precum și asupra evenimentelor ce s-au petrecut în Alexandria” (moarte suspectă a
patriarhului ortodox-calcedonian, Proterie, eveniment petrecut la 28 martie 457). În scrisoarea de
răspuns, episcopul Teotim al II-lea a afirmat că primește „fără rezerve hotărârile Sinodului de la
Calcedon și socotește că potrivit regulilor bisericești”, patriarhul Timotei al Alexandriei trebuie
îndepărtat din Biserică, datorită faptelor sale.
Nu se cunoaște anul în care și-a încheiat păstorirea și viața episcopul Teotim al II-lea al
Tomisului.
Despre un alt episcop de Tomis avem știri abia din anul 518, de pe acel disc aurit, de
mărime mai puțin obișnuită (diametrul de 61 cm.), pe care se află înscris numele episcopului
Paternus (despre care am vorbit în cursul anterior). Episcopul Paternus a participat la un sinod la
Constantinopol în anul 520, la care s-a intitulat episcop-mitropolit al Sciției Mici, ceea ce
presupune că mai avea sub jurisdicția sa și alte episcopii.
Nu avem alte informații despre păstorirea episcopului Paternus, nici despre încheierea ei.
Către mijlocul secolului VI în disputa cu privire la „Cele trei capitole”, apare și numele
episcopului Valentinian al Tomisului. Pentru a se împăca cu „Biserica oficială”- monofiziții au
cerut împăratului Iustinian și fie condamnate Capitolele pomenite, adică: persoana și opera lui
Teodor de Mopsuestia (+428), scrierile episcopului Teodoret la Cirului (+458), care era
împotriva patriarhului Chiril al Alexandriei și scrisoarea episcopului Ibas de Edesa (+457) tot
împotriva patriarhului Chiril al Alexandriei. Cu toată împotrivirea ortodocșilor, împăratul
Iustinian a condamnat în 544 „Cele trei capitole”; aceeași atitudine a adoptat-o și papa Vigiliu al
Romei, la îndemnul împăratului, ceea ce i-a nemulțumit pe mulți dintre clericii aflați sub
jurisdicția sa. Despre această atitudine a papei a fost informat și episcopul Valentinian al
Tomisului. Ierarhul de la Tomis i-a cerut, printr-o scrisoare, papei Vigilius, lămuriri în legătură
cu poziția sa. Papa Vigilius a negat toate acuzațiile, spunând că nu a acceptat nimic care să fie
împotriva învățăturilor de credință stabilite la Sinoadele Ecumenice desfășurate până atunci. Se
pare că episcopul Valentinian al Tomisului a dat crezare spuselor papei Vigiliu, deoarece nu a
mai făcut nici un demers pentru rezolvarea acestei probleme. Nu se cunosc motivele pentru care
episcopul Valentinian al Tomisului nu a luat parte la lucrările Sinodului V Ecumenic de la
Constantinopol (553); cu toate acestea, numele său a fost rostit de două ori în decursul
dezbaterilor sinodului amintit.
Cu episcopul Valentinian se încheie știrile privitoare la ierarhii Tomisului; Eparhia
Tomisului și-a continuat existența până în sec. VII, când a fost distrusă de avaro-slavi.
4. Alte Eparhii din Sciția Mică

Din descoperirile arheologice din Dobrogea, dar și dintr-o Listă a Eparhiilor din cuprinsul
Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol (din sec. VI), redactată mai târziu și publicată sub
numele de Notitia Episcopatuum (în sec. XIX), în Sciția Mică ar fi existat 14 scaune episcopale
la: Axiopolis (azi Hinog, lângă Cernavodă), Capidava (jud. Constanța), Carsium (Hârșova),
Callatis (Mangalia), Constantiniana (la capul Dolojman, la nord de Histria), Histria (Istria),
Tropaeum Traiani (Adamclisi), Troemis (Igliția, Tulcea), Noviodunum (Isaccea), Aegyssus
(Tulcea), Salsovia (Mahmudia, Tulcea), Halmyris (Murighiol), Zaldapa (probabil Abtaat
Kalessi), Dionysopolis (azi Balcic, Bulgaria).
Unele episcopii, îndeosebi cele din nordul Sciției Mici au dăinuit și după sec. VII.
Jurisdicția Eparhiei Tomisului s-a întins nu numai asupra Sciției Mici, ci și peste ținuturi
din sudul Moldovei sau răsăritul Munteniei.
5. Cultura teologică în Sciția Mică
Arătam, mai sus, că o serie de episcopi de la Tomis au fost oameni de carte, ale căror
lucrări au fost cunoscute atât în Răsăritul, cât și în Apusul creștin (ex. Teotim I, Ioan, Teotim al
II-lea și Valentinian).
În afară de aceștia, mai cunoaștem pe: Sfântul Ioan Casian, Dionisie Exiguul (cel Mic) și
„călugării sciți”.
a. Sfântul Ioan Casian
S-a născut în anul 360 în Sciția Mică (azi satul Casian), primind o frumoasă educație în
anumite localități de pe țărmul Pontului Euxin. De tânăr a intrat într-o mănăstire din Sciția Mică,
iar în anul 380, împreună cu un bun prieten, Gherman, au plecat în Palestina pentru a lua contact
cu viața mănăstirească de acolo; au petrecut vreme de cinci ani într-o mănăstire din preajma
Betleemului. Mai apoi, au trăit mai mulți ani în diferite așezări din Egipt, luând contact cu
vestiții asceți ai vremii. În jurul anului 400 a venit în Bizanț, unde călugărul Casian a fost
hirotonit diacon de către patriarhul Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur. A stat la
Constantinopol până ce Sfântul Ioan Gură de Aur a fost exilat a doua oară, luându-i apărarea în
câteva ocazii, apoi, a părăsit Constantinopolul cu gândul de a-l apăra pe Sfântul Ioan Gură de
Aur, în fața papei Inocențiu I. Mâhnit de tragedia dascălului său (Sf. Ioan Gură de Aur), a rămas
la Roma, unde a fost hirotonit preot, iar apoi a plecat la Marssilia (azi Marsilia), unde a înființat
două mănăstiri (una de călugări și alta de călugărițe), după regulile monahale răsăritene. În
cursul vieții sale a alcătuit trei lucrări: Despre așezămintele mănăstirești de obște și despre
remediile contra celor opt păcate capitale, în 12 capitole (cărți), Convorbiri cu părinții, în 24
capitole (cărți) și Despre întruparea Domnului, în 7 cărți, împotriva lui Nestorie.
A trecut la Domnul în anul 435, fiind cinstit ca sfânt în fiecare an la 29 februarie.
b. Dionisie Exiguul (cel Mic)
S-a născut în Sciția Mică în jurul anului 470. De tânăr a intrat într-o mănăstire din această
provincie, unde a învățat „tainele” vieții monahale. Nu cunoaștem prin ce împrejurări a ajuns în
Orient, după care, din pricina monofizitismului a venit la Constantinopol. La solicitarea papei
Ghelasie (căruia îi trebuia un bun cunoscător al limbilor latină și greacă), Dionisie a plecat la
Roma, în anul 496; s-a așezat la Mănăstirea Sfânta Anastasia, după care a fost hirotonit preot.
La Roma (în Cancelaria papală) a tradus din greacă în latină lucrări de teologie,
aghiografie și canonice, dintre care amintim: Despre crearea omului a Sfântului Grigorie de
Nyssa, două Scrisori a Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola sinodală a Sfântului Chiril către
Nestorie, Tomosul către armeni al patriarhului ecumenic Proclu, Pocăința Sfintei Thaisia,
Istorisirea aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul și Viața Sfântului Pahomie; a tradus (din
limba greacă, în limba latină) Canoanele, zise apostolice (a primelor patru Sinoade Ecumenice și
ale unor sinoade locale); a alcătuit și o colecție de decretale, date de opt papi și, se pare și o
culegere de texte din cei mai de seamă Sfinții Părinți.
El a avut și bogate cunoștințe de astronomie, fiind întemeietorul erei creștine, numărând

anii de la Nașterea lui Iisus Hristos. În această numărătoare a săvârșit o eroare de patru sau cinci
ani, fiindcă a fixat Nașterea Domnului în anul 754 (sau 753) și nu în 749 „Ab Urbe Condita” (de
la întemeierea Romei).
Mai nou, s-a încercat identificarea lui Dionisie Exiguul cu Dionisie Pseudo-Areopagitul,
care a alcătuit câteva lucrări mistice: Despre numele divine, Despre teologia mistică, Despre
ierahia cerească, Despre ierarhia bisericească ș.a.
Către sfârșitul vieții, Dionisie cel Mic s-a retras la Mănăstirea Vivarium din Calabria,
unde a trecut la Domnul în anul 545.
c. „Călugării sciți”
Pe la începutul secolului VI, în izvoarele vremii se face pomenire de „călugării sciți”,
care în cadrul disputelor hristologice, au cerut ca „Biserica să accepte formula lor teologică
(numită theopasită)”: <unul din Sfânta Treime a pătimit în trup>. Întrucât episcopul locului,
Paternus de Tomis, nu a fost de acord cu formula „călugărilor sciți”, aceștia au plecat la
Constantinopol adresându-se (în scris), împăratul Iustin I (518-527), având speranța că se va
rezolva această problemă.
Deoarece situația lor nu a fost clarificată în 519, patru dintre aceștia: Ioan Maxențiu,
Leonțiu, Ahile și Mauriciu s-au dus la Roma și au prezentat papei Hormisdas „formula” lor; papa
a amânat răspunsul, iar apoi i-a alungat.
Amintim, că unele dintre lucrările acestora și anume ale lui: Leonțiu, Ioan Maxențiu și
Petru Diaconul se ocupă cu problemele hristologice și antropologice, lucrări care au circulat și în
Apus, îmbogățind cultura teologică a vremii.
Din scurta prezentare a situației Eparhiei Tomisului până la sfârșitul secolului VI, reiese
că au existat aici ierarhi cărturari și apărători ai credinței ortodoxe, dar și anumiți teologi: Sfântul
Ioan Casian, Dionisie cel Mic și „călugării sciți”, care, prin lucrările lor s-au făcut cunoscuți în
„lumea” teologică din primele veacuri creștine.
1. Coman Ioan G., Scriitori bisericești din epoca străromână, București, 1979.
2. Drăgulin Gheorghe, „Ieromonahul Dionisie Smeritul <Exiguus> sau „cel mic”. Încercare
de reîntregire bio-bibliografică”, în Studii Teologice, XXXVII (1985), nr. 7-8, pp.
521-539.
4. Stăniloae Dumitru, „Contribuția „călugărilor sciți” la precizarea hristologiei la
începuturile secolului VI”, în Mitropolia Olteniei, XXXVII (1985), nr. 3-4, pp. 199-244.
5. Șerbănescu Niculae, „1600 de ani de la prima mărturie documentară despre existența
Episcopiei Tomisului”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXXVII (1969), nr. 9-10, pp.
966-1026.
6. Vornicescu Nestor, Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în secolul XVII,
Craiova, 1983.
ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI UNGROVLAHIEI
1. Întemeierea statului Ţara Românească

Deoarece în Diploma cavalerilor ioaniţi (din 1247) au fost menţionate, la sud de Carpaţi,
câteva cnezate şi voievodate româneşti (Ioan, Farcaş, Litovoi, Seneslau), dar şi ierarhi ortodocşi,
credem că potrivit tradiţiei bizantine, pe lângă fiecare voievod putea să existe și câte un ierarh
ortodox (episcop sau arhiepiscop).
Mai târziu, în 1324 se constată că formațiunile politice anterioare (sau și altele) s-au unit
într-un singur stat, în frunte cu Basarab I (1310-1352); nu cunoaștem încă modul în care
voievodatele s-au unit prin forță, sau pe cale pașnică. În tradiția populară, Basarab I este
cunoscut și sub numele de ,,Negru Vodă”. El și-a câștigat independența statului față de
,,pretențiile suzeranitare ungare”, în urma bătăliei de la Posada, pe care a avut-o cu Carol
Robert de Anjou din 1330, după unii istorici, un loc între Câmpulung Muscel și Bran, iar după
alții, în Loviștea. Bătalia dintre domnitorul Basarab I și regele maghiar a fost descrisă în Cronica
pictată de la Viena. În urma acestei lupte (din 1330) s-a obținut independența statului Țara
Românească. Domnitorul Basarab I a avut o domnie cu multe realizări până la sfârșitul vieții
sale, în 1352, când a fost înmormântat în ctitoria sa, biserica ,,Negru Vodă” din Câmpulung
(Muscel).
2. Organizarea bisericească a Țării Românești
Se pare că odată cu unificarea voievodatelor, a avut loc și unificarea pe linie bisericească,
lângă domnitor fiind un ierarh ,,cu titlul onorific de mitropolit”, care avea sub oblăduirea sa, în
anumite locuri însemnate, câte un episcop. Aceasă tradiție bizantină a existat atât la bulgari, cât
și la sârbi, în sec. XII, nu cunoaștem până acum numele vreunui ierarh din perioada lui Basarab
I, dar aceasta nu înseamnă că n-au existat.
După trecerea la cele veșnice, lui Basarab I i-a urmat la tron fiul său, Nicolae Alexandru
Basarab (1352-1364).
Întrucât organizarea bisericească de pe vremea tatălui său (Basarab I) nu a fost

recunoscută din punct de vedere canonic de către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol,
Nicolae Alexandru Basarab <a cerut nu o dată, ci de mai multe ori, prin scrisorile sale>
Patriarhului Ecumenic, ca Biserica din Țara Românească ,,să fie luată sub oblăduire canonică” a
Patriarhiei de Constantinopol și ierarhul român să facă parte din Sinodul Patriarhal. Pentru a
realiza acest deziderat, Nicolae Alexandru Basarab <a chemat cu câtva timp înainte pe Prea
Sfințitul Mitropolit al Vicinei, din apropierea sa, pe chir Iachint>.
Se cunosc două acte din 1359, cu privire la recunoașterea ,,unei stări existente” în Țara
Românească (a mitropolitului Iachint). Primul document este hotărârea Sinodului Patriarhal din
Constantinopol, prin care vlădica Iachint venit de la Vicina (la solicitarea lui Nicolae Alexandru
Basarab) a fost recunoscut ca Mitropolit al Ungrovlahiei. Cel de al doilea act este, de fapt, o
scrisoare a Patriarhului Ecumenic Calist I (1350-1354; 1355-1363), prin care l-a încunoștiințat
pe Nicolae Alexandru Basarab de hotărârea Sinodului Patriarhiei Ecumenice: recunoașterea
mitropolitului Iachint din Vicina în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei. Totodată, pentru această
numire, Patriarhul Ecumenic a primit și acordul împăratului Ioan V Paleologul (1341-1376;
1379-1391), ca Iachint <să fie de acum înainte…legiuit arhiereu a toată Ungrovlahia>.
Prin urmare, prin cele două documente s-a ratificat ,,un fapt împlinit anterior”,
legalizându-se și finalizându-se problema lui Iachint, chemat <cu câtva timp înainte> la
conducerea ,,Bisericii din Țara Românească”.
În ce privește reședința mitropolitului Iachint, există două ipoteze: unii istorici au
susținut că ea s-a aflat la Argeș, alții, însă au fost de părere că este vorba de Câmpulung. Oricare
ar fi fost localitatea, important este faptul că, de acum înainte, mitropolitul Ungrovlahiei a avut o
reședință sigură, intrată în circuitul Centrelor Eparhiale, de sub oblădiuirea Patriarhiei
Ecumenice de la Constantiopol.
Jurisdicția Mitropoliei Ungrovlahiei (,,Valahia de lângă Ungaria”) s-a întins asupra
întregii Țări Românești. Pe timpul lui Vladislav I (Vlaicu Vodă, 1364-1377) stăpânirea sa se
întindea și peste Amlaș și Făgăraș (în Transilvania), dar și la Apus, în Banatul de Severin, iar pe
vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) până ,,la marea cea mare”, adică și asupra Dobrogei.
Amintim că în 1401, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a acordat mitropolitului
Țării Românești următoarea titulatură: <Prea sfințit mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit și
exarh a toată Ungaria și al Plaiurilor>.
Din cele relatate rezultă că în 1330 s-a realizat independența Țării Românești sub
domnitorul Basarab I, iar sub fiul său, Nicolae Alexandru Basarab a fost recunoscută oficial
Mitropolia Ungrovlahiei (în 1359).
1. Constituirea statelor feudale românești (studii în volum), București, 1980.
2. Dobrescu Nicolae, Întemeierea Mitropoliilor și a celor două mănăstiri din țară,
București, 1906.
3. Giurescu Constantin C., „Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei”, în Biserica Ortodoxă
Română, LXXVII (1959), nr. 7-10, pp. 673-697.
4. Giurescu Dinu C., Țara Românească în secolele XIV-XV, București, 1980.
5. Papacostea Șerban, Geneza statului în evul mediu românesc, Cluj-Napoca, 1988.
6. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, București, Ed. a II-a, 1992,
MITROPOLIA UNGROVLAHIEI DUPĂ 1359. ÎNFIINȚAREA
MITROPOLIEI SEVERINULUI
1. Situația Mitropoliei Ungrovalahiei după anul 1359

Arătam în cursul anterior că, în 1359, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a
recunoscut din punct de vedere canonic, existența Mitropoliei Ungrovlahiei și pe Iachint (fost
mitropolit de Vicina), în fruntea acesteia.
Desigur că această recunoaștere din partea Sinodului patriarhal și a patriarhului
ecumenic, cu acordul împaratului bizantin, însemna pentru Biserica din Țara Românească un act
de prestigiu, dar și o speranță de ocrotire, din punct de vedere politic, din partea Bizanțului.
Din mai 1359 și până în septembrie 1369 nu mai avem știri privitoare la activitatea
mitropolitului Iachint în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei. El este pomenit într-o scrisoare a
domnitorului Vlaicu Vodă (din 1369) în problema unor călugări români de la mănăstirea
Cutlumuș (Muntele Athos), care doreau să traiască o viața idioritmică.
În preajma anului 1370, câțiva pizmași ai mitropolitului Iachint l-au pârât la Patriarhia
Ecumenică că ar desconsidera-o, bazați, pe faptul că n-a participat o vreme la ședințele sinodului
Patriarhiei din Constantinopol. Desigur că, în urma acestor zvonuri, Patriarhul ecumenic Filotei
(1364–1376) s-a gândit că mitropolitul Iachint ar dori să iasă de sub jurisdicția Patriarhiei din
Constantinopol. În această situație Patriarhul ecumenic l-a trimis în Țara Românească (în vara
anului 1370), pe dicheofilaxul (avocatul) Patriarhiei, Daniil Critopulos ca să afle dacă acuzațiile
la adresa mitropolitului Iachint erau adevărate sau false. În urma cercetării acestui caz, trimisul
patriarhului Filotei a constatat că acuzațiile au fost false. Mitropolitul Iachint a alcătuit o
scrisoare pentru Patriarhul ecumenic, pe care a trimis-o prin Daniil Critopulos. În ea, mitropolitul
român a respins toate acuzațiile dușmanilor săi, arătând că nu a participat la toate ședintele
Sinodului patriarhal pentru ca era bătrân și bolnav, în aceslași timp nici domnitorul Vladislav nu
i-a permis deplasarea la Constantinopol, dată fiind <lungimea drumului și frica de a nu fi ucis>,
mai ales că în acea vreme bântuiau în Peninsula Balcanică numeroase cete de prădători. De
remarcat că în aceeași scrisoare, mitropolitul Iachint, cu acordul domnului și a boierilor țării îi
solicita patriarhului ca Daniil Critopulos <să fie sființit, dăruit și binecuvântat ca arhiereu a toată
Ungrovlahia> de aici reiese limpede că Iachint nu avea nici o vină, toate acuzațiile la adresa sa
fiind neadevărate.
2. Întemeierea Mitropoliei Severinului. Ierarhi la Severin și la Argeș

Patriarhul ecumenic și Sinodul patriarhal constatând netemeinicia acuzatiilor aduse la
adresa lui Iachint, dar și dorința mitropolitului român de a-i urma în scaun Daniil, ,,au luat o
măsură înțeleaptă”, l-au lăsat pe Iachint pe mai departe în scaun, dar, în același timp au creat un
nou scaun eparhial pentru Daniil Critopulos. Astfel că Daniil a fost tuns în monahism sub numele
de Antim, hirotonit episcop în octombrie 1370 și numit <mitropolit al unei părți din
Ungorovlahia>. De asemenea, lui Antim i s-a acordat și ,,rangul de locțiitor al scaunului
mitropolitan din Mitilene” (o eparhie în Armenia, care a aparținut cândva de Imperiul Bizantin),
prin această onoare, ,,obținea o întâietate” în fața mitropolitului Iachint.
În ceea ce privește motivul creării noii mitropolii, s-au emis mai multe ipoteze, între care
pomenim: acțiunea prozelitistă catolică în Țara Romanească și dorința apusenilor de a întemeia
aici o episcopie catolică; creșterea numărului populației românești ș.a.
Referindu-ne la reședința acestei mitropolii, majoritatea istoricilor sunt de părere că este
vorba de orașul Severin pomenit în unele documente de mai târziu (de pildă urmașul său,
Atanasie era numit <mitropolit al Severinului> sau <dinspre Severin>), eparhia ce cuprinde
ținuturile din partea Oltului; Părintele Prof. Mircea Păcurariu este de părere că reședința lui
Antim ar fi fost, mai întâi la Severin, după care, la scurtă vreme, s-ar fi mutat la Râmnic, din
pricina ocupației maghiare.
În calitate de mitropolit al Severinului este menționat în anii 1379-1380 că a participat la
ședințele Sinodului Patriarhiei din Constantinopol.
Se pare că mitropolitul Iachint n-a mai trăit mult după numirea lui Antim la Severin,
deoarece un act al Patriarhiei din Constantinopol îl amintea în august 1372 pe noul mitropolit al
Ungrovlahiei, Hariton (grec de neam) fost egumen la mănăstirea Cutlumuș (din Muntele Athos),
mănăstire ajutată material de domnii români Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) și
Vladislav I (cunoscut și sub numele de Vladislav Vlaicu, domn al Țării Românești după Nicolae
Alexandru Basarab, în perioada 1364-1377). Acest lucru a făcut ca Hariton să fie ales mitropolit
al Ungrovalahiei în anul 1372. Mitropolitului Hariton i s-a acordat și titlul de <locțiitor al
Amasiei>, titlu care era pe locul al 15-lea în cadrul Sinodului Patriarhiei Ecumenice.
El a fost amintit în actele din 1376 cînd, în paralel, a fost numit și ca <protos> al
mănăstirilor din Muntele Athos. În 1378 au fost evidențiate eforturile sale pentru înălțarea
mănăstirii Cutlumuș (cu ajutorul material al domnilor munteni pomeniți). În 1380 a participat la
ședințele Sinodului Patriarhiei din Constantinopol.
În preajma anului 1380, mitropolitul Antim Critopulos de la Severin i-a urmat lui Hariton
în scaunul de la Argeș (probabil mort între timp) a primit și titlul <de locțiitor al scaunului...din
Nicomidia>, din nord-vestul Asiei Mici, al 7-lea în Sinodul Patriarhal din Constantinopol.
Mitropolitul Antim a avut o corespondență cu renumitul patriarh și teolog Eftimie al Târnovei
(1375-1393), pe tema unor probleme de ordin canonic (nu admitea a treia și a patra căsătorie),
dar și alte probleme privind situația Bisericii, probabil depre erezia bogomilă sau despre
expansiunea regatului maghiar și a catolicismului în ținuturile dunărene. Mitropolitul Antim a
mai fost pomenit în documentele din anii 1388–1389, când s-ar fi îmbolnăvit grav și ar fi luat
marea schimă, primind numele de Timotei. Însănătoșindu-se și-a reluat arhieria, deși era
împotriva canonului 2 al Sinodului local din Constantinopol din 879. Se pare că a participat și la
alte evenimente însemnate din viața țării, alături de domnitorul Mircea cel Bătrân (1386–1418),
între care, aducerea moaștelor Sfintei Filofteia la Argeș, în 1396 (viața sfintei a fost scrisă de
patriarhul Eftimie al Târnovei). Credem că a trecut la cele veșnice în 1401 fiind îngropat,
probabil, în cadrul Mitropoliei de la Argeș.
Amintim că în locul lui Antim, la Severin, a urmat Atanasie menționat în anul 1389 la
ședințele Sinodului Patriarhiei din Constantiopol, de el s-a făcut pomenire până în 1403 când
ajuns în conflict cu patriarhul Matei I și cu împăratul bizantin, Manuil II Paleologul (1391-1425).
Nu știm ce s-a întâmplat cu el după această data, cert este lucrul că a fost ultimul mitropolit de
Severin despre care mai avem date. Amintim că în 1419, părțile Severinului au ajuns sub
stăpânire maghiară, iar de la sfârșitul sec. XV sub turci, cele două cuceriri au putut duce la
desființarea Mitropoliei Severinului.
Reamintim faptul că în 1359 a fost recunoscută canonic Mitropolia Ungrovlahiei, iar în
1370 a luat ființă Mitropolia Severinului care a dăinuit până la începutul sec. XV.
1. Bălașa D., „De la Mitropolia Severinului la Mitropolia Olteniei (1370-1970)”, în
Mitropolia Olteniei, XXII (1970), nr. 5-6, pp. 333-354.
3. Șerbănescu Niculae, „Mitropolia Severinului. Șase sute de ani de la înființare”, în
Biserica Ortodoxă Română, LXXXVIII (1970), nr. 11-12, pp. 1191-1227.
4. Șerbănescu Niculae, „Mitropolia Ungrovlahiei”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXVII
(1959), nr. 7-10, pp. 722-826.
5. Șerbănescu Niculae, Stoicescu Nicolae, Mircea cel Mare. 600 de ani de la urcarea pe
tronul Țării Românești, București, 1987, pp. 121-142.
ÎNCEPUTURILE MITROPOLIEI MOLDOVEI
1. Întemeierea statului Moldova

În secolele XII-XIII erau în Moldova (ca de altfel și în Țara Românească), anumite
cnezate și voievodate dar și așa-numitele ,,țări” (ale bolohovenilor, berladnicilor, brodnicilor
ș.a.), prin urmare o organizare politică românească.
În secolul al XIV-lea, teritoriile moldovenești au fost adesea prădate de tătari, care au
ajuns, uneori, până în Transilvania și chiar în Ungaria. Pentru acest motiv, regii maghiari au
trebuit să facă mai multe expediții împotriva tătarilor, cea mai mare dintre acestea fiind în 1343,
sub regele Ludovic cel Mare (1342-1382). În acel an, regele maghiar i-a înfrânat pe tătari,
împingându-i în nordul Mării Negre și în Crimeea.
În vederea apărării Transilvaniei și Ungariei, de alte eventuale incursiuni ale tătarilor,
regele maghiar a creat între Carpați și Siret o <marcă> de apărare a teritoriilor sale.
Prin anii 1352 ori 1353, în teritoriile moldovene era un voievod român din Maramureș,
Dragoș, care a stăpânit aici vreo doi ani, având reședința la Baia. După Dragoș a urmat Sas, fiul
său, domnind aici vreo patru ani, acestuia i-a urmat la domnie, în 1359, Balc sau Baliță, fiul lui
Sas.
În același an, însă, (în 1359) a trecut în Moldova, din Cuhea Maramureșului, voievodul
Bogdan, împreună cu apropiații săi, silindu-l pe Balc să părăsească tronul. Cu toate încercările
regelui maghiar (prin câteva atacuri), el n-a reușit să-l reașeze în tron pe Balc, deoarece Bogdan
și ai săi, în această vreme au fost apărați și de către populația locală. Astfel că în urma victoriilor
sale, Bogdan a câstigat (în 1359) independența statului Moldova. El a domnit până în 1365, când
i-a urmat la tron Lațcu Vodă, fiul său (între 1365-1375) pe timpul căruia hotarele statului au fost
extinse înspre nord. De amintit că el a căutat să aibă relații bune cu Polonia, făcând unele
concesii, între care și acceptarea călugărilor catolici să facă misiune în Moldova, în cele din urmă
a fost întemeiată chiar o episcopie catolică la Siret. Credem că pentru ortodocșii din Moldova va
fi avut un ierarh pe lângă el.
I-a urmat în scaun, Petru Mușat (din neamul Mușatinilor), care a domnit între anii
1375-1391, el și-a mutat reședința la Suceava.
2. Viața bisericească din Moldova. Ierahi

Ca și în Țara Românească, și pe lângă domnul din Moldova (respectiv Bogdan I) va fi
existat un ierarh. Faptul că domnul moldovean pomenit a ctitorit o biserică în Rădăuți, cu hramul
,,Sf. Nicolae” (o biserică ce are în ea un scaun arhieresc din piatră), unde a fost înmormântat
(domnitorul) și ceilalți până la Petru Mușat, i-a făcut pe unii istorici să afirme că aici (la Rădăuți)
ar fi fost un scaun episcopal (și pentru o vreme, reședința domnească).
Petru Mușat, prin stabilirea scaunului domnesc la Suceava, ar fi mutat și centrul eparhial
tot aici, (și probabil biserica ,,Mirăuți” a fost catedrala episcopală). Fiind un mare sprijinitor al
ortodocșilor (ctitorește mănăstirea Neamț și probabil și alte lăcașuri de cult, acordă sprijin
material Bisericii), credem că ar fi vrut să aibă în fruntea Bisericii moldovene un ierarh în rang
de mitropolit. Va fi făcut, probabil, demersuri în acest sens pe lângă Patriarhia din
Constantinopol, care păstrând tradiția ca și în Țara Românească, va fi trimis în Moldova un
ierarh de neam grec înainte de 1386. Unii cercetători susțin această părere fiindcă într-un
<Manual de cancelarie bizantin> este atestată existența Mitropoliei Moldovei ,,înainte de
septembrie 1386”, pe vremea lui Petru Mușat și a Patriarhului ecumenic Nil (1379-1388).
Mai târziu, prin 1387 a început un conflict între Patriarhia Ecumenică și domnul
Moldovei, legat de noul mitropolit al Moldovei (probabil urmașul ierarhului grec). El s-a datorat
faptului că domnul moldovean a apelat la mitropolitul Antonie al Haliciului (Galiția de mai
târziu) să îi hirotonească doi ierarhi moldoveni pentru Biserica din Moldova este vorba de Iosif
Mușat (fratele domnitorului) și Meletie. Hirotonia lor făcându-se fără acordul Patriarhului
Ecumenic, ea a fost considerată necanonică (adică ilegală). Nu cunoaștem motivul pentru care
cei doi ierarhi au fost hirotoniți la Haliciu. Probabil că Petru Mușat voia să impună un român în
fruntea Bisericii Moldovei, mai ales că era vorba de fratele său. Pe de altă parte, Patriarhia din
Constantinopol se temea probabil ca nu cumva Biserica din Moldova, dacă ar fi fost condusă de
un ierarh român, să nu-și ceară independența față de Patriarhia din Constantinopol; de aceea
dorea un ierarh grec la conducerea Mitropoliei Moldovei (ex. în Țara Românească, dar și în alte
țări ortodoxe din Balcani). Credem că Iosif a fost hirotonit pentru Mitropolia de la Suceava, iar
Meletie pentru episcopia din Rădăuți.
Întrucât scaunul mitropolitan de la Suceava era considerat vacant, patriarhul Ecumenic
necunoscându-l pe vlădica Iosif, l-a trimis în Moldova pe grecul Teodosie, pentru a fi numit
mitropolit; el nefiind acceptat de către domn și cler, a fost nevoit să se întoarcă la
Constantinopol.
Patriarhul Ecumenic Antonie nu s-a lăsat înfrânt, ci l-a transferat în Moldova pe
mitropolitul grec Ieremia de Mytilene (insula Lesbos), se pare, prin anii 1392-1393. De această
dată domnea în Moldova Roman Mușat (1392-1394). În vederea înlăturării neînțelegerilor,
domnitorul Ștefan Mușat (1394-1399) l-a trimis la Constantinopol pe protopopul Petru cu câțiva
însoțitori, dar și cu scrisori, prin care îl ruga pe Patriarhul ecumenic să ,,ridice anatema aruncată
de Ieremia”, dar și să fie recunoscuți canonic ierarhii Iosif și Meletie. Patriarhul Antonie a fost
din nou categoric, refuzând, în termeni duri, propunerea moldovenilor. Mai mult, l-a numit
(împotrivit dorinței sale) pe protopopul Petru ca <exarh patriarhal> în Moldova, până la alegerea
unui nou ierarh. Desigur că protopopul Petru n-a luat „în primire slujba” încredințată, iar domnul
și boierii nu i-au alungat pe cei doi ierarhi cum a cerut partriarhul constantinopolitan.
În toamna anului 1395, l-a trimis în Moldova pe mitropolitul de Mytilene (urmașul lui
Ieremia) să aplaneze conflictul, dar nici el nu a adus nici un rezultat.
Aplanarea conflictului dintre Patriarhia Ecumenică și Biserica Moldovei s-a realizat abia
sub domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432); amintim că, nici Bizanțul nu mai avea nevoie de
conflict în rândul ortodocșilor de vreme ce, pe de o parte, propaganda catolică era în mare
expansiune, iar turcii amenințau Imperiul basileilor de la Constantinopol. Domnitorul
moldovean, Alexandru cel Bun a trimis o solie la Constantinopol, în vara anului 1401. În urma
acestui demers, Patriarhul Ecumenic Matei I și Sinodul său l-au recunoscut, la 26 iulie 1401, pe
Iosif ca Mitropolit al Moldovei; de episcopul Meletie nu s-a mai făcut pomenire, ceea ce ne face
să credem că el murise între timp.
Un fapt de seamă de pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun a fost aducerea la

Suceava a moaștelor Sf. Ioan cel Nou (din Cetatea Albă), martirizat aici în preajma anului 1330;
se prăznuiește în fiecare an la data de 2 iunie.
Din cele prezentate, reiese că statul Moldova s-a întemeiat în 1359, iar Mitropolia
Moldovei în preajma anului 1386, iar după un lung conflict între Patriarhia Ecumenică și
Biserica Moldovei (pe tema unui ierarh român în fruntea acesteia), la 26 iulie 1401, vlădica Iosif
Mușat a fost recunoscut ca Mitropolit al Moldovei.
1. Ciurea Al., „Șirul mitropoliților Bisericii Ortodoxe din Moldova. Elemente esențiale
biografice și bibliografice”, în Teologie și Viață, III (LXIX) - (1993), nr. 8-10, pp. 53-94.
2. Demciuc Vasile M., „Vechi biserici mitropolitane din Suceava: Biserica Mirăuți și
Biserica Sfântul Gheorghe”, în Teologie și Viață, III (LXIX) - (1993), nr. 8-10, pp.
121-128.
3. Dobreanu Nicolae, Întemeierea Mitropoliilor și a celor dintâi mănăstiri din țară,
București, 1906.
4. Gorovei Ștefan S., „Întemeierea Mitropoliei Moldovei în contextul relațiilor
moldo-bizantine”, în Teologie și Viață, III (LXIX) - (1993), nr. 8-10, pp. 28-52.
5. Ivan Ioan, „Patriarhi ortodocși în Moldova”, în Teologie și Viață, III (LXIX) - (1993), nr.
8-10, pp. 129-138.
7. Porcescu Scarlat, „Titulatura și teritoriile de jurisdicție ale Mitropoliților Moldovei până
la 1500”, în Teologie și Viață, III (LXIX) - (1993), nr. 8-10, pp. 95-110.
8. Theodorescu Răzvan, „Implicații balcanice ale începuturilor Mitropoliei Moldovei”, în
Teologie și Viață, III (LXIX) - (1993), nr. 8-10, pp. 5-27.
VIAȚA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA
ÎNTRE SEC. XIV ȘI ÎNCEPUTUL SEC. XVI
1. Situația românilor din Transilvania între sec. XIV-XVI

Între secolele XI-XIII s-a petrecut ocuparea treptată a Transilvaniei de către maghiari,
perioadă în care a avut loc aici organizarea unor episcopii catolice: Biharea mutată mai apoi la
Oradea, (sec. XI) la Tășnad, mutată la scurtă vreme la Cluj (sec. XI) și la Alba Iulia (sec. XI),
există și azi.
În paralel cu organizarea Bisericii catolice din Transilvania, au avut loc numeroase
acțiuni de prigoană a Bisericii Ortodoxe Române de aici, din partea regilor maghiari, susținuți de
către pontifii romani.
Astfel, în anul 1232, papa Grigorie IX (1227-1241) trimitea un emisar de-al său în
Ungaria, pentru a-i nimici pe schismatici (ortodocșii) din regatul maghiar.
La începutul anului 1234, același papă, primea de la principele de coroană Bela (mai apoi
regele Bela IV) un jurământ prin care se angaja că o să-i nimicească pe <toți ereticii>
(ortodocșii) din viitorul său regat. Câteva luni mai târziu (tot în 1234), papa Grigorie IX îi aducea
la cunoștință lui Bela că în țara cumanilor (în sudul Moldovei și în Câmpia munteană) erau
anumiți pseudoepiscopi sau schismatici (ortodocși în gândirea catolică) care se pare că au atras
de partea lor și credincioși catolici.
În secolul al XIV-lea, regele Lodovic cel Mare (1324-1382) a dat ordin (în 20 iulie 1366)
nobililor din comitatele Cuvin și Caraș să îi aresteze pe schismatici, după care să îi pedepsească
(să-i extermine).
Regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437) a luat (în 1428) măsuri aspre împotriva
schismaticilor din Banat și Hațeg. De remarcat că acțiunile împotriva ortodocșilor (și a husiților)
au dus la răscoala țărănescă din 1437, iar mai târziu, și la cea din 1514, condusă de Gheorghe
Doja.
2. Date privind organizarea bisericească din Transilvania. Clerici
Cu toate acțiunile de prigonire a ortodocșilor din Transilvania, Biserica noastră și-a dus
pe mai departe activitatea în rândul credincioșilor, prin conducătorii ei spirituali: preoți,
protopopi, episcopi (dar și monahi).
De pildă, din documentele vremii, aflăm de câteva nume de clerici din Țara Hațegului și
din Maramureș (deși documentele sunt numai din sec. XIV-XV, acest lucru nu înseamnă că n-au
existat clerici până în aceste secole). Într-o inscripție din biserica Streisângiorgiu (din
1313-1314) apare numele preotului Naneș. În 1360, într-un scaun de judecată din Hațeg sunt
pomeniți protopopul Petru din Ostrov, preotul Dragomir din Tuștea și preotul Balc din Peșteana.
Într-un proces din 1411 este amintit protopopul Dobrotă din Râu-Bărbat, iar într-o scrisoare din
1456 era menționat protopopul Petru din părțile Hunedoarei. În 1505 este amintit preotul Petru
din Socet. În ținuturile maramureșene este pomenit, în 1364 preotul Miroslav ș.a.
Pe lângă preoți și protopopi, în acele secole avem informații și de existența unor anumiți
ierarhi: arhiepiscopul Ghelasie, menționat într-o inscripție din 1377, existentă în biserica veche
a mănăstirii Râmeț-Alba. În 1391 sunt pomeniți ,,arhiereii locali” din Maramureș, în Tomosul
patriarhului Antonie IV al Constantiopolului prin care mănăstirea Peri era declarată stavropighie
(dependentă) a Patriarhiei Ecumenice. În 1456 Ioan din Caffa Crimeii, a fost arestat în
Hunedoara din ordinul inchizitorului Ioan Capistrano, trimis la Timișoara și închis, după care a
fost dus la Pesta. În 1479 este amintit mitropolitul Ioanichie de la Bălgrad (Alba-Iulia).
3. Mitropolia Ortodoxă Română din Feleac

În istoriografia românească s-au emis anumite ipoteze, atât în ceea ce privește primul
ierarh, cât și originea și rangul Eparhiei din Feleac (în apropiere de Cluj).
Pe baza documentelor și în pofida ipotezelor emise până nu de mult, credem că primul
ierarh de la Feleac, cunoscut cu numele și asupra căruia nu există dubii, a fost Daniil pomenit
într-o însemnare de pe un Tetraevanghel slavon, din 1488. Din citirea atentă a acestei însemnări
deducem faptul că în perioada copierii Tetraevanghelului din 1488, vlădica din Feleac avea
rangul de arhiepiscop și, susținem noi, și de mitropolit al Transilvaniei, așa cum au fost și
antecesorii săi: Ghelasie (pomenit la Râmeț) și Ioanichie de la Bălgrad (Alba-Iulia). De
asemenea, tot în aceeași perioadă, era zidită catedrala mitropolitană din Feleac (care, cu unele
schimbări dăinuiește până azi), alcătuită din elemente gotice și moldovenești, ceea ce presupune
influența și stăpânirea lui Ștefan cel Mare și Sfânt în Transilvania.
Se pare că mitropolitului Daniil i-a urmat în scaun, în preajma anului 1500, Marcu.
Credem că el a fost grec de neam, venit din sudul Dunării din pricina stăpânirii turcești, care s-a
stabilit la Feleac (unde, între timp se ridicase o mănăstire ce a devenit un centru cultural), apoi și-
a cumpărat o casă și moșie de la preotul Vasile din Feleac. Fiul preotului Vasile, pe nume
Danciu, i-a fost, probabil, diacon, iar mai târziu preot mitropolitului Marcu. Păstorirea lui Marcu
s-a întins până în preajma anului 1516. Dintr-o inscriptie slavă care a fost descoperită pe soclul
bisericii din Feleac aflăm că noul mitropolit a fost Ștefan, una și aceeași persoană cu Danciu
(pomenit mai sus), nume sub care a fost cunoscut mai bine de localnici, fiind fiul preotului
Vasile din Feleac. Numele de Ștefan era unul de călugărie și, bineînțeles, de mitropolit de Feleac.
Se presupune că Danciu (Ștefan) ar fi fost hirotonit arhiereu în Țara Românească de către
mitropolitul Macarie II (1512-1521), pe vremea lui Neagoe Basarab.
Credem că mitropolitul Danciu a păstorit la Feleac până în anul 1533, când într-un act de
din 26 ianuarie 1534 se făcea pomenire despre succesorul său legal, Ioan, și el fost preot în
Feleac ca și tatăl lui, Danciu (care fusese căsătorit în tinerețe și a avut doi copii: Ana și Ioan).
S-ar părea că, din 1533, scaunul mitropolitan din Feleac a rămas vacant pentru o perioadă
de trei ani, deoarece în 1536, episcopul Atanasie al Vadului se intitula ,,episcop de Vad și
Feleac”, fiind, probabil, ,,locțiitor al scaunului de Feleac”.
Doi ani mai târziu în scaunul eparhial de la Feleac se găsea episcopul, respectiv
mitropolitul Petru (nepotul de soră a lui Danciu), pomenit într-un act din 15 august 1538.
Credem că Petru a fost hirotonit în Țara Românească, la Târgoviște, cel mai devreme spre
sfârșitul anului 1537. Petru și-a încheiat păstorirea, cel mai probabil, către sfârșitul primei
jumătăți a veacului al XVI-lea, fiindcă în actul din 25 decembrie 1550 nu se mai face pomenire
de el. Cert este că el a încheiat șirul mitropoliților din Feleac, deoarece, acest scaun eparhial n-a
mai fost pomenit în documente de atunci încoace.
Motivul principal al încetării activității mitropolitului din Feleac a fost același ca și în
cazul Episcopiei de Vad, suprimarea lor de către autoritățile maghiare reformate din
Transilvania, care țineau cu tot dinadinsul să-i calvinizeze pe românii ortodocși de aici, după care
să îi maghiarizeze.
4.Episcopia de Vad
În decursul veacurilor, locuitorii Transilvaniei și cei ai Moldovei „având aceeași limbă și
lege au trăit într-un viu și permanent contact”. Astfel, păstorii din Transilvania „cercetau an de
an cu turmele lor pământurile Moldovei învecinate, iar moldovenii, la rândul lor, cercetau
adeseori Transilvania, îndeosebi Bistrița, de unde-și cumpărau produsele meșteșugăreși de care
aveau nevoie”. Dar legăturile dintre cele două țări s-au întărit, mai ales, odată cu stăpânirea lui
Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-1504) asupra unor ținuturi din Transilvania: Cetatea Ciceu și
Cetatea de Baltă dimpreună cu feudele lor, începând cu anul 1475.
În cetățile amintite, domnul moldovean avea nevoie nu numai de o organizare militar-
politică, ci și de una bisericească. Astfel, după ce va primi în dar cetatea Ciceului, va înființa pe
domeniul său de la Vad o Episcopie, zidind pentru ea cu meșteri locali și din alte părți
transilvănene o frumoasă biserică în stil gotic și moldovenesc al epocii. Din analiza elementelor
arhitectonice ale bisericii de la Vad s-a ajuns la concluzia că această biserică a fost zidită pe
vremea lui Ștefan cel Mare și nu pe timpul lui Petru Rareș, așa cum s-a crezut de către unii
istorici, ea servind, totodată, și ca biserică episcopală pentru Episcopia nou înființată aici (la
Vad).
Cu toate că lipsesc documentele privitoare la organizarea Episcopiei Vadului, credem că
va fi fost organizată după modelul episcopiilor moldovenești, cu un ierarh în frunte, ajutat în
ocârmuirea ei de preoți și diaconi.
Episcopul de la Vad va fi fost hirotonit de mitropolitul Moldovei, de care și aparținea, iar
„prin scrisori domnești… recomandat… și recunoscut de către regele prieten”. Prin urmare,
acești vlădici erau români de neam, hirotoniți de ierarhii din Moldova și recunoscuți apoi de către
autoritatea politică a Transilvaniei.
Istoricul Ștefan Meteș credea că majoritatea episcopilor de Vad erau de loc din
Transilvania, care, însă, înainte de a fi aleși și numiți, au fost trimiși în Moldova, pentru a învăța
„cartea sfântă în limba slavonă… în vestitele mănăstiri răspânditoare de lumină”, din acea țară,
după care erau hirotoniți și apoi instalați în scaunul episcopal de la Vad. Indiferent de locul lor de
baștină – Moldova sau Transilvania – cert este faptul că, înainte de a fi aleși episcopi, făceau
carte în mănăstirile moldovenești din acea epocă, iar apoi se întorceau la Vad, unde se îngrijeau
de viața duhovnicească, dar și culturală din acele ținuturi.
Până în prezent, istoria noastră nu cunoaște numele celui dintâi episcop trimis la Vad de
către Ștefan cel Mare și apoi recunoscut de regele Matei Corvin.
Mărturii sigure despre existența unor episcopi la Vad avem abia din veacul al XVI-lea.
După unii istorici, primul episcop de la Vad, cunoscut cu numele, ar fi fost Ilarion, în 1523; după
alții însă, (dar totuși cu rezerve), putea fi vlădica Ioan, pomenit în anul 1533 (probabil într-o
scurtă vacanță a scaunului de la Vad). Credem că nu este așa de important cine a fost mai întâi (și
că l-ar fi chemat Ilarion sau Ioan), ci faptul că, la începutul veacului al XVI-lea cunoaștem la
Vad un episcop cu numele.
Din documentele vremii reiese faptul că, în 1523, Episcopul Ilarion, cu alți trei preoți:
Matei, Șandru și Petru au intervenit pe lângă magistratul Bistriței pentru un ajutor material, în
vederea înălțării unei mănăstiri (se pare, pe locul uneia mai vechi), în ținutul Năsăudului, între
localitățile Hordou (azi Coșbuc) și Telciu; tot în același an (1523), vlădica Ilarion a cerut
conducătorilor bistrițeni reînnoirea privilegiilor pentru același așezământ monahal, probabil a
acelora pe care le-a avut odinioară vechea mănăstire.
Episcopului Ilarion i-a urmat în scaun vlădica Anastasie, pomenit în anul 1529, unul
dintre oamenii de încredere ai domnitorului moldovean Petru Rareș. În luna octombrie a
aceluiași an (1529) se afla în fruntea unei oștiri a lui Petru Rareș, care a atacat cu succes Bistrița,
după care a încheiat un armistițiu avantajos pentru domnul moldovean.
În anul 1531, Episcopul Anastasie a dăruit bisericii eparhiale de la Vad o „icoană ferecată
în argint aurit”, ce reprezenta pe Sfântul Ierarh Nicolae (și care se află acum în Muzeul de Artă al
României); în partea de jos a ramei are o inscripție în limba slavonă: „Rugăciunea robului lui
Dumnezeu, Episcopului Anastasie din Vadul ungurean, a ferecat această icoană în anul 7039
(=1531), luna mai 15”.
Câțiva ani mai târziu (în 1538) a complotat împotriva fostului său mentor, Petru Rareș
(refugiat pentru o vreme în cetatea Ciceu), cu scopul de a-l da în mâna lui Ștefan Lăcustă,
uzurpatorul scaunului Moldovei (1538-1540). După revenirea la domnie a lui Petru Rareș,
vlãdica Anastasie a fost scos din scaun, asemenea boierilor trădători și s-a retras la mănăstirea sa
de metanie, Putna. Nu după multă vreme, Petru Rareș l-a iertat pe Anastasie, acesta reluându-și
activitatea arhierească la Vad, în 1541, păstorind aici până în 1546.
Nu cunoaștem însă motivul încheierii activității lui Anastasie la Vad: ori că trecuse la
cele veșnice sau că a fost scos din nou din scaun de către Petru Rareș, din pricina complotului
pomenit.
Cert este faptul că, în 19 iulie 1546, același domn moldovean îl recomandă bistrițenilor
pe noul episcop de Vad, ales (de domn) în persoana lui Tarasie, cerându-le, totodată „să-i acorde
jurisdicție peste preoții și credincioșii de aici, cum a avut și «episcopul dinainte»”. Prin urmare,
în timpul domniei lui Petru Rareș, jurisdicția Episcopiei Vadului se întindea, în afară de satele
aparținătoare cetății Ciceului, și asupra altor două orașe: „Bistrița cu peste 50 de sate și Rodna cu
23 de sate, precum și cetatea Unguraș cu 34 de sate”. Episcopul Tarasie a păstorit la Vad doar trei
ani și jumătate, îndeplinindu-și cu demnitate misiunea arhierească și culturală în aceste părți
transilvănene.
În 5 ianuarie 1550, Iliaș Vodă, fiul (turcit între timp) lui Petru Rareș, îl recomanda
bistrițenilor „pe prea cucernicul Gheorghe episcop de Vad, pentru a-l sprijini față de credincioșii
de lege ortodoxă din părțile Bistriței, ca să-și poată aduna veniturile episcopale, să-l asculte și să-
l primeascã cu cinstea cuvenită”.
În a doua jumătate a veacului al XVI-lea (în 1553), domnii Moldovei își pierd posesiunile
lor din Transilvania; în același timp, Reforma protestantă începe să prindă din ce în ce mai bine
rădăcini în aceste ținuturi, sprijinită de principii maghiari din Transilvania. În acest context, a
început să slăbească și Episcopia Ortodoxă de la Vad, rămânând izolată atât de sprijinul
domnilor moldoveni, cât și de oblăduirea mitropolitului din Suceava.
În această vâltoare a evenimentelor politice și religioase și-a desfãșurat activitatea
pomenitul episcop Gheorghe de la Vad, care din pricina greutăților întâmpinate se pare că s-a
retras de la cârma eparhiei, spre sfârșitul anului 1552 sau la începutul anului următor (1553).
Episcopului Gheorghe i-a urmat în scaunul episcopal de la Vad vlădica Marcu, în 1557,
probabil la rugămintea lui Alexandru Lăpușneanu pe lângă autoritățile de stat din Transilvania.
Din documentul de confirmare (din 9 aprilie 1557), fãcut de principesa Isabela Zápolya, se
constată că venirea lui Marcu la Vad a întâmpinat o oarecare opoziție în această eparhie. De
aceea, principesa pomenită, pentru a liniști spiritele și a-și impune punctul de vedere, a poruncit
lui Petru Petrovici, consilierul principelui Ioan Sigismund Zapolya (fiul Isabelei), să-l pună în
drepturile sale pe Episcopul Marcu, spunând între altele: „… prin scrisoarea de față poruncim cu
tărie și strășnicie credinței voastre ca văzând aceastã scrisoare să socotiți și să recunoașteți pe
pomenitul episcop Marcu ca episcopul acestui loc, fiind datori să-i dați deplin și în întregime
toate veniturile sale ce i se cuvin, să i se dea de către voi (și) din mijlocul vostru, după vechiul
obicei, lui sau omului său, și voi să nu îndrăzniți să luați sau să vă amestecați în strângerea acelor
venituri ale sale și să fiți datori și siliți să-i arătați supunere și cinstire întru toate potrivit datoriei
slujbei sale”.
Episcopul Marcu a păstorit la Vad până în 1574, după care, vreme de doi ani (1574-1576)
comitatele aparținătoare Eparhiei Vadului: Dăbâca, Cluj, Turda, Solnocul Interior, din motive pe
care încă nu le știm, au fost sub oblăduirea duhovnicească a mitropolitului Eftimie din Alba Iulia.
Abia în anul 1576, în fruntea Episcopiei Vadului se afla un episcop cu numele Spiridon;
în afară de comitatele pomenite, el și-a întins jurisdicția și peste cele ale Solnocului de Mijloc
(Sălaj) și al Crasnei. Episcopul Spiridon a avut o păstorie îndelungată, până spre sfârșitul
secolului al XVI-lea.
Urmașul său în scaunul de la Vad a fost episcopul Ioan de la mănăstirea Cerna, din
ținutul Hațeg-Hunedoara, și nu Ioan Cernea, cum greșit s-a afirmat până nu demult. El a fost și
bun oștean, murind într-o bătălie ce a avut loc la Satu Mare în 14 ianuarie 1605.
În toamna aceluiași an (la 23 septembrie 1605), a fost numit pentru a doua oară în
scaunul de la Vad, Episcopul Spiridon; i s-a acordat o jurisdicție întinsă peste comitatele:
Dăbâca, Cluj, Turda, Solnocul Interior, Solnocul de Mijloc și Crasna, dar în același timp și
„dreptul de «superitendent suprem», peste toate bisericile românești din Transilvania și «părțile
ungurești»”, probabil un titlu onorific, fiindcă era în vârstă înaintată. În 1607 și-a extins
jurisdicția și asupra Maramureșului. Se pare că, în urma sesizării mitropolitului Teoctist din Alba
Iulia, principele Transilvaniei mai apoi i-a „limitat drepturile de jurisdicție”, rămânând numai la
comitatele care au aparținut „în mod obișnuit” de Episcopia Vadului. A păstorit la Vad până în
1614, când se presupune că, din anumite motive, s-a retras în Moldova.
În anul următor (1615), la 21 februarie, a fost numit ca Episcop al Vadului Teofil de la
mănăstirea Prislop, având jurisdicție peste: Dăbâca, Cluj, Turda, Solnocul Interior, Solnocul de
Mijloc, Crasna și Maramureș, la care s-au mai adăugat de acum Bihorul și districtele Bistrița și
Gurghiu.
I-a urmat în scaunul de la Vad Augustin (cca 1621), venit – se pare – din Moldova, despre
care nu avem mai multe date.
La scurtă vreme (cca. 1622), în fruntea Episcopiei Vadului se afla vlădica Dosoftei, venit
și el tot din Moldova și care, probabil, a ajuns mitropolit la Alba Iulia (între 1624-1627).
În iunie 1623 era întărit ca episcop la Vad Eftimie (1623-1627), care avea în jurisdicție,
pe lângă comitatele antecesorilor săi, și Sătmarul. Cu vlădica Eftimie s-a încheiat șirul
episcopilor de la Vad, jurisdicția acestora fiind înglobată în Mitropolia de la Alba Iulia. Astfel că,
în 4 decembrie 1628, mitropolitul Ghenadie II din Alba Iulia s-a intitulat „arhiepiscop în scaunul
Bălgradului și al Vadului și al Oradiei și al Sătmarului și a toată țara Ardealului și celelalte”.
Se presupune că după moartea, retragerea sau înlăturarea Episcopului Eftimie, „principele
calvin Gabriel Bethlen n-a mai completat scaunul vlădicesc vacant de la Vad. Poate că vlădicii
de aici – unii veniți din prea «ortodoxa» Moldovă – erau o piedicã în calea acțiunilor prozelitiste
calvine patronate de principele Bethlen”.
Unii istorici cred că, ceva mai târziu, au mai fost făcute unele încercări pentru ocuparea
scaunului episcopal de la Vad; de pildă, în 1631 se găsea în ținuturile Bistriței (în satul Budișor,
azi Buduș) un oarecare episcop Benedict, hirotonit, probabil, în Moldova, pentru Episcopia
Vadului. Până acum nu avem știri despre activitatea sa pastoral-misionară în Transilvania.
După părerea unor cercetători, un episcop al Maramureșului (dintre anii 1650-1651), pe
nume Savu (Sava), și-ar fi avut o vreme reședința la mănăstirea Vad; la scurtă vreme, din pricina
presiunilor calvine a fost nevoit să treacă în Moldova.
Suntem încredințați că, în acel secol și jumătate cât a ființat Episcopia Vadului, ierarhii
de aici (fie transilvăneni, fie moldoveni) au desfãșurat o intensă viață duhovnicească și culturală,
statornicind pe români în credința străbună și răspândind lumină de carte în sânul familiilor
neamului nostru.
1. Dragomir Silviu, „Cei mai vechi protopopi români”, în Revista Teologică, V (1911), nr.
19-20, pp. 531-534.
2. Lupșa Ștefan, „Biserica Ortodoxă Română din Ardeal și Ungaria în veacul al XV-lea”, în
Mitropolia Ardealului, I (1956), nr. 3-4, pp. 269-277; II (1957), nr. 3-4, pp. 219-229 și III
(1958), nr. 1-2, pp. 71-86.
3. Lupșa Ștefan, Catolicismul și românii din Ardeal și Ungaria până la anul 1556, Cernăuți,
1906.
4. Moraru Alexandru, Scurt istoric al Eparhiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și
Clujului, Cluj-Napoca, Renașterea, 2001, pp. 24-31.
6. Păcurariu Mircea, Începuturile Mitropoliei Ortodoxe a Transilvanei, București, 1980.
7. Popa Victor, „Considerațiuni critice cu privire la mitropolia Transilvaniei din secolele al
XV-lea și al XVI-lea și a raporturilor ei cu Moldova”, în Mitropolia Banatului, VIII
(1958), nr. 7-9, pp. 387-346.
DEZBINAREA BISERICEASCĂ DIN TRANSILVANIA (1698-1701).
CAUZELE ŞI URMĂRILE EI PÂNĂ ÎN 1850
A. CAUZE POLITICE ȘI RELIGIOASE
1. Situația istorică și politică a Transilvaniei la sfârșitul sec. al XVII-lea
Din anul 1683, când turcii au fost înfrânți sub zidurile Vienei, în Transilvania, care fusese
„principat autonom sub suzeranitate otomană”, a început să se instaleze pe îndelete regimul
habsburgic. În urma unor tratative și acorduri cu habsburgii, principele transilvănean Mihail
Apaffi a cedat, în 1687, 12 cetăți și orașe, trupelor imperiale (ajunse deja în Transilvania),
plătindu-i-se, în schimb, sume bănești și recunoscându-i-se unele privilegii. În următorul an (la 9
mai 1688), Transilvania a fost luată sub stăpânirea împăratului de la Viena.
Prin diploma leopoldină, din 1691 (după numele împăratului), s-au recunoscut atât
privilegiile celor trei națiuni: unguri, sași și secui, dar și drepturile celor patru «religii recepte»
din Transilvania: catolică, luterană, calvină (reformată) și unitariană. Românii (și credința lor)
erau considerați «tolerați», deși constituiau majoritatea populației transilvănene.
Amintim că, în 1694, a fost înființată Curtea aulică transilvană, care își avea sediul în
Viena, cu scop de a fi organul de legătură dintre Curtea vieneză și Principatul Transilvaniei.
După cum se observă, prin înființarea acestor organisme centrale, s-a avut în vedere pierderea
independenței principatului Transilvaniei, adică subordonarea sa totală Imperiului Habsburgic.
2. Date privitoare la situația religioasă din Transilvania (sec. XVI-XVII)
În paralel cu dominația politică a habsburgilor, în Transilvania s-a desfășurat și o activitate

susținută pentru întărirea catolicismului în aceste teritorii.
Pentru a înțelege mai bine această situație, trebuie să arătăm faptul că,
prin Reforma protestantă din secolul al XVI-lea și Biserica Romano-Catolică din Transilvania a
pierdut un mare număr de credincioși, prin trecerea lor fie la luteranism (îndeosebi sașii), fie la
calvinism (o bună parte dintre unguri) sau chiar la unitarianism (tot populația maghiară). Pentru
a-și „recupera” credincioșii pierduți, catolicii aveau o singură alternativă, atragerea de partea lor
a unor credincioși din populația majoritară (a românilor ortodocși). Pe acest fond de lipsuri de
drepturi ale românilor (politice, naționale, economice și chiar religioase), catolicii au început a-i
atrage pe români de partea lor, atât prin forță, dar mai ales, prin înșelăciune.
Prima încercare de „unire” între catolici și românii din Transilvania a avut loc pe vremea
mitropolitului Teofil, în anul 1697. Istoricii iezuiți și chiar cei uniți au susținut că pe vremea
mitropolitului Teofil, în cadrul unui sinod s-ar fi hotărât unirea românilor transilvăneni cu
Biserica Romei. În sprijinul susținerii teoriei lor au adus trei procese verbale, care s-ar fi încheiat
în cadrul sinodului de unire, ținut la Alba Iulia în februarie 1697. Cu acest prilej s-ar fi acceptat,
între altele, cele patru puncte catolice (primatul papal, adaosul filioque, azimele și purgatoriul),
hotărâri acceptate atât de Teofil cât și de către un număr de 11 protopopi, la care se adaugă și un
preot. Din cercetarea atentă a textelor celor trei procese verbale, reiese limpede că ele au fost
alcătuite de către persoane din afara Bisericii Ortodoxe, deoarece, mitropolitul Teofil era numit
„episcop”, dar și terminologia folosită era una de influență catolică, neuzitată de ortodocși la
acea vreme; în același timp, s-a constatat, mai târziu, că însăși semnătura lui Teofil a fost
plastografiată (falsificată), iar cele ale protopopilor fuseseră luate din vreun dosar al unui sinod
ținut mai înainte. Amintim faptul că nu după multă vreme, a murit și mitropolitul Teofil.
Istoricii ortodocși sunt de părere (pe baza celor arătate) că sub mitropolitul Teofil nu s-a
realizat nici o unire, deoarece nu s-ar fi justificat unirea din 1698, de sub mitropolitul Atanasie
Anghel.
3. Unirea cu Biserica Romei (1698-1701)
După moartea mitropolitului Teofil, au apărut mai mulți candidați, între aceștia și un
tânăr ieromonah (sau poate, ierodiacon) Atanasie, la botez Anghel, fiul unui preot din Bobâlna
(jud. Hunedoara); a urmat școala calvină din Aiud, ori după unii, la Alba Iulia, după care s-a
călugărit la mănăstirea din Alba Iulia (de pe lângă reședința eparhială ortodoxă). Prin mită,
guvernatorul Transilvaniei și-a dat acordul să plece în Țara Românească (în septembrie 1697),
pentru a fi hirotonit ierarh în locul lui Teofil. La București, se aflaseră, între timp, atât de
intențiile prozelitiste catolice din Transilvania, dar și de noul candidat modest pregătit din punct
de vedere teologic și cultural, dar și șovăielnic, în același timp. Pentru acest motiv, el n-a fost lăsat
să se reîntoarcă imediat în Transilvania, ci ținut în București, unde s-a încercat pregătirea și
întărirea lui în credința ortodoxă: a fost hirotonit arhiereu abia în 22 ianuarie 1698, de Teodosie,
Mitropolitul Ungrovlahiei. Cu acest prilej, lui Atanasie i s-a „cerut să iscălească un îndreptar
dogmatic, liturgic și canonic”, ce cuprindea 22 de puncte, întocmit de patriarhul Dositei al
Ierusalimului și de mitropolitul Teodosie, pentru a-l obliga pe Atanasie să rămână statornic în
Ortodoxie. Acest îndreptar era, de fapt, o adevărată mărturisire de credință, prin care se obliga
să păstreze credința ortodoxă în fața acțiunilor prozelitiste calvine și catolice.
Înainte de a pleca spre casă, mitropolitul Atanasie a primit ajutoare materiale din partea
lui Constantin Brâncoveanu, și anume: veșminte, cărți, iar, mai apoi, bani, pentru a putea rezista
în fața tuturor încercărilor ce puteau veni din partea catolicilor.
Reîntors în Transilvania, a constatat că erau în toi acțiunile iezuiților de a atrage pe
români la unirea cu Biserica Romei. De pildă, la insistențele iezuitului Paul Ladislau Bárányi,
împăratul a dat o „rezoluție” (în 14 aprilie 1698), prin care li se oferea șansa românilor din
Transilvania de a primi drepturi egale cu ale celorlalte etnii și confesiuni „recepte”, în schimbul
unirii cu Biserica Romei (dacă vor recunoaște pe pontiful roman drept cap al întregii Biserici).
Nu după multă vreme, cardinalul Leopold Kollonich a venit cu unele completări la
rezoluția împăratului Leopold I, arătând, într-un manifest din 2 iunie 1698, că acei preoți
(ortodocși), care vor primi cele patru puncte „florentine” (primatul papal, filioque, azimile și
purgatoriul), vor avea aceleași privilegii ca și preoții catolici.
Pe baza acestor două documente, iezuiții au început acțiunea de unire a românilor cu
Biserica Romei. Astfel că au alcătuit un «manifest de unire» (cunoscut și sub numele de «carte
de mărturie»), semnat de 38 de protopopi ortodocși, la 7 octombrie 1698 (format din trei file –
șase pagini).
Pe pagina întâi se cuprinde declarația de unire, în care se spune, între altele: «Noi mai în
gios scriși, vlădica, protopopii și popii bisericilor rumănești dăm de știre ... că ... den bună voia
noastră ne unim cu Beserica cea catholicească și ne mărturisim a fi mădulările ceștii Beserici
sfinte catholicească a Romei prin această carte de mărturie a noastră și cu acele privileghiomuri
voim să trăim cu carele trăiesc mădulările și popii aceștii Beserici sfinte ... pentru care mai mare
tărie, dăm și peceților și scrisorile mănilor noastre. S-au dat la Bălgrad în anii Domnului 1698,
în 7 zile a lui octomvrie».
Întrucât în acest text nu erau referiri clare privitoare la credință și cult, protopopii au
adăugat (ulterior) un «post scriptum», scris mărunt în 13 rânduri (tot pe aceeași pagină), în care
se arăta, între altele: «Însă într-acesta chip ne unim și ne mărturisim a fi mădulările sfintei
catholoceștii Beserici a Romei, cum pre noi și rămășițele noastre din obiceiul Besericii noastre a
Răsăritului să nu ne clătească. Ci toate țărămoniile, posturile, cum până acum, așa și de acum
înainte să fim slobozi a le ținea după călindarul vechiu și pre cinstitul vlădica nostru Athanasie
nime păn-în moartea sfinții sale să n-aibă putere a-l clăti den scaunul sfinții sale...».
Pagina a doua, a fost lăsată liberă, pentru a fi tradusă de iezuiți, ulterior, în limba latină.
Profitând de bunătatea și credulitatea protopopilor ortodocși, această pagină (după semnarea
actului de cei 38 de protopopi) a fost tradusă în latină cu unele adausuri și anume că ei
(protopopii ortodocși) primesc și cele patru puncte „florentine”.
Pe paginile 3, 4 și 5 au fost puse semnăturile celor 38 de protopopi (cu 37 peceți, probabil
unul uitându-și pecetea acasă); în pagina a cincea, după semnături s-a făcut un al doilea adaos (în
7 rânduri), în care se arăta: «Și așa ne unim acești ce scri [scriși] mai sus, cum toată legea
noastră, slujba Besericii, leturghia, posturile și cărindariul nostru să stea pre loc, iară să [dacă]
n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceți să n-aibă nici o tărie asupra noastră și vlădica nostru
Athanasie să fie în scaun și nime să nu-l hărbutăluiască»; este, de fapt, o prescurtare a primului
adaos (post-scriptum); s-a dovedit că acest post-scriptum a fost scris chiar de mitropolitul
Atanasie.
Pagina a șasea a rămas goală, dar nici n-a mai fost completată ulterior de către cineva.
De remarcat că acest act oficial (din 7 octombrie 1698) n-a fost înaintat nici Curții din
Viena și nici pontificului de la Roma. El a fost făcut rătăcit și s-a găsit abia în 1879, în Biblioteca
Universității din Budapesta. Referindu-se la acest act, descoperitorul său, istoricul unit Nicolae
Densușianu, a spus, între altele: «Avem înaintea noastră o traducere din cele mai mișelești și
criminale, falsificarea unui document public, un tratat politico-bisericesc, pentru a supune
poporul român catolicilor și a desființa Biserica română de Alba Iulia ... ».
Faptul că, în textul latin s-au găsit adaosuri, de care protopopii ortodocși n-au avut
cunoștință; că actul n-a fost semnat, alături de cei 38 de protopopi și de mitropolitul Atanasie
(deși cel de al doilea adaos a fost scris de el însuși), fac ca „manifestul de unire” din 7 octombrie
1698 să fie nul.
În ultima vreme se acreditează tot mai mult ideea că, în 7 octombrie 1698, n-ar fi existat
nici un sinod, ci la textul de unire alcătuit de iezuiți au fost atașate semnăturile culese de la
fiecare protopop în parte (probabil când au trecut prin Alba Iulia cu o altă ocazie), ori au fost
luate de pe un act anterior.
Spre sfârșitul anului 1698, Paul L. Baranyi a înaintat Dietei Transilvaniei traducerea
latină a actului unirii românilor (din 7 oct. 1698), dar aceasta n-a dat crezare spuselor iezuitului
pomenit. În această situație, Dieta (în care majoritatea
erau reformați) a hotărât să se facă anchetă în sate să se vadă dacă este reală afirmația lui Paul L.
Baranyi; în ianuarie 1699 s-a făcut cunoscut rezultatul anchetei: aproape nimeni nu s-a declarat
unit.
Cu toate acestea, în februarie 1699, împăratul Leopold I a dat Diploma întâi leopoldină,
prin care se hotăra înființarea Bisericii Unite și că preoții acesteia vor fi scutiți de dări.
În această perioadă, când nici Atanasie n-a făcut eforturi pentru răspândirea credinței
catolice, ierarhul român a menținut „rânduielile ortodoxe” și a publicat două cărți, în anul 1699:
Chiriacodromionul (o reeditare a Cazaniei lui Varlaam al Moldovei) și o Bucoavnă (Abecedar);
mai mult, în vara anului 1700, Constantin Brâncoveanu a dăruit Mitropoliei Transilvaniei moșia
Merișani (jud. Argeș), pentru întreținerea ei, în speranța rămânerii în Ortodoxie a lui Atanasie
Anghel.
Deoarece autoritățile catolice au constatat că: „unirea” nu progresa, l-au chemat pe
mitropolitul Atanasie la Viena pentru a răspunde acuzațiilor aduse de iezuiți la adresa lui; la
începutul anului 1701, mitropolitul Atanasie Anghel se găsea la Viena pentru a răspunde la 22 de
acuzații. Din comisia de judecată a făcut parte și cardinalul Kollonich, care l-a convins pe
Atanasie să accepte unirea, altfel, urma să fie înlăturat din scaun. În această perioadă (în 19
martie 1701) a fost dată și cea de a doua Diplomă leopoldină, în care erau confirmate scutirile
clericilor și ale credincioșilor, în cazul în care ar îmbrățișa catolicismul; în același timp, se
specifica subordonarea ierarhului român arhiepiscopului romano-catolic de Esztergom (Ungaria).
După ce Atanasie Anghel și-a dat acceptul de a rămâne în uniație, în 24 martie 1701 (cu acordul
său) a fost rehirotonit de cardinalul Kollonich mai întâi în preot, după ritul romano-catolic, iar în
ziua următoare (25 martie), în episcop. Era cea mai urâtă atitudine a reprezentanților Bisericii
Romei, deoarece prin gestul lor nu recunoșteau hirotoniile Bisericii Ortodoxe.
Mai târziu, în 7 aprilie 1701, Atanasie Anghel a semnat un act prin care s-a angajat, între
altele, că va întrerupe legăturile cu Țara Românească (în special cu mitropolitul și domnul țării);
de asemenea, a fost de acord să accepte pe lângă el un teolog (catolic), care avea dreptul să-i
inspecteze întreaga activitate.
După ce s-a reîntors de la Viena, episcopul Atanasie (rang umilitor pentru el) a fost
instalat (pentru a doua oară) ca episcop unit în catedrala ortodoxă din Alba Iulia, în 14/25 iunie
1701. Din acest moment, Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei și-a încetat oficial existența la Alba
Iulia.
În urma acestui act, reprezentanții credincioșilor ortodocși din ținuturile Alba Iuliei,
Hunedoarei, Făgărașului, Brașovului ș.a. au protestat energic împotriva lui Atanasie, pentru
ruperea unității de credință.
Nu după multă vreme, Atanasie Anghel a fost caterisit de către patriarhul Calinic al
Constantinopolului, patriarhul Dositei al Ierusalimului și mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei.
Prin urmare, între 1698-1701, a avut loc, prin fals și înșelăciune, unirea unei părți a
românilor din Transilvania, cu Biserica Romei, care a adus dezbinare între fiii aceluiași neam,
dar și la divizarea unității neamului nostru; românii ortodocși vor rămâne fără conducător
spiritual vreme de șase decenii (pentru hirotonii apelând la ierarhii din Țara Românească sau
Moldova), iar instituția mitropolitană nu s-a refăcut decât numai după un veac și jumătate (în anul
1864, la Sibiu).
B. URMĂRI. O NOUĂ BISERICĂ ROMÂNEASCĂ.

BISERICA ROMÂNĂ UNITĂ CU ROMA (1701-1850)
1. Biserica Unită din Transilvania sub păstorirea lui Atanasie Anghel (1701-1713)
Prin instalarea lui Atanasie Anghel la Alba Iulia, la 25 iunie 1701, ca episcop unit, a
încetat, de fapt existența Mitropoliei Ortodoxe din Transilvania (deși majoritatea românilor de aici
au rămas statornici în ortodoxie) și a luat ființă Biserica Română Unită sau Biserica Greco-
Catolică, supusă Arhiepiscopiei maghiare romano-catolice de Esztergom (Ungaria), iar aceasta
Scaunului de la Roma. Prin urmare, prin gestul lui Atanasie Anghel, românii ortodocși din
Transilvania au rămas fără un conducător spiritual, ei fiind conduși de preoți și protopopi, iar
când era nevoie de hirotonii, vor apela la ierarhii din Țara Românească și Moldova, dar, uneori,
și la ierarhii sârbi de la Carloviț (Serbia).
Atanasie Anghel și-a început noua păstorire, pe de o parte, într-o atmosferă de mari proteste
din partea ortodocșilor din Transilvania, de amenințări și anatematizare din partea Patriarhului
Ecumenic Calinic II, a Patriarhului Dositei al Ierusalimului și a lui Teodosie al Ungrovlahiei; pe
de altă parte, în 1703, a izbucnit în Transilvania și Ungaria răscoala „curuților”, împotriva
Imperiului Habsburgic (condusă de Francisc Rákoczi II, de unde i-a venit și numele); între
conducătorii români din Transilvania pomenim pe Gligor Pintea (Pintea Viteazul) din Baia Mare,
Marcu Hațeganu din Bihor și alții. Până la urmă, însă, după victorii, când de o parte, când de
alta, curuții și imperialii au ajuns la o înțelegere, în 1711 (sub Alexandru Károly), la Satu Mare și
astfel răscoala a încetat.
Amintim că, în cadrul conflictelor dintre curuți și imperiali, în 1707, episcopul Atanasie
Anghel, refugiindu-se la Sibiu, în locul său, la Alba Iulia a fost pus (de curuți) episcopul ortodox
venit din Moldova, Iov Ţirca; șederea sa aici a fost de scurtă durată, deoarece, revenind aici
habsburgii, l-au alungat pe Iov Ţirca din scaun și acesta a ajuns, tot pentru puțin timp, episcop
(ortodox) în Maramureș.
Cu toate acestea, cea mai mare problemă pentru Atanasie Anghel a fost supunerea sa față
de teologul iezuit, prevedere stipulată în Diploma Leopoldină din 19 martie 1701; prin această
diplomă, teologul iezuit avea dreptul să controleze întreaga activitate a episcopului român unit;
între împuternicirile teologului iezuit amintim: însoțirea episcopului Atanasie Anghel în toate
vizitele canonice; cercetarea corespondenței episcopului unit, verificarea gestiunii episcopiei, să-
și dea acordul în privința candidaților la preoție, în cazul în care se vor tipări cărți la Alba Iulia,
teologul iezuit să aibă dreptul să le cenzureze ș.a.
Deși îngrădit din toate părțile, Atanasie Anghel a reușit să tipărească anumite cărți de
învățătură: Pâinea pruncilor sau învățătura credinții creștinești strânsă în mică sumă, Alba Iulia,
1702; Catehismul lui Canisius, tradus în românește de Gheorghe Buitul, Cluj, 1703 și Catehismul
Mare, Sibiu, 1709.
Date fiind condițiile grele în care trăia și nefiind sprijinit nici de partea credincioșilor și a
clerului unit, la îndemnul protopopului Vasile «notarășul», Soborului mare din Alba Iulia și a
fratelui său, protopopul Petru din Daia, toți protopopii uniți și Episcopul Atanasie Anghel au
înlăturat uniația în iulie 1711. Se poate spune că, pentru o perioadă de aproape o jumătate de an
uniația din Transilvania, a încetat, fiindcă nu s-a mai întreprins nimic în favoarea acesteia. A fost
un moment favorabil uniților din Transilvania, deoarece muriseră, între timp, „artizanii” unirii
românilor: împăratul Leopold I și cardinalul Kollonich. Această stare de fapt n-a durat însă mult,
deoarece, în 18 noiembrie 1711, iezuitul Gabriel Hevenessy i-a obligat pe Atanasie Anghel și pe
protopopi să se reîntoarcă la uniație, făcând „o nouă mărturisire de credință în favoarea unirii”.
Cei doi frați protopopi au fost pedepsiți, prin destituire, iar Atanasie Anghel a început să treacă
printr-o nouă stare de remușcări, care i-au grăbit sfârșitul, murind la 19 august 1713.
2. Urmașii lui Atanasie Anghel. Generalități (1713-1850)
În cele de mai jos, vom prezenta, pe scurt, viața și activitatea ierarhilor Bisericii Române
Unite cu Roma (1713-1850), din care va reieși și situația grea a Bisericii Ortodoxe Române din
Transilvania, persecutată politic și subjugată și din punct de vedere confesional.
După multe încercări de a alege un episcop în locul lui Atanasie Anghel, în cele din urmă,
guvernul transilvănean l-a recomandat Curții din Viena pe Ioan Giurgiu Patachi (de loc din loc.
de azi Cășiel, în județul Cluj) care l-a întărit, în 23 decembrie 1715; el avea studii la Roma;
crescut în ritul catolic, el va impune în credința și cultul Bisericii Române Unite influențe
romano-catolice, îndepărtându-se de hotărârile Actului de Unire din 1698.
Amintim că, tot în această perioadă, în preajma anului 1714, fosta catedrală și reședință a
mitropolitului (ortodox) din Alba Iulia a fost dărâmată, ideea fundamentală fiind ștergerea
urmelor ortodocșilor de aici. Pentru punerea în aplicare a acestei mârșave acțiuni s-a „uzat” de
canoane, care nu permiteau existența a doi episcopi într-o cetate, și pentru că, în 1715, a fost
reînființat scaunul episcopal romano-catolic la Alba Iulia (care a fost desființat în anul 1556). În
această situație, guvernul Transilvaniei a decis (în 4 octombrie 1715), ca Episcopia Română
Unită să-și stabilească sediul la Făgăraș; mai mult, împăratul a acordat acestei episcopii două
moșii: la Sâmbăta de Jos și la Gherla, pentru a se putea întreține.
Deși a fost (încă din 1715) întărit de împărat, abia în 1721, Ioan Giurgiu Patachi a fost
confirmat de către papă ca episcop al Făgărașului, unde prin înșelăciune au luat drept catedrală
fosta ctitorie (ortodoxă) a lui Constantin Brâncoveanu din această localitate. Cu toate protestele
ortodocșilor din Făgăraș, precum și a doamnei Maria, văduva lui Constantin Brâncoveanu, către
Curtea din Viena, biserica pomenită n-a mai fost cedată ctitorilor (ortodocșilor).
În perioada scurtă cât a condus Biserica Unită, Ioan Giurgiu Patachi a întreprins o serie de
acțiuni prin care urmărea catolicizarea „legii strămoșești”. Dar, n-a reușit să-și îndeplinească
gândurile sale, fiindcă a murit, pe neașteptate (probabil otrăvit), la 46 de ani (în 29 octombrie
1727).
I-a urmat în scaun un ierarh patriot și cu mult respect față de Ortodoxie, Inochentie Micu
(Klein), între 1730-1744, despre care se va vorbi într-o temă specială.
În locul său era numit fostul vicar al lui Inochentie Micu și anume Petru Pavel Aron
(hirotonit în 12 noiembrie 1754).
Pe vremea sa au fost înființate trei școli la Blaj (în 1754), una elementară (sau de obște),
alta latinească și a treia, seminarul (pentru pregătirea clerului); pentru aceste școli au fost
întocmite regulamente pentru buna funcționare a lor; între elevii acestor școli erau și ortodocși.
El a mai deschis la Blaj o mănăstire cu hramul „Buna Vestire” (în 1760), iar în cadrul
acesteia, un nou seminar teologic, sub directa lui supraveghere; a înființat și o tipografie
eparhială, precum și o altă mănăstire în Alba Iulia – Maieri.
În tipografia sa de la Blaj a tipărit cărți de slujbă, cu un „conținut curat ortodox” și anume:
Ceaslovul (1751), Strașnicul (1753), Liturghierul (1756), Evloghionul (1757), Octoihul (1760),
Catavasierul (1762), Acatistierul (1763), Psaltirea (1764) ș.a.
De pe vremea sa s-a păstrat, în manuscris, o traducere a Sfintei Scripturi după Vulgata,
care a văzut lumina tiparului în zilele noastre (2000).
Cu toate aceste realizări de seamă, el a fost un prigonitor al Bisericii Ortodoxe, cu
ajutorul autorităților de stat, fiind reprimată răscoala lui Sofronie de la Cioara.
A murit în timpul unei vizite canonice (în 9 martie 1764) în Maramureș și apoi
înmormântat la Blaj.
Urmașul său a fost Atanasie Rednic (hirotonit în 1765). I-a prigonit pe cei care l-au
contestat (Silvestru Caliani și Grigorie Maior).
Sub el s-au tipărit câteva cărți de slujbă cu conținut ortodox și anume: Evanghelia (1765),
Orologhionul (1766), Apostolul (1767), Penticostarul (1768), Catavasierul (1769), Octoihul
(1770) și Triodul (1771).
A fost un ierarh neînțelept, creând multe conflicte în diferite localități ortodoxe, ceea ce a
făcut ca și împărăteasa să-l mustre pentru lipsa sa de tact pastoral. Pe de altă parte, a ajuns la
mari neînțelegeri și cu monahii de la mănăstirile unite din Blaj. A murit în 1772, fiind îngropat la
Blaj.
I-a urmat în scaun, unul dintre contestatarii săi, Grigorie Maior, hirotonit arhiereu în
1772, în prezența împărătesei Maria Tereza, în Capela Curții din Viena.
Pe vremea păstoririi sale, s-a îngrijit nu numai de școlile de la Blaj, ci a reușit să trimită la
studii peste hotare tineri români la Viena, la Roma (între care pe Gheorghe Șincai și Petru
Maior), la Târnavia (Slovacia) ș.a.
Pe vremea sa au fost tipărite câteva cărți de slujbă, după „modelul ortodox”, între care
pomenim: Psaltirea (1773), Acatistierul (1774), Liturghierul (1775), Evanghelia (1776),
Catavasierul (1777), Arhieraticonul (1777), Ceaslovul (1778), Minologhionul (1781) ș.a. De
precizat că toate aceste cărți de slujbă au păstrat rânduielile ortodoxe; a mai tipărit: Viețile
Sfinților Pahomie, Dorotei și Teodor Studitul (în latină, 1768) și o Bucoavnă (în 1777).
Asemenea antecesorilor săi, sub el, numeroase localități ortodoxe au fost trecute la
uniație, aceasta ducând la un conflict deschis și cu protestanții din Transilvania, pe de altă parte,
a ajuns la neînțelegeri și cu monahii blăjeni. Toate acestea au dus la cererea demisiei sale din
partea Curții din Viena; s-a retras din scaun abia în 15 august 1782, stabilindu-se la mănăstirea din
Alba Iulia – Maieri; aici a trecut la cele veșnice, în februarie 1785.
Urmașul său a fost Ioan Bob. Cu toate că a fost numit în 1782, instalarea sa a fost făcută
doi ani mai târziu (în 1784).
A făcut parte din Dieta Transilvaniei, fiind singurul român, în acest înalt for decizional al
soartei românilor din Transilvania; pe vremea sa a fost alcătuit Supplex Libellus Valachorum,
cunoscut, atât de el, cât și de episcopul ortodox Gherasim Adamovici (din Sibiu).
În urma presiunilor făcute de cărturarii români, Ioan Bob și Gherasim Adamovici (de la
Sibiu), au plecat la Viena, în toamna anului 1791, pentru a susține drepturile neamului nostru; în
acest sens, cei doi ierarhi au alcătuit un concis lex (în 30 martie 1792), în care au cerut drepturi
pe seama românilor, egale cu ale celorlalte națiuni din Transilvania.
Păcat, însă, că a introdus „multe înnoiri catolicizante” în Biserica Unită între care:
prefacerea Sf. Daruri la cuvintele „Luați mâncați” ... și „Beți” ...; împărtășirea credincioșilor cu
miride; încurajarea celibatului; concentrarea conducerii Episcopiei în mâna sa; limitarea
drepturilor protopopilor; organizarea unui capitlu (consiliu eparhial), din șapte preoți celibi,
numiți canonici; a înființat posturile de viceprotopopi, administratori și notari ș.a.
Mai mult, a ajuns la mari neînțelegeri cu reprezentanții Școlii Ardelene: Samuil Micu,
Gheorghe Șincai și Petru Maior, care, criticându-l pentru inovațiile catolice, au fost îndepărtați de
la Blaj. A murit în 2 octombrie 1830, la 91 de ani.
I-a urmat Ioan Lemeni, fost canonic și vicar la Blaj. Pe vremea lui (din 1831), au fost
ridicate de la cinci la șapte clase cursurile gimnaziului din Blaj (care s-a numit „Lyceum”), iar
din 1850 la opt clase „Gimnasiu superior”; cursurile teologice de la trei la patru ani. Amintim că,
la gimnaziul pomenit, au fost dascăli de renume, între care pomenim pe Simion Bărnuțiu, Timotei
Cipariu, Aron Pumnul și alții; cursurile acestui gimnaziu au fost urmate nu numai de către uniți, ci
și de către tineri ortodocși.
Pe plan politic, episcopul Ioan Lemeni, împreună cu vlădica ortodox de la Sibiu, Vasile
Moga, au înaintat memorii Curții din Viena (în 1834 și 1842), pentru a cere drepturi pe seama
neamului nostru, între care, recunoașterea românilor ca a patra națiune (așa precum a cerut
Inochentie Micu și prin cele două Supplexuri din 1791 și 1792); Ioan Lemeni a mai trimis un
„memoriu-protest”, în 1792, Curții vieneze, împotriva unui proiect de lege care prevedea
„introducerea limbii maghiare ca limbă oficială în Transilvania”.
Amintim că episcopul Ioan Lemeni împreună cu ierarhul Andrei Şaguna din Sibiu au
prezidat Marea Adunare Națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj (din 3/15 mai 1848); cu
toate că Ioan Lemeni a fost de acord cu hotărârile Adunării, mai apoi, a manifestat o „atitudine
filomaghiară”.
La scurtă vreme după evenimentele de la Blaj, Ioan Axente Sever, ajungând prefect de
Târnave, nu i-a mai permis lui Ioan Lemeni (care fusese la Cluj, să prezinte Dietei hotărârile
Marii Adunări) să se reîntoarcă la Blaj; Ioan Axente Sever împreună cu Simion Bărnuțiu au reușit
să obțină de la organele „militare austriece”, suspendarea lui Ioan Lemeni (în 1848) și demisia sa
(în 1850). Refugiindu-se la Viena, a trăit, pe rând, în două mănăstiri catolice de acolo, până în
1861, când a decedat.
Concluzie
Prin Actul de Unire cu Biserica Romei din 1698 a luat ființă Biserica Română Unită
(numită, mai apoi, și Greco-Catolică). Episcopii uniți de după Atanasie Anghel au împrumutat
elemente romano-catolice în credința și cultul Bisericii Unite. În același timp se cunosc acțiuni
comune între Biserica Ortodoxă și cea Unită din Transilvania, pe plan național. În schimb, prin
ademeniri și forță, mulți ortodocși au fost trecuți la Uniație.
Bibliografie selectivă:
1. Dragomir Silviu, „Alegerea și numirea episcopului Ioan Patachi”, în Revista Teologică,

IX (1915), nr. 16-18, pp. 216-276.
2. Dragomir Silviu, Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII,
Sibiu, 1920, VIII+259 și 255 p.; Ed. II, vol. I, Cluj-Napoca, 2002, 580 p.; vol. II, 400 p.
3. Mârza Iacob, Școală și națiune, Cluj-Napoca, 1987.
4. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. a II-a, București, 1992,
pp. 523-533; vol. 2, Ed. a III-a, Iași, Editura Trinitas, 2006, pp. 253-278; 457-465.
5. Pâclișanu Zenovie, „Alegerea și denumirea episcopului unit Ioan Patachi”, în Cultura
Creștină, VI (1916), nr. 2, pp. 37-43 și nr. 3, pp. 68-75.
6. Stăniloae Dumitru, Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului
român, București, 1973, pp. 11-48.
7. Suciu Coriolan, Arhiereii Blajului ctitori de școli naționale, Blaj, 1944.
Implicarea Bisericii Ortodoxe Române în
Primul Război Mondial (1916-1918)
1. Privire generală
La începutul secolului al XX-lea, Marile Puteri din Europa „urmăreau acoperirea unor
sfere de influență, lărgirea piețelor de desfacere a mărfurilor și întâietate în lume”. Atentatul de
la Sarajevo, din 28 iunie 1914, a fost un prilej nimerit de împlinire a acestor idei imperialiste și
care au dus, de fapt, la izbucnirea Primului Război Mondial la 15 iulie 1914.
De precizat că „România deși avea cu Germania și Austro-Ungaria [Puterile Centrale] un
tratat secret de alianță, încheiat în 1883, cu toate acestea ea a hotărât, la 3 august 1914, să
păstreze neutralitatea armată”.
Cu toate acestea, după doi ani de expectativă, sub presiunea „forțelor patriotice
românești”, care cereau intrarea în război pentru eliberarea românilor transilvăneni, conducătorii
țării au ajuns la încheierea (la 4 / 17 august 1916) unui tratat de alianță și a unei Convenții
militare între România, de o parte, și Rusia, Franța, Anglia și Italia [Antanta], de altă parte, în care
se prevedeau – pe lângă obligațiile cu caracter militar: linia viitoarelor granițe ale României și
garantarea drepturilor țării noastre de a participa la conferința de pace alături de aliați…”. În același
timp, masele populare dar și conducerea statului de atunci au dorit ca la încheierea războiului să se
realizeze înfăptuirea statului național român, ca „o necesitate istorică, o expresie a cerințelor
legilor obiective ale evoluției sociale”.
Realizarea acestui măreț vis al românilor trebuia însă câștigat prin jertfă, prin martiriu.
Astfel că, în ziua de 14 / 27 august 1916, Consiliul de Coroană întâlnit în Palatul de la Cotroceni
(la care au participat în afară de membrii guvernului, șefi de partide, foști demnitari de stat ș.a.) a
„ratificat – după aprinse dezbateri care au relevat poziții rezervate față de natura deciziei – cele
două acte fundamentale care reglementau condițiile participării României în război”. După
ratificare, în seara aceleiași zile (14 / 27 august 1916), ministrul român de la Viena a prezentat
Ministerului de Externe al Austro-Ungariei declarația de război. Încheiate fiind aceste acte
oficiale, în 15 / 28 august 1916, România a intrat în război împotriva Puterilor Centrale, iar în câteva
zile Armata română pătrunzând adânc în Transilvania, a eliberat orașele Brașov, Sf. Gheorghe,
Gheorgheni, Miercurea Ciuc, Orșova, cuceririle ei aducând deosebit entuziasm în inimile
transilvănenilor. La acea vreme, Armata română a acoperit linia de-a lungul sudului Carpaților,
precum și granița Dunării „cu un sfert din efective”, până când a sosit în Dobrogea un „corp de
armată rus, cu care urma să treacă la ofensivă concomitent cu atacul aliaților în Balcani”. La
scurtă vreme, însă, dotarea deosebită a Armatei germane, numărul mare al militarilor germani, dar
și „presiunile Bulgare la Dunăre și Dobrogea... au făcut ca Armata română… să se retragă în
condiții dramatice în Moldova…, lăsând descoperite cuceririle din Transilvania. După ce Armata
română a fost refăcută într-o măsură oarecare și „înzestrată cu arme și muniții de aliați”, a făcut
acte de eroism pe câmpurile de bătălie de la Mărăști, Mărășești și Oituz, precum și în alte
localități din Moldova, până la victoria finală, victorii care au intrat în istoria neamului
românesc.
În vâltoarea acestor evenimente, s-au aflat, ca de obicei, și slujitori ai Bisericii Ortodoxe
Române.
2. Clerici ortodocși români pe câmpurile de luptă
Înainte ca România să intre în război, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a
numit pe preotul Constantin Nazarie, cadru didactic (profesor) la Facultatea de Teologie din
cadrul Universității din București, în funcția de protopop pentru preoții militari, precum și pentru
cei mobilizați în armată. Prin intermediul unor conferințe, el a făcut pregătiri cu preoții în caz de
război.
„În 15 august 1916 (la intrarea României în război) Constantin Nazarie a fost numit șef al
Serviciului religios de pe lângă Marele Cartier general al Armatei Române”; ca ajutor a fost numit
Vasile Pocitan (profesor de religie în București), ajuns, mai apoi, arhiereu vicar (Veniamin Pocitan).
De arătat că, în acest război au slujit ca preoți militari (confesori) aproximativ 250 de
preoți ortodocși, din diferite ținuturi ale patriei. Unii dintre aceștia și-au jertfit viața pe câmpurile
de luptă. Între aceștia amintim pe: preotul Ştefan Ionescu-Cazacu, din Piatra Olt (regimentul 3
Olt) căzut în luptele de la Mărășești (și ale cărui oseminte se află în Mausoleul din Mărășești);
preotul Nicolae Armășescu (Regimentul 2 Vânători), în urma rănilor, decedat în Spitalul Colțea
din București și înmormântat în cimitirul Ghencea; preotul Nicolae Furnică, din Urziceni-
Ialomița (Regimentul 75 Infanterie), a luptat la Turtucaia; străpuns de baionete, a căzut în luptă.
Alți preoți militari ortodocși au fost răniți în bătălii: preotul I. Grigorescu, preotul C.
Constantinescu ș.a.; dintr-un document din 8 martie 1917, aflăm că, între 14 august 1916 – 16
februarie 1918, un număr de 28 de preoți mobilizați au fost răniți sau au dispărut; preotul
Gheorghe Pasat (rănit), mai târziu duhovnicul Seminarului Teologic Ortodox din Cluj, soldatul
Ștefan Ciopron, mai târziu episcop (Partenie) al Armatei și apoi al Eparhiei Romanului și
Hușilor.
Unii dintre preoții militari fiind luați prizonieri au fost deportați în Bulgaria, Ungaria sau
Germania sau chiar în țară, de unde, alții, nu s-au mai reîntors niciodată acasă.
3. Clerici ortodocși români uciși, maltratați, batjocoriți
După ce România a intrat în război (în anul 1916), autoritățile germane și austro-ungare
au pornit o puternică prigoană împotriva populației românești, în cadrul acesteia, numeroși
slujitori ai Bisericii din Muntenia, Oltenia, Banat și îndeosebi Transilvania au fost urmăriți,
maltratați, persecutați, deportați sau uciși.
Între cei ce și-au dat jertfa supremă amintim pe: preotul Constantin Păunescu, din
Radomirești, jud. Olt, „împușcat fără nici o vină, la Drăgănești-Olt, în prezența soției, a copiilor și a
tatălui său (21 februarie 1917), după ce i se săpase groapa în prezența sa”; preotul Vasile Iliescu-
Buzăianu, din Homești, Râmnicu Sărat, ucis „după ce omorâse el însuși câțiva soldați care vroiau
să-i necinstească fetele”; preotul Ghiță Giurescu, din Bălănești-Buzău, „a fost găsit străpuns de
baionete, în casa sa”; alți preoți din Muntenia și Dobrogea au fost prigoniți de către trupele de
ocupație din acele părți, unii dintre ei fiind împușcați și anume: preotul Gheorghe Balaban și
soția sa Florica, din Viziru, Brăila; preotul Vasile Aftenie, din Valea Nucarilor, Tulcea; preotul
Constantin Niculescu, din Pribegi (azi, localitatea Stejaru), preotul Anghel Bălteanu, din
Stelnica, Ialomița ș.a. Preotul Iosif Popescu, din Gheboieni-Dâmbovița, „a fost omorât pe câmp,
în apropierea satului”; preotul Gheorghe Ghicorea, din Spulber-Vrancea, „a murit în ziua de
Crăciun a anului 1917, în urma bătăilor îndurate, iar peste o lună i-a murit soția, rămânând în
urma lor 11 copii”.
4. Slujitori ai Bisericii noastre în serviciile sanitare ale Armatei Române
De amintit că unii preoți au primit misiuni de confesori militari în diferite spitale din țară
unde erau răniți de război, oferindu-le asistență religioasă.
Conform unui tabel înaintat de Serviciul religios al Armatei Române, Centrului mitropolitan
Iași, la sfârșitul anului 1917, au ostenit până atunci ca preoți (confesori) militari în țară aproximativ
173 de clerici.
Încă înainte de începerea războiului, călugări și călugărițe din diferite mănăstiri din
Moldova au făcut pregătire pentru serviciile Societății „Crucea Roșie”, dar, în același timp, prin
intermediul mănăstirilor, li s-au dat anumite îndrumări privitoare la modul lor de acțiune pe
câmpul de luptă.
Astfel că, în timpul războiului, un rol însemnat l-au avut un mare număr de călugări și
călugărițe, îndeosebi în serviciile sanitare: în spitale, pe ambulanțe, pe front ș.a.
5. Bunuri și odoare bisericești ortodoxe confiscate
Scopul confiscării odoarelor și obiectelor bisericești a fost de a le transforma în tunuri,

proiectile, gloanțe, obiectele fiind îndeosebi din argint, alamă, bronz, cupru sau cositor.
Împotriva acestor acte de vandalism și sacrilegiu au protestat energic reprezentanții
Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu Mitropolitul Primat, Conon Arămescu-Donici.
Acest protest a avut un oarecare efect în fața autorităților germane, deoarece s-a hotărât
ca obiectele sacre de argint, candelele, policandrele, sfeșnicele, icoanele, vasele și alte obiecte de
cult să fie inventariate și lăsate deocamdată acolo unde se găsesc, cu mențiunea că rămân la
dispoziția administrației militare, dar clopotele să fie ridicate și transportate în străinătate,
desigur, pentru a fi topite, iar obiectele sfinte, de ocrotire și de mângâiere sufletească urmau să
devină arme ucigătoare de vieți omenești.
În urma acestei hotărâri, armata germană a rechiziționat clopotele de la majoritatea
lăcașurilor de cult (biserici și mănăstiri), din teritoriile ocupate și apoi transportate în Germania.
În capitală (București), unde unele clopote mari n-au putut fi demontate, datorită
„volumului și greutății lor, au fost sparte în bucăți chiar în clopotniță, sub privirile preoților și ale
credincioșilor indignați”.
De pildă, din București „s-au ridicat de la cele 66 de biserici din Plasa de Sus, 119
clopote din 144 existente, rămânând la locul lor numai 25 de clopote, iar de la cele 48 de biserici
din Plasa de Jos, au fost luate 99 clopote din cele 102 existente, lăsându-se numai 3 clopote”.
Ridicarea clopotelor a produs mari pagube Bisericii Ortodoxe, atât pentru valoarea lor
materială și artistică dar și mai ales pentru însemnătatea lor istorică; unele dintre ele au fost
daruri ale unor voievozi români.
În afară de aceste clopote, au mai fost luate „limbile clopotelor, belciugele și ancorele de
metal care legau clopotele de suporturi, toaca de fier și ciocanele, precum și întreaga fierărie
aflată în turlă”.
De pe unele lăcașuri de cult au fost luate de către trupele de ocupație și acoperișurile de
tablă, de aramă, tot pentru distrugeri de bunuri și vieți omenești.
Împotriva acestor acte de barbarie, reprezentanții Bisericii au protestat mereu, fapt pentru
care multe bunuri și odoare bisericești n-au mai fost ridicate de către administrația militară de
ocupație; în cele mai multe cazuri, slujitorii Bisericii noastre au ascuns o vreme odoarele
bisericești ori le-au transportat în alte locuri mai sigure până ce a trecut de la noi urgia armatelor
de ocupație.
Bunurile și odoarele bisericești ridicate din România de armata germană în perioada
1916-1918 au rămas până azi nerecuperate, cel puțin din punct de vedere valoric. Acum, în epoca
reconcilierilor, se cuvine ca statul german să-și recunoască vina, să-și ceară iertare poporului
nostru pentru atrocitățile comise în România și să ne ofere contravaloarea bunurilor și odoarelor
bisericești confiscate și folosite în scop de cotropire.
1. Cazan C., „Slujitori ortodocși din Eparhia Romanului și Hușilor în lupta pentru reîntregirea
pământului străbun”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, LIV (1978), nr. 9-12, pp. 715-721.
2. Gherasim Piteșteanul, „Slujitorii bisericii din Eparhia Râmnicului și Argeșului în timpul ocupației
străine”, în Mitropolia Olteniei, XXX (1978), nr. 10-12, pp. 765-767.
3. Luca Eftimie, „Clerici ortodocși din Eparhia Romanului și Hușilor în războiul din 1916-1918”, în
Biserica Ortodoxă Română, CXVI (1978), nr. 11-12, pp. 1264-1273.
4. Moraru Alexandru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Națiune. Cultură, vol.
III, tom. I, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
2006, pp. 554-571.
5. Naghi Gheorghe, „Preoți din Banat și evenimentele anilor 1914-1918”, în Mitropolia Banatului,
XXVIII (1978), nr. 10-12, pp. 602-610.
6. Nicolescu Gheorghe, Dobrescu Gheorghe, Preoți în lupta pentru Marea Unire, 1916-1918,
București, Editura Europa Nova, 2000.
7. Păcurariu Mircea, „Contribuția Bisericii la realizarea actului unirii de la 1 Decembrie 1918”, în
8. Porcescu Scarlat, „Contribuții aduse de slujitorii bisericești din Arhiepiscopia Iașilor în anii 1916-
1918 pentru făurirea statului național unitar român”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, LIV
(1978), nr. 9-12, pp. 685-714.
9. Toacă Ioan, „Aportul slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române la luptele contra regimului de
ocupație, pentru eliberarea pământului străbun”, în Biserica Ortodoxă Română, CXVI (1978), nr.
11-12, pp. 1284-1290.
10. Vasilescu Gheorghe, „Din suferințele Bisericii noastre în teritoriul vremelnic ocupat (1916-
1918)”, în Biserica Ortodoxă Română, CXVI (1978), nr. 11-12, pp. 1291-1301.
11. Vitcu D., „70 de ani de la eroicele lupte de la Mărășești. Reverberații istorice: Mărăști – Mărășești
– Oituz”, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, LXIII (1987), nr. 4, pp. 9-21.
Biserica Ortodoxă din Provinciile Românești
în slujba Unirii Celei Mari (1918): Basarabia, Bucovina și Transilvania unite
cu România
Încheierea Primului Război Mondial a adus, între altele, și eliberarea Provinciilor

românești: Basarabia, Bucovina și Transilvania de sub stăpâniri străine, iar aceasta a dat impuls
pentru refacerea Unirii celei Mari din cursul anului 1918.
În cele de mai jos, se va prezenta, în ordine cronologică, venirea ținuturilor românești în
sânul Patriei-Mamă, România și anume: Basarabia, Bucovina și Transilvania.
1. Unirea Basarabiei cu România
Căzută sub stăpânire țaristă (în 1812), în provincia românească Basarabia, după revoluția
bolșevică din anul 1917, au început să apară zori de libertate și independență; mai concret,
reprezentanți de frunte din diferite pături sociale de aici au pus în mod expres problema
autonomiei Basarabiei, întrunindu-se în anumite comitete și congrese, pentru înfăptuirea acestui
măreț ideal. În acest context, în 22 martie 1917, și-a început activitatea, la Chișinău, Sovietul
deputaților soldați; câteva zile mai târziu, a luat ființă (tot la Chișinău) Comitetul Executiv Gubernial,
alcătuit din 34 de reprezentanți ai diferitelor organizații din Basarabia, între care doi erau din
partea clerului ortodox; în 5 aprilie 1917, „Membrii fondatori ai Partidului Național
Moldovenesc” și-au alcătuit un program de acțiune, alegându-și și componența Comitetului
Central al acestui partid, în frunte cu președintele Vasile Stroescu; câteva zile mai târziu (în
9 aprilie 1917) partidul și-a publicat programul de activitate, între obiectivele sale de bază
amintind: „obținerea autonomiei politice a Basarabiei... crearea organului reprezentativ al
provinciei «Sfatul Ţării», introducerea «limbii poporului» [limba română] ... în școală, Biserică,
administrație, crearea armatei regionale, oprirea colonizărilor din Basarabia, asigurarea cu
pământ a sătenilor”. În același context, s-au înscris și lucrările Congresului Eparhial (al
Arhiepiscopiei Ortodoxe a Chișinăului) din 19-24 aprilie 1917, în care s-a ajuns la un acord de
formare a „unui organ autonom moldovenesc de administrare – Sfatul Ţării”. În paralel, au fost
foarte active anumite grupări politice precum: țărăniștii, socialiștii revoluționari, congresele învăță-
torilor și ale studenților, ori comitetele soldaților moldoveni din Basarabia sau chiar din Ucraina;
pe de altă parte, s-au găsit și potrivnici ideii și acțiunii de autonomie a Basarabiei, printre ei
numărându-se diferiți reprezentanți ruși sau rusofili ori anumiți ucrainieni, care își revendicau
drepturi asupra unor teritorii din această provincie.
Cu toate greutățile întâmpinate, Sfatul Ţării, alcătuit din „reprezentanți ai tuturor
naționalităților, confesiunilor și orientărilor politice, ai zemstvelor, asociațiilor profesionale și
culturale, și-a deschis prima sesiune de lucrări în 21 noiembrie/4 decembrie 1917. Peste aproape
două săptămâni (în 2/15 decembrie 1917), printr-o Declarație a Sfatului Ţării a fost proclamată
Republica Democratică Moldovenească, care intra, totuși, în componența inexistentei Republici
Federative Democratice Rusești; puterea executivă a fost încredințată unui Consiliu de Directori ai
Republicii, în frunte cu președintele Pantelimon V. Erhan.
La începutul anului 1918, bande ale armatei bolșevice au încercat să destabilizeze noua
Republică, dedându-se la acte violente, chiar la omoruri; în această situație, la solicitarea Sfatului
Ţării, a unor organizații din țară și străinătate, conducerea României a trimis armată în Basarabia (în
10/23 ianuarie 1918), care a restabilit ordinea în țară.
Situația acestei Republici Democratice Moldovenești a rămas destul de delicată și instabilă,
nu numai datorită politicii rusești, cât mai cu seamă, pretențiilor, pe mai departe, ale Ucrainei
asupra unor teritorii dintre Prut și Nistru; în acest context, România s-a văzut nevoită să accelereze
demersurile către Puterile Centrale, în vederea
finalizării situației Basarabiei „independente”. Pe lângă desele contacte diplomatice, un rol
însemnat la înfăptuirea Unirii l-a avut presa vremii, precum: Cuvânt Moldovenesc, Sfatul Ţării,
România Nouă, Ardealul, România Mare și întrunirile românești.
În urma acestor eforturi comune, în ședința din 27 martie 1918 a Sfatului Ţării (deschisă de
președintele ei, I. Inculeț), după dezbateri dramatice, cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de
abțineri (vot deschis) s-a acceptat următoarea hotărâre: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul
Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut,
Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de 100 de ani
din trupul Vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și al dreptului de neam, pe baza
principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se
unește cu mama sa, România”; hotărârea a fost promulgată prin Decretul-lege de la Iași, din 9/22
aprilie 1918. S-ar putea spune că validarea de fapt a acestei Uniri s-a înfăptuit în 27 noiembrie/10
decembrie 1918, când Sfatul Ţării a adoptat o altă declarație în care s-a afirmat că: „În uma
Unirii cu România mamă a Bucovinei, Ardealului, Banatului și ținuturile ungurești, locuite de
români, în hotarele Dunării și Tisei, Sfatul Ţării declară că Basarabia renunță la condițiunile de
unire stipulate în actul de la 27 martie, fiind încredințată că în România tuturor românilor
regimul curat democratic este asigurat pe viitor.
Sfatul Ţării, în pre-ziua Constituantei române, care se va alege după votul universal, și
rezolvând chestia agrară după nevoile și cererile poporului, anulează celelalte condițiuni din
actul unirii din 27 martie și declară unirea necondiționată a Basarabiei cu România-mamă”. După
această declarație „Sfatul Ţării s-a dizolvat, iar Consiliul de Directori a demisionat. Unirea
necondiționată reliefa decizia clasei politice basarabene de integrare ireversibilă în cadrul statului
român întregit”.
Cât privește clerul ortodox din Basarabia, amintim că a fost implicat în demersurile și
acțiunile de Unire cu România între ei pomenind pe preotul Alexandru Baltaga (membru în
Sfatul Ţării), arhimandritul Gurie Grosu (mai târziu mitropolit al Basarabiei), ieromonahul
Dionisie Erhan, preoții Ion Andronic, Andrei Murafa și alții; a fost o atitudine firească, ce se
găsește la clerul ortodox din toate provinciile românești; păcat, însă, că această unire a durat până
spre sfârșitul celui de al doilea război mondial, când rușii au pus din nou stăpânire pe Basarabia.
2. Unirea Bucovinei cu România
Încă înainte de încheierea primului război mondial, se prevedeau schimbări profunde pe

harta Europei, fapt ce s-a și întâmplat mai apoi; cu tot efortul Vienei de a acorda mari concesii
naționalităților din fostul Imperiu habsburgic (și respectiv Imperiul austro-ungar), între care și
acordarea libertății lor depline, popoarele subjugate până atunci și-au ales calea independenței;
de pildă, în 28 octombrie 1918, Cehoslovacia s-a declarat independentă. Ungaria (în 2 noiembrie),
Polonia s-a constituit în republică (în 7 noiembrie), Austria s-a proclamat republică (în 12
noiembrie), iar în 24 noiembrie s-a format Statul Sârbilor, Croaților și Slovenilor; în mod
inevitabil și provinciile românești sfâșiate din „trupul patriei-mame” trebuiau să-și găsească
trăirea lor comună.
Cea de-a doua provincie românească, Bucovina, „furată” de Curtea din Viena (în 1775),
nu ajunsese bine să scape de această stăpânire, când învingătorii Imperiului țarist, bolșevicii, o
doreau cu tot dinadinsul; mai mult, autoritățile ucrainene urmăreau să-și extindă puterea și asupra
Bucovinei (pe lângă cea a Basarabiei), încurajate și de concesiile teritoriale pe care li le-au făcut
Puterile Centrale.
Drept răspuns la dorința împăratului Carol I de a crea „o federație de popoare libere”, din
cele pe care le subjugase până atunci, într-o adunare de la Iași (din 6/19 octombrie 1918) a
românilor care au emigrat din Imperiul austro-ungar s-a adoptat o Declarație prin care s-a afirmat
dreptul neamului nostru din Transilvania și Bucovina de a se constitui într-un singur și liber stat
național. Erau îndreptățiți să ia această atitudine, deoarece, „românii erau priviți ca spioni și
trădători; preoți, învățători și chiar simpli cetățeni au fost ridicați de la vetrele lor și trimiși în
lagăre de concentrare” (n.n.).
Lupta pentru supraviețuire a Bucovinei românești s-a dus nu numai în Parlamentul de la
Viena ori de către autoritățile române de la Iași, ci și prin diferiți fruntași bucovineni (între care,
Ion Nistor) și transilvăneni, din rândul celor din urmă, pomenindu-l pe marele profesor clujean de
mai târziu, Sextil Pușcariu, împreună cu un grup de alți militanți au editat publicația Glasul
Bucovinei, în care s-au publicat articole unde s-au făcut îndemnuri la unirea Basarabiei cu
România.
Întrucât acțiunile politice și militare erau tot mai amenințătoare la adresa Ucrainei, la
inițiativa lui Iancu Flondor și Sextil Pușcariu (în 14 / 27 octombrie 1918) a fost organizată o
mare adunare națională în Cernăuți, la care au luat parte un impresionant număr de bucovineni din
toate ținuturile între care și clerici; la urmă a fost adoptată o Moțiune, în care „reprezentanții
poporului din Bucovina se declarau «în puterea suveranității naționale, Constituantă a acestei țări
românești», hotărându-se «unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într-un stat
național independent»”. Această Constituantă a numit un Consiliu Național (din 50 de membri),
din diferite pături sociale, din toate ținuturile Bucovinei, iar ca președinte al acestuia a fost ales
Dionisie Bejan.
De remarcat că „hotărârile Adunării Constituante au avut o importanță deosebită în
desprinderea de Imperiu, pe baza principiului autodeterminării naționale, în vederea unirii cu
Ţara”.
Deoarece soldații ucraineni (întorși de pe front) au început să terorizeze populația
bucovineană atât în tară, cât și în Cernăuți, Consiliul Național a cerut sprijin guvernului român,
care a trimis în Bucovina Divizia a 8-a (sub conducerea generalului Iacob Zadic). Sub ocrotirea
armatei române, la 12 noiembrie 1913, Consiliul Național a adoptat „Legea fundamentală
provizorie din 12 noiembrie 1918 asupra țării Bucovinei”, un gen de Constituție a statului (în 12
puncte), în care erau precizate atribuțiile organismelor acestuia. S-a luat legătură cu guvernul
român (aflat la Iași din pricina războiului), pentru a se stabili în mod concret unirea Bucovinei cu
România. Într-o întrunire a Consiliului Național din Bucovina s-a hotărât să se convoace
Congresul General al Bucovinei pentru a se stabili raportul „politic al Bucovinei față de Regatul
Român”.
Astfel că, în 15 / 28 noiembrie 1918, în Sala Palatului Mitropoliei din Cernăuți s-au ținut
lucrările Congresului General al Bucovinei; de remarcat că, mitropolitul ortodox de atunci,
Vladimir Repta, a fost unul dintre militanții de frunte ai unirii Bucovinei cu România. În urma
dezbaterilor în care s-a arătat „caracterul românesc al Bucovinei și asuprirea națională din cei
144 de ani de stăpâniri străine”, membrii Congresului General al Bucovinei au hotărât: „Unirea
necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și
Nistru, cu Regatul României”, hotărâre validată prin Decretul-lege din 18 Decembrie 1918 de
către regele Ferdinand și primul ministru Ion I. C. Brăteanu; astfel, visul bucovinenilor se
împlinise, dar el n-a fost unul pe vecie, ci doar de două decenii și jumătate, deoarece Bucovina
era adusă, prin forță, în granițele Uniunii Sovietice.
3. Unirea Transilvaniei cu România (1 Decembrie 1918)
În istoria strădaniilor neamului nostru pentru unitate, reținem, de obicei, trei etape: anul
1600 (prima unire politică a Ţărilor Române sub Mihai Vodă Viteazul); anul 1859 (unirea
Principatelor Române, Moldova și Ţara Românească) și anul 1918, Unirea cea Mare sau unirea
Transilvaniei cu Patria Mamă-România. Fără îndoială că aceste evenimente sunt „pietre de
hotar” în istoria poporului român. Ele nu pot fi privite nici ca fenomene izolate și nici ca fapte
întâmplătoare, ci au fost rodul strădaniilor, eforturilor și jertfelor de veacuri ale românilor din
toate ținuturile locuite de ei.
Primul război mondial (1914-1918) n-a fost factorul determinant al Marii Uniri din 1918,
ci numai creatorul condițiilor favorabile. Lupta pentru unitate s-a desfășurat sub diferite forme.
Manifestările publice, presa, asociațiile culturale, a activităților politice, diplomatice,
parlamentare de o parte și de alta a Carpaților au întărit și mai mult convingerea și hotărârea de a
se realiza o țară a tuturor românilor. Eforturile noastre n-au obosit, ci s-au intensificat mereu,
încât opinia europeană a luat act nu numai de necesitatea și legitimitatea unității tuturor
românilor, ci și de faptul că acest deziderat se va împlini curând.
Înfrângerile armatelor Imperiului austro-ungar, manifestările puternice ale maselor
populare în favoarea unirii, activitatea organizațiilor politice au dus la istorica hotărâre de la
Oradea a Comitetului executiv al Partidului Național Român, din 12 octombrie 1918, prin care s-
a adus la cunoștința lumii întregi că românii de pretutindenea, pe baza dreptului lor natural, vor
să fie între națiunile libere ale lumii. Această declarație redactată de Vasile Goldiș a fost
prezentată de către deputatul român Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul de la Budapesta, la
18 octombrie 1918, și a fost primită cu un deosebit entuziasm de opinia publică românească din
întreaga țară.
Peste aproximativ două săptămâni, fruntași români aflați la Budapesta au hotărât să pună
bazele unui Consiliu Național al Românilor care „să preia conducerea teritoriilor locuite de
români”. Astfel că, la 30 octombrie 1918 a luat ființă Consiliul Național Român Central, alcătuit
din 12 membri, printre care se numărau: Teodor Mihaly, Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș,
Alexandru Vaida Voievod, Iuliu Maniu, Ioan Fluieraș, Iosif Jumanca ș.a. Acest Consiliu și-a
mutat, mai apoi, sediul la Arad, în casa lui Ştefan Cicio-Pop, având drept obiectiv principal
intensificarea activității maselor populare, în direcția realizării unirii Transilvaniei cu România.
În cadrul acestor acțiuni pentru unitate, slujitorii Bisericii românești și-au adus o
însemnată contribuție. După câtva timp, episcopul Aradului, Ioan I. Papp, împreună cu Vasile
Goldiș, secretarul de atunci al Consistorului Eparhiei Ortodoxe Române a Aradului au cerut
episcopilor români din Transilvania să-și precizeze atitudinea față de Consiliul Național Român,
nou constituit. În „actul de adeziune” (Ioan I. Papp al Aradului, Miron Cristea al Caransebeșului,
Dimitrie Radu al Oradiei, Iuliu Hossu al Gherlei și Valeriu-Traian Frențiu al Lugojului), ierarhii
români transilvăneni au declarat că vor colabora pentru înfăptuirea aspirațiilor naționale.
Acțiunile pentru unitate au fost susținute și de alți clerici și profesori de Teologie, precum
și de către periodicele Bisericii românești ca: Telegraful Român-Sibiu, Biserica și Şcoala-Arad,
Foaia Diecezană-Caransebeș, Unirea-Blaj și Gazeta Poporului-Sibiu.
În vederea asigurării ordinei publice și a apărării împotriva acelora care ar fi încercat să
împiedice realizarea unității statale a neamului nostru s-au organizat, în întreaga Transilvanie,
gărzi naționale românești. De asemenea, s-au ținut numeroase adunări populare în orașele și
satele românești, în care se cerea cu însuflețire unirea Transilvaniei cu România. La constituirea
acestor gărzi naționale și la toate adunările populare s-au numărat la loc de frunte și clericii
Bisericii românești și anume: Silviu Dragomir, Nicolae Bălan și Petru Barbu, profesori de Teologie,
Episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, Roman Ciorogariu, vicar, Vasile Suciu, vicar, Comei
Comeanu, secretar eparhial, Aurelian Magieru, secretar eparhial (viitorul episcop Andrei), Andrei
Ghidiu, protopop, Gheorghe Popovici, protopop, Alexandru Borza și Al. Ciura, profesori ș.a.
La indicația Consiliului Național Român, profesorul de teologie Nicolae Bălan a plecat la
Iași (la 14 noiembrie 1918) împreună cu căpitanul Victor Precup, pentru a încunoștința Guvernul
României despre situația existentă în Transilvania; cei doi trimiși au avut discuții, de asemenea,
și cu miniștrii Franței, Angliei și Statelor Unite ale Americii aflați acolo. În urma acestor
întrevederi, profesorul Nicolae Bălan a trimis o scrisoare lui Vasile Goldiș, în care a cerut să
întrerupă orice tratative cu guvernul maghiar și „în timpul cel mai scurt posibil, într-o adunare
ce se va ține oriunde, dar mai bine la Alba Iulia și la care să participe mulțime cât mai mare și
reprezentanții consiliilor locale de pretutindeni, proclamați alipirea necondiționată (a
Transilvaniei n.n. la România”.
Astfel că, la 20 noiembrie 1918, s-a convocat pentru 1 decembrie 1918, Marea Adunare
Națională de la Alba Iulia (oraș cu mari rezonanțe istorice), pentru ca românii transilvăneni să-și
exprime dorința de unitate cu Patria-Mamă.
La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, Biserica românească
a avut ca delegați de drept: 5 episcopi, 4 vicari, 10 delegați ai Consistoriilor ortodoxe și ai
Capitlurilor unite, 129 protopopi, câte un reprezentant al Institutelor pedagogice, câte doi
reprezentanți ai studenților de la fiecare Institut Teologic, preoți și învățători ai școlilor confesionale,
delegați din diferite circumscripții electorale, precum și numeroși preoți împreună cu păstoriții lor,
care au făcut parte din cei aproximativ 100.000 de români transilvăneni prezenți aici. Un martor
ocular descriind atmosfera impresionantă de la marea sărbătoare a Unirii arată: „Zorile se ivesc.
Ninge liniștit. Pe străzi defilează legiunea română, precedată de fanfara minerilor și a ofițerilor.
Toată lumea ține cadența. Este o demonstrație cum nu s-a mai văzut vreodată, pe care nici un om de
cultură nu se poate reține să nu o admire. Escadronul de «călărași», moții din Abrud flutură
steagul roșu, galben și albastru... Poporul se deșteaptă... Dimineața orașul avea o înfățișare
sărbătorească. Pe la orele 7 dimineața în marea piață a orașului, împodobită sărbătorește cu
steaguri tricolore în perfectă ordine, a început defilarea șirurilor nesfârșite de oameni veniți din
toate părțile”; Alba Iulia, devenea atunci, cetatea unității tuturor românilor.
În aceeași dimineață de duminică, 1 Decembrie 1918, clopotele bisericilor românești din
Alba Iulia chemau la slujba „învierii” și „unirii” neamului nostru; aici s-au săvârșit Sfânta
Liturghie și Te-Deum-uri. După slujbă s-a întrunit Adunarea națională constituțională, la care au
participat 1228 delegați oficiali pentru a vota unirea. După îndeplinirea tuturor formelor de
votare (de alegere a comisiei de validare a mandatelor) a fost ales biroul Marii Adunări Naționale
ce avea trei președinți: George Pop de Băsești, episcopul Ioan I. Papp al Aradului și episcopul
Dimitrie Radu al Oradiei.
În cuvântarea festivă, rostită de Vasile Goldiș, a fost schițată istoria frământată a poporului
român și lupta sa eroică de-a lungul veacurilor pentru unitate națională. La încheierea
cuvântărilor, Vasile Goldiș a supus spre aprobare hotărârea de unire, compusă din nouă puncte. În
primul punct al ei se arată că: „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat
și Ţara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18
noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea românilor și a tuturor teritoriilor locuite de
dânșii cu România”. În urma acestei hotărâri s-a stârnit „un uragan de aplauze care a durat circa
10-15 minute. Fereastra fiind deschisă, lumea de afară a auzit hotărârea pronunțată și a izbucnit
în chiote de bucurie, care s-au transmis departe până la ultimul om ce aștepta cu sufletul la gură
marea hotărâre”. Un alt martor ocular a descris acest entuziasm astfel: „O lume cuprinsă de
delirul bucuriei meritate. Mulți plângeau, alții îngenuncheau și înălțându-și privirile și mâinile spre
cer rosteau rugăciuni atât de fierbinți, că trebuiau să se audă până la al șaptelea cer. Am înnebunit
cu toții, năzărindu-ni-se că vedem în văzduh pe însuși Mihai, Mircea, Ştefan, Avram Iancu.
Credeam în acea zi că și sfinții din cer poartă costume naționale românești, iar Dumnezeu haină
albă a dreptății pentru toți”. După citirea întregii hotărâri de unire au fost aleși, cu aclamații, 212
membri ai „Marelui Sfat Național” (un fel de Parlament), din care făceau parte și clerici români:
episcopi, profesori de teologie, protopopi și preoți.
La încheierea lucrărilor, a luat cuvântul I. I. Papp, episcopul Aradului, care, între altele, a
spus: „Ne-am prezentat... in corpore, la această mare sărbătoare națională ca să dăm probe
învederate că ori de câte ori se tractează despre soarta neamului românesc, clerul și poporul
credincios, ca fii adevărați, sunt una în cugete și simțiri, sunt una în dorințele și aspirațiile
naționale”.
Între vorbitorii de la tribunele rânduite pe câmpul lui Horea se numără și slujitori ai
Bisericii românești. De pildă, Miron Cristea, episcopul Caransebeșului, a rostit între altele
următoarele: „Nu putem și nici nu avem lipsă să retezăm Carpații, căci ei sunt și trebuie să
rămână și în viitor inima românismului, dar simțesc că astăzi prin glasul unanim al mulțimii celei
mari, vom deschide larg și pentru totdeauna porțile Carpaților, ca să poată pulsa prin arterele lor
cea mai caldă viață românească...”.
Într-adevăr, prin acest important moment istoric, s-a împlinit dorința de veacuri a românilor
de a fi uniți într-o singură țară, iar mai târziu liberi și independenți, stăpâni pe propriile lor
idealuri și destine.
În această memorabilă zi de 1 Decembrie 1918, în toate localitățile din Transilvania,
clerul Bisericii românești a săvârșit slujbe, arătând credincioșilor lor importanța marelui act
înfăptuit în cetatea lui Mihai Viteazul, la Alba Iulia.
În 2 decembrie 1918, „Marele Sfat Național” a ales Consiliul Dirigent (un guvern
provizoriu al Transilvaniei), până la întrunirea Constituantei întregii Românii; atât marele Sfat
Național cât și Consiliul Dirigent și-au stabilit centrul de activitate la Sibiu.
După câteva zile (la 11 decembrie 1918), Consiliul Dirigent a adresat o proclamație
românilor transilvăneni, în care le aducea la cunoștință că Adunarea Națională de la Alba Iulia,
de la 1 Decembrie 1918, a hotărât unirea Transilvaniei cu România, împlinindu-se, astfel, visul
de veacuri al neamului nostru.
În ziua de 14 decembrie 1918, delegația „Marelui Sfat Național” din Transilvania, din
care făceau parte episcopii români Miron Cristea și Iuliu Hossu, precum și Vasile Goldiș și
Alexandru Vaida Voievod, au reprezentat la București, cârmuitorului de atunci al statului (regelui
Ferdinand I), Actul Unirii Transilvaniei cu România. Când Actul de Unire a fost înmânat regelui,
Vasile Goldiș a spus între altele:
„Unirea tuturor românilor într-un singur stat a trebuit să vie. Ea s-a înfăptuit prin
suferințe și sacrificii. Istoria se face prin legile firii, mai presus de orice putere omenească,
dar obiectul și mijlocul acestor legi este bietul muritor. Fericiți suntem noi, Românii, că,
prin noi, istoria săvârșește actul măreț, al Unirii tuturor românilor într-un singur stat și prea
fericiți, suntem că norocul tocmai acum a destinat statului român, domnia unui rege mare,
care a înțeles chemarea sfântă a istoriei și s-a făcut luceafăr conducător al sufletului
românesc. Pentru aceea, Sire, noi îți aducem pământul strămoșilor noștri, dar tot atunci noi
îți aducem și sufletul tuturor românilor de azi, care trăiesc în Transilvania, Banat și Ţara
Ungurească”.
La cuvântul impresionant al lui Vasile Goldiș a răspuns regele Ferdinand I:
„În numele românilor din Vechiul Regat, din Basarabia și din Bucovina, astăzi
uniți, cu profundă recunoștință primesc hotărârea fraților noștri de peste Carpați de a
săvârși unitatea națională a tuturor românilor și declar pe veci unite la Regatul Român toate
ținuturile locuite de români de la Tisa până la Nistru.
Cu dragoste nețărmurită mi-am închinat viața scumpului meu popor, plin de

credință în menirea lui istorică.
Prin lupte și prin jertfe, Dumnezeu ne-a dat să înfăptuim azi aspirațiile noastre cele
mai sfinte. Mulțumindu-i din adâncul sufletelor, ne îndreptăm gândurile către cei care cu
sângele lor au clădit noul temei al dezvoltării noastre naționale.
Prin devotament neclintit pentru opera lor, le vom arăta recunoștința noastră, prin el
vom asigura roadele binefăcătoare ale crudelor încercări.
Pe acest temei al unei puternice democrații și al vieții frățești între popoare, vom
răspunde totodată simțămintelor aliaților noștri, alături de care am luptat pentru marea
cauză a dreptății și a libertății în lume.
Să trăiască România pe veci unită”.
După înmânarea Actului Unirii șefului Statului Român, regelui Ferdinand I, au avut loc în
București impresionante manifestații de entuziasm și bucurie. Peste câteva zile (la 24 decembrie
1918, în ajunul Crăciunului, după stilul nou), regele Ferdinand I a consfințit acest Act printr-un
decret regal, prin care s-a hotărât că: „Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale din Alba
Iulia de la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918 sunt și rămân de-a pururea unite cu Regatul
României”.
După mai bine de un an și jumătate (la 22 mai / 4 iunie 1920), Unirea Transilvaniei cu
România a fost consfințită de Conferința de pace de la Trianon, printr-un tratat internațional, care
în articolul 45 stipula că: „Ungaria renunța în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate
drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare, situate dincolo de
fruntaliile Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și recunoaște prin prezentul
tratat sau prin orice alte tratate încheiate în scop de a reglementa afacerile dintre cele două țări,
ca făcând parte din România (art. 45)”. Prin urmare, prin articolul 45 al tratatului pomenit se
„recunoștea valabilitatea juridică internațională a unirii Transilvaniei cu România”.
Unirea Transilvaniei cu Patria Mamă-România a avut urmări binefăcătoare și pentru
credincioșii ortodocși transilvăneni: înființarea Episcopiei Oradiei, în 1920, a Episcopiei
Armatei, la Alba Iulia (în 1921), precum și reînființarea vechilor Episcopii a Vadului, Feleacului
și Clujului cu sediul la Cluj, în 1921, Eparhia purtând titulatura de Episcopia Ortodoxă Română a
Vadului, Feleacului și Clujului (ridicată, din 1973 la rang de Arhiepiscopie).
De la Marea Unire încoace, clerul Bisericii străbune a căutat să meargă, pe mai departe,
pe urmele înaintașilor, să împletească destinele Bisericii cu cele ale poporului, să fie slujitori
devotați ai lui Dumnezeu și ai oamenilor, ai unității de neam, ai unității de țară, ai unității de
credință, să fie rugători statornici pentru pacea lumii și binele întregii omeniri.
1. Calafeteanu Ion, Moisuc Viorica Pompilia, Unirea Basarabiei și Bucovinei cu România, 1917-
1918. Documente, Chișinău, 1993.
2. Cazacu Petre, Moldova între Prut și Nistru, 1812-1928, Chișinău, 1992.
2006, pp. 572-584.
4. Moraru Anton, Istoria românilor din Basarabia și Transnistria, 1812-1993, Chișinău, 1995.
5. Nistor Ion, Istoria Bucovinei, București, 1991.
6. Păcurariu Mircea, „Contribuția Bisericii la realizarea actului unirii de la 1 Decembrie 1918”, în
7. Șerbănescu Niculae, „1 Decembrie – sărbătoarea națională a României. 75 de ani de la Marea
Unire a românilor”, în Biserica Ortodoxă Română, CXI (1993), nr. 10-12, pp. 72-84.
8. Ţurcanu Ion, Unirea Basarabiei cu România, Chișinău, 1998.
Înființarea Patriarhiei Române (1925)
Noțiunile de Patriarh și Patriarhie sunt realități ale structurii și vieții Ortodoxe, implicate, în
același timp, și în noțiunea de Autocefalie.
Principiile definitorii ale Instituției patriarhale sunt următoarele: a) Principiul etnic;
b)Principiul ierarhic sacerdotal, exprimat prin autocefalie și sinodalitate și c) Principiul
organizării bisericești, care stă în strânsă legătură cu cel de stat.
Cele trei principii evidențiază unitatea în diversitate, proprie Ortodoxiei, în care se
încadrează și Ortodoxia românească.
Înfăptuirea deplină a unității de stat a României, la 1 Decembrie 1918 a dus, în chip
firesc, la profunde schimbări în viața Bisericii noastre. Cea dintâi problemă ce trebuia să fie
rezolvată de către Biserică era aceea a unificării ei administrative, unitare, sub conducerea
Sfântului Sinod din București. Unificarea bisericească era imperios necesară, deoarece Biserica
se conducea diferit dintr-o provincie într-alta a țării: erau patru «regimuri de organizare
bisericească», precum și «tot atâtea mentalități», după care trebuia să fie condusă Biserica Ortodoxă
Română. De pildă, în Biserica din România, „exista un adevărat absolutism ierarhic, precum și o
dependență sau subordonare aproape totală față de stat... În Biserica din Bucovina exista o
mentalitate ultra ierarhistă și tributară împăratului de la Viena... În Basarabia, Biserica trăia în
forme tipic rusești, moștenire a absolutismului țarist.
Biserica Ortodoxă din Transilvania avea o „organizare corespunzătoare... [bazată pe
Statutul Organic al Mitropolitului Andrei Șaguna, care prin cele două principii de bază]...
autonomia față de stat... o apăra de orice amestec sau aservire din partea conducerii lumești și
sinodalitatea, colaborarea dintre clerici (1/3) și mireni (2/3) la conducerea treburilor bisericești...
o apăra de orice încercare de absolutism ierarhic”.
Prin urmare, dintre toate Rânduielile după care se conduceau
Bisericile din Provinciile românești, cea mai echilibrată „Lege” era în Biserica Ortodoxă din
Transilvania, fiindcă în Statutul Organic se găsește acea admirabilă conlucrare între cler și popor
din sânul Bisericii lui Hristos.
Cei mai însemnați pași către Unificarea bisericească i-au făcut, în primul rând, clericii
transilvăneni.
Astfel că, prin intermediul revistei „Renașterea română” din Sibiu din 24 februarie 1919,
a fost convocat primul Congres preoțesc din Transilvania, de după Marea Unire din 1918, pentru
a se discuta problema organizării unitare a Bisericii Ortodoxe Române. Menționăm că acest
Congres a fost organizat de un Comitet pregătitor, condus de către protopopul Săliștei Sibiului,
Dr. Ioan Lupaș.
Congresul amintit și-a deschis lucrările în data de 6 martie 1919 cu o Sfântă Liturghie, în
Catedrala mitropolitană din Sibiu, după care au început lucrările celor aproximativ 700 de preoți
(și a unui mare număr de credincioși), din sala Palatului județean din Sibiu. La acest Congres au
participat între alții și reprezentanți ai Bisericii noastre din Țara Românească și Bucovina,
precum și protopopul unit din Cluj, Ilie Dăianu.
În cadrul acestui Congres, în zilele de 6, 7 și 8 martie 1919 au fost prezentate mai multe
referate, dintre care a reținut atenția, în mod deosebit, cel al protopopului Dr. Gheorghe
Ciuhandu din Arad, intitulat: Împreunarea Bisericilor Ortodoxe pe teritoriul României Mari într-
o singură Biserică Ortodoxă Română și raportul acestei Biserici față de Stat (raport citit de Pr.
Dr. D. Borcea din Săliște, fiindcă Prot. Dr. Gh. Ciuhandu nu i s-a permis să fie prezent la
Congres, din pricina „liniei democrațiale”); prin urmare, referatul Prof. Dr. Gheorghe Ciuhandu a
pus pentru prima dată, în mod ferm, problema înființării Patriarhatului românesc. Dintre alte
acțiuni ale clerului transilvănean amintim Sinodul ierarhilor Mitropoliei Ortodoxe Române din
Transilvania, din 23 aprilie 1919, de la Sibiu, de sub președinția Episcopului Ioan I. Papp al
Aradului (1903-1925) – pe acea vreme și locțiitor de Mitropolit al Transilvaniei, care în spiritul
canonului 34 apostolic, precum și ale vechilor legături canonice existente încă dinaintea veacului
al XVIII-lea între Biserica Ortodoxă din Transilvania și Mitropolia Ungrovlahiei a luat
următoarea hotărâre:
„I. Biserica Ortodoxă Română din Ardeal, Banat și părțile românești din Ungaria,
cuprinsă de o adâncă bucurie, revine din nou în sânul Bisericii Ortodoxe Române..., de care
o rupsese vitregia timpurilor și reînnoiește vechile sale legături de unitate cu Mitropolia
Ungrovlahiei, dorind a forma parte integrantă a Bisericii mame din România unită cu
Basarabia și Bucovina.
II. În scopul acesta, episcopatul nostru roagă, cu adâncă smerenie, pe Prea Sfințitul
Sinod episcopesc central de la București să primească cu frățească dragoste, pe episcopii
Mitropoliei noastre în șirul membrilor Sinodului episcopesc, statorind împreună locul
șederii lor după ordinea ierarhică.
III. Sinodul nostru constată necesitatea de a se uniformiza organizarea Bisericii în
întreaga (țară), introducându-se o autonomie perfecționată pe baza experiențelor, ce le
avem noi după o practică de 50 de ani a vieții bisericești-constituționale, având a se admite și
mireni în corporațiunile bisericești de natură administrativă, culturală, financiară, umanitară,
socială și electorală și susținându-se drepturile ierarhice ale preoților și episcopilor,
respectiv ale Sinodului episcopesc, ca supremă autoritate conducătoare a Bisericii.
IV. Până când se va face o organizare uniformă, Mitropolia noastră își păstrează
organizația sa pe temeiul «Statutului Organic», dar ca parte integrantă a Bisericii românești
din statul român întregit”.
Aceleași idei de unificare bisericească, pe baza Statutului șagunian, pot fi găsite în presa
transilvăneană a vremii, susținătorul acestora fiind, îndeosebi, Mitropolitul Dr. Nicolae Bălan al
Transilvaniei (1920-1955); mai târziu el va avea un rol decisiv în Parlament în apărarea
autonomiei Bisericii Ortodoxe Române (înscris în art. 22, în Constituția din anul 1923).
În paralel, în luna mai 1919, Congresul superior bisericesc, alcătuit din membrii Sfântului
Sinod București, din reprezentanți ai Facultăților de Teologie din București și Cernăuți, ai
Seminariilor Teologice, ai mănăstirilor, ai clerului de mir, au început acțiunile de pregătire a
unificării bisericești. În acest sens s-a înființat o comisie alcătuită din reprezentanți ai eparhiilor
care au intrat în „componența noului stat unitar”, România. Sub conducerea Mitropolitului Pimen
Georgescu al Moldovei (1909-1934) comisia a lucrat la Sinaia, în zilele de 12-15 iunie 1919,
pentru unificarea bisericească.
În cadrul discuțiilor au fost stabilite câteva principii:
„1. Să se decreteze unificarea ierarhică și canonică a Bisericilor Ortodoxe Române din

toate provinciile reunite ale Patriei mame și anume să se înceapă această lucrare cu forul
suprem de conducere bisericească, Sfântul Sinod;
2. În virtutea acestui principiu de reîntregire, la cea mai apropiată ședință a Sfântului
Sinod să fie convocați, ca membri de drept istoric ai acestei înalte corporațiuni, toți ierarhii
Bisericii Ortodoxe Române din provinciile României întregite;
3. În lucrarea de organizare bisericească, pe baze canonice și autonome, din punct de
vedere reprezentativ, administrativ, legislativ și judecătoresc, se ia ca punct de plecare
pentru dezbateri Statutul organic al Mitropoliei Ortodoxe Române din Transilvania...”.
Pe baza propunerilor de la Sinaia, ierarhii români ortodocși, din provinciile României
Mari au participat la București la ședința extraordinară a Sinodului Central al Bisericii Ortodoxe
Române, din 30 decembrie 1919. În cadrul acestei mari întâlniri fiind prezenți: Arhiepiscopul și
Mitropolitul Dr. Vladimir Repta, Ipolit Vorobchievici, Episcop de Rădăuți, Nicodim, Arhiepiscop
al Chișinăului, Dr. Elie Miron Cristea, Episcopul Caransebeșului, Arhiereul Gurie
Basarabeanul, Arhiereul Dionisie Ismaileanul, au făcut Sinodului Central (din București)
următoarea propunere: „Unirea națiunii române – cea din 1918 – să se extindă și asupra Sfintei
noastre Biserici strămoșești așa ca Biserica Ortodoxă a Basarabiei, a Bucovinei, a Ardealului, a
Banatului, a Crișanei și cea din părțile ungare să alcătuiască o singură Biserică Autocefală Națională
Română, a cărei autoritate supremă este Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Autocefale a
României întregite”.
Propunerea făcută de ierarhii pomeniți, a fost analizată și însușită de Sfântul Sinod în
aceeași zi (30 decembrie 1919).
Prin acceptarea propunerii ierarhilor din provinciile României întregite, Sfântul Sinod a făcut
un pas important spre unificarea ierarhică și canonică a Bisericii noastre.
Între timp (la 18/31 decembrie 1919), Episcopul Dr. Elie Miron Cristea al Caransebeșului
a fost ales în scaunul de Mitropolit primat la București și înscăunat a doua zi, 19 decembrie 1919
sau 1 ianuarie 1920 stil nou. „Alegerea unui transilvănean în scaunul de mitropolit primat –
spune un mare istoric bisericesc – era un simbol al unității statale și bisericești, mai ales că Miron
Cristea făcuse parte din delegația trimisă de românii transilvăneni la București, ca să prezinte
actul Unirii de la 1 decembrie 1918”.
După aproape două luni de zile de la alegerea lui Miron Cristea ca Mitropolit Primat (la
12/25 februarie 1920), Congresul Național Bisericesc al Românilor Ortodocși din Mitropolia
Transilvaniei, de asemenea, a declarat că: „Mitropolia românilor ortodocși din Transilvania și
fosta Ungarie se unește pentru vecie cu Biserica vechiului regat, a Basarabiei și Bucovinei,
alcătuind o singură Biserică Ortodoxă Română autocefală, însă așa ca până la crearea unei
organizații bisericești unitare, Biserica din provincia noastră mitropolitană își susține în
întregime actuala sa organizație autonomă, călăuzită de conștiința că principiile depuse în
Statutul nostru organic trebuie să servească drept temelie la viitoarea organizație unitară a
Bisericii Ortodoxe din România Întregită”.
În ultimul paragraf al «protocolului» său, Congresul Național amintit preciza că „unica
cale de a proceda la unificarea deplină este convocarea de către Înalt Prea Sfinția Sa Mitropolitul
Primat a unei comisiuni constituite din reprezentanții designați de autoritățile competente ale
bisericilor din vechiul regat și provinciile reunite pentru a stabili proiectul de lege fundamentală a
organizației unitare”.
Din primăvara anului 1920 se pot identifica cel puțin două căi care au dus către
întemeierea patriarhatului românesc:
a) prin „constituanta bisericească”, alcătuită din reprezentanți din toate provinciile
românești întregite, care s-a întrunit de mai multe ori (sept. 1920, dec. 1921 și ian. 1922), apoi
prin comisii și subcomisii, care, în cele din urmă, cu acordul Sfântului Sinod, precum și cu
aprobarea Statului a „elaborat” Legea și Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române
(din data de 4 mai 1925);
b) prin acțiunile clericilor ortodocși din toate provinciile românești Întregite (îndeosebi
în congrese și prin publicațiile lor).
Pe de altă parte, începând cu anul 1924 importanți oameni de cultură și de stat de la noi
și-au exprimat dorința înființării Patriarhiei Române. De pildă, în unul din articolele sale
(Necesitatea înființării patriarhatului), marele istoric Nicolae Iorga argumenta între altele:
„Eu cred că e potrivită întemeierea Patriarhatului din mai multe motive:

Pentru că vecinii noștri îl au.
Patriarhatul sârb datează din zilele Ţarului Dușan, de la jumătatea secolului al XIV-
lea.
Bulgarii au avut un și mai vechi Patriarhat, pe care-l reprezintă azi Exarhatul cu
caracter patriarhal.
Patriarhul ecumenic din Constantinopol, ca și cel din Ierusalim, Antiohia și
Alexandria, e de mult organ național grecesc.
Rușii și-au făcut Patriarh la sfârșitul secolului al XVI-lea.
Suntem singurul popor ortodox cu un simplu Mitropolit Primat în fruntea unei biserici
autonome. Şi totuș[i], când s-a întemeiat mitropolia munteană, mitropolitul era exarh
patriarhal. La sfârșitul secolului al XVI-lea, mitropolitul Moldovei avea – recunoscute de
toată ortodoxia –, semnele demnității patriarhale. De la noi au fost stăpânite timp de multe
secole, toate patriarhiile răsăritene”.
Tot cam în aceeași perioadă, Prof. univ. dr. Alexandru Lapedatu, ministrul Cultelor (în
articolul „Înființarea Patriarhatului în Biserica Ortodoxă Română”), referindu-se la această
problemă declara: „Crearea patriarhatului român e reclamată de situația actuală de superioritate
numerică și morală a Bisericii Ortodoxe Române față de celelalte Biserici ortodoxe străine, de
rolul mai însemnat uneori decât al tuturor Patriarhalelor împreună, pe care Biserica noastră l-a
avut în trecut, timp de secole, ca apărătoare și protectoare a Creștinilor din Orient și de prestigiul
politic de care se bucura Statul român în rândul celorlalte State ortodoxe, prestigiu ce trebuie să
și-l păstreze și prin poziția Bisericii sale”.
Pe lângă prestigiul moral, cultural și material câștigat de Biserica noastră în fața
Ortodoxiei, Alexandru Lapedatu invocă și: „prestigiul politic de care se bucură Statul român în
rândul celorlalte State ortodoxe și... care... reclamă cu necesitate ca Biserica sa națională să nu
rămână, în relație cu Bisericile acestora și acțiunile comune cu ele, în situație de inferioritate,
numai prin faptul că, în ordinea sa ierarhică, nu are încă un Patriarhat național ca și acelea”.
În continuare, Al. Lapedatu și-a pus întrebarea dacă: „Poate Biserica Ortodoxă și Statul
Român să instituie însăși un Patriarhat?”. Răspunsul îl dă tot el, arătând că: „Biserica noastră e
autocefală, iar Statul suveran. Biserica și Statul își pot da așadar organizația ce cred că convine
mai bine necesităților și intereselor lor. Pentru chestiunea de față, cu atât mai vârtos, cu cât, prin
instituirea unui Patriarhat român, nu se schimbă absolut nimic în constituția organică actuală a
Bisericii noastre și nu se aduce nici o atingere, de nici un fel, în raporturile sale cu Biserica
ecumenică a Răsăritului, singura cu care Biserica română ortodoxă se găsește în legătură, ce
privește unitatea dogmelor”.
Prin urmare, prin afirmațiile sale, Prof. Alexandru Lapedatu, ministrul Cultelor, susținea
ideea înființării Patriarhiei Române, ca un act de prestigiu atât pentru Biserică cât și pentru țară.
În 16 decembrie 1924, Consiliul profesoral al Facultății de Teologie Ortodoxă din
Cernăuți a înaintat un memoriu președintelui Sfântului Sinod, prin care îl ruga să facă
„«propunere» atât acestui înalt for bisericesc ... cât ... și guvernului țării ca în viitoarea legislație
bisericească să i se recunoască Mitropolitului-primat al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române
titlul de «Patriarh», care i se cuvine capului Bisericii noastre în conformitate cu tradiția Bisericii,
cu învățătura Sfintelor canoane și cu importanța Bisericii noastre naționale”.
Memoriul cadrelor didactice amintite avea, prin urmare, atât susținere de ordin istoric, cât
și bază canonică.
Din Moldova de peste Prut, Dionisie, episcopul vicar al Eparhiei Chișinăului și Hotinului
scria tot în decembrie 1924, Mitropolitului Primat că, în urma înfăptuirii României întregite ar fi
bine ca românii ortodocși de pretutindeni, să vadă cât mai repede cu putință Biserica lor
„încununată cu un părinte al părinților și a striga din adâncul sufletului tânărului patriarh Miron:
«Axios»”. Era o dorință sinceră și expresă, un adevăr ce trebuia să se transpună în faptă.
La începutul anului 1925, un alt mare istoric român, Prof. univ. dr. Ioan Lupaș, susținând
ideea înființării Patriarhiei Române (în articolul “Patriarhia Românească”) afirma: „Anul 1925 –
care va vedea pe reprezentanții ortodoxiei răsăritene întruniți la Ierusalim spre a comemora a
1600-a aniversare a celui dintâi sinod ecumenic ținut la Niceea, luând în acelaș[i] timp și măsuri
organizatorice potrivite cu duhul vremii de azi, – va avea de înregistrat și înălțarea bisericii
ortodoxe române la rang de patriarhie. Acest eveniment de mare importanță în viața națiunii
române și a bisericii sale nu va surprinde pe nimeni. Progresul firesc al organizațiunii noastre
bisericești ar fi trebuit să accelereze de mai înainte pasul spre înfăptuirea acestui deziderat”.
Bazat pe dovezi și realități istorice de necontestat și animat de un profund și curat spirit
românesc, Ioan Lupaș arată în continuare: „Din moment ce mitropolitul Ungro-Vlahiei exercita
și funcția de «exarh ai plaiurilor» având în această calitate a sa jurisdicția asupra mitropolitului
ortodox roman din Ardeal, era evident că organizarea bisericească unitară a neamului românesc
înfățișează două categorii de mitropoliți, fiind cel din Nordul Carpaților oarecum sufragan celui
din Sud. Dacă mitropoliții Ungro-Vlahiei ar fi urmat exemplul conducătorilor bisericești ai
bulgarilor sau ai sârbilor; dacă neamul românesc ar fi fost însuflețit de tendințe imperialiste
similare cu ale popoarelor învecinate, ar fi trebuit să procedeze la înființarea patriarhiei române încă
de la sfârșitul secolului al XVI-lea, când sabia lui Mihai Viteazul crease și condițiile politice
necesare, prin înfăptuirea unității naționale, cele bisericești fiind încă de mai înainte consolidate cel
puțin între biserica munteană și între cea ardeleană de-o parte, între aceasta și cea moldoveană de
alta”.
Referindu-se, apoi, la prefața Evangheliei cu învățături, care a fost tipărită la Brașov în
anul 1581, Ioan Lupaș observă că mitropolitul Ungrovlahiei este numit „Arhimitropolit”, pe când
cel al Transilvaniei, numai „Mitropolit”, ceea ce denotă că primul era de fapt într-o treaptă
ierarhică superioară față de cel de al doilea; astfel că, titlul de Arhimitropolit, după opinia sa ar
corespunde celui de „Patriarh” sau „Exarh patriarhal”.
Istoricul Ioan Lupaș arată apoi că, marii domnitori Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile
Lupu, Șerban Cantacuzino sau Constantin Brâncoveanu, dacă s-ar fi aplecat cu mai multă atenție
asupra prestigiului Bisericii noastre, ar fi putut realiza înălțarea acesteia la rang de patriarhat,
„onoare deplin meritată din partea acestei biserici prin serviciile aduse ortodoxiei răsăritene,
obișnuite a primi nu numai nesfârșitele ajutoare de bani, ci și binefacerile de ordin cultural,
religios și moral, cari se revărsau cu îmbelșugate din țările române asupra întregului Orient
ortodox”.
Dacă vestiții înaintași nu s-au gândit să înfăptuiască atunci acest lucru, Ioan Lupaș insistă
că a sosit momentul prielnic ca „după înfăptuirea unității naționale, când patru organizațiuni
mitropolitane deosebite trebuiau închegate într-un sistem unitar de constituție și administrație
bisericească, proprie a chema la colaborare sistematică toate elementele constitutive ale clerului
și poporului ortodox român din patria întreagă”.
După ce a arătat că o comisie alcătuită din 15 reprezentanți ai Mitropoliilor din România
Întregită a făcut pregătiri în vederea organizării unitare a Bisericii Ortodoxe Române, era firesc ca
tot în cadrul ei „să se insiste asupra necesității istorice și canonice de a se înființa patriarhia
românească”. De aceea, problema înființării Patriarhiei românești trebuia mai întâi să fie
„soluționată prin o lege specială în momentul pe care factorii de conducere bisericească și
politică ai statului național român îl vor socoti oportun”.
Ioan Lupaș socotește apoi că momentul legiferării înființării Patriarhiei Române este deja
foarte aproape, un fapt normal și binemeritat de Biserica și neamul românesc.
În încheierea articolului său, istoricul transilvănean arată că dacă primul Patriarh al
Bisericii noastre „va fi un Ardelean, vedem un semn de înaltă răsplată a dreptății divine, pentru
toate suferințele și împilările pe cari le-a îndurat poporul nostru – fie-ne îngăduit a o spune – de
la toți conducătorii politici ai Transilvaniei, pentru tenacitatea exemplară și eroismul mucenicesc,
ce l-a însuflețit în lupta milenară de apărare a credinței străbune”.
Problema înființării Patriarhiei Române o găsim și pe agenda de lucru a Sfântului Sinod
al Bisericii noastre ale cărui lucrări au fost deschise spre sfârșitul anului 1924 și care s-au
încheiat abia la începutul lunii februarie 1925.
La deschiderea lucrărilor, arhiereul Grigorie Botoșăneanul, vicar al Mitropoliei din Iași, a
făcut cunoscut membrilor Sfântului Sinod că a adus un mesaj din partea Mitropolitului Pimen al
Moldovei (absent de la lucrări, pe motive de boală), prin care mitropolitul pomenit a făcut o
propunere de înființare a Patriarhiei Române, document semnat și de către alți membri ai
Sfântului Sinod.
Propunerea Mitropolitului Pimen de înființare a Patriarhatului român a fost citită în
Sfântul Sinod de către Mitropolitul Nectarie al Bucovinei.
Dacă parcurgem cu atenție conținutul propunerii Mitropolitului Pimen ajungem la concluzia
că el este un scurt istoric al Bisericii și al neamului românesc. Din conținut se desprinde ideea
vechimii creștinismului la români, și anume că el este de origine apostolică, prin
evanghelizatorul ținuturilor noastre, Sfântul Apostol Andrei, motiv pentru care se explică și
apariția unei organizări și administrări bisericești, în Sciția Mică (Dobrogea de azi), încă de
timpuriu, de la sfârșitul veacului al III-lea, centrul vieții creștine de aici fiind Episcopia, respectiv
Mitropolia Tomisului (Constanța). Apoi, istoricii români și străini au dovedit că strămoșii noștri
și-au apărat cu tărie legea și neamul (uneori cele două realități constituiau o singură noțiune),
dar, în același timp, voievozii și domnii români au fost susținători nu numai ai Orientului creștin,
dar și ai Europei apusene, de invadatorii barbari și păgâni.
Lumea răsăriteană a beneficiat, apoi, de pe urma daniilor conducătorilor noștri, bunuri ce
au ajutat la apărarea și păstrarea credinței dreptmăritoare, la susținerea lăcașurilor de cult, la
menținerea valorilor spirituale ale creștinismului primar.
Datorită acestor înfăptuiri, „jertfe și fapte mari creștinești săvârșite de Voievozii și
neamul nostru în interesul creștinătății – arată mai departe Mitropolitul Pimen – ne dau dreptul,
incontestabil, ca acum, – când prin marele război, neamul nostru s-a întregit, alcătuind o singură
țară ROMÂNIA MARE cu o UNICĂ BISERICĂ ORTODOXĂ, care are 14 milioane de
credincioși, cu 5 Mitropolii și 14 Episcopii, ca Bisericii noastre Ortodoxe Române să i se dea o
nouă situație legală și canonică, în rândul celorlalte patriarhii ortodoxe de Răsărit și pentru aceste
motive a propus ca... Mitropolia Ungrovlahiei (Munteniei), cu scaunul Mitropolitan din
București, să fie ridicată la rang de PATRIARHIE; iar mitropolitul Ungrovlahiei ca primat al
României, care de drept e și președintele Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de PATRIARH
AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE cu reședința la București”.
După citirea propunerii Mitropolitului Pimen, ea a fost pusă apoi în dezbaterea Sfântului
Sinod.
Cel dintâi care a luat cuvântul a fost Arhiepiscopul Gurie al Basarabiei, care salutând
propunerea istorică, a afirmat între altele: „Noi Basarabenii – când ne-am regăsit în România
întregită și când am venit să lucrăm la legislația de organizare unitară a Bisericii, cei dintâi am
cerut, ca Biserica să fie ridicată la rangul de Patriarhie; și am spus că Mitropolitul Primat al țării să
fie ridicat la rangul de Patriarh...”, conform canonului 34 Apostolic.
În continuare, Episcopul Lucian al Romanului a citit memoriul Consiliului profesoral al
Facultății de Teologie Ortodoxă din Cernăuți, prin care se argumenta dreptul de înălțare a
Bisericii noastre la rang de patriarhat (memoriu amintit mai sus).
I-a urmat apoi, Episcopul vicar Dionisie al Chișinăului care și-a citit propria-i scrisoare
(declarație), din 11 decembrie 1924, de care s-a mai făcut pomenire.
La invitația Arhiepiscopului Gurie, președintele de ședință, ministrul Cultelor, Prof. univ.
dr. Alexandru Lapedatu a prezentat, în continuare, poziția Guvernului român referitoare la
înființarea Patriarhiei Române.
Cuvântul ministrului Alexandru Lapedatu a scos în evidență evenimente reprezentative
din istoria Bisericii și a Ţării, etape ce au dus la recunoașterea autocefaliei Bisericii noastre, la
înfăptuirea unității statale, la creșterea prestigiului ei în țară și peste hotare, fapte ce au
îndreptățit-o să fie ridicată la rang de patriarhat. Expozeul său n-a fost numai o solidă
argumentare personală, ci însăși poziția Guvernului român pe care-l reprezenta și dorea cu tot
dinadinsul ca Biserica Română să fie înălțată la rang de patriarhat; prin aceasta, creștea, de fapt,
și prestigiul țării în fața statelor vecine și din întreaga lume. Era un moment din care aveau de
câștigat Biserica și Țara.
După ce ministrul Alexandru Lapedatu și-a încheiat cuvântul, Episcopul Vartolomeu al
Râmnicului Noul Severin a dat citire Actului oficial de înființare a Patriarhiei Române.
În act se evidențiază faptul că în urma înfăptuirii României Întregite (în 1918), prestigiul
țării, cerea, implicit și înălțarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie, mai ales că și numărul
Eparhiilor și al credincioșilor a sporit (de la opt Eparhii la 18, toate însemnând 14 milioane de
credincioși). De asemenea, România, „o puternică țară ortodoxă”, a fost de mare sprijin
Orientului creștin în vremi de restriște. Pe baza acestor motive (și cu acordul Guvernului țării),
Sfântul Sinod a hotărât ca Biserica Ortodoxă Română să fie înălțată la rang de Patriarhie, iar
Întâistătătorul ei să se intituleze „Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și
Patriarh al României”.
După citirea Actului oficial de înființare a Patriarhatului Ortodox Român, Sfântul Sinod
al Bisericii noastre a luat următoarea hotărâre:
„1. Se înființează în Țara Românească pentru Biserica ortodoxă autocefală Română
demnitatea de PATRIARH;
2. Arhiepiscopul și Mitropolitul Ungro-Vlahiei se ridică, în calitatea sa de Primat al
României, la rangul de PATRIARH al Bisericii ortodoxe autocefale române;
3. Înalt Prea Sfințitul D. D. MIRON, actualul Arhiepiscop și Mitropolit al Ungro-
Vlahiei, devine în calitatea sa de Primat al României, PATRIARH al Bisericii Ortodoxe
Române;
4. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române se va bucura de toate drepturile recunoscute
de Sfintele Canoane și legile țării;
5. Hotărârea aceasta va fi înaintată Onor. Guvern spre legiferare printr-o lege specială
și sancționată de M. S. Regele;
6. Alegerea, confirmarea și învestirea viitorilor patriarhi se va face potrivit unei legi
speciale;
7. Nu vor putea fi eligibili la demnitatea de Patriarh decât Mitropoliții și Episcopii în
funcțiune ai Sfintei noastre Biserici;
8. Se va comunica această hotărâre și tuturor celorlalte Biserici surori ortodoxe de
răsărit;
9. Se deleagă o Comisiune alcătuită din Î. P. S. Mitropolitul Nectarie și P. P. S. S.
Episcopi, Vartolomeu al Râmnicului Noul Severin și Lucian al Romanului, care să
întocmească actul de notificare ce se va face celorlalte Biserici surori și care se va înscrie în
Condica Sfântă a Sf. Sinod”.
Prin urmare, hotărârea Sfântului Sinod stipula ridicarea Bisericii noastre la rang de
Patriarhie, iar titulatura de Patriarh i se acorda, în mod explicit, Arhiepiscopului și Mitropolitului
Ungrovlahiei și Primat al României, în funcțiune, Dr. Miron Cristea; decizia Sfântului Sinod
trebuia însă să fie aprobată de autoritățile vremii. Această hotărâre de înălțare a Bisericii
Ortodoxe Române la rang de Patriarhie urma însă să fie apoi transmisă și celorlalte Biserici
Ortodoxe.
Prin această decizie Biserica noastră intra deja în rândul patriarhatelor ortodoxe,
impunându-se ca o Biserică națională de prestigiu.
În urma hotărârii pomenite a luat cuvântul cel care avea să devină primul Patriarh al
României, Dr. Miron Cristea.
În cuvântul său, Mitropolitul Primat, Dr. Miron Cristea, după ce a adus mulțumiri tuturor
celor implicați în săvârșirea acestui act epocal, înălțarea Bisericii Ortodoxe Române autocefale
la rang de Patriarhie, și, implicit ridicarea sa la rang de Patriarh și-a expus câteva nobile
gânduri de viitor: a) pregătirea de tineri peste hotare, pentru interese superioare bisericești; b)
crearea de noi catedre la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, la care să vină tineri din
întreaga Ortodoxie și, îndeosebi, catedre care să aibă deschidere către lumea ortodoxă greacă și
slavă; c) înființarea unei Academii de Muzică bisericească, în vederea revigorării muzicii
bizantine în Biserica noastră și d) înălțarea unei catedrale, pe măsura măreției Patriarhatului
român, numită „Catedrala mântuirii neamului”.
Prin urmare erau proiecte mărețe, și care, în parte, s-au concretizat încă de pe vremea
patriarhatului său.
Propunerea de înființare a Patriarhiei Române a fost înaintată Senatului României, de către
ministrul Cultelor Alexandru Lapedatu, în ședința din 12 februarie 1925. În expunerea de motive,
aproape identică cu cea prezentată în Sfântul Sinod, a susținut cu argumente istorice și canonice
ideea ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie.
Menționăm că, propunerea pentru înființarea Patriarhiei Române a fost apoi pusă în
Camera deputaților, la 17 februarie 1925. Dacă în Senat Proiectul a fost primit cu 89 de voturi
(două împotrivă), în Camera deputaților, cu unanimitate de voturi (156).
De remarcat că, atât senatorii cât și deputații care au luat cuvântul pe marginea acestui
proiect au evidențiat originea apostolică a creștinismului românesc, rolul moral, cultural și social
al Bisericii în sânul neamului nostru și în lumea Ortodoxă, înfăptuiri ce îi conferă dreptul
Bisericii Ortodoxe Române să fie înălțată la rang de Patriarhie.
Pe baza voturilor din Senat și Cameră (din 12 și 17 februarie 1925), la 23 februarie 1925,
Regele Ferdinand I a promulgat Legea pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal și Mitropolitan
al Ungrovlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal.
Prin Legea promulgată de Regele Ferdinand I, Statul nostru i-a dat, prin urmare, o formă
legală actului ridicării Bisericii noastre la rang de Patriarhie.
Potrivit datinii, Patriarhul Miron Cristea, a trimis, la 12 martie 1925, o scrisoare irenică
tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, comunicându-le ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang
de Patriarhie.
Prin scrisoarea sa irenică, Patriarhul României Dr. Miron Cristea a făcut un scurt „istoric
al dezvoltării și organizării Bisericii românești... a susținut instituția patriarhului cu argumente de
ordin... istoric, etnic și canonic..., l-a asigurat pe Patriarhul ecumenic că el va lucra pentru
progresul și întărirea Ortodoxiei, că raporturile cu Patriarhia ecumenică... vor rămâne aceleași –
de unitate și de solidaritate spirituală și dogmatică... toate... spre binele și folosul Ortodoxiei... de
pretutindeni”.
Scrisoarea irenică a fost trimisă Patriarhiei ecumenice, prin profesorul Dragomir
Demetrescu, de la Facultatea de Teologie din București (după 6 mai 1925); din cauza
evenimentelor politice patriarhul ecumenic Constantin IV (17 dec. 1724 – mai 1925) se afla
atunci cu sediul la Salonic. Ecumenicul a fost de acord cu înființarea Patriarhiei Române, fapt
relatat profesorului român amintit în 20 mai 1925, dar că, în această problemă, în viitorul
apropiat, urma să se pronunțe și sinodul patriarhal. Între timp, însă, lucrările s-au precipitat și
patriarhul Constantin IV fiind nevoit să se retragă din scaun, nu s-a putut finaliza recunoașterea
înființării patriarhatului român. Însă, în cursul lunii iulie 1925, când a fost numit în fruntea
patriarhiei ecumenice Vasile III (13 iulie 1925 – 29 septembrie 1929), noul ecumenic a luat
cunoștință de schimbările întâmplate în România și a decis împreună cu Sinodul său (în 30 iulie
1925), prin tomosul nr. 1579, recunoașterea înființării Patriarhiei Române.
Spre sfârșitul lunii septembrie o delegație oficială a Patriarhiei din Constantinopol,
alcătuită din Mitropoliții Ioachim al Halcedonului și Ghermanos al Sardeonului și primul
dragoman al patriarhiei Sp. Constantinidis au adus la București o scrisoare și Tomosul patriarhal
de recunoaștere a Patriarhiei Române. Înmânarea acestor acte oficiale patriarhale s-a făcut într-
un cadru festiv. Astfel că, în 26 septembrie (sâmbătă seara), a fost săvârșită slujba privegherii în
catedrala patriarhală din București, la care au fost prezenți, pe lângă înalții Oaspeți ai Patriarhiei
ecumenice, Patriarhul Miron și membrii Sfântului Sinod aflați atunci în capitala țării, clerici și un
mare număr de credincioși. La strană s-au dat răspunsuri alternative în românește și grecește.
În ziua următoare (duminică, 27 septembrie 1925) a fost slujită Sfânta Liturghie de către
Mitropoliții Ioachim și Ghermanos, din partea Patriarhiei ecumenice și arhiereii Platon și Teofil
din partea Bisericii noastre și numeroși clerici în cadrul Patriarhiei; patriarhul Miron a stat
îmbrăcat în mantie arhierească, în tronul patriarhal.
La această slujbă au fost de față, între alții, Prof. Univ. Dr. Alexandru Lapedatu, Dr. C.
Angelescu, ministrul Instrucțiunii publice, ministrul Poloniei și alți înalți demnitari ai Statului
român. La încheierea Sfintei Liturghii, mitropolitul Ioachim al Halcedonului a dat, mai întâi, citire
scrisorii de împuternicire a patriarhului ecumenic, prin care și-a manifestat bucuria pentru înălțarea
Bisericii Ortodoxe Române în rang de Patriarhie.
După prezentarea scrisorii, mitropolitul Ghermanos al Sardeonului a dat citire Tomosului
Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, prin care s-a recunoscut înființarea Patriarhiei
Române.
Trimișilor Patriarhiei ecumenice le-a răspuns Patriarhul Miron Cristea. După ce și-a
manifestat bucuria prezenței reprezentanților Patriarhiei ecumenice, Întâistătătorul Bisericii noastre
a accentuat dreptul Bisericilor naționale la autocefalie, dar și obligația acestora de a menține
unitatea cu celelalte Biserici Ortodoxe din lume. Mulțumind, apoi, respectuos delegației
Patriarhiei ecumenice pentru aducerea la București a Tomosului patriarhal, Patriarhul Miron
Cristea a rostit și aceste cuvinte-deziderat:
„Fie, ca misiunea celor din centrul unității spirituale a ortodoxismului – la București și în

alte țări – să contribuie la delăturarea piedicilor din calea unei întruniri a întregii ortodoxii în
lume, care să-i întărească unitatea, să-i învioreze viața, pentru o mai efectivă înfiltrare a
Duhului Evanghelic în toate acțiunile individuale și colective ale credincioșilor ei.
Numai astfel închegați vom putea cu deplină demnitate lua parte la mișcările creștin-
sociale mondiale, arătând confesiunilor fărâmițate, cum unitatea de credință nestrămutabilă,
ce o are Biserica Ortodoxă, este absolut necesară pentru a nu devia de la calea lui Hristos și a
nu cădea în greșelile care au provocat sângeroasele și lungile războaie de odinioară, și mai
ales pentru a putea menține legătura cu buciumul credinței Aceluia, care a întemeiat religia
iubirii pentru toate popoarele lumii.
Pe temeiul acesta – al adevăratului creștinism – se vor putea apropia încetul cu încetul
deosebitele și multele confesiuni într-o unitate spirituală mondială, care să netezească
multele patimi și asperități și să contribuie la coborârea pe întreg pământul a împărăției lui
Hristos”.
În încheiere și-a arătat deplina recunoștință față de Patriarhul ecumenic, Vasile III,
încredințându-l că Biserica Ortodoxă Română, ca o ramură a Ortodoxiei, va lucra pentru
progresul acesteia, a creștinismului în lume, pentru mărturisirea și apărarea Bisericii lui Hristos.
Spre sfârșitul aceleiași luni (la 20 septembrie 1925), patriarhul ecumenic Vasile III a
înștiințat printr-o „scrisoare enciclică” celelalte Biserici Ortodoxe autocefale că a fost de acord cu
hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca aceasta să fie înălțată la rang de
Patriarhie, căreia, printr-o delegație oficială de la Constantinopol i s-a și înmânat Tomosul
patriarhal de recunoaștere a înaltei instituții bisericești din România; totodată, ruga aceleiași
Biserici autocefale, să-și dea și ele consimțământul și să transmită acordul lor, întâiului patriarh al
României, Miron Cristea, acte ce vor contribui la întărirea legăturilor cu Biserica Română, la
unitatea și propășirea întregii Ortodoxii.
În urma acestei enciclice, a Patriarhului ecumenic Vasile III, dar și în urma scrisorii
irenice, trimisă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, au început să ajungă la București
scrisori de recunoaștere a patriarhului român, din partea vechilor patriarhate Răsăritene precum și
a Bisericilor Ortodoxe autocefale. Scrisori de acest gen au trimis patriarhiile Ierusalimului,
Antiohiei, Alexandriei, Serbiei, Arhiepiscopia Ciprului, Biserica Eladei, Biserica Bulgariei,
Biserica Poloniei, mitropolitul Antonie de Kiev, de la Kevurk V, Patriarh suprem și catolicos al
tuturor armenilor, de la Dr. Adolph Küry, Episcopul Bisericii Vechi Catolice din Berna-Elveția,
de la Primatul Angliei, Randall Cantur ș.a.
Din pricină că șeful statului de atunci, regele Ferdinand I era bolnav, ceremonia de
învestitură și înscăunare a Patriarhului Miron Cristea a fost amânată până la data de 1 noiembrie
1925.
În urma invitațiilor făcute de Sfântul Sinod, Bisericilor Ortodoxe surori, au sosit la
București pentru aceste ceremonii reprezentanți ai Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, ai
Patriarhiei Ierusalimului, ai Patriarhiei Sârbe, ai Bisericii Eladei, ai Bisericii Bulgariei, ai
Bisericii Ortodoxe a Poloniei, ai Bisericii Ruse din emigrație; la ceremonii au mai participat
reprezentanți ai Statului, șefi ai celorlalte Culte din România (între care pomenim pe Mitropolitul
Vasile Suciu de la Blaj, Episcopul Alexandru Nicolescu de la Lugoj, Preotul unit Ilie Dăianu din
Cluj, ș.a.), reprezentanți ai învățământului teologic ortodox și laic, oameni de cultură, un mare
număr de credincioși.
La 1 noiembrie 1925 între orele 8,30-10,30 a avut loc Sf. Liturghie la Catedrala
patriarhală, oficiată de câțiva arhierei și clerici ortodocși, la care au asistat Patriarhul Miron
Cristea, membrii Sfântului Sinod ai Bisericii noastre, delegații Bisericilor ortodoxe de peste
hotare, înalți demnitari de stat și numeroși credincioși. La ora 10,30, înalții demnitari bisericești
și de stat, în frunte cu Patriarhul Miron Cristea au mers la Palatul Regal pentru învestitură. În
prezența Curții regale, Prof. univ. dr. Alexandru Lapedatu, ministrul Cultelor, a dat citire
decretului regal de învestitură a Patriarhului Miron Cristea. În urma acestuia, Regele Ferdinand I
primind cârja patriarhală din mâna Mitropolitului Pimen al Moldovei, i-a încredințat-o Patriarhului
Miron, rostind cuvintele: „Îți încredințez cârja de Patriarh, pentru a păstori turma Patriarhiei
României”. După învestitură întâiul Patriarh al României a rostit o aleasă cuvântare.
La început, Patriarhul Miron Cristea i-a mulțumit Regelui Ferdinand I pentru urarea pe
care i-o făcuse cu ocazia învestiturii sale în scaunul de Mitropolit Primat, că, așa după cum Mihai
Viteazul a înfăptuit unirea politică a tuturor românilor, ierarhului pomenit îi revine sarcina de a
realiza și organizarea unitară a Bisericii Române. În urma înfăptuirii Marii Uniri (în 1918), era
firesc să aibă loc și unitatea bisericească. Cum cele două evenimente s-au înfăptuit și visul
Regelui pomenit s-a împlinit.
Pentru statornicirea unității politice și bisericești, Patriarhul României considera că era
nevoie de sprijin și din partea Statului în vederea consolidării așezămintelor cultural-bisericești,
o pregătire cât mai temeinică a viitorilor slujitori ai altarelor, reorganizarea activității
filantropice, afirmarea Bisericii pe plan internațional. La aceste eforturi uriașe, subscria și
Întâistătătorul Bisericii, Dr. Miron Cristea, în conformitate cu porunca Sfintei Scripturi: „Cine
vrea să fie cel mai mare dintre voi, trebuie să fie vouă slugă” (Mc. 10, 43).
În încheiere, după ce i-a mulțumit Suveranului român, Patriarhul Miron Cristea l-a
asigurat de loialitatea sa față de Ţară și Tron.
După încheierea cuvântului său Regele Ferdinand I i-a răspuns printr-o impresionantă
cuvântare.
Exprimându-și bucuria că a avut prilejul să-i înmâneze ierarhului Miron Cristea cârja
patriarhală, a afirmat, între altele cuvinte memorabile: „Istoria Națională ne dovedește că la noi
Românii, națiunea și religia au fost pururea strâns unite. Biserica s-a înfiripat pe încetul la
adăpostul codrilor odată cu formarea limbei, a naționalității și a Statului. Statul a crescut
împreună cu Biserica. Voievozii apărau Biserica și Biserica era mângâierea și întărirea
Voievozilor. Limba s-a creat una și nedespărțită prin Biserică și peste hotarele vremelnice, de la
Oltenia întâilor locașuri mănăstirești, până la Maramureșul care ne-a dat întâile monumente de
limbă românească. Iar spiritul național a urmat acestei dezvoltări unitare a limbei și a culturii”.
După ce a evidențiat și rolul însemnat pe care l-au avut voievozii români în apărarea și
ajutorul Răsăritului creștin, se cuvenea ca acum, când a fost înfăptuită unitatea națională și
organizarea unității, Biserica Ortodoxă Română să fie înălțată la rang de Patriarhie. După opinia
sa, unitatea națională și cea bisericească, trebuiau însă, încoronate de unitatea sufletească a
tuturor românilor. Referindu-se la acest fapt, Suveranul român afirma: „Din unificarea
sufletească ies operele mari naționale de gândire și de simțire, și răsplată meritată va fi adusă
Bisericii noastre care va ajuta poporul spre înfăptuirea acestui țel pământesc”.
Salutând pe cei prezenți la ceremonia învestirii și instalării lui Miron Cristea, a fericit
țărănimea română că, din sânul ei a răsărit întâiul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
După terminarea ceremoniei de învestitură, același cortegiu fastuos s-a reîntors în
Catedrala patriarhală din București, unde s-a săvârșit Slujba de instalare în scaunul patriarhal, în
cadrul căreia Patriarhului Miron i s-au oferit însemnele patriarhale.
La încheierea ceremoniei înscăunării din Catedrala patriarhală a luat cuvântul, în numele
membrilor Sfântului Sinod, Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei. În cuvântul său a
evidențiat faptul că înălțarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie este o răsplată binemeritată de
la Tatăl Ceresc, fiindcă ea a păstrat, prin toate vitregiile istoriei, unitatea de neam și unitatea de
credință, dar, în același timp a fost ocrotitoarea creștinilor din Răsăritul Ortodox.
În continuare au luat cuvântul, Mitropolitul Ioachim al Halcedonului în numele
Patriarhiei din Constantinopol, Mitropolitul Dositei al Sevastei, în numele Patriarhiei
Ierusalimului, Episcopul Eniihan al Timocului, în numele Patriarhiei Sârbe, Mitropolitul Policarp al
Trichiei, în numele Bisericii Ortodoxe din Grecia, Mitropolitul Antonie, fost al Kievului,
Mitropolitul Neofit al Vidinuiui, în numele Bisericii Ortodoxe Bulgare, Mitropolitul Dionisie al
Varșoviei, în numele Bisericii Ortodoxe din Polonia. Tuturor le-a răspuns, apoi, Patriarhul Miron
Cristea.
Întâiul Patriarh ai României a făcut mai întâi o scurtă privire asupra activității sale
pastorale, afirmând că a fost învrednicit de Dumnezeu să propovăduiască cuvântul Evangheliei
în toate provinciile românești, în calitate de păstor de suflete. De această dată însă mărturisește
că slujba încredințată, de Patriarh al României, este mult mai grea și plină de responsabilități.
Dar, nădejdea sa și-o pune, însă, în ajutorul Tatălui Ceresc, care îi va ajuta în nobila sa misiune
(Ps. 68, 20).
Cu acest cuvânt s-a încheiat ceremonia oficială de învestitură și întronizare a primului
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Dr. Miron Cristea, eveniment ce a conferit Bisericii
noastre glorie și prestigiu în țară și în străinătate, în rândul Bisericilor Ortodoxe, dar și în fața
creștinătății apusene.
1. Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă, București, 1995.

2. Cristea Miron, Principiile fundamentale pentru organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1920.
3. Legea și statul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, București, 1925.
2006, pp. 92-113.
5. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Ed. a III-a, Iași, Editura Trinitas,
2008, pp. 359-378.
6. Simedrea Tit, Patriarhie românească. Acte și documente, București, 1926.
Biserica Ortodoxă Română și
cel de-al Doilea Război Mondial (1940-1944)
Cunoscându-se rolul însemnat pe care clerul ortodox român l-a avut în decursul vremii, în
momentele cruciale din istoria neamului nostru (între care în răzvrătiri, răscoale, revoluții și în
primul război mondial), la scurtă vreme după încheierea primei conflagrații mondiale,
mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934), referindu-se la această problemă a afirmat
următoarele: „... este absolut necesar să se organizeze un serviciu preoțesc permanent al armatei;
este vorba de a i se da soldatului român și o educație sufletească, (astfel) ca el să devină un bun
cetățean, în ce privește respectul legilor, ordinea publică și iubirea neamului și a țării”. Era un
gând revelator ce, cu sprijinul Armatei Române, avea să se materializeze în lege.
În baza Legii privitoare la organizarea clerului militar (din 1921), precum și prin
Regulamentul pentru organizarea clerului militar, găsite în Decretul Regal nr. 1920 din 18 iunie
1924, s-au acceptat în cadrele Armatei Române „preoți militari activi de orice rit, pentru
necesitățile confesionale și ale dezvoltării sentimentului religios” (art. 1); în același timp, „se
instituționaliza o structură distinctă, care includea la minister Inspectoratul Clerului Militar, avînd
în frunte un episcop militar numit „episcop de Alba Iulia”, general (art. 15), iar la corpuri de
armată și la divizii câte un birou cler militar, condus de către un locotenent-colonel sau colonel,
respectiv de către un maior sau locotenent-colonel. La regimente, ființa/exista câte un preot,
căpitan, aparținând ritului religios al majorității militarilor. Pentru minoritățile religioase erau
numiți în garnizoane câte un preot, pastor, rabin sau imam”.
În urma aprobării Sfântului Sinod al Bisericii noastre, dar în concordanță cu Legea și cu
Regulamentul pentru organizarea clerului militar, a fost înființată, în august 1921, Episcopia
Armatei, cu sediul la Alba Iulia.
Şapte ani mai târziu (în 1928), a fost emis un nou act normativ cu privire la clerul militar:
Regulamentul pentru serviciul religios în timp de pace și campanie, iar în anul următor (în 1929)
Legea pentru organizarea ministerelor, în care erau stipulate normele de încadrare în armată a
personalului bisericesc (a clericilor).
În anii 1931-1932 au fost date anumite „Instrucțiuni provizorii” în ce privește serviciul
religios pe timp de pace și în vreme de campanie (în care se află 14 capitole și două anexe),
precum și noua Lege pentru organizarea clerului militar (în 19 capitole).
De la înființarea sa (din 1921) și până la desființarea (în 1948) Episcopia Armatei, a avut
următorii episcopi: Dr. Vasile Saftu, numit în decembrie 1921 și decedat înainte de a fi hirotonit
episcop (în 6 aprilie 1922); Iustinian Teculescu, numit în 1922, hirotonit în martie 1923 și a păstorit
până în decembrie 1924; Dr. Ioan Stroia (1925-1937) și Dr. Partenie Ciopron (1937-1948).
Între cele două războaie mondiale, episcopii Armatei Române au organizat concursuri
pentru ocuparea posturilor de clerici militari, cel mai activ dintre aceștia fiind vlădica Partenie
Ciopron, care, în primul război mondial, în calitate de soldat, a luptat și a fost rănit la Cașin-
Oituz.
Când România a intrat în cel de al doilea război mondial „clerul militar... era... gata să își
îndeplinească misiunea: deșteptarea iubirii de neam și apărarea drepturilor sfinte...”. Astfel că, „în
timpul războiului, includerea preoților în structurile Armatei române s-a realizat, conform
legislației, pe două căi: prin concurs pentru clerul militar activ și prin chemarea la mobilizare
pentru ceilalți preoți”. De pildă, în 22 iunie 1941, „clerul militar activ totaliza: un episcop
general de brigadă [Dr. Partenie Ciopron] și un protopop, colonel, la conducerea Episcopiei
militare; 18 preoți de corp de armată, care aveau gradul de locotenent-colonel sau maior; 88
preoți de garnizoană maiori. Alții, circa 200 preoți, vor fi mobilizați pentru mari unități, astfel că
unitățile militare au putut beneficia de prezența și de lucrarea neobosită a acestora”.
Încă din momentul decretării mobilizării, preoții trebuiau să aibă obiectele necesare
exercitării cultului divin; „echipamentul” lor „se compunea dintr-o geantă de piele tapisată pe
dinăuntru și prevăzută cu mai multe încăperi în care se păstrau epitrahilul, cutiuța de metal cu
Sfânta Împărtășanie, Crucea, Aghiasmatarul și Panihida sau Molitvelnicul, două procovețe mici,
lingurița, o sticlă de vin, o farfurioară de metal, o sticluță cu spirt și chibrituri pentru
dezinfectarea linguriței. Tot în geantă se găseau pachetul individual de pansament și un carnet în
care se notau date în legătură cu decesele”.
În același timp, era necesară o capelă de campanie, care „consta dintr-o ladă de lemn, în care
se păstrau toate odăjdiile și vasele sacerdotale pentru săvârșirea Sfintei Liturghii și a celorlalte
Sfinte Taine, respectiv: stihar, epitrahil, brâu, mânecuțe, felon, antimis, potir, disc, steluță, copie,
linguriță, trei procovețe, disc pentru anafură; cărți liturgice, precum: Evanghelia, Liturghier, Apostol,
Octoihul Mic, Carte de Te-Deum-uri și lumânări, tămâie, mătăuz de busuioc, castron de metal
pentru aghiasmă, rechizite”.
Pe front, activitatea clerului militar „consta în săvârșirea tuturor slujbelor religioase
cerute de împrejurări: spovedania, împărtășania cu Sfintele Taine, binecuvântarea”; de asemenea,
Sfinte Liturghii, în duminici și sărbători, predici,
Te-Deum-uri, cu prilejul unor evenimente deosebite (la praznice împărătești și sărbători naționale,
victorii, zile onomastice ș.a.), servicii religioase ocazionale, sfințiri de biserici, sfințiri de case,
sfințirea țarinei, înmormântări, pomenirea morților. Totodată, în perioada „marșurilor preotul
trebuia să fie exemplu de comportare pentru suportarea greutăților, permanent în mijlocul
soldaților, purtând cu ei convorbiri prietenești și părintești de îmbărbătare”. Mai mult, „în timpul
luptei preotul se găsea la postul de prim ajutor regimentar alături de medici. Înainte de începerea
luptei, dacă era posibil, el săvârșea un serviciu religios și binecuvânta trupa, însoțind aceasta de o
cuvântare de îmbărbătare, întemeiată pe credință și nădejde în ajutorul lui Dumnezeu”. Preotul
militar vizita zilnic saloanele cu soldați răniți sau bolnavi, acordându-le, pe lângă cuvinte de
mângâiere și asistență religioasă.
Vrednică de amintire este și activitatea misionar-pastorală a clericilor militari români în
Campania de Est: Basarabia, Bucovina, Transnistria, Crimeea, și în general, în Rusia Sovietică,
pe Doneț. Datorită „uraganului” bolșevic-ateu, numeroase lăcașuri de cult din ținuturile pomenite
au fost distruse, profanate, iar credincioșii persecutați și terorizați de către comuniștii ruși.
Trecerea Armatei Române pe acele teritorii a avut darul de a alina suferințele sufletești ale
credincioșilor ținuturilor respective. De pildă, clericii militari români săvârșeau slujbe religioase
în localitățile unde bolșevicii i-au alungat pe păstorii de suflete ruși; au săvârșit Sfinte Liturghii,
botezuri, cununii, sfințiri de biserici redeschideri, renovări și construiri de biserici, sfințiri de
case, înălțări de troițe înmormântări, slujbe de pomenire a morților, îndeplinind o adevărată
misiune de reîncreștinare a ținuturilor aflate sub stăpânirea sovietică. Aceste fapte duhovnicești,
precum și actele de eroism ale clerului militar din cel de-al doilea război mondial, au fost
consemnate fie în rapoartele lor către superiori, fie în revista Arma Cuvântului, organul oficial al
Episcopiei Armatei (Alba Iulia), care a apărut între anii 1940-1944.
Cea de a doua conflagrație mondială a avut un final aproape imprevizibil; prin momentul
de la 23 august 1944, România a devenit aliată cu Uniunea Sovietică, care „a instituit aici o
adevărată ocupație militară, a dezarmat și a dezmembrat armata, a schimbat regimul politic,
sprijinind lupta pentru putere a comuniștilor. Noul regim va restructura și politiza armata,
determinând, în final, pe planul asistenței religioase, desființarea clerului militar din structurile
sale”.
De pildă, în 8 mai 1945, printr-un ordin general „Aparatul pentru educație cultură și
propagandă”, a avut, între altele, ca obiectiv „reorganizarea operei de educare a ofițerilor și gradelor
inferiore”. Prin anumite Decrete-legi și legi (ex. nr. 1908 și 1909 din iunie 1946; nr. 946 și
956/1946; 205 și 206, din 21 iunie 1947 și nr. 1661 din 9 august 1947), s-a impus „convertirea
ideologică a armatei”, desigur, în spirit comunist, care a dus, până la urmă, la reducerea și
epurarea unui mare număr de cadre militare valoroase.
În această perioadă, clerul militar a trecut prin „aceleași momente grave pe care le-a trăit
armata, societatea românească”; din cei 64 preoți militari activi nominalizați în 1944, precum și
din cei 92, care au fost mutați în anumite unități „puțini au ajuns la enorii; mulți au trăit drame
prin înscenări judiciare, arestări, închisori, lagăre de muncă, domicilii forțate”. Mai târziu, prin
Ordinul nr. 946426, din 22 august 1948, al regiunii a 3-a Militare, „clerul militar a fost
desființat”. În decursul lunii august 1948, episcopul Armatei Române, Dr. Partenie Ciopron a fost
trecut în rezervă împreună cu ceilalți clerici militari în câteva etape, prin aceasta „asistența
religioasă a fost înlăturată din structurile armatei române. Ateismul a înlocuit religia în cazărmi,
școli și spitale militare, garnizoane, Armata fiind separată de Biserică, oficial”. În acest mod
barbar „instituția clerului militar a dispărut... pentru o bună vreme... din Armata României”.
După aproape cinci decenii de ateism, în urma Revoluției din Decembrie 1989, datorită
noilor condiții create în țara noastră, cu pași timizi a reînviat instituția clerului militar, Biserica și
Armata, constituind azi pilonii de bază ai societății românești.
1. Manolache Ilie (coordonator), Armata și Biserica, București, 1996.

2. Manolache Ilie, Preoții și Oștirea la români (1830-1948), București, 1998.
3. Moraru Alexandru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Națiune. Cultură,
vol. III, tom. I, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
2006, pp. 584-592.
4. Nicolescu Gheorghe, Dobrescu Gheorghe, Andrei Nicolescu, Preoți în tranșee, 1941-1945,
București, 2000.
2008.
6. Pâslaru Ștefan, „23 aprilie 1921. Legiferarea organizării clerului militar”, în Revista de Istorie
Militară, București, 1993, nr. 3, p. 38.
7. Pentelescu Aurel, „Înființarea Episcopiei Armatei. Episcopii militari”, în Armata și Biserica,
București, 1998.
8. Pinca Petru, Istoricul Episcopiei Armatei (cu sediul la Alba Iulia), 1921-1948, Editura Reîntregirea,
2013.
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN PERIOADA HORTHYSTĂ
(1940-1944)
Transilvania – pământ strămoșesc, în decursul istoriei sale multiseculare a fost nevoită să

înfrunte „tendințele cotropitoare ale imperiilor vecine care râvneau la bogățiile acestor pământuri
și urmăreau să le îngenuncheze”. Astfel că, în diferite perioade ale istoriei, poporul român,
copleșit de forțe din afară a fost obligat să suporte jugul apăsător al dominației străine. Cu toate
acestea, neamul românesc a rămas statornic pe glia și „în vatra sa strămoșească”, și-a păstrat
ființa sa națională și năzuința sa de unitate stabilă, înfăptuită în 1600, 1859 și la 1 Decembrie
1918.
După realizarea unității de stat a poporului român (la 1 Decembrie 1918) și după
recunoașterea ei pe plan internațional (Trianon, 1919), Transilvania a cunoscut o deosebită
dezvoltare pe multiple planuri: politic, economic, social și cultural.
Precizăm că, la doi ani după constituirea Statului național unitar român, structura
populației din Transilvania era următoarea: români – 57,3%; unguri și secui – 25,5%; germani –
10,5%; evrei – 3,5% și alții; prin urmare, majoritatea covârșitoare au fost români.
Frumoasele înfăptuiri ale poporului român din Transilvania n-au fost văzute cu ochi buni
de reacțiunea maghiară care „făcea eforturi disperate pentru revenirea la situația dinaintea
primului război mondial”. În acest sens, amintim faptul că: „Ungaria a organizat, prin intensitate,
temperament și proporții una dintre cele mai formidabile campanii revizioniste ce a cunoscut
vreodată istoria politică în toate statele din Apusul Europei, devenind astfel un factor tulburător
al situației politice...” de atunci. Revizioniștii maghiari au fost încurajați în această direcție, de Italia
fascistă și de Germania hitleristă. Cea din urmă a folosit diferite metode în cadrul politicii ei de
expansiune, între care: „dezbinarea și învrăjbirea popoarelor din această regiune, stimularea în
mod artificial, a neînțelegerilor și înveninarea relațiilor dintre ele, șantajarea, pe chestiuni de
importanță vitală, care vizau însăși independența națională și integritatea teritorială. În acest sens,
Reichul a sprijinit pretențiile anexioniste ale Ungariei horthyste, folosindu-le ca mijloc de șantaj
împotriva României”.
În urma „cererilor imperative ale puterilor Axei”, la începutul lunii august 1940, guvernul
român a fost nevoit să înceapă tratative cu guvernul horthyst al Ungariei, mai înainte la
Budapesta, apoi la Turnu Severin. În cadrul tratativelor româno-ungare de la Turnu Severin,
trimișii lui Horthy Miklos, în frunte cu András Hory, au revendicat printr-un memoriu, citit în
ziua de 16 august 1940, „cedarea unor importante teritorii românești – circa 69.000 km pătrați, și
o populație de 3.900.000 de locuitori, din care peste 2.200.000 erau români și numai 1.200.000
erau unguri”. Desigur că, pretențiile delegației maghiare au fost respinse, guvernul român
propunând „efectuarea unui schimb de populație între românii din Ungaria și ungurii din
România”; de altfel, și propunerea guvernului român de atunci a fost făcută cu multă larghețe.
Refuzul guvernului român de a satisface cererile horthyste au produs multă tulburare în capitala
Ungariei. Dar, către sfârșitul lunii august, lucrările Conferinței româno-maghiare de la Turnu
Severin au fost reluate. Deoarece delegația maghiară a rămas pe aceeași poziție, pretențiile ei nu
au fost primite „ca bază de discuții” de către trimișii guvernului român. Astfel că tratativele
româno-ungare au ajuns în impas. În cele din urmă, șeful guvernului și șeful statului român de
atunci au insistat ca delegația română să reia legătura cu András Hory, ca să-i prezinte o altă
soluție. Era o nouă poziție, ce echivala „cu acceptarea punctului de vedere al guvernului
horthyst... care nesocotea... interesele naționale ale României... constituind... un act de capitulare
a cercurilor guvernamentale românești în fața prezidiului statelor fasciste agresoare”. Desigur că
delegația maghiară s-a arătat mulțumită de această nouă inițiativă a câtorva reprezentanți ai
guvernului român.
Aflându-se de noua poziție a guvernului nostru, masele populare de pe întreg cuprinsul
țării: români, maghiari, germani, secui ș.a., au făcut numeroase adunări, în cadrul cărora au
protestat energic împotriva hotărârilor de la Turnu Severin, arătând că nu doresc să primească
sub nici o formă jugul horthyst, nici prin strămutări și nici prin cedări teritoriale. Era voința
fermă a unui popor doritor de libertate, dreptate și independență.
În timp ce guvernul român, prin reprezentanții săi, căuta să ia legătura cu Berlinul și
Roma pentru a prezenta „dreptatea tezei românești”, guvernul maghiar, prin abile acțiuni
diplomatice, insista să atragă de partea sa, pe lângă germani și italieni, pe iugoslavi și pe sovietici,
în vederea pregătirii unui atac împotriva României. Ungurii horthyști socoteau că această cale era
singura soluție de rezolvare a pretențiilor lor revizioniste.
Ministrul de externe al Germaniei, von Ribbentrop, văzând că această controversă dintre
Ungaria și România ar putea să provoace o mare „criză în Balcani”, în înțelegere cu ministrul de
externe al Italiei, contele Galeazzo Ciano, au convocat la Viena pe miniștrii de externe ai
României și Ungariei „să li se dea sfaturile amicale ale Axei în vederea găsirii unei soluții”.
Încă de la început, Hitler a fost hotărât „să sprijine pretențiile horthyștilor, considerând că
România făcea parte dintre țările dușmane Axei”; aceeași poziție o avea și Mussolini. Astfel, încă
din 27 august 1940, noua frontieră ungaro-română a fost fixată de Adolf Hitler și consilierii săi:
România trebuia să cedeze Ungariei horthyste o suprafață de 40.000 km pătrați. Prin aceasta
Germania hitleristă putea să-și plaseze „importante poziții strategice” în Carpați și, în același timp,
să beneficieze de petrolul din Valea Prahovei, în eventualitatea unui război lung în răsăritul
Europei.
La invitația lui Ribbentrop și Ciano, o delegație a guvernului român în frunte cu M.
Manoilescu și Valer Pop a sosit la Viena, în 29 august 1940.
În după amiaza aceleiași zile, au început convorbirile lui M. Manoilescu cu Ribbentrop și
Ciano. După unele discuții privitoare la convorbirile româno-ungare, M. Manoilescu arată că
„Ribbentrop a trecut la chestiunea principală și mi-a propus, pur și simplu că, deoarece nu am
ajuns la nici o înțelegere cu ungurii, cel mai bun lucru este să facem un arbitraj aci, la Viena...”.
De fapt, în aceeași zi (29 august 1940), Ciano nota în însemnările sale: „Ribbentrop și cu mine
hotărâm să rezolvăm problema prin arbitraj”. Cu alte cuvinte, șantajul împotriva României era
pregătit din timp (din dispoziția lui Hitler și cu acordul lui Mussolini), iar acum trebuia doar dus
la îndeplinire, definitivat. Văzând această stare de lucruri reprezentantul nostru a cerut îngăduința
să ia legătură cu guvernul român pentru a primi „asentimentul pentru arbitraj”; Ribbentrop și
Ciano i-au atras atenția că ei doresc să aibă rezultatul până la ora 20 sau 22, pentru ca a doua zi
să facă ceremonia acceptării acestuia; din motive obiective termenul a fost prelungit până la ora
24, iar în cele din urmă, până în jurul orei 4 dimineața (30 august 1940). În cazul în care
România nu va accepta arbitrajul, Ciano afirma că aceasta „va crea puterilor Axei dificultăți
imense”; Ribbentrop completa „solemn și tăios” că: „ei ne vor considera ca dușmani ai Axei”.
În fața unei asemenea situații – continuă M. Manoilescu – am căutat să obțin lămuriri
asupra concepției lor (a lui Ribbentrop și Ciano) despre arbitraj și am pornit cu sânge rece, la o
sistematizare a chestiunilor. Fără a lungi prea mult vorba, le-am arătat că sunt trei chestiuni ce
trebuie discutate: chestiunea dacă putem sau nu să acceptăm arbitrajul, chestiunea cadrului unui
eventual arbitraj (și special a criteriilor de care va fi legată judecata arbitrilor), și, în sfârșit,
chestiunea tehnicii eventualului arbitraj și a modului cum se va desfășura și se vor pleda cauzele
celor două părți.
În ceea ce privește prima chestiune, a oportunității acceptării arbitrajului, am revenit
asupra faptului că România nici n-a propus și nici n-a acceptat vreodată ideea arbitrajului.
Trecând la partea a doua, și anume la criteriile unui eventual arbitraj, am arătat că ideea
arbitrajului are în general mai mulți sorți de a fi acceptată, când ar fi legată de anumite norme de
judecată, în cazul nostru de norme dictate de principiul etnic și al schimbului de populație, cu
alte cuvinte dacă arbitrii s-ar lega de la început ca să trateze o graniță determinată exclusiv de
considerațiuni etnice, și anume ca o consecință a unui schimb de populație, în așa fel, încât
rezultatul final să fie: nici un ungur să nu rămână în România și nici un român în Ungaria.
La spusele mele, amândoi au sărit în sus, declarând că aceasta însemnează a refuza
arbitrajul, fiindcă nu există arbitraj cu mâinile legate și fiindcă libertatea absolută a arbitrilor este de
esența oricărui arbitraj. Le-am răspuns că nu au dreptate.
Trecând la chestiunea a treia, și anume la tehnica arbitrajului, a rămas bineînțeles că – în caz
de acceptare – cele două părți vor putea să-și dezvolte punctele de vedere în fața tribunalului
arbitrai.
Concluzia lui Ribbentrop a fost că, dacă nu se poate o graniță pur etnică, soluția va trebui
să fie o sinteză între principiul etnic și teritorial.
Interesându-mă asupra mărimii sacrificiului teritorial eventual, Ribbentrop mi-a lăsat să
înțeleg clar că ar trebui să fie cuprins între 69.000 km pătrați, cât au cerut ungurii la Turnu
Severin și între 25.000 km pătrați, cât am oferit noi.(!?)
Eu am protestat imediat împotriva acestei inexactități sfruntate deoarece noi n-am vorbit
niciodată de așa ceva!...
Am plecat de acolo consternat, zdrobit, cu sentimentul că cele două țări puternice, care
dispuneau atunci de soarta lumii, nu erau dispuse să-și schimbe cu nimic implacabila lor
hotărâre! În special, graba cu care mi se cerea răspunsul și care a fost confirmată prin termenele
din ce în ce mai scurte care ni s-au acordat în cursul nopții, m-au făcut să văd în ce clește eram
strânși și cât de neîndurătoare era presiunea care se exercita asupra noastră”.
Într-una din relatările sale către guvernul din București, M. Manoilescu referindu-se la
această problemă arăta: „Totul apare ca o piesă scrisă dinainte, în care nici o singură vorbă și nici
un singur gest nu se poate schimba”.
După aceea, M. Manoilescu, cu eforturi deosebite, a luat legătura telefonică cu
Bucureștiul și a transmis câteva telegrame cifrate conducerii guvernului și statului nostru, arătând
situația dramatică de la Viena. Consiliul de Coroană trebuia să dezbată în câteva ore dispozițiile
delegațiilor germană și italiană și să le accepte.
Între timp, al doilea delegat român la Viena, Valer Pop, a cerut o întrevedere cu von
Ribbentrop, pentru a primi „lămuriri suplimentare asupra întinderii suprafeței pe care Reichul
insista ca s-o cedeze Ungariei”. După relatările ministrului român, von Ribbentrop „a repetat
amenințările” la adresa României, pe care le-a făcut și în timpul întâlnirii cu M. Manoilescu.
Între altele, arăta că „România are putința să aleagă între perspectiva distrugerii sale totale ca stat
și națiune de o parte și între păstrarea statului, redus teritorialicește, și a ființei etnice a neamului
românesc, pe de altă parte”.
În fața acestei situații, delegația română de la Viena a fost nevoită să aștepte răspunsul
Consiliului de Coroană, ale cărui dezbateri au început abia la ora 3 dimineața (30 august 1940) și s-
au terminat la ora 4.
În cursul dezbaterilor, zece reprezentanți s-au pronunțat „împotriva acceptării necondiționate
a «arbitrajului» puterilor Axei. După cum observăm, opiniile majorității reprezentanților Consiliului
de Coroană au fost puternic influențate de presiunile cu caracter ultimativ”, făcute de miniștrii de
externe ai Germaniei și Italiei.
În Comunicatul dat publicității de Consiliul de Coroană se preciza, între altele,
„Conferința de la Viena, determinată din inițiativa Germaniei și Italiei... s-a desfășurat în condițiile
în care România trebuia să aleagă între salvarea ființei politice a statului nostru și posibilitatea
dispariției lui...
Consiliul de Coroană examinând toate posibilitățile, a ajuns la singura încheiere mai
favorabilă, adică la acceptarea arbitrajului Axei, România găsindu-se în acest moment absolut
între dușmani. Întregul sistem pe care se baza politica externă a democrației, s-a prăbușit în
întreaga Europă”. Atitudinea Consiliului de Coroană față de această problemă vitală poate fi
calificată ca una inumană, iresponsabilă, lipsită de simțul patriotic, hotărâre prin care a fost pusă
în pericol însăși ființa neamului românesc din Transilvania.
În același timp, delegația română de la Viena trăia momente dramatice: „ce s-a petrecut în
timpul nopții acelea – mărturisea M. Manoilescu –, nici nu s-ar putea povesti în detaliu. Nimeni n-a
mâncat, nimeni n-a dormit. Cifrarea telegramelor, telefoanele care zbârnâiau în trei săli deodată,
întrebările enervante care veneau de la București, apăsarea catastrofei iminente care ne aștepta,
tristețea tuturor, creau o atmosferă de infern...
Cu toată starea mea sufletească noaptea întreagă am fost preocupat mai ales de marea
bătălie pe care o credeam că o voi da a doua zi și în fața arbitrilor...
Totul a fost zadarnic. Ca o culme a amărăciunii noastre, n-am avut măcar prilejul să
spunem un singur cuvânt în apărarea drepturilor țării...”
A doua zi, la amiază (30 august 1940), „ziua cea mai neagră” din istoria țării noastre a
avut loc, la Viena, sentința impusă de von Ribbentrop și Ciano, care n-a fost „o hotărâre de
arbitraj ci un DICTAT pronunțat de puterile fasciste în detrimentul României”. Prin acest dictat,
România „era obligată să cedeze Ungariei horthyste o parte a Transilvaniei cu o suprafață de
42.243 km pătrați și o populație de aproximativ 2.600.000 locuitori, dintre care majoritatea erau
români”; în final, au fost 43.492 km pătrați cu 2.667.000 locuitori.
După ce actul de arbitraj a fost citit în limba germană și limba italiană și primit cu multă
bucurie de către ungurii horthyști, M. Manoilescu ne mărturisește și cele ce au urmat: „Veni apoi
momentul culminant. Pe masă stătea păturită harta, ca o sentință de moarte... am observat... că
este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înțeleg nimic.
Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la granița de vest pe care cu toții o așteptam.
Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către
răsărit, alunecând sub linia ferată și am înțeles că cuprindea și Clujul. Am început să nu mai văd.
Când mi-am dat seama că granița coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea
mea, un singur gând: Brașovul! o mică ușurare: Brașovul rămânea la noi.
Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile care îmi
erau slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben, din
galben cenușiu, din cenușiu negru. În vremea aceea am pierdut cunoștința...
Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apă... Am început să văd din nou și am avut
puterea să duc mai departe calvarul.
Mi s-au prezentat actele spre semnare. Am scos tocul meu cu cerneală verde, cu care
scrisesem atâtea lucruri frumoase și atâtea gânduri bune pentru țara mea. Am iscălit tot fără să
mai citesc... M-am ridicat susținut de Valer Pop și... am fost dus într-un mare salon... Lungit pe
canapea, cu doctorul lângă mine, priveam pe fereastră. Curând a (re)venit și Valer Pop. Îi spuneam
cu glas scăzut ce grozăvie mă așteaptă, căci de acum înainte voi fi blestemat de toți țăranii din
Ardeal, pe care i-am iubit așa de mult, pe care dovedisem că-i iubesc!” Acesta a fost modul în
care „mișelește, prin fraudă și surprindere, ca la tâlhari în miez de codru, a fost vremelnic ucisă
România Mare”.
În urma Dictatului de la Viena au avut loc, pe întreg cuprinsul țării, mari manifestații
împotriva acestuia, nu s-a putut împiedica amputarea vremelnică a unei părți importante din
Transilvania care făcea parte integrantă din „Trupul” României Mari.
Consecințele imediate ale Dictatului au fost: abdicarea regelui Carol al II-lea, instaurarea
dictaturii militaro-fasciste în țara noastră, subordonarea totală a României atât Germaniei hitleriste
cât și Ungariei horthyste; de asemenea, a fost târâtă, apoi, de Germania nazistă, și în războiul
antisovietic.
Sub regimul de ocupație horthystă, în partea de nord-vest a Transilvaniei s-au cunoscut
numeroase atrocități, acțiuni represive și de deznaționalizare a populației românești de aici.
Un obiectiv principal al stăpânitorilor străini a fost suprimarea Bisericilor românești... În
acest sens, încă „din primele zile ale agresiunii în Transilvania de nord, o cumplită teroare s-a
abătut asupra instituțiilor religioase românești, asupra slujitorilor altarului și asupra maselor de
credincioși, manifestându-se prin distrugeri, devastări și pângăriri ale lăcașurilor de cult, prin
omoruri, schingiuiri, expulzări și arestări ale slujitorilor altarului și credincioșilor români. S-a
mers foarte departe în prigoana anticonfesională, până la încercarea de folosire a cultului greco-
catolic românesc, existent în această parte a țării, ca mijloc de maghiarizare forțată a populației
românești, prin trecerea parohiilor subordonate Episcopiei unite a Oradiei sub jurisdicția
Episcopiei greco-catolice maghiare din Hajdudorog, creată în 1912, obligate de acum să oficieze
în limba maghiară prin implantarea forțată în sistemul bisericesc românesc a unor preoți
neromâni, adepți ai regimului de ocupație”.
Acțiunea de reprimare a Bisericilor românești „a fost dezlănțuită sistematic și concentric
din partea tuturor forțelor organizate sau haotice – armată, jandarmerie, poliție, organizații
paramilitare sau bande neorganizate și persoane fizice izolate din rândul populației maghiare –
precum și a autorității de stat budapestane, a presei ș.a.”
În cele de mai jos, vom evidenția modul agresiv în care stăpânirea horthystă din
Transilvania de nord a acționat în vederea suprimării Bisericilor românești de pe aceste
meleaguri străbune.
De pildă, îndată după Dictat, a fost împărțit în două teritoriul Eparhiei Vadului, Feleacului și
Clujului, precum și cel al Eparhiei Oradiei, rămânând jumătate în România, iar cealaltă parte, sub
stăpânire maghiară; de asemenea, a mai rămas sub aceeași ocupație străină întreaga Eparhie a
Maramureșului și trei protopopiate, aparținătoare Sibiului, din actualele județe: Mureș, Harghita
și Covasna.
Din punct de vedere statistic, situația Ortodoxiei transilvănene, căzută sub ocupația
maghiară, se prezenta astfel:
1. În Eparhia Clujului – opt protopopiate, 184 parohii, trei mănăstiri și 160.718 credincioși;
2. În Eparhia Oradiei – cinci protopopiate, 110 parohii, 46 filii cu 108.981 credincioși;
3. În Eparhia Maramureșului – cinci protopopiate, 87 parohii, o filie, cu 40.057 credincioși;
4. Cele trei protopopiate din Eparhia Sibiului, din județele de azi, Mureș, Harghita,
Covasna – trei protopopiate, 55 parohii, 211 filii, cu 29.692 credincioși.
Cea dintâi acțiune a episcopului Nicolae Colan al Clujului (1936-1957) de după Dictat a
fost aceea a întemeierii unui Vicariat Ortodox Român la Alba Iulia, în 6 septembrie 1940, prin
Decizia nr. 5414/1940. Prin această hotărâre s-a urmărit ca Vicariatul să se îngrijească de cele
șapte protopopiate, 201 parohii și 35 filii, cu 172.805 credincioși, care au aparținut Eparhiei
Clujului, rămase în România. În fruntea Vicariatului a fost numit Pr. Alexandru Baba, ajutat de
protopopii Romul Popa din Luduș și Iosif Pop din Aiud și de către un număr de șase mireni.
Prin înființarea Vicariatului din Alba Iulia, grija episcopului Nicolae Colan putea să se
îndrepte aproape în totalitate înspre reorganizarea vieții religioase-administrative și culturale a
Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, de sub stăpânirea străină; menționăm că, episcopul
Nicolae Colan a fost singurul ierarh ortodox care a rămas în teritoriile ocupate de horthyști,
având sub oblăduirea sa o Eparhie mare „cât o țară”.
În urma Dictatului, un mare număr de clerici, intelectuali și credincioși (aprox. 280.000)
s-au refugiat ori au fost expulzați cu forța în România, fapt ce a contribuit la dezorganizarea
vieții religioase a românilor ortodocși transilvăneni; între clericii de seamă amintim pe: episcopul
Dr. Nicolae Popoviciu al Oradiei, episcopul Dr. Vasile Stan al Maramureșului, consilierul eparhial
Dr. Sebastian Stanca de la Cluj, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Prof. Dr. Gheorghe G. Stănescu,
Prof. Dr. Vasile Petrașcu, ultimii trei, cadre didactice la Academia Teologică Ortodoxă Română
din Cluj ș.a.
Din nefericire, însă, unii clerici și credincioși au fost uciși în mod bestial de către
horthyști, între care amintim: protopopul Aurel Munteanu, din Huedin, jud. Cluj, preotul Trăian
Costea (56 ani), din satul Treznea, jud. Sălaj, împreună cu câteva zeci de români; în localitatea Ip
și în localitățile din jur, jud. Sălaj, au fost uciși în mod bestial peste 200 de locuitori și anume:
copii, tineri, femei, bărbați, vârstnici; la Mureșenii de Câmpie, jud. Cluj au fost masacrate 11
persoane: preotul Andrei Bujor (51 ani), cu familia sa și cu alți locuitori; preotul Grigore Danci,
din Luna de Sus, jud. Cluj; preotul Andrei Jebeleanu, din Periam, jud. Timiș ș.a.; umilințe, bătăi,
schingiuiri, crime au suferit zeci de mii de români, din Transilvania ocupată de horthyști, fapte ce
au intrat în planul horthyștilor de suprimare a populației românești din Transilvania.
În paralel cu atrocitățile săvârșite împotriva clericilor și a credincioșilor români, bandele
horthyste, sprijinite de autoritățile de stat ungurești, au dărâmat o seamă de biserici românești și
anume: biserica ortodoxă din Sălard, jud. Bihor; biserica ortodoxă din Vârghiș, jud. Covasna;
biserica ortodoxă din Biborțeni, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Racoșul de Sus, jud.
Covasna; biserica ortodoxă din Herculian, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Doboșeni, jud.
Covasna; biserica ortodoxă din Comolău, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Căpeni, jud.
Covasna; biserica ortodoxă din Ocland, jud. Harghita; biserica ortodoxă din Crăciunel, jud.
Harghita; biserica greco-catolică din Merești, jud. Harghita; biserica greco-catolică din Ditrău;
biserica ortodoxă din Borsec (stațiune), jud. Harghita; biserica ortodoxă din Boroșneul Mare, jud.
Covasna; biserica ortodoxă din satul Filia, jud. Covasna; biserica greco-catolică din Aldea, jud.
Harghita; biserica greco-catolică din Mărtiniș, jud. Harghita; biserica greco-catolică din
Mihăileni, jud. Harghita; biserica ortodoxă din Sânmărtin, jud. Harghita; bisericile ortodoxe din
Pănet și Bistra, jud. Mureș.
În afară de acestea, alte zeci de biserici românești din Transilvania au fost devastate și
pângărite de trupele horthyste sau de către unele bande ungurești șovine. Între acestea amintim:
biserica greco-catolică din Ghelnița, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Bodogaia, jud.
Harghita; biserica greco-catolică din Poian, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Bățanii Mari,
jud. Covasna; biserica ortodoxă din Micfalău, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Chichiș, jud.
Covasna; biserica ortodoxă din Bicsad, jud. Covasna; bisericile ortodoxă și greco-catolică din
Lisnău (Lisneu), jud. Covasna; biserica ortodoxă din Bicfalău, jud. Covasna; biserica ortodoxă din
Baraolt, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Sântiolunca, jud. Covasna; biserica ortodoxă din
Păpăuți, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Cernatul de Jos, jud. Covasna; biserica greco-
catolică din Miercurea Ciuc, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Cristur, jud. Harghita; biserica
ortodoxă din Odorhei, jud. Harghita; biserica ortodoxă din Gheorgheni, jud. Harghita; biserica
greco-catolică din Joseni, jud. Harghita; biserica greco-catolică din Ciucsângeorgiu, jud.
Harghita; biserica greco-catolică din Lăzărești, jud. Harghita; biserica ortodoxă din Ozun, jud.
Covasna; biserica ortodoxă din Poiana Sărată, jud Bacău; biserica ortodoxă din Sita Buzăului,
jud. Covasna; biserica ortodoxă din Arini, jud. Brașov; biserica ortodoxă din Iarăș, jud. Covasna;
biserica ortodoxă din Lunca, jud. Mureș; biserica ortodoxă din Petecu, jud. Harghita; biserica
ortodoxă din Sf. Gheorghe, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Bicazul Ardelean, jud. Neamț;
biserica ortodoxă din Corbu, jud. Harghita; biserica ortodoxă din Toplița, jud. Harghita; biserica
ortodoxă din Tulgheș, jud. Harghita; biserica ortodoxă din Praid, jud. Harghita; biserica ortodoxă
din Belini, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Mărtănuș, jud. Covasna; biserica ortodoxă din
Zăbala, jud. Covasna; biserica ortodoxă din Huedin, jud. Cluj; biserica ortodoxă din Șimleul
Silvaniei, jud. Sălaj; biserica ortodoxă din Sângerul de Pădure, jud. Mureș; biserica ortodoxă din
Deda, jud. Mureș; biserica nouă din Satu Mare; biserica ortodoxă din Lazuri, jud. Satu Mare;
biserica ortodoxă din Bodoș, jud. Covasna ș.a.
O seamă de biserici ortodoxe române au fost închise și sigilate și anume cele din: Bodoș,
Aita Mare, Aita Medie, Aita Seacă, Poiana Sărată, Zăbala, toate din jud. Covasna; Porumbenii
Mari, Jimbor, Lupeni, Ungheni, Vidacutul Român, Frumoasa, Ghimeș, Făget, Tulgheș, toate din jud.
Harghita; biserica ortodoxă din Teaca, jud. Bistrița-Năsăud; bisericile ortodoxe din Băiuț, Cărei,
Urmașii lui Horia, Ianculești, Rațmaior, colonia Marna, Valea lui Mihai, Simian, Tășnad, Tiriam,
toate din jud. Sălaj; bisericile ortodoxe din: Sighet, Cornești, Ferești, Ocna Șugatag, Remeți,
Rona de Sus, Sarvașău, Ciceu, Valea Porcului, Virișmort, Cămara, Borșa I, Borșa II, Borșa III,
Cuhea, Dragomirești, Poienile de sub Munte, Ruscova, Vișeul de Jos, Vișeul de Sus, toate din
jud. Maramureș; biserica ortodoxă din Scărișoara Nouă, jud. Bihor; bisericile ortodoxe din: Bercu,
Bicsad, Bagos, Sângeni, Tarna, Tur, Peleș, toate din jud. Satu Mare.
Au căzut, apoi, pradă vandalismului horthyst un mare număr de cruci din cimitirele
românești, unele fiind distruse, de pe altele șterse numele românești, pentru ca așa să dispară orice
urmă de existență românească în unele părți din Transilvania.
În paralel cu acțiunea de închidere a bisericilor românești din Transilvania, autoritățile
horthyste au desființat zeci de parohii, „pentru a priva pe credincioșii români de posibilitatea de
a-și face rugăciunile în lăcașul lor sfânt”. Astfel că au fost desființate următoarele parohii: Baia
Sprie, Seini, Cărei, Ianculești, Marna, Rațmaior, Sălcea, Scărișoara Nouă, Simian, Tășnad, Tiriam,
Valea lui Mihai, toate din protopopiatul Carei; din protopopiatul Satu Mare, parohiile: Ardud,
Bereni, Bicsad, Paulian, Drăgușeni, Dumbrava, Halmeu, Lazuri, Livada, Micula, Negrești,
Principele Mihai, Rașca, Sângeri, Tarna, Tur, Peleș; a fost complet desființat protopopiatul
Sighet, cu parohiile: Rodna, Budești, Cornești, Costini, Ferești, Oncești, Ocna Șugatag, Remeți,
Rona de Sus, Sărăcsău, Sighet, Teceu, Sighet II, Valea Porcului, Virișmort, Cămara; a fost, de
asemenea, complet desființat protopopiatul Vișeu, care avea următoarele parohii: Borșa I, Borșa II,
Borșa III, Bistra, Cuhea, Dragomirești, Poienile de sub Munte, Roșcova (Ruscova), Săcel,
Seliștea de Sus, Slătioara, Strâmtura, Vișeul de Jos, Vișeul de Sus.
Pentru ca să fie mai ușor alungați, preoții români (din parohiile lor) au fost deposedați de
casele parohiale; în perioada horthystă au fost „ocupate, devastate, luate de la parohiile ortodoxe
109 case parohiale și anume: 11 în județul Cluj, 17 în județul Sălaj, 12 în județul Satu Mare, 13
în județul Mureș, 29 în județul Someș, 12 în județul Năsăud, 10 în județul Trei Scaune și una în
județul Bihor”.
În același timp, autoritățile horthyste, pentru a îndepărta și mai mult pe clericii români de
altarele lor, au „aplicat o politică discriminatorie... în retribuirea lor..., de umilire și intimidare, de
secătuire a posibilităților de trai ale slujitorilor Bisericii românești”.
De asemenea, „prin anularea legii reformei agrare în Transilvania... de către autoritățile
maghiare... și redarea pământurilor expropriate foștilor proprietari aristocrați maghiari,
numeroase terenuri atribuite prin reforma agrară din 1922 ca sesii parohiilor românești –
punându-se astfel pe picior de egalitate parohiile românești cu cele ale confesiunilor maghiare și
germane –, au fost pierdute în anii ocupației horthyste, reintrând în stăpânirea foștilor
proprietari”. În această situație, Bisericii românești, răpindu-i-se sesiile parohiale (pământurile),
au pierdut „baza materială necesară întreținerii ei și a preoților săi”. Iată zonele unde s-au pierdut
aceste drepturi: în județele Mureș și Turda, în 45 comune; în județul Cluj, în 12 comune; în
județul Năsăud, în 6 comune; în județul Someș, în 7 comune; în județul Solnoc-Dăbâca, în
5 comune; în județul Odorhei, în 2 comune; în județul Trei Scaune, în 15 comune; în județul Satu
Mare, în 21 comune ș.a.; în total, în Transilvania de nord au fost răpite sesiile parohiale de la 133
comune românești.
În unele parohii din Transilvania au fost siliți să treacă la alte confesiuni (maghiare)
marea masă a credincioșilor ortodocși. De pildă: 1) Cernatul de Jos, din 2001 suflete – după un
an de ocupație horthystă, mai erau 2 familii; 2) în Aita Mare, din 257 suflete – mai erau 36; 3) în
Aita Medie, din 423 suflete, mai erau 3 suflete; 4) Bățanii Mari, 468 suflete – mai erau 6 familii;
5) Chichiș, 545 suflete – mai erau 5 familii; 6) Lisneu (Lisnău), 584 suflete, mai erau 18 familii;
7) Ozun, 778 suflete – mai erau 139 suflete; 8) Sf. Gheorghe, 2119 suflete, mai erau 40-50
suflete; 9) Brețcu, 1240 suflete, mai erau 518; 10) Mărtănuș, 579 suflete, mai erau 231; 11)
Ojdula, 322 suflete, mai erau 183; 12) Covasna, 1705 suflete – mai erau 1245; 13) Zăbala, 743
suflete – mai erau 549 suflete; 14) Vâlcele, 798 suflete, mai erau 456; 15) Valea Mare, 875
suflete – mai erau 875; 16) Drăușeni, 853 suflete, mai erau 349.
Treceri forțate la diferite confesiuni maghiare s-au constatat însă și în alte județe de sub
ocupația horthystă.
În cadrul acțiunilor îndreptate împotriva populației românești din Transilvania de nord-
vest de către autoritățile horthyste s-a înscris și maghiarizarea numelor (românești). Aceasta a fost
prevăzută prin Ordinul nr. 6541, din 18 februarie 1942 a Ministerului Justiției al Ungariei.
Contrar Legii de stare civilă, „care stabilea ca noul născut să fie înscris după religia tatălui dacă
este băiat și al mamei dacă este fată, autoritățile ungare au trecut pe toți copiii români nou-
născuți la rubricile «catolic» sau «reformat»”. Aceleași fapte s-au întâmplat și cu actele de
căsătorie, în care a fost „falsificată religia românilor”. De asemenea, în evidențele școlare și în
cele ale armatei, numele românești au fost scrise cu „ortografie maghiară”.
În urma acestor incredibile abuzuri (contrare oricăror legi internaționale), unui mare
număr de români le-au fost maghiarizate numele, sporind, astfel, fără prea mari eforturi procentul
(statistica), ungurilor din Transilvania.
Pe lângă, autoritățile ungurești au hotărât introducerea acesteia și în bisericile noastre
(românești). De pildă, această decizie a fost stipulată într-un document (cu nr. 79.128, din 9
decembrie 1940), înregistrat la Ministerul Afacerilor Străine al României. În acesta s-a precizat
că acolo unde preoții români au fost expulzați, preoții reformați sau romano-catolici (maghiari)
îndemnau credincioșii români să treacă la confesiunile maghiare: reformată sau romano-catolică.
Desigur, că, făcând aceasta, românii riscau să-și piardă atât credința, cât și ființa lor națională.
Dintr-un alt document (cu nr. 1120, din 22 iulie 1941) al „Comisiei interministeriale
române pentru relațiile cu Ungaria”, se arăta că, în părțile secuimii, precum și în cele ale Oradiei
și Băii Mari a fost impusă, în bisericile românești slujirea în limba maghiară.
Tot în cadrul acțiunilor de „purificare națională” a românilor se înscrie și maghiarizarea
numelor de localități și străzi din Transilvania de Nord.
În afară de acestea, guvernul horthyst a încercat să întemeieze o Mitropolie Ortodoxă la
Munkacs (cu limba maghiară în slujbele bisericești), pentru ortodocșii români, sârbi, cehi și
slovaci, ca să-i maghiarizeze prin intermediul acesteia. În acest sens, a numit conducător al
acestei eparhii pe un fost preot militar rus Mihail Popoff (cu o viață morală dubioasă). Sub
ascultarea lui au fost puse și câteva parohii românești, care au aparținut de Episcopia Aradului. Până
la urmă, însă, aflându-se prin Patriarhia Română, de situația necanonică a lui Mihail Popoff și
autoritățile maghiare au renunțat la el. S-au găsit apoi alți candidați la scaunul de Munkacs, toți
„doritori” să maghiarizeze pe ortodocși prin biserică.
Noroc, însă, că, prin înfrângerea Ungariei horthyste și a Germaniei hitleriste, în 1945,
ungurii nu și-au putut pune în practică, așa cum doreau ei, maghiarizarea ortodocșilor (inclusiv a
românilor), din părțile amintite, prin Mitropolia Ortodoxă de la Munkacs.
Tot pe linia maghiarizării românilor, se înscrie ideea înființării unor Facultăți de Teologie
Ortodoxă în cadrul Universităților maghiare din Cluj și Budapesta, cu predare în limba maghiară.
Dacă cea de la Cluj n-a mai fost întemeiată din motive obiective, în schimb la Budapesta a luat
ființă una de acest gen. Nici aceasta nu a avut viabilitate, fiindcă se înscrisese la cursuri numai un
singur român, deși, totul era gratuit.
Revenind la problema noii organizări a Bisericii Ortodoxe din Transilvania de nord-vest
de după Dictat, amintim faptul că episcopul Nicolae Colan (fiind singurul ierarh ortodox rămas
sub ocupație horthystă) a luat sub oblăduirea sa întreaga eparhie a Maramureșului, Episcopia
Oradiei, precum și cele trei protopopiate din zonele Mureș, Harghita și Covasna.
Refugierile și expulzările au marcat negativ viața religioasă, începând cu Centrul Eparhial
Cluj. Numărul scăzut al personalului Episcopiei a trebuit să facă față volumului mare de muncă, la
care s-a adăugat responsabilitatea sufletească pentru o Eparhie cu o întindere așa de mare. S-a
depus o muncă intensă și plină de privațiuni și riscuri cu prețul vieții, nu numai personale (în frunte
cu episcopul Nicolae Colan, un adevărat martir al neamului nostru), ci și în numele unei Națiuni și
Biserici majoritare, de altfel, pe pământul transilvan. În acest context se înscriu: numărul scăzut al
construcțiilor de noi biserici, de reparare a altora, de înălțare sau de refacere a caselor parohiale,
de sfințiri de biserici, de împiedicare, oprire sau interzicere a vizitelor canonice ale ierarhului de
la Cluj, ș.a.
Datorită asprelor condiții, a scăzut numărul candidaților la preoție, fapt care a dus la
promovarea în cler a unor persoane care aveau doar o pregătire medie, ceea ce a afectat nivelul
general al vieții bisericești din Transilvania.
Bisericile și mănăstirile românești transilvănene care, în decursul vremii, au avut un
însemnat rol moralizator și cultural în rândul credincioșilor, sub ocupația horthystă, au fost
nevoite să-și desfășoare activitatea și misiunea numai între zidurile lor.
În ce privește învățământul primar românesc din Transilvania, precizăm că, în
majoritatea cazurilor, funcționau dascăli maghiari, mulți dintre ei necunoscând limba română. Să
ne imaginăm ce școală românească puteau ei face cu fiii neamului nostru.
În afară de școlile primare, mai funcționau și un număr de opt școli secundare românești
(ortodoxe și greco-catolice) în Cluj, Gherla, Năsăud, Bistrița și Oradea, sub atenta supraveghere
a autorităților maghiare.
În ce privește școlile secundare, se observă numărul scăzut al românilor în frecventarea
acestora, din pricina situației lor materiale precare.
În cadrul învățământului teologic superior, pentru Bisericile românești au existat trei
Academii Teologice: Academia Teologică Unită de la Cluj, Academia Teologică Ortodoxă din Cluj;
a doua a supraviețuit prin implicarea directă a episcopului Nicolae Colan (suplinind câteva cadre
didactice, refugiate sau expulzate) și Academia Teologică Ortodoxă din Oradea, care a fost nevoită
să se „refugieze” mai întâi la Caransebeș, iar apoi, la Timișoara.
Referindu-ne la publicațiile românești ortodoxe din Cluj, se constată că, atât revista Viața
ilustrată, cât și foaia bisericească Renașterea au fost interzise. Au fost editate, în schimb,
Calendarul eparhial ortodox (broșură), manuale de religie, lucrări bisericești și laice, din
Biblioteca religioasă intitulată Cărțile vieții.
De un real folos sufletesc, în aceste vremi de restriște pentru românii transilvăneni, a fost
apariția, în două ediții, a Noului Testament (în 1942 și 1945), tradus și tipărit de episcopul
Nicolae Colan, Acatistier (1941), Psaltirea (1943) și Carte de rugăciuni, în mai multe ediții.
Pe linie economică, prin Dictatul de la Viena, a fost provocată o adevărată catastrofă în
administrația bunurilor eparhiale; s-a ajuns la mari scăderi de capital, înregistrându-se, totodată și
o generală criză economică de pe urma căreia a suferit tot populația românească.
Sfârșitul „Golgotei” românilor din Transilvania și anularea Dictatului de la Viena a
început odată cu actul din august 1944, apoi, prin victoria definitivă asupra trupelor hitleristo-
horthyste, din octombrie 1944, și definitivat în ziua de 13 martie 1945, într-o ședință solemnă, ce
a avut loc la Cluj, când s-a marcat instaurarea în Transilvania a administrației românești.
Civilizația unui popor se caracterizează și prin comportament, prin relațiile cu semenii, cu
etniile ce viețuiesc pe același teritoriu. Credem că fiecare neam este obligat să dea dovadă că este
civilizat, drept, onest, conciliant, ecumenist, promotor și apărător al păcii și a bunei înțelegeri
între oameni și popoare.
1. Constantin Voicu, Biserica strămoșească din Transilvania în lupta pentru unitatea spirituală și
națională a popoului român, Sibiu, 1989.
2. Corneanu Nicolae, Biserica românească din nord-vestul țării în timpul prigoanei horthyste,
București, 1986.
3. Mihai Fătu, Biserica românească din nord-vestul țării sub ocupație horthystă, 1940-1944,
București, 1985.
2006, pp. 641-660.
5. Mușat Mircea, Ardeleanu Ion, România după Marea Unire, București, 1988, pp. 1233-1266.
2008, pp. 393-394.
7. Simion A., Dictatul de la Viena, Cluj, 1972.
8. Zaharia Gheorghe, Vajda L., Bodea G.I. și colaboratorii, Rezistența antifascistă în partea de nord
a Transilvaniei, Cluj-Napoca, 1974.
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ SUB REGIMUL COMUNIST
(1945-1989)
Încă din anul 1945, regimul comunist a început să se împământenească și în România. În

30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost alungat din România.
Pentru a ieși biruitor, statul ateu a încercat să reducă influența Bisericii în societate,
restrângându-i foarte mult aria de activitate și misiune, specifică ei (îndeosebi opera de caritate).
În același timp, din anul 1948 au fost închise școlile confesionale, care în decursul vremii
au dat numeroase personalități culturale și bisericești în țara noastră; au închis apoi, seminarii
teologice, academii teologice, facultăți de teologie sau institute teologice, instituții de frunte ale
învățământului românesc, funcționând, în cele din urmă, numai șase seminarii teologice și doar
două institute teologice, la București și Sibiu.
În schimb, însă, școlile unor culte și etnii din România, și-au desfășurat activitatea pe mai
departe, se pare, o clauză prin care sistemul comunist smulgea Occidentului câte un act de
bunăvoință pentru țară, în plan economic și politic.
Este evident vizibil că Occidentul nu era prea preocupat de majoritarii din România, ci de
o fracțiune minoritară, cu ale căror interese etnice și religioase Occidentul se identifica.
Tot din anul 1948, așa precum am mai arătat, au fost desființate câteva Eparhii ale
Bisericii noastre; cele din Basarabia și Bucovina au ajuns sub „jurisdicție” sovietică încă din anul
1944; în același timp, o seamă de ierarhi ortodocși au suferit umilințe și martiriu (despre care s-a
vorbit mai sus).
În afară de ierarhi, în aceeași perioadă au fost arestați 1413 preoți ortodocși și profesori
de teologie, dintre care 126 au murit în diferite închisori ale țării sau au fost împușcați, iar 12 au
fost declarați dispăruți, fară să fie socotiți diaconii sau studenții teologi.
Din numărul mare de clerici ortodocși închiși, amintim doar numele câtorva teologi de
prestigiu: Nichifor Crainic, Teodor M. Popescu și Dumitru Stăniloae, din București, Ioan Savin
și Constantin Tomescu, de la Chișinău, Ilarion Felea, de la Arad (mort la Aiud), Liviu Galaction
Munteanu, de la Cluj (mort la Aiud), Alexandru Filipașcu, de la Cluj (mort la Canal), Ion Bunea,
de la Cluj; arhimandriții Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Roman Braga, Felix Dubneac, frații
Vasile și Haralambie Vasilache, starețul Gherasim Ițcu, ieromonahii Daniil Sandu Tudor (mort la
Aiud), Arsenie Papacioc, Antonie Plămădeală (mai târziu mitropolit al Ardealului), ierodiaconul
Bartolomeu Valeriu Anania (mai târziu arhiepiscop și mitropolit al Clujului) ș.a.
În aceeași perioadă, au fost arestați și închiși preoți, călugări, călugărițe și ierarhi ai
Bisericii Greco-Catolice din Transilvania; patru dintre ierarhi au murit în închisoarile comuniste;
de pildă: episcopul Valeriu Traian Frențiu, episcopul Alexandru Rusu, episcopul Ioan Suciu și
episcopul vicar Vasile Aftenie; unii au făcut închisoare: episcopul auxiliar Tit Liviu Chinezu,
episcopul auxiliar Iuliu Hirțea, episcopul auxiliar Ioan Dragomir, episcopul (mai apoi cardinalul)
Alexandm Todea, episcopul Ioan Ploscariu; alții au avut domiciliu forțat: episcopul (mai târziu
cardinalul) Iuliu Hossu și episcopul Ioan Bălan; Biserica Greco-Catolică a fost desființată; de
asemenea au fost închiși canonici, profesori de teologie, preoți, teologi.
Au fost arestați și au suferit închisoare episcopii romano-catolici din Alba-Iulia,
Timișoara, București și Iași (trei dintre ei morți în închisoare), clerici romano-catolici și pastori
ai Bisericilor protestante din România.
Prin Decretul 410 din 1959 au fost desființate numeroase mănăstiri și schituri ortodoxe, sute
de monahi și monahii au fost scoși cu forța din acestea, trimiși la muncă în anumite instituții de
stat sau în familiile lor; au fost desființate seminariile pentru călugărițe de la Mănăstirile Agapia
și Hurezu (înființate de Patriarhul Justinian în 1949); tot în acest an (1959), din dispoziția
Ministerului Cultelor au fost exmatriculate studentele din cadrul Institutelor Teologice din
Patriarhia Română, nemaiacceptându-se fete sau călugărițe în învățământul teologic ortodox.
O mișcare de rezistență împotriva a tot ceea ce se petrecea nefiresc în sânul Bisericii,
determinate de presiunile din afară a fost „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim.
Starea de spirit generată și alimentată de această mișcare religioasă a dat multă bătaie de
cap securității de atunci, arătând oamenilor că, dacă libertatea trupului poate fi restrânsă și
oprimată de mai marii zilei, libertatea spiritului este de neînvins, deoarece ea se naște și vine de
la Dumnezeu, care oferă tărie și statornicie în fața tuturor vitregiilor vremii.
Cu vremea, statul comunist s-a convins de un lucru: un popor întreg nu putea fi ucis, în
schimb, însă, a reușit să distrugă conștiințe, să „răstignească” idealuri, să umilească oameni
demni și cinstiți.
Între anii 1977-1989, în dorința megalomană a dictatorului comunist de a da
Bucureștiului o înfățișare inegalabilă au căzut „victime” numeroase lăcașuri de cult; astfel au fost
dărâmate: Biserica „Sf. Nicolae” (sec. XVI), Biserica Albă Postăvari (sec. XVI), Biserica „Sf.
Nicolae” Jitnița (sec. XVI), Biserica (Mănăstirea) Cotroceni (sec. XVI), Biserica Enei (Ienii) (sec.
XVII), Biserica „Sf. Vineri” Herasca (sec. XIV), Biserica „Sf Nicolae” Sârbi (sec. XVIII),
Biserica Olteni (sec. XVIII), Biserica (Mănăstirea) Văcărești (sec. XVIII), Biserica Bradu
Staicu (sec. XVIII), Biserica „Sf Spiridon”-Vechi (sec. XVIII), Biserica (Mănăstirea) Pantelimon
(sec. XVIII), Biserica Spirea Veche (sec. XVIII), Biserica „Izvorul Tămăduirii” (sec. XVIII),
Biserica „Sfânta Treime”-Troița (sec. XIX), Capela „Sf. Mina” (sec. XIX), Biserica
Gherghiceanu (1939), Capela „Izvorul Tămăduirii”-Crângași (1943), Capela Buna Vestire
(1946) și Biserica „Doamna Oltea” (1947); în același timp au fost mutate (translate) următoarele
lăcașuri de cult: Biserica „Mihai Vodă” (sec. XVII), Biserica „Sf. Ilie”-Rahova (sec. XVIII),
Schitul Maicilor (sec. XVIII), Biserica Olari (sec. XVIII), Biserica „Sf. Ioan”- Nou (sec. XVIII),
Biserica „Cuibu cu Barză” (sec. XVIII), Biserica „Sf. Gheorghe”- Capra (sec. XIX) și
Mănăstirea Antim (sec. XVIII).
Cu toate piedicile și greutățile întâmpinate în această perioadă, notăm
câteva evenimente și împliniri în sânul Bisericii Ortodoxe Române, în perioada comunistă:
1) Întocmirea noului Statut de organizare și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române

(după principiile celui șagunian din 1868) din anul 1948, votat de Sfântul Sinod al Bisericii
noastre și aprobat de Stat, care a conferit o oarecare autonomie Bisericii Ortodoxe Române.
Patriarhia Română avea atunci cinci Mitropolii, cu Eparhiile lor sufragane; în Diaspora era o
Eparhie pentru America și Canada și una pentru Europa Centrală și Occidentală.
2) S-au înființat noi Parohii Ortodoxe Românești în America, Canada, Europa, Australia,
Noua Zeelandă.
3) Au existat două Institute Teologice la: București și Sibiu, precum și șase Seminarii
Teologice la: București, Buzău, Mănăstirea Neamț, Cluj-Napoca, Craiova și Caransebeș.
4) Au apărut revistele Centrale: Biserica Ortodoxă Română, Studii Teologice, Ortodoxia,

precum și cele mitropolitane: Glasul Bisericii (Mitropolia Ungrovlahiei), Mitropolia Moldovei și
Sucevei, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Olteniei, Mitropolia Banatului și Telegraful Român
(la Sibiu), cărți de spiritualitate ortodoxă românească, cărți de cult, cărți de rugăciuni, calendare
ș.a.
5) Biserica noastră a avut legături cu Bisericile Ortodoxe, cu Biserica Romano-Catolică,

Biserica Veche-Catolică, Bisericile Vechi-Orientale, Bisericile Luterane, Bisericile Reformate
(Calvine) ș.a.
6) Au fost deschise dialogurile teologice cu marile Biserici creștine pomenite mai sus.
7) Biserica Ortodoxă Română a luat parte activă în cadrul Instituțiilor ecumeniste

internaționale: Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferința Bisericilor Europene, Conferința
Creștină pentru Pace.
8) Biserica noastră a făcut schimburi de profesori, studenți și doctoranzi cu cei ai marilor

Biserici creștine amintite deja.
9) În 1950 au fost canonizați un însemnat număr de Sfinți români, cu cinstire abia din
anul 1955, ei fiind înscriși în Calendarul Bisericii noastre, o realizare fundamentală în plină
perioadă comunistă.
10) A fost desfășurată o amplă acțiune de restaurare a lăcașurilor de cult, monumente

istorice (mănăstiri și biserici ortodoxe), sprijinită și de Organizația internațională UNESCO.
Cu toate că în lupta dintre Biserica lui Hristos și stăpânirea comunistă „au căzut victime”
clerici, credincioși, lăcașuri de închinare ș.a., Instituția Sfântă a ieșit biruitoare și izbăvitoare
pentru ucenicii Ei (în 1989).
De menționat că, Înalții ierarhi (patriarhi) care au stat la cârma Bisericii Ortodoxe
Române în perioada comunistă au fost: Justinian Marina (1948-1977), Iustin Moisescu (1977-
1986) și Teoctist Arăpașu (1986-2007); cu înțelepciune, echilibru și tact pastoral au dus la liman
destinele Bisericii Ortodoxe Române, prin valurile învolburate ale unei stăpâniri potrivnice
Bisericii lui Hristos.
1. Anania Lidia, Luminea Cecilia și colaboratorii, Bisericile osândite de Ceaușescu (1977-1989),

București, 1995.
2. Iloaie Ștefan, Caravia Paul, Constantinescu Virgiliu Șt., Mărturisitori de după gratii. Slujitori ai
Bisericii în temnițele comuniste, Cluj-Napoca, 1995.
3. Manea Vasile, Ioanițoiu Cicerone, Martiri și mărturisitori din România (1948-1989). Biserica
Ortodoxă, București, 1998.
4. Manea Vasile, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004.
2006, pp. 660-662.
2008, pp. 426-463.
PATRIARHII BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
A. Patriarhul Miron Cristea
A văzut lumina zilei la 18 iulie 1868, în Toplița, jud. Harghita din binecredincioșii țărani de
frunte George și Domnița Cristea. La botez a primit numele de Ilie, deoarece chiar în ziua Sfântului
Proroc Ilie (la două zile după naștere) a și fost botezat, naș fiindu-i un vestit cioban din Siliștea
Sibiului, Ioan Herța; cu acel prilej părintele lui spiritual (Ioan Herța), după cum a rămas în
tradiție, „i-ar fi făcut finului o urare ce avea să se împlinească întocmai: să crească mare, să fie
sănătos și popă să se facă!”.
La vârsta de șase ani (în 1874), fiind o minte sclipitoare a fost dat la Școala confesională
românească din Toplița, pe care a frecventat-o doi ani. După încheierea celor doi ani școlari,
părinții săi constatând că fiul lor are reale posibilități intelectuale și dragoste deosebită față de
școală, s-au hotărât să-l dea la școli „mai înalte” la Bistrița, deoarece din aceste ținuturi era de
baștină mama sa Domnița (din Galații Bistriței).
Nu cunoaștem motivul pentru care el nu face amintire de cursurile primare de la Toplița
și faptul că primele patru clase gimnaziale, de la Gimnaziul evanghelic lutheran din Bistrița, le-a
urmat, abia peste trei ani, între 1879-1883. Deși departe de casă (la aprox. 150 km), tânărul Elie
cum adesea îi plăcea să se semneze și să se numească și-a însușit destul de repede limba
germană, iar la încheierea studiilor gimnaziale inferioare a obținut calificativul „clasa I cu
eminență”. La stăruința sa, părinții l-au dat la vestitul Liceu grăniceresc (românesc) greco-catolic
din Năsăud, pe care l-a frecventat între anii 1883 și 1887. Având aici profesori iluștri, și-a însușit
o bogată cultură umanistică (între care Latina și Greaca); și la acest gimnaziu s-a numărat între
elevii premianți. În această perioadă a activat în cadrul Societății de lectură „Virtus Romana
Rediviva” al cărei președinte a fost în ultima clasă de gimnaziu (1886-1887); tot în cadrul
acesteia a obținut două premii I, pentru lucrări referitoare la vestiții scriitori latini: Publius
Vergilius Maro și Marcus Tullius Cicero; a avut, de asemenea, pasiune pentru folclorul
românesc și istorie, alcătuind lucrări serioase în această direcție. În același timp, a publicat
articole în revista gimnaziului Musa someșană, precum și în vestita revistă Familia, de la
Oradea, condusă de Iosif Vulcan; în 22 iunie 1887 a obținut bacalaureatul cu calificativul „maturo-
eximo-modo”, fiind singurul (cu acest calificativ) din această serie.
În toamna anului 1887 s-a înscris la Institutul Teologic „Andreian” din Sibiu, unde a
dovedit aceeași seriozitate în pregătire. S-a remarcat în fața profesorilor și colegilor săi printr-o
activitate intensă atât în cadrul Societății culturale „Andrei Șaguna” (al cărei președinte a devenit
în 1889), cât și prin articolele publicate, mai ales în periodicele sibiene: Telegraful Român și
Tribuna; a omagiat, cu mai multe ocazii, pe marele Mitropolit Andrei Șaguna, pe care l-a luat
drept model de urmat pe tot parcursul vieții sale; în cuvântările și publicațiile sale a apărat cu
dârzenie credința străbună și limba românească, dar s-a dovedit și un mare apărător al drepturilor
poporului nostru.
După absolvirea înaltei școli teologice de la Sibiu și-a început „cariera” vieții prin
misiunea de învățător și director la Școala primară din Orăștie (1890-1891). La Orăștie s-a
remarcat printr-o bogată activitate didactică și de reînviorare a vieții spirituale a locuitorilor de
aici; din Orăștie a trimis adesea la Sibiu articole de un profund conținut dogmatic și de simțire
românească, care au fost publicate în Telegraful Român. La sfârșitul anului școlar s-a reîntors la
Toplița, unde și-a petrecut vacanța muncind în gospodăria părinților săi. De acolo a trimis în 16
iulie 1891 o cerere Consistoriului arhidiecezan din Sibiu, solicitând o bursă de la Universitatea
din Cernăuți „în dorința de-a învăța mai departe, de a se perfecționa și ... din ... nevoia instruirii
sale superioare, ca român”.
În urma solicitării a primit o bursă, nu la Cernăuți ci, prin intermediul fostului său
profesor de la Sibiu, Ioan Popescu, la Universitatea din Budapesta. Aici a fost student la
Facultatea de Litere și Filosofie (1891-1895), unde a obținut și doctoratul cu teza: Eminescu, viața
și opera (în limba maghiară), o premieră în cultura românească. În aceeași perioadă a publicat
articole virulente la adresa șovinismului maghiar, apărând drepturile românilor, atitudine
manifestată și în cadrul Societății studențești „Petru Maior” din Budapesta.
Reîntors la Sibiu, i-au fost încredințate diferite misiuni: secretar eparhial (1895-1902),
asesor (consilier) la Arhiepiscopia Sibiului (1902-1909); între timp a fost hirotonit diacon celib
(necăsătorit), în 30 ianuarie 1900; hirotesit arhidiacon (în 8 septembrie 1901) și în următorul an
(1902) a fost călugărit, sub numele de Miron (nume dat în cinstea Mitropolitului Miron
Romanul), la mănăstirea Hodoș-Bodrog, din părțile Aradului; în 13 aprilie 1903 a fost hirotonit
în preot (ieromonah), iar la 1 iunie 1908 a fost hirotesit protosinghel. În „perioada Sibiană”, în
paralel, a fost redactor la Telegraful Român (1898-1900) și președinte al „Despărțământului” Astra
din Sibiu (în 1905); președinte al Reuniunii Române de Muzică din Sibiu, membru și președinte al
altor instituții culturale românești; și-a adus o importantă contribuție la întemeierea Băncii
„Lumina” din Sibiu precum și la înălțarea Catedralei mitropolitane din Sibiu.
Datorită pregătirii sale intelectuale alese, dar și bogatei experiențe administrative acumulată la
centrul mitropolitan din Sibiu, în 21 noiembrie / 3 decembrie 1909 a fost ales episcop al
Caransebeșului și înscăunat la 25 aprilie / 8 mai 1910. La Caransebeș „a apărat școlile
confesionale românești din Banat în fața încercărilor guvernului din Budapesta de a le desființa.
În același timp a militat pentru unitatea națională a românilor, fiind prezent la Marea Adunare
Națională de la Alba-Iulia de la 1 Decembrie 1918, când s-a înfăptuit visul de veacuri al poporului
român: Unirea cea Mare; de asemenea a făcut parte din delegația care a prezentat la București
regelui Ferdinand „Declarația de unire a Transilvaniei cu Țara mumă”.
În urma retragerii din scaun a Mitropolitului Primat, Conon Arămescu Donici, gândurile
multor clerici și oameni de stat s-au îndreptat înspre Miron Cristea, Episcopul Caransebeșului.
Astfel că, în 18/31 decembrie 1919, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales Mitropolit
Primat al României întregite, înscăunarea sa făcându-se a doua zi, 19 decembrie 1919 / 1
ianuarie 1920.
Prin înălțarea bisericii noastre la rang de Patriarhat, în 4 februarie 1925 Miron Cristea
„devine primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind instalat în noua demnitate la 1
noiembrie 1925”.
Între înfăptuirile de seamă, în calitate de Mitropolit Primat și Patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române, amintim: reapariția revistei centrale: Biserica Ortodoxă Română (în 1921);
și-a dat acordul pentru înființarea unei Ligi a Bisericilor după modelul Ligii Națiunilor (1921); a
înființat Institutul Biblic Românesc; a întemeiat Seminarul Teologic pentru orfanii de război la
Câmpulung-Muscel (1922); a înființat Asociația generală a clerului ortodox (1923); a fost
inițiatorul apariției revistei Apostolul, a Arhiepiscopiei Bucureștilor (1924); la 1 octombrie 1924 a
îndreptat Calendarul în Biserica noastră; sub el s-au înființat noi eparhii: a Oradiei (1920), a
Vadului, Feleacului și Clujului (1921), a Armatei, cu sediul la Alba-Iulia (1921), a Tomisului
(Constanței), în 1923, a Cetății Albe-Ismailului (1923), Episcopia Misionară pentru românii din
America (1934), Episcopia Maramureșului (1937); a înființat Academia de Muzică religioasă din
București (1927); a oblăduit traducerea și tipărirea Bibliei sinodale din anul 1936, traducători fiind
Nicodim Munteanu, Mitropolitul Moldovei, precum și preoții profesori de teologie: Gala Galaction
(Grigorie Pișculescu) și Vasile Radu (ediția a II-a a apărut în 1938), precum și a altor ediții ale
Noului Testament; de asemenea, sub el s-a restaurat și s-a mărit Palatul Patriarhal; s-a ridicat un
schit de lemn (cu hramul Sf. Proroc Ilie), cu clădirile anexe în Toplița, localitatea natală; s-a
înălțat o biserică la Iordan precum și o biserică frumoasă și un cămin la Ierusalim.
Pe linia întăririi legăturilor bisericești amintim vizitele sale la Locurile Sfinte (1927), în
Anglia (1936), în Polonia (1938); a primit diferite delegații bisericești între care amintim vizita la
București a Patriarhului Damianos al Ierusalimului (1924); convocarea a două conferințe
însemnate: Conferința regională a Alianței mondiale pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică –
București (1933) și Conferința româno-
anglicană de la București (din 1935); a sprijinit participarea de delegații la diferite congrese,
conferințe creștine, intercreștine sau ecumeniste; de asemenea a susținut trimiterea de tineri
teologi la studii peste hotare.
Amintim că a avut rosturi și în viața politică (fără să fi făcut parte din vreun partid politic)
și anume: a făcut parte din Regență (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930) și mai târziu prim-ministru (10
februarie 1938 – 6 martie 1939).
Din bogata sa activitate culturală amintim următoarele lucrări: Alexandru Roman, Sibiu,
1897, 31 p.; Arhiepiscopul și Mitropolitul Roman Romanul, Sibiu, 1898, 66 p. (apărută sub
pseudonimul „Ilie Dinurseni”); Proverbe, maxime, asemănări, idiotisme, colectate din graiul
românilor din Transilvania și Ungaria, Sibiu, 1901, XXIV+279 p.; Iconografia și întocmirile din
internul (interiorul, n.n.) bisericei răsăritene. Sibiu, 1905, XVIII +30 p.; Catedrala mitropolitană
din Sibiu. Istoricul zidirii, Sibiu, 1908, pp. 45-195 (în colaborare); Principii fundamentale pentru
organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1920, 44 p.; Cuvântări și predici ale
unui teolog, mai târziu cleric român în țară străină, vol. I, București, 1923, 383+IV p.; Pastorale
și cuvântări ale unui episcop român în țară sub stăpânire străină, vol. II, București, 1923, 306+11
p.; Trei ani de propoveduire. Pastorale și cuvântări, vol. III, București, 1923, 356 p.; Pastorale,
predici și cuvântări, vol. IV, București, 1938, 278+III p.; Pastorale, predici și cuvântări, vol. V,
București, 1938, III+298 p.; Predici și cuvântări, vol. VI, București, 1939, 238 p.; numeroase
articole în Telegraful Român-Sibiu; Tribuna-Sibiu, Familia-Oradea, Gazeta Transilvaniei-
Brașov, Libertatea-Orăștie, Drapelul-Lugoj, Luceafărul-Budapesta, Țara noastră-Sibiu,
Românul-Arad, Foaia Diecezană-Caransebeș ș.a.
Pentru activitatea culturală și națională deosebită a fost ales membru de onoare al
Academiei Române.
Patriarhul Miron Cristea a trecut la cele veșnice la Cannes-Franța în 6 martie 1939, fiind
înmormântat în Catedrala patriarhală din București.
1. Abrudeanu Ioan Rusu, Înalt Prea Sfinția Sa Patriarhul României Dr. Miron Cristea. Omul și
faptele, I, București, 1929.
2. Moraru Alexandru, Dicționarul ierarhilor români și străini – slujitori ai credincioșilor Bisericii
Ortodoxe Române, București, Editura Basilica, 2015, pp. 114-117.
3. Păcurariu Mircea, Dicționarul Teologilor Români, Ed. a III-a, Sibiu, Editura Andreiana, 2014, pp.
190-191.
4. Popescu Ionel, Constantin Brătescu, Patriarhul Miron Cristea, ierarh providențial al națiunii
române. Cuvântări, Timișoara, 2009.
5. Sandru Ilie, Borda Valentin, Un nume pentru istorie – patriarhul Elie Miron Cristea, Tg. Mureș,
1998.
B. Patriarhul Nicodim Munteanu
S-a născut în 6 decembrie 1865 (de ziua Sf. Ierarh Nicolae), în Pipirig, jud. Neamț, dintr-
o familie de țărani credincioși, la botez primind numele de Nicolae. A urmat școala primară în
satul natal, după care a plecat ca „frate de mănăstire” la schitul Pocrov și apoi la Mănăstirea Neamț.
Ajutat de conducerea acestei mănăstiri a făcut studii de teologie la Seminarul „Veniamin” din Iași
între anii 1882-1890. Fiind un tânăr capabil și sârguincios la școală, Mitropolitul Moldovei Iosif
Naniescu (1875-1902) l-a trimis la studii de specialitate la Academia Duhovnicească din Kiev
(1890-1895), la sfârșitul cărora a obținut licența în Teologie. În perioada studiilor de aici, într-o
vacanță, s-a călugărit la Mănăstirea Neamț (la 1 august 1894), primind numele de Nicodim. La
câteva zile după aceasta (în 6 august 1894) a fost hirotonit diacon (ierodiacon).
După terminarea studiilor la Kiev s-a reîntors în țară iar la 1 ianuarie 1896 a fost hirotonit
preot (ieromonah) și a fost numit predicator la Catedrala mitropolitană din Iași (în 1896).
Datorită pregătirii și activității sale deosebite a fost hirotesit arhimandrit și numit vicar
administrativ al Arhiepiscopiei Iașilor, ducând cu cinste și competență misiunea încredințată
vreme de patru ani (1898-1902). La îndemnul mentorului său spiritual, Mitropolitul Iosif
Naniescu, a început să facă traduceri din opere de frunte ale teologiei și literaturii ruse,
îndeletnicire pe care n-a părăsit-o pe tot parcursul vieții sale.
După moartea Mitropolitului Iosif Naniescu în 1902, s-a văzut obligat să părăsească
Centrul mitropolitan Iași și s-a așezat la Galați, unde Episcopul Pimen Georgescu (1902-1909) al
Dunării de Jos l-a numit „arhimandrit de scaun” (vicar administrativ) al eparhiei respective
(1902-1909). În următorul an (1903), Episcopul Pimen, i-a încredințat, în paralel și conducerea
Seminarului Teologic „Sfântul Andrei” din același oraș (Galați), între 1903-1909. Când cel de al
doilea protector al său, Pimen Georgescu, a fost înălțat în scaunul de Mitropolit al Moldovei
(1909-1934), Nicodim Munteanu s-a reîntors la Iași, unde a fost numit mai întâi vicar
administrativ, apoi hirotonit arhiereu, cu titlul de „Băcăuanul” (în 1909).
Dovedindu-se un bun gospodar (pe lângă calitățile sale intelectuale), la 18 februarie 1912
a fost ales episcop de Huși (și înscăunat în 3 martie 1912), păstorind aproape 12 ani, „într-o
perioadă dramatică din istoria noastră, când România intrase în războiul pentru întregirea
neamului”.
În perioada episcopatului de la Huși a participat (însoțit de preotul Ioan Ţincoca din Iași),
ca reprezentant al Bisericii noastre la Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse (septembrie
1917), în cadrul căreia s-a decis reînființarea Patriarhiei Ruse (desființată de țarul Petru cel Mare
în anul 1721).
Prin Unirea Basarabiei cu România (la 27 martie 1918), care a dus la retragerea ierarhului
rus de la Chișinău, Nicodim Munteanu a fost numit și locțiitor de Arhiepiscop al Chișinăului și
Hotinului (1918-1919), respectiv de locțiitor de Mitropolit al Basarabiei (1936-1937).
La Huși a desfășurat „o mult mai apreciată activitate gospodărească, literară și culturală”.
După o bogată activitate de mai bine de 11 ani (la Huși), în decembrie 1923 s-a retras din
fruntea Eparhiei Hușilor, reîntorcându-se la mănăstirea sa de metanie, de la Neamț, pe care a
condus-o în calitate de stareț (între anii 1924-1935).
În noua sa misiune a întemeiat un Seminar monahal (în 1925) în cadrul Mănăstirii Neamț
(mutat în 1928 la Mănăstirea Cernica) și „o școală pentru frații din mănăstire (1928-1937), mai
târziu Seminar de muzică bisericească”; apoi „a redobândit o parte din averea mănăstirii
«secularizată» în 1863, a ridicat noi clădiri, a reluat activitatea editorială, tipărind peste o sută de
lucrări, majoritatea traduse sau prelucrate de el”.
După ce Mitropolitul Pimen al Moldovei a trecut la cele veșnice (în 12 noiembrie 1934),
personalitatea ierarhului Nicodim Munteanu n-a putut fi neglijată. Astfel că, în 23 ianuarie 1935,
Colegiul Național Bisericesc l-a ales pe Nicodim în fruntea Mitropoliei Moldovei, instalarea sa
având loc la Iași în 9 februarie 1935.
În calitate de Mitropolit al Moldovei, unde a păstorit mai bine de patru ani (până în 30
iunie 1939), pomenim între înfăptuirile sale: ridicarea palatului mitropolitan de la Mănăstirea
Neamț, a clădirii Seminarului Teologic (de lângă Mănăstirea Neamț), reutilarea tipografiei de la
Mănăstirea Neamț și ieșirea de sub teascurile acesteia a peste o sută de lucrări teologice.
În urma trecerii neașteptate la Domnul a Patriarhului Miron Cristea (în 6 martie 1939),
Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales, în 30 iunie 1939, pe Nicodim Munteanu Patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române, fiind instalat (la București) la 5 iulie același an (1939). Păstorirea sa
a căzut în vremuri tulburi (cel de al doilea război mondial și instaurarea regimului comunist în
România), dar cu înțelepciune și tact a condus bine destinele Bisericii noastre; de pildă, a fost
preocupat în mod deosebit de starea clerului de mir, de viața mănăstirească, de învățământul
teologic, de legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusă, vizitând-o în 1946, iar în următorul an (1947)
primind vizita Patriarhului Alexei al Moscovei și al întregii Rusii, dar „nicicum și nicicând n-a
dat uitării pasiunea sa deosebită: scrisul, traducerile și textele originale”. În același timp însă, pe
vremea sa a început, cu adevărat, perioada comunistă-atee, cu decizii împotriva clerului Bisericii,
„prin arestări și condamnări, prin pensionarea abuzivă a unor ierarhi, prin suprimarea unor
publicații bisericești”.
Dacă analizăm activitatea sa culturală, observăm că el a fost unul dintre teologii de frunte
din prima jumătate a veacului nostru. El a alcătuit numeroase lucrări originale, „a făcut traduceri
și prelucrări din literatura teologică rusă a veacului al XIX-lea și începutul celui următor”. Din
opera sa monumentală amintim: a) Lucrări originale și prelucrări: Ce să crezi și cum să trăiești?,
Adecă schema credinței și moralei creștine, București, 1905, 47 p. (ed. a X-a, 1935, 31 p.);
Cuvântări liturgice, București, 1906, 114 p.; Călăuza creștinului la biserică sau cum se cuvine
să stea creștinul în biserică la slujba Sfintei Liturghii, București, 1907, 96 p. (ed. a XII-a, Neamț,
1943, 102 p.; în plus două ediții apărute la Sibiu); Ortodoxia și creștinismul apusean, prelucrare
după A. P. Lopuhin și alții, București, 1912, 51 p.; ed. a II-a, Sibiu, 1922, 75 p.; ed. a III-a,
București, 1943; Cuvântări liturgice. Dumnezeu și dreptatea lui. Mâna lui Dumnezeu în lumea
văzută. Scurtă explicare a Sf. Liturghii și pomenirea morților. Originale și prelucrări,
Mănăstirea Neamț, 1933, 416 p.; Cuvântări pastorale și îndemnuri, Mănăstirea Neamț, 1940,
XII+462 p.; b) Traduceri: După Inocențiu, arhiepiscopul Odessei; Șase cuvântări despre natură,
București, 1904, 80 p. (ed. a II-a, Chișinău, 1924, 42 p.; ed. a III-a, Neamț, 1931, 85 p.); 51 de
cuvântări la Postul Mare, București, 1909, 384 p. (ed. a II-a); 58 cuvântări…, Neamț, 1932, 507
p.; Predici la sărbătorile împărătești, Neamț, 1933, 510 p.; Cuvântări la sărbătorile Maicii
Domnului, Duminici..., Neamț, 1933, 443 p.; Predici despre căderea lui Adam, păcat, moarte,
înviere, Neamț, 1939, 544 p.
Lucrări după Sergiu, arhiepiscop de Vladimir, Cuvântări apologetice asupra adevărurilor
fundamentale ale regiunii creștine ortodoxe, București, 1905, 486 p. (ed. a II-a, Neamț, 1932,
400 p.).
Diferite predici după preotul Constantin Stratilatov: 26 predici la credința creștină sau
tâlcuirea Crezului, București, 1912, 183 p.; 23 predici la nădejdea creștină sau lămuriri asupra
rugăciunii „Tatăl nostru” și al celor 9 fericiri, Chișinău, 1928, 88 p.; 75 predici catehetice pentru
popor, Tâlcuirea crezului, Tatăl nostru, 9 Fericiri și 10 Porunci, Neamț, 1932, 446 p.
Anumite lucrări după preotul Grigore Petrov, Pe urmele lui Hristos, București, 1908-1909
(ed. a III-a, Neamț, 1943, 262 p.); Viața de seminar, București, 1909, 248 p. (ed. a II-a, Neamț,
1943, 174 p.); Un păstor model, București, 1918, 280 p. (ed. a III-a, Neamț, 1938, 394 p.).
Câteva lucrări după Lev N. Tolstoi: Menirea științei și artei sau: Religia este știința
științelor, Neamț, 1932, 411 p.; de asemenea câteva broșuri (în mai multe ediții).
O însemnată lucrare după preot Serghie Cetfericov, Paisie, starețul mănăstirii Neamț,
Viața, învățătura și influența lui asupra Bisericii Ortodoxe, Neamț, 1933, 431 p.; (ed. a II-a,
Neamț, 1940-1943, 416 p.).
O seamă de lucrări după F.V. Farrar: Viața și operele Sfinților Părinți și învățători ai
Bisericii, vol. I, Chișinău, 1932, 441 p., vol. II, Neamț, 1943, 416 p. și vol. III, Neamț, 1935, 478
p.; Predici pentru tineretul școlar, Neamț, 1935, 416 p.; Primele zile ale creștinismului, 3 părți,
Neamț, 1938, 599+439+493 p.; Viața și operele Sf. Apostol Pavel, 3 părți, XXII+637+510+432 p.;
Viața lui Iisus Hristos, 2 col., Neamț, 1944-1945, 640+ 576 p.
Lucrări după A.P. Lopuhin, Istoria biblică. Vechiul Testament, 4 vol., București, 1944-
1946, 584+560+640+560 p.
Majoritatea acestor lucrări au apărut în „Ogorul Domnului”, în 35 de volume. De asemenea a
tradus Noul Testament (în cinci ediții: Neamț, 1924, 1926, 1931 și 1937 și București, 1941);
Psaltirea (în trei ediții, Chișinău, 1927, București, 1931, 1943, precum și cea de la Cluj, 1943).
În Biblioteca sinodală apărută în 1936 are 24 de cărți din Vechiul Testament; în
Biblioteca sinodală din 1944 are de asemenea 24 cărți din Vechiul Testament și toate cele 27 de
cărți, din Noul Testament.
A publicat în colaborare cu Arhim. Scriban și Pavel Savin Mica Biblie (în mai multe
ediții; prima ediție a apărut în 1913), precum și Biblia ilustrată, împreună cu Prof. I. D.
Ștefănescu (Neamț, 1936).
În același timp a publicat numeroase prelucrări și traduceri din limba rusă în: Biserica
Ortodoxă Română, Mitropolia Moldovei și Sucevei, Iași, Viitorul, Iași și Luminătorul, Chișinău.
Pentru activitatea științifică deosebită a fost ales „Doctor Honoris Causa” al Facultății de
Teologie din Cernăuți, precum și membru de onoare al Academiei Române.
A trecut la cele veșnice în 27 februarie 1949, fiind înmormântat în Catedrala patriarhală
din București.
1. Manolache Teodor N., Biografia ÎPS Nicodim, Patriarhul României, Mănăstirea Neamț, 1947.
432-434.
4. xxx, Prinos închinat Înalt Prea Sfințitului Nicodim, Patriarhul României, cu prilejul împlinirii a
optzeci de ani de vârstă, cinci zeci de ani de preoție și șapte ani de patriarhat, București, 1946.
C. Patriarhul Justinian Marina
Născut dintr-o familie de țărani, la 22 februarie 1901, în satul Suiești, comuna

Cermegești, jud. Vâlcea, a primit la botez numele de Ioan.
A urmat școala primară în satul natal, după care, în urma unui concurs, a fost admis, în
1915, la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea, pe care l-a absolvit în 1923,
obținând, în același timp, și diploma de învățător.
Proaspăt absolvent, în toamna anului 1923 a fost numit învățător la Școala primară din
localitatea Olteanca, jud. Vâlcea, funcționând aici un an de zile, după care, în 1924 a fost
transferat la Școala primară din satul Băbeni (jud. Vâlcea); în același timp, în 14 octombrie 1924 a
fost hirotonit preot „pe seama bisericii” din aceeași localitate (Băbeni-Vâlcea). În satul Băbeni-
Vâlcea a funcționat ca învățător și preot vreme de câțiva ani (ca învățător până în 1930, „până a
demisionat din învățământ”, iar ca preot până la 1 noiembrie 1932), luminând minți și călăuzind
suflete spre mântuire.
Menționăm că, în toamna anului 1925 s-a înscris la Facultatea de Teologie din cadrul
Universității din București pe care a absolvit-o în 1929, obținând totodată și licența în Teologie
cu teza: Istoria Mănăstirii Govora din Vâlcea.
Între anii 1932-1933 a fost detașat ca preot la Catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea,
încredințându-i-se, în același timp, funcția de director al Seminarului Teologic din același oraș
(Râmnicu Vâlcea). După un an de slujire la Catedrala episcopală a fost transferat, ca preot-paroh
la biserica „Sf. Gheorghe” din Râmnicu Vâlcea, unde „a desfășurat o activitate pastorală, socială
și culturală de excepție” timp de 12 ani (până în 1945).
Între timp, vrednicul preot Ioan Marina rămânând văduv, i s-au deschis noi perspective pe
linia ierarhiei superioare bisericești. Astfel că, în anul 1945 a fost ales arhiereu vicar la Centrul
mitropolitan din Iași, cu titlul de „Vasluianul”; s-a călugărit la Mănăstirea Cetățuia, din apropiere
de Iași, sub numele de Justinian, în 11 august 1945, iar în ziua următoare (12 august 1945) a fost
hirotonit arhiereu, în Catedrala mitropolitană din Iași, de către Mitropolitul cărturar Irineu
Mihălcescu al Moldovei, împreună cu arhiereii Antim Nica și Valerie Botoșăneanul.
Bogata experiență acumulată în părțile Vâlcii pe linie didactică și în pastorație i-a fost de
mare folos în noua treaptă de arhiereu vicar: s-a implicat, îndeosebi, în activitatea de asistență
socială, dar și în cea misionar-pastorală, cu înfăptuiri remarcabile.
Întrucât Mitropolitul Irineu Mihălcescu a fost forțat de către autoritățile comuniste să se
retragă din scaun, fiind suferind, în august 1947, arhiereul vicar Justinian Vasluianul a devenit
locțiitor al Scaunului mitropolitan de la Iași. Deși în vremuri grele pentru Țară și Biserică,
vlădica Justinian a desfășurat o însemnată activitate pastorală și socială, ceea ce a făcut ca, în 19
noiembrie 1947, Marele Colegiu Electoral Bisericesc să-l aleagă Arhiepiscop al Iașilor și
Mitropolit al Moldovei, înscăunarea sa la Iași, făcându-se la 28 decembrie 1947.
Păstoria sa în fruntea Mitropoliei Moldovei a fost doar de câteva luni, deoarece, în 27
februarie 1948, trecând la cele veșnice Patriarhul Nicodim Munteanu, Mitropolitul Justinian a
devenit, canonic, locțiitor de Patriarh al Bisericii noastre.
În ziua de 24 mai 1948, același Mare Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales pe Mitropolitul
Justinian Marina Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al României,
iar mai apoi, a fost înscăunat la București cu mare fast, la 6 iunie 1948.
Un istoric de frunte al Bisericii noastre, referindu-se la patriarhul Justinian Marina a
afirmat între altele: „Ca patriarh rămâne în Istoria Bisericii românești prin cunoscutul său
«apostolat social», prin care a știut să dea o nouă orientare activității Bisericii în condițiile noi de
viață instalate de regimul comunist. În ciuda tuturor dificultăților, în cei 29 de ani de patriarhat,
au avut loc o seamă de evenimente și schimbări care au ridicat mult prestigiul Ortodoxiei
românești în lumea creștină și l-au făcut o figură reprezentativă a întregii ortodoxii”.
O altă apreciere, caracterizează, la fel, personalitatea vrednicului Patriarh Justinian:
„înainte de orice, Justinian Marina a fost arhitectul reorientării depline, precise și sigure a
preoțimii noastre și a Bisericii sub toate aspectele, în care s-a dovedit imperios necesară și vitală
această reorientare. El este acela, care s-ar putea zice a negociat în termeni de respect reciproc și
de comportare civilizată, urbană, dacă ne e permis să folosim un termen foarte prețios,
raporturile dintre Biserică și Stat, stabilind realist dreptul la existență al credinciosului cetățean,
căruia i-a asigurat toate libertățile de a se implica în viața socială și politică, fără teama de anateme
– cum s-a întâmplat prin alte părți, cu alte confesiuni – și în același timp, asigurându-se
înțelegerea Statului pentru cetățeanul-credincios, căruia i s-a dat deplină libertate prin Constituție,
să-și exercite pornirile conștiinței așa cum crede de cuviință, exclusiv sub autocontrolul
instrumentelor personale de apreciere și evaluare”.
Între înfăptuirile sale din cei 29 de ani de patriarhat, amintim, doar, pe cele mai
reprezentative.
De pildă, în 19 și 20 octombrie 1948, Sfântul Sinod a votat noul Statut pentru
organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, legislație după care se conduce până azi
Biserica noastră; tot în octombrie 1948 a avut loc Reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române al
cărei autor este socotit Patriarhul Justinian.
Între anii 1948-1952 a fost reorganizat și învățământul teologic ortodox, din 1952 până în
1989, funcționând doar două Institute Teologice de grad universitar: la București și Sibiu (altele
fiind desființate de regimul comunist), precum și șase Seminarii Teologice: București, Buzău,
Mănăstirea Neamț, Cluj-Napoca, Craiova și Caransebeș.
Din anul 1949, pe lângă revista Biserica Ortodoxă Română, întemeiată în 1874 au apărut
altele noi: Ortodoxia, Studii Teologice și Glasul Bisericii, la București (ultima a Mitropoliei
Ungrovlahiei), Mitropolia Moldovei și Sucevei (la Iași), Mitropolia Ardealului (la Sibiu),
Mitropolia Olteniei (la Craiova), Mitropolia Banatului (la Timișoara).
În anul 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române „a hotărât – pentru prima oară
– trecerea unor ierarhi, călugări și credincioși români în rândul sfinților și generalizarea cultului
unor sfinți ale căror moaște se găsesc în țara noastră, iar canonizarea lor solemnă s-a făcut în
1955”.
A fost reeditată Sfânta Scriptură (Biblia sinodală), în două ediții (1968 și 1975), Noul
Testament, în mai multe ediții, Mica Biblie, Mărturisirea dc credință Ortodoxă, cărțile de cult
(toate în mai multe ediții), cărți de rugăciune, manuale pentru Seminariile Teologice și Institutele
Teologice, lucrări valoroase (cărți și volume) de spiritualitate românească și universală, teze de
doctorat ș.a., alcătuite de clerici și laici ai Bisericii noastre; Patriarhul Justinian și-a publicat
pastoralele, articolele și cuvântările sale sub titlul Apostolat social, în 12 volume, București,
1948-1976.
Prin grija sa au luat ființă „cursurile preoțești de reîmprospătare a cunoștințelor teologice, a
organizat conferințele preoțești din eparhii, a înființat, în cadrul Sfintei Patriarhii, Casa de Pensii
și Ajutor Reciproc, apoi Casele de odihnă... pentru preoți și călugări bătrâni [la Mănăstirea
Dealu]... și pentru călugărițe și preotese bătrâne [la Mănăstirea Viforâta]”.
Sub păstorirea sa au fost restaurate numeroase biserici și mănăstiri, monumente de artă, s-
au ridicat și pictat noi lăcașuri de cult; au fost amenajate zeci de muzee și colecții muzeale; s-au
construit sute de case parohiale ori s-au refăcut altele vechi, ș.a.
Cu toate că unele eparhii au fost desființate de regimul comunist (iar unii ierarhi au avut
domiciliul forțat), a reușit, totuși, ca unele dintre acestea să fie reînființate (Episcopia Alba-Iulia)
sau ridicate la rang de Arhiepiscopie și anume Cluj, Galați și cea Misionară din America.
În același timp, a dezvoltat legături cu Bisericile Ortodoxe și cu alte Biserici creștine și
anume cu: Biserica Romano-Catolică, Bisericile Vechi-Orientale, Biserica Veche-Catolică,
Biserica Anglicană, Bisericile Protestante; sub el Biserica noastră a reintrat în Consiliul
Ecumenic al Bisericilor (din 1961) precum și în alte organisme ecumenice: Conferința Bisericilor
Europene și Conferința Creștină pentru Pace ș.a.
În vederea întăririi relațiilor dintre Biserici a făcut vizite, în fruntea unor delegații ale
Bisericii Ortodoxe Române și anume în Bisericile: Rusă (în mai multe rânduri), Georgiană
(1948), Bulgară (1953, 1966 și 1971), Sârbă (1957), la Patriarhiile Ecumenice (1968) de
Alexandria (1971), de Ierusalim (1975), în Biserica Greciei (1963, 1971 și 1975); în Bisericile
Vechi-Orientale: la Patriarhia armeană din Ecimiadzin (1958 și 1966), Biserica Etiopiană (1969
și 1971), Biserica Coptă din Egipt (1969 și 1971), Biserica siriană din Malabar-India (1969);
menționăm, de asemenea, vizitele în cadrul Bisericii Romano-Catolice din: Austria (1969),
Germania (1970), Belgia (1971), precum și cea din Biserica Angliei (1966) sau din Biserica
Veche-Catolică în anumite țări din Europa.
Patriarhul Justinian „a purtat o grijă deosebită de românii din diaspora, înființându-le
parohii, asigurându-le lăcașe de cult, trimițându-le preoți, cărți, calendare, veșminte, sfinte vase,
felurite broșuri și atât cât s-a putut, asigurându-i și bănește din Fondul Central Misionar”.
Amintim, apoi, că a trimis numeroși tineri la studii de specializare în străinătate, care au
devenit mai târziu ierarhi de frunte, cadre didactice de seamă în învățământul nostru teologic,
clerici reprezentativi în administrația Bisericii Ortodoxe Române.
A fost Doctor Honoris Causa al Institutului Teologic Universitar din București.
A închis ochii pentru veșnicie în 26 martie 1977 și a fost înmormântat în 31 martie
(1977), în biserica Radu Vodă din București, în mormântul pe care și l-a pregătit din vreme
pentru trecerea sa la Domnul.
366-368.
3. Pârvu Constantin, Patriarhul Justinian. Mărturii, fapte și adevăr, București, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005.
4. Stan Gheorghe, Părintele patriarh Justinian Marina, București, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005.
D. Patriarhul Iustin Moisescu
S-a născut în 5 martie 1910, în satul Gândești, comuna Albești, jud. Argeș, din părinții
Maria și Ioan Moisescu, la botez primind numele de Iustin. Tatăl său era învățător, care „a murit
eroic pe front ca ofițer în toamna anului 1916, în luptele grele pe care armata română în retragere
le-a dat pentru apărarea Bucureștilor, fiind înmormântat în cimitirul eroilor «Ghencea militar»
din București. Distinsa sa mamă Maria I. Moisescu, născută la 12 octombrie 1886, a supraviețuit
mulți ani soțului său, îngrijindu-se de aproape, cu o rară și exemplară abnegație, de creșterea și
educarea celor patru copii, doi frați și două surori, decedând în 21 decembrie 1974”.
A frecventat Școala primară în satul natal (1916-1921), după care a urmat cursurile
Liceului „Dinicu Golescu” din Câmpulung Muscel (între 1921-1922), de unde s-a transferat ca
bursier la Seminarul Teologic „Patriarhul Miron”, din același oraș (seminar al orfanilor de
război), pe care l-a absolvit ca șef de promoție în luna iunie 1930. În vremea pregătirii sale de la
seminar, tânărul Iustin Moisescu „s-a remarcat în chip deosebit la învățătură, prin sârguință,
seriozitate, disciplină în muncă, îndeplinind cu multă corectitudine datoriile sale de elev”.
După ce a absolvit Seminarul Teologic din Câmpulung Muscel, datorită rezultatelor sale
deosebite, Patriarhul Miron Cristea i-a acordat o bursă de studii la Facultatea de Teologie a
Universității din Atena, pe care a frecventat-o vreme de patru ani (octombrie 1930 – iulie 1936);
în această perioadă și-a însușit foarte bine limba neogreacă și greaca veche, obținând și titlul de
licențiat în Teologie cu calificativul arista (în latinește magna cum laude). La Atena studentul
„Iustin, și-a vădit ... capacitatea intelectuală și silința la învățătură, printr-o muncă sistematică și
continuă, impunându-se în fața colegilor și a profesorilor săi, din partea cărora a primit elogioase
aprecieri”.
După ce s-a reîntors, Patriarhul Miron Cristea, văzând rezultatele excepționale ale tânărului
Iustin Moisescu, l-a recomandat pentru o bursă de studii (în special pentru aprofundarea limbilor
moderne), la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Strasbourg-Franța. Aici, vreme de doi
ani (1934-1936), pe lângă pregătirea din cadrul universității, și-a pregătit în paralel teza de
doctorat în Teologie. Astfel că, în toamna anului 1936 s-a reîntors la Atena unde, după un alt an
universitar de specializare (1936-1937) și-a susținut în iunie 1937 examenul de doctorat în
Teologie (la vestitul profesor Dimitrios Balanos), cu teza: Evagrie din Pont. Viața, scrierile și
învățătura (în limba neogreacă), obținând, din nou calificativul arista (magna cum laude).
Reîntors acasă în toamna anului 1937 tânărul doctor în Teologie, Iustin Moisescu și-a
echivalat titlurile de licență și doctor în Teologie de la Atena, în cadrul Facultății de Teologie a
Universității din București.
A fost numit apoi profesor de limba latină la Seminarul „Nifon Mitropolitul”, unde în
anul școlar 1938 s-a remarcat prin pregătire și metodă didactică de excepție.
La solicitarea Bisericii Ortodoxe din Polonia precum și a guvernului polonez, din
primăvara anului 1938, la recomandarea Patriarhului Miron Cristea și cu aprobarea Sfântului Sinod
al Bisericii noastre, Iustin Moisescu a mers ca profesor de Studiul Noului Testament la Facultatea de
Teologie Ortodoxă din cadrul Universității din Varșovia (Polonia). Aici a funcționat în anul
universitar 1938-1939, timp în care prelegerile „sale au fost mult apreciate în capitala Poloniei,
datorită cunoștințelor sale de limbă greacă și expunerii lor clare și sistematice, făcute cu înaltă
competență și elegantă de tânărul teolog român, specialist în materia predată”.
Din pricina izbucnirii celui de al doilea război mondial, din toamna anului 1939, s-a
reîntors în țară, satisfăcându-și stagiul militar în 1939-1940, la Școala de ofițeri din Ploiești.
După încheierea stagiului militar, în toamna anului 1940 a fost invitat profesor la Catedra de
Exegeza Noului Testament, la Facultatea de Teologie din Suceava, din cadrul Universității din
Iași, fiind titularizat cu data de 1 ianuarie 1942. A funcționat aici până în anul 1946, când a fost
numit titular la Catedra de Exegeza Noului Testament la Facultatea de Teologie a Universității din
București; din 1948, Învățământul Teologic Ortodox trecând în seama Bisericii, Facultatea de
Teologie din București s-a transformat în Institut Teologic de grad universitar, iar profesorul Iustin
Moisescu a predat în continuare la aceeași catedră (Exegeza Noului Testament) până în anul
1956.
Vreme de 17 ani, cât a predat în învățământul teologic superior, profesorul Iustin
Moisescu s-a dovedit un cadru didactic bine pregătit, sobru și exigent; pe lângă activitatea
didactică (cu studenții și doctoranzii în Teologie), „a desfășurat, de asemenea, o bogată activitate la
cursurile de îndrumare misionară și socială a preoților la Institutul Teologic Universitar din
București”; între anii 1948-1949 a fost membru în Comitetele de conducere ale Institutului Biblic
de Misiune Ortodoxă și ale redacției revistei Biserica Ortodoxă Română, în cadrul cărora și-a
adus o contribuție de seamă la creșterea prestigiului lor.
Prin trecerea la veșnicie a Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului (la 6 august 1955),
scaunul mitropolitan de la Sibiu a rămas vacant. Prin aceasta s-au deschis noi perspective pentru
vestitul profesor Iustin Moisescu. Astfel că, dorind să pășească în rândul clerului superior a fost
hirotonit mai întâi diacon (în 23 februarie 1956), de către Prea Sfințitul Părinte Episcop vicar
Teoctist Botoșăneanul al Arhiepiscopiei Bucureștilor (fost Patriarh al Bisericii noastre) iar în ziua
următoare (în 24 februarie 1956), preot, de către Episcopul vicar patriarhul Antim Nica. Peste două
zile (în 26 februarie 1956), Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales pe „profesorul Iustin Moisescu
ca mitropolit al Ardealului, având în vedere deosebita lui pregătire teologică, rodnică și frumoasa
activitate desfășurată timp de 17 ani ca profesor universitar la catedra de Studiul Noului
Testament și în genere, cultura sa multilaterală”.
Potrivit rânduielilor bisericești, noul ales a fost trimis în monahism la Mănăstirea Cernica, în
8 martie 1956, păstrându-i-se numele de Iustin, dată la care a și fost hirotesit arhimandrit.
O săptămână mai târziu (la 15 martie 1956), a fost hirotonit arhiereu, în Catedrala
patriarhală din București, de către Patriarhul Justinian, Mitropolitul Firmilian al Olteniei și
Episcopul Nicolae Colan al Clujului, înconjurați de un sobor de preoți și diaconi.
Înscăunarea sa a avut loc duminică, 18 martie 1956, în Catedrala mitropolitană din Sibiu,
cu mare solemnitate.
Păstorirea sa la Sibiu a fost de scurtă durată (abia 10 luni), fiindcă în urma trecerii la
Domnul a Mitropolitului Sebastian Rusan al Moldovei (la 15 septembrie 1956), Mitropolitul Iustin
Moisescu a fost ales (10 ianuarie 1957) și înscăunat (13 ianuarie 1957) ca Mitropolit al Moldovei
(în Catedrala mitropolitană din Iași).
A păstorit Mitropolia Moldovei peste 20 de ani, după care, în urma morții Patriarhului
Justinian (la 26 martie 1977), a devenit Patriarh Locotenent al Bisericii Ortodoxe Române. Peste
câteva luni, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales (în 12 iunie 1977), Arhiepiscop al Bucureștilor,
Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind înscăunat în Catedrala
patriarhală din București la 19 iunie 1977.
Ca profesor și ierarh a desfășurat o bogată activitate culturală, între lucrările sale de seamă
amintim: Evagrie din Pont. Viața, scrierile și învățătura sa, Teză de doctorat în Limba neogreacă,
Atena, 1937; Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, Cernăuți,
1924; Originalitatea parabolelor Mântuitorului, Râmnicu Vâlcea, 1945; Activitatea Sfântului
Apostol Pavel în Atena (Fapte XVII, 16-34), Iași, 1946; „În legătură cu mărturisirea Ortodoxă”, în
BOR, LXVI (1948), nr. 5-8, pp. 357-362; „Sfântul Pavel și viața celor mai de seamă comunități
creștine în epoca apostolică”, în ST, III (1951), nr. 7-8, pp. 398-416; „Atitudinea papalității față de
progresul omenirii”, în O, V (1953), nr. 1, pp. 116-131; „Temeiurile lucrării Bisericii pentru
apărarea păcii”, în ST, V (1953), nr. 3-4, pp. 247-268; „Biserica Ortodoxă Română în lupta
pentru apărarea păcii”, în ST, V (1953), nr. 7-8, pp. 554-576; Ierarhia bisericească în lupta
apostolică. Anexă: Texte biblice și patristice despre pace și muncă, București, 1955; Simbolica
lui Hristu Andruțos, traducere din limba greacă, Craiova, 1955, 349 p.
În calitate de Mitropolit al Ardealului a înființat, în 1955, revista Mitropolia Ardealului,
devenită din anul 1991 Revista Teologică.
Ca Mitropolit al Moldovei a tipărit numeroase studii și articole în revista Mitropolia
Moldovei și Sucevei, devenită, în 1990, Mitropolia Moldovei și Bucovinei, iar din 1991, Teologie
și Viață; și-a adus o mare contribuție la editarea volumelor: Monumente istorice bisericești din
Mitropolia Moldovei și Sucevei, Iași, 1974; Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei (ediție
critică), Iași, 1975; Catedrala mitropolitană din Iași, Iași 1977; Mănăstirea Cetățuia, Iași, 1977,
la diferite broșuri de popularizare a Mănăstirilor din Moldova, cărți de rugăciuni ș.a.
Sub arhipăstorirea sa de la Iași au fost restaurate multe biserici și mănăstiri (unele sub
ocrotirea UNESCO), între care pomenim: Putna, Sucevița, Voroneț, Moldovița, Arbore, Humor,
Slatina, Dobrovăț, Cetățuia, Râșca, Neamț, Secu, Sihăstria, Bistrița, Văratec ș.a.
În calitate de patriarh a inițiat însemnata colecție intitulată: Părinți și Scriitori Bisericești,
în 90 de volume; până în prezent s-au tipărit aproximativ 50 volume; a fost tipărită colecția: Arta
creștină în România, în 6 volume; Sfânta Scriptură (în 1982), Noul Testament (1979), cărți de cult,
cărți de rugăciuni, manuale pentru Institutele Teologice și Seminariile Teologice, volume de
spiritualitate ortodoxă, teze de doctorat ș.a.
S-au restaurat câteva monumente de artă: Catedrala Patriarhală, mănăstirile: Curtea de
Argeș, Zamfira, Căldărușani, Ţigănești, Cheia, Viforâta, Dealu, Cernica ș.a.
Ca Mitropolit al Moldovei a reprezentat Biserica noastră la zeci de întruniri ecumenice,
congrese, întâlniri intercreștine, conferințe pentru pace, „aducând o contribuție deosebită la
promovarea ecumenismului creștin”.
A fost membru în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, între 1961-
1977; a participat la Adunările generale ale Consiliului Ecumenic al Bisericii de la New Delhi
(1961), Uppsala (1968) și Nairobi (1975); a luat parte la sesiunile anuale ale Comitetului Central
al Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la: Paris (1962), Geneva (1966, 1973, 1976), Heraklion-
Creta (1967), Canterbury (1969), Addis Abeba (1971), Utrecht (1972), Berlin (1974) ș.a.
În același timp a făcut parte din Prezidiul Conferinței Bisericilor Europene, precum și din
Comitetul ei Consultativ; a participat la Adunările generale: Nyborg IV (1964), Nyborg V (1966),
Nyborg VI (1971) și Engelberg (1974); a condus delegația Bisericii noastre la Conferințele
panortodoxe de la Rodos (1961, 1963, 1964) și Chambesy (1968), precum și la prima conferință
pregătitoare pentru Sfântul și Marele Sinod panortodox (Chambesy, 1971).
După ce a ajuns patriarh a vizitat diferite Biserici: Patriarhia ecumenică (1978),
Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română din America (1979), Biserica Ortodoxă Rusă (1980),
Biserica Ortodoxă Sârbă (1981), Biserica Luterană din Suedia (1981), Sediul Consiliului
Ecumenic de la Geneva (1981), Biserica Ortodoxă Bulgară (1982), Biserica Reformată din
Ungaria (1982), Biserica Ortodoxă din Grecia (1984) sau a primit vizita unor reprezentanți de frunte
ai unor Biserici și confesiuni creștine din întreaga lume.
Din anul 1957 a fost deputat în Marea Adunare Națională, reprezentând Biserica Ortodoxă
Română.
Pentru merite deosebite în slujba Bisericii și a popoarelor i s-au acordat diferite decorații,
ordine, medalii, oferite de autorități de stat și bisericești din țară și străinătate între care amintim:
Drapelul Iugoslav, clasa a II-a (în 1957), din partea lui Iosip Broz Tito, președintele R. S. F.
Iugoslavia; Ordinul Tudor Vladimirescu, clasa I (în 1974) din partea autorităților române; Marea
cruce a Legiunii de Onoare (în 1978), din partea d-lui Constantin Tsatos, președintele Republicii
Elene ș.a.
A trecut la cele veșnice în 31 iulie 1986, fiind înmormântat (la 3 august 1986), în
Catedrala patriarhală din București.

408-410.
3. Rămureanu Ioan, „La 70 de ani de viață ai Prea Fericitului Patriarh Iustin”, în Biserica Ortodoxă
Română, XCVIII (1980), nr. 3-4, pp. 332-338.
4. xxx, Un stâlp puternic în vremuri de furtună. Dr. Iustin Moisescu, Mitropolitul Moldovei și
Bucovinei (1957-1977). In Memoriam, Iași, 2006.
E. Patriarhul Teoctist Arăpașu
A văzut lumina zilei la 7 februarie 1915, în satul Tocileni, de lângă Botoșani, într-o
familie de țărani evlavioși, Marghioala și Dumitru Arăpașu, la botez primind numele de Teodor,
fiind al zecelea din cei 11 copii ai acestora. A urmat școala primară în satul natal. În aceeași
perioadă a fost atras de viața mănăstirească, fiindcă mergea adesea cu părinții săi la Mănăstirea
Vorona, din apropierea ținuturilor natale.
Astfel că, din „fragedă tinerețe a intrat în viața monahală [ca frate de mănăstire la Vorona și
Neamț, din 1928] cu gândul spre desăvârșire, și a cunoscut, ca nimeni altul dintre înaintașii săi,
spiritualitatea și rugăciunea promovată, după cum a cunoscut tot așa de bine și ce înseamnă
sudoarea frunții celor ce trudesc pe glie, având deci posibilitatea să înțeleagă la adevărata ei
dimensiune și responsabilitate munca creatoare a harnicului popor român, precum și frumusețea
filocalică a spiritualității noastre ortodoxe românești, prezentă nu numai în mănăstirile Moldovei și
Bucovinei, ci și dincolo de ele în toate satele ținuturilor românești”.
La 14 septembrie 1931 era elev la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț.
În toamna anului 1932 (după ce frecventase un an cursurile Seminarului Monahal de la
Neamț) a fost admis la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Cernica (de lângă București).
Trei ani mai târziu, la 6 august 1935, s-a călugărit la Mănăstirea Bistrița-Neamț, primind
numele de Teoctist.
În ziua de 4 ianuarie 1937 a fost hirotonit diacon (ierodiacon) de către arhiereul Ilarion
Mircea Băcăuanul pe seama Mănăstirii Bistrița-Neamț, continuându-și, totodată, cursurile
seminariale de la Cernica, pe care le-a absolvit în vara anului 1940. La Mănăstirea Cernica, „în
ciuda lipsurilor de tot soiul, va zăbovi zi și noapte asupra pildelor din Pateric și asupra rosturilor
tainice ale cărților de înțelepciune. Eforturile și frumoasele rezultate au fost răsplătite cu
binemeritate premii”.
În toamna anului 1940 s-a înscris la Facultatea de Teologie a Universității din București,
unde, în 1945 și-a luat licența în Teologie, obținând calificativul „magna cum laude”, la Catedra
de Liturgică, sub îndrumarea Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu.
În perioada studiilor universitare a îndeplinit diferite misiuni în cadrul Arhiepiscopiei
Bucureștilor, precum și cea de diacon la Patriarhie.
Cu data de 1 martie 1945, ierodiaconul Teoctist a fost transferat, la cerere, la Iași, unde la
25 martie 1945 a fost hirotonit preot (ieromonah), de către Arhiereul Valerie Moglan
Botoșăneanul, vicar al Mitropoliei Moldovei, pe seama Catedralei mitropolitane (din Iași).
Tot la Iași, „atras de studiul disciplinelor etice, pedagogice și psihologice...” a urmat
cursuri, vreme de doi ani la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității de aici (1945-1947).
Fiind remarcat ca o ființă plină de inițiativă și dinamism a fost numit mare eclesiarh al
Catedralei mitropolitane din Iași, exarh al mănăstirilor din Moldova (1946-1948) și între timp
hirotesit arhimandrit, iar apoi numit vicar administrativ al Mitropoliei Moldovei (1948-1950), de
către vrednicul de pomenire, vlădica Justinian, mai târziu Patriarh al României. În toate aceste
încredințări bisericești, arhimandritul Teoctist „a desfășurat o pilduitoare și bogată activitate
misionară și social-patriotică, îmbinând strădaniile de înnoire a vieții bisericești cu efortul, alături
de ceilalți ostenitori de la centrul eparhial, de vindecare a rănilor provocate de cea de a doua
conflagrație mondială”.
Apreciindu-i-se înfăptuirile, Patriarhul Justinian a propus Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, pe la începutul anului 1950, ca arhimandritul Teoctist să fie promovat în
postul de Episcop vicar patriarhal.
După ce Sfântul Sinod a aprobat recomandarea Patriarhului Justinian Marina (la 28
februarie 1950), vrednicul arhimandrit Teoctist a fost hirotonit arhiereu cu titlul de
„Botoșăneanul”, în 5 martie 1950, în biserica „Sf. Spiridon-Nou” din București, de către Patriarhul
Justinian, Mitropolitul Firmilian al Olteniei și Episcopul Chesarie al Dunării de Jos.
În calitate de Episcop-vicar patriarhal i s-au încredințat o seamă de sarcini, între care
amintim: secretar al Sfântului Sinod, vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, rector al Institutului
Teologic de grad universitar din București (1950-1954), conducerea cursurilor de îndrumare
misionară a clerului din Patriarhia Română ș.a.
Din activitatea de Episcop vicar patriarhal amintim supravegherea directă pe șantierele de
reparații sau de construcții de biserici și mănăstiri la Dealu, Viforâta, Schitul Maicilor, Ghighiu,
Cheia, Zamfira, Plumbuita, Ţigănești, Căldărușani, Pasărea, Cernica, Sitaru, Suzana,
Techirghiol, la sfințiri de biserici, vizite canonice ș.a.
După ce dobândise o bogată experiență în administrația bisericească (avându-l drept model
pe Patriarhul Justinian), la 28 iulie 1962 a fost ales Episcop eparhiot la Arad. La Arad a păstorit
cu roade alese vreme de un deceniu, veghind „cu timp și fără timp la bunul mers al vieții spiritual-
religioase și administrative, aducându-și totodată și o meritorie contribuție la vindecarea rănilor
lăsate de arbitrariul act al Uniației”. Între înfăptuirile de seamă din această perioadă amintim
redeschiderea Mănăstirilor Gai, Prislop, Hodoș-Bodrog, restaurarea Catedralei Episcopale din
Arad, precum și a reședinței eparhiale.
De pe această treaptă, Congresul Episcopiei Ortodoxe Române Misionare Ortodoxe
Române din America l-a ales pe postul de Episcop la Detroit (S.U.A.), iar Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române l-a validat, acordându-i rangul de arhiepiscop; din motive subiective nu i
s-a acordat intrarea în S.U.A. și astfel n-a putut fi instalat în scaunul în care a fost ales oficial.
În calitate de Episcop eparhiot la Arad a fost o vreme și locțiitor de Episcop la Oradea
(dec. 1969 – dec. 1970).
Vredniciile înmulțindu-se, la 28 ianuarie 1973 a fost ales (și înscăunat la 25 februarie
1973), Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei; între înfăptuirile sale de aici pomenim:
renovarea Centrului mitropolitan din Craiova și ridicarea noului local pentru Seminarul Teologic
Ortodox de la Mofleni-Craiova.
Roadele muncii sale au făcut ca, după cinci ani de arhipăstorire la Craiova, să fie ales (în
25 septembrie 1977 și înscăunat în 9 octombrie 1977) ca Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al
Moldovei și Sucevei; în această calitate a fost un timp și locțiitor de Mitropolit al Ardealului
(iulie 1980 – ianuarie 1982).
La Iași s-a dovedit un vrednic urmaș al înaintașilor săi, „continuând lucrarea de
preînnoire și reîntinerire a locașurilor bisericești și mănăstirești, a Catedralei mitropolitane și a
Centrului mitropolitan”. Sub arhipăstorirea sa de la Iași a continuat opera Mitropolitului Iustin
Moisescu de refacere a numeroase locașuri de cult după cum urmează: Sf. Nicolae din Rădăuți,
Putna, Voroneț, Tazlău, Mitropolia din Suceava, Secu, Horaița, Neamț, Gorovei, Vorona,
Dobrovăț, Bărboi, Bârnova, Galata, Hlincea, Frumoasa, Sf. Sava-Iași, Mitropolia din Iași, Sf.
Ioan-Nou din Suceava ș.a.; a ctitorit o biserică în satul natal: Victoria-Tocileni.
După trecerea la cele veșnice a Patriarhului Iustin Moisescu (în 31 iulie 1986), Vlădica
Teoctist a ajuns locțiitor de Patriarh.
Echilibrul vieții, implicarea în viața păstoriților și neegalata experiență administrativ-
bisericească au făcut să fie ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (în 9 noiembrie 1986 și
intronizat la 16 noiembrie 1986).
A publicat, de asemenea, lucrări în volum: În slujba ortodoxiei românești, a năzuințelor
de unitate națională și de afirmare a culturii române: Mitropolitul Iacob Putneanul 1719-1778,
Mănăstirea Neamț, 1978, 128 p.; Studiu introductiv la Dosoftei. Dumnezeiasca Liturghie, ediție
critică de N. A. Ursu, Iași, 1980, p. V-XIV; cuvânt înainte, cu titlul: 1600 de ani de la prima
atestare documentară a Mitropoliei Moldovei și Sucevei, la vol. Pagini din trecutul istoric,
patristic, artistic, cultural și bisericesc al Moldovei, Iași, 1988.
Lucrarea sa de bază, însă este Pe treptele slujirii creștine, în 11 volume, ce cuprinde
omilii, cuvântări și meditații ș.a., precum și Slujind altarul străbun, vol. I, București, 1992, 512
p.
În perioada când s-a aflat în fruntea Bisericii Ortodoxe Române au fost publicate: Sfânta
Scriptură (1988, 1993, 1999), Sfânta Scriptură (format mic, imprimată în Olanda), în 1990; o
versiune revizuită a Noului Testament (1993); a fost reeditată Biblia de la București din 1688, în
anii 1988 și 1998; au fost tipărite noi traduceri din Sfinții Părinți și scriitori bisericești, cărți de slujbă,
manuale pentru Seminariile Teologice și Institutele Teologice (respectiv pentru Facultățile de
Teologie Ortodoxă), cărți de rugăciuni, lucrări cu caracter teologic și istoric: Sfinți români și apărători
ai legii strămoșești, București, 1987; Biserica Ortodoxă Română. Monografie album, București, 1987
ș.a.
În decursul vremii a făcut parte (sau a condus), delegații ale Bisericii Ortodoxe Române peste
hotare: Biserica Ortodoxă din Finlanda (1971), Biserica Ortodoxă Siriană a Răsăritului din Malabar-
India (1976), Biserica Ortodoxă Rusă (1978), Biserica Ortodoxă Bulgară (1983), Biserica
Armeană (1983), Bisericile Ortodoxe din Grecia, Cipru, Bisericile din R. F. Germania ș.a.; în
calitate de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a vizitat în 1987 Patriarhia Ecumenică precum
și după 1990, Patriarhia Bulgară (1987), Austria (1987), Suedia (1987), Patriarhia Rusă (1988)
ș.a.
S-a dovedit un ecumenist de frunte al veacului nostru, participând activ la Conferința
Mondială a Comisiei „Credință și Constituție” a Consiliului Ecumenic a Bisericilor la Montreal
(Canada, 1963), la întâlnirile ecumenice de la Chantily-Franța (1978), la cea de a VIII-a Adunare
Generală a Bisericilor Europene din Chania-Creta (1979), când a fost ales membru în Comitetul
consultativ; la a doua Conferință panortodoxă presinodală (Chambesy, Elveția, 1982), la lucrările
Prezidiului și Comitetului Consultativ de la Oxford (Anglia) din 1983 ș.a.
Sub conducerea Prea Fericirii Sale au fost înființate sau reînființate o serie de Eparhii: ale
Tomisului, Târgoviștei, Sucevei și Rădăuților, Argeșului, Sloboziei și Călărașilor,
Maramureșului și Sătmarului, Covasnei și Harghitei, Caransebeșului, Hușilor, Alexandriei și
Teleormanului; pentru diasporă, Mitropolia Basarabiei, Mitropolia pentru Germania și Europa
Centrală, Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria și Episcopia Ortodoxă Română de la Vârșeț;
în majoritatea acestora, la stăruința Prea Fericirii Sale, au fost aleși ierarhi tineri, cu studii în
străinătate, care oferă prestigiu Sfântului Sinod al Bisericii noastre.
Tot în această perioadă, „în vara anului 1992, întâistătătorul Bisericii noastre a inițiat și a
reușit să canonizeze un nou lot de sfinți români și a stăruit să li se alcătuiască sinaxare, acatiste și
slujbe, ceea ce li s-a și făcut. Printre cei canonizați acum se află și voievodul moldovean Ștefan
cel Mare și Sfânt și martirii Brâncoveni, fapt ce a stârnit multă satisfacție în sufletele
credincioșilor, care de foarte multă vreme așteptau și doreau totodată ca aceștia să fie trecuți între
sfinți, pentru viața lor curată și plină de evlavie, pe care au adus-o aici pe pământ, iar, pentru cei
din urmă, și pentru că au plătit cu viața lor credința lor creștină”.
Sub Prea Fericirea Sa a fost introdusă Religia în Școlile de stat, s-a mărit numărul
Seminariilor Teologice (38), precum și ale Facultăților sau Secțiilor de Teologie Ortodoxă (15 la
număr).
A fost reorganizată, de asemenea, Asistența socială în Patriarhia Română, realizându-se
„prezența preoților în spitale, orfelinate și penitenciare..., precum și... reintroducerea acestora în
armată”; au fost întemeiate Asociații și organizații filantropice, pentru cei nevoiași, bătrâni, copii
abandonați sau ai străzii, handicapați ș.a.
Cu acordul ierarhilor Bisericii noastre (inclusiv a Prea Fericitului Părinte Patriarh
Teoctist) au fost înființate diferite Asociații ale tineretului Ortodox: Asociația Studenților
Creștini Ortodocși (ASCOR), Liga Tineretului Ortodox (L.T.O.) ș.a., în majoritatea orașelor țării
care au dat un nou impuls vieții religioase din Biserica noastră.
Ca o încununare a activității sale bisericești și ecumenice, remarcăm invitația și vizita
Sanctității Sale, Papa Ioan Paul al II-lea, în România, din mai 1999, un eveniment istoric pentru
Ortodoxia românească.
Recunoscându-i-se meritele deosebite pe tărâm bisericesc, ecumenic și teologic-cultural, Prea
Fericirii Sale, i-au fost conferite ordine bisericești, titluri academice între care amintim: ordine
bisericești din partea Patriarhiilor: Constantinopolului, Ierusalimului, Antiohiei, Moscovei,
Serbiei, de către Arhiepiscopiile Greciei, Ciprului, Cehoslovaciei, Finlandei; din partea unor
Biserici creștine; titlurile academice: Doctor honoris causa al Universităților din Oradea și
București (ambele în 1995), al Universității din Pitești (1999); al Universității „Dunărea de Jos”
(Galați) și al Universității din Liublin-Polonia (amândouă în anul 2000); de asemenea, Membru de
Onoare al Academiei Române (1999).
A fost una dintre personalitățile de frunte ale Bisericii creștine din epoca noastră.
A trecut la Domnul în 30 iulie 2007 și înmormântat în Catedrala Patriarhală din București
(3 august 2007).

2. Păcurariu Mircea, Dicționarul Teologilor Români, Ed. a II-a, București, Editura Enciclopedică,
2002; Ed. a III-a, Sibiu, Editura Andreiana, 2014, pp. 29-31.
3. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Ed. a II-a, București, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, pp. 427-449; Ed. a III-a,
Iași, Editura Trinitas, 2008, pp. 467-468.
4. Stan Gheorghe (George), Preafericitul Părinte Teoctist, patriarhul României, București, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005.
5. xxx, Patriarhul Teoctist – In Memoriam (2007-2014), București, Editura Basilica, 2014.
F. Patriarhul Daniel Ciobotea
Prea Fericitul Părinte Daniel Ciobotea s-a născut în data de 22 iulie 1951, în localitatea
Dobrești, jud. Timiș, la botez primind numele Dan-Ilie.
A urmat cursurile Școlilor generale din Dobrești și Lăpușnic (1958-1966), apoi cursurile
Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj (1966-1970) și ale Institutului Teologic Universitar
din Sibiu (1970-1974); cursuri de doctorat, Secția sistematică, la Institutul Teologic Universitar
din București (1974-1976); specializare la Facultatea de Teologie Protestantă din Strasbourg
(1976-1978), apoi la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din Freiburg im Breisgau (1978-
1980); în anul 1979 a obținut doctoratul în Științe religioase la Facultatea de Teologie Protestantă
din Strasbourg, cu teza: Réflexion et vie chrétiennes aujourd’hui. Essai sur le rapport entre la
théologie et la spiritualité ; în următorul an (1980) obține titlul de doctor și la Institutul Teologic
Universitar din București, cu teza: Teologie și spiritualitate creștină. Raportul dintre ele și
situația lor actuală.
A îndeplinit următoarele misiuni: lector la Institutul Ecumenic de la Bossey (1980-1988),
director adjunct al aceluiași Institut (1986-1988); la 6 august 1987 a fost tuns în monahism la
mănăstirea Sihăstria, primind numele de Daniel, și apoi a fost hirotonit ierodiacon și ieromonah;
la 1 octombrie 1988 a fost hirotesit protosinghel; în perioada 1 septembrie 1988 – 1 martie 1990
a fost consilier patriarhal și lector la Institutul Teologic Universitar din București.
Ales episcop-vicar la Arhiepiscopia Timișoarei cu titlul „Lugojanul”, în data de 23
februarie 1990 și hirotonit arhiereu la 4 martie 1990.
Pe 7 iunie 1990 a fost ales arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al Moldovei și Bucovinei;
întronizat în 1 iulie 1990.
În timpul păstoririi la Iași a reînființat Institutul Teologic Universitar din Iași (la care a
fost profesor asociat); a dat un nou impuls revistei eparhiale, schimbându-i și numele din Mitropolia
Moldovei și Sucevei în Mitropolia Moldovei și Bucovinei și apoi în Teologie și Viață; a inițiat
apariția buletinului oficial al eparhiei, Candela Moldovei; a înființat Seminarii Teologice Liceale
la: Mănăstirea Agapia (1991), Botoșani (1992), Dorohoi (1993), Iași (1995), Piatra Neamț (1996),
precum și Școli Teologice Sanitare post-liceale la Piatra Neamț (1993) și Iași (1994); a înființat și
alte instituții culturale bisericești: Academia Ortodoxă „Sfântul Ioan de la Neamț” la Mănăstirea
Neamț (1993), Centrul mitropolitan de cercetări T.A.B.O.R. (1994), Centrul cultural-pastoral
„Sfântul Daniil Sihastrul” de la Durău, Biblioteca ecumenică „Dumitru Stăniloae” din Iași (1995),
Institutul cultural-misionar „Trinitas” (editură, tipografie, radio) la mănăstirea Golia din Iași
(1997), Centrul de conservare și restaurare a patrimoniului religios „Resurrectio” (1998): Fabrica de
lumânări „Albina”.
A îndrumat tipărirea a numeroase lucrări teologice și de spiritualitate ortodoxă, manuale
necesare învățământului teologic, cărți de popularizare a credinței ortodoxe; a organizat sau a
participat la numeroase congrese, colocvii, simpozioane interne sau internaționale.
În timpul păstoririi sale s-au înființat, s-au construit ori s-au refăcut sute de lăcașuri de
închinare; a înființat noi protopopiate; pe plan social-caritativ, a înființat o serie de instituții
precum: Cabinetul stomatologic „Sfântul Pantelimon” din Iași (1993), Asociația medicilor și
farmaciștilor ortodocși din România (AMFOR, 1993), Departamentul socio-caritativ
„Diaconia” din Iași (1994), cantine pentru săraci la Iași, Pașcani, Dorohoi, Hârlău (1993-1995),
Dispensarul policlinic „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Iași (1998), Centrul de diagnostic și
tratament „Providența” din Iași (2000), Fundația „Solidaritate și Speranță” din Iași (2002),
Centrul de educație și informare medicală „Providența II” din Iași (2002), Institutul social
„Diaconia” din Iași (2003), Centrul social-cultural „Sfântul Ilie” la Mănăstirea Miclăușeni
(2005); Ziarul Lumina (7 februarie 2005); a susținut asociațiile studenților ortodocși ASCOR și
LTOR, asociația femeilor ortodoxe române (SNFOR) și asociația intelectualilor (FOR); pe plan
liturgic, a contribuit la canonizarea unor sfinți moldoveni și s-a implicat în aducerea unor moaște
de sfinți din Răsăritul ortodox.
În 12 septembrie 2007 a fost ales în demnitatea de Arhiepiscop al Bucureștilor,
Mitropolit al Munteniei și Dobrogei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind întronizat la
30 septembrie 2007; este și Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei; în noua sa slujire „a inițiat
o serie de acțiuni menite să revigoreze viața bisericească din toată Patriarhia Română”, și anume:
definitivarea și aprobarea de către Sfântul Sinod a noului Statut de organizare și funcționare al
Bisericii Ortodoxe Române (28 noiembrie 2007).
A pus piatră de temelie pentru zidirea Catedralei Mântuirii Neamului; la propunerea sa au
fost înființate patru eparhii noi: Episcopia Devei și Hunedoarei, Episcopia Ortodoxă Română a
Spaniei și Portugaliei, Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord și Episcopia Ortodoxă
Română a Australiei și Noii Zeelande, precum și parohii noi în Japonia (în Tokio și Osaka) și
Siria; de asemenea, s-a organizat reprezentanța Patriarhiei Române pe lângă instituțiile europene
(Bruxelles); în toate au fost aleși ierarhi și clerici tineri, cu studii superioare sau doctori în Teologie; a
luat ființă Centrul de Presă „Basilica” al Patriarhiei Române (compus din: „Trinitas” TV, Radio
„Trinitas”, Agenția de știri „Basilica”, Ziarul Lumina – primul cotidian creștin din România, cu
subredacțiile Lumina de Duminică și Vestitorul Ortodoxiei, și Biroul de Presă al Patriarhiei
Române), 27 octombrie 2007; au fost înființate Editurile Basilica a Patriarhiei Române și
Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei; dintre proiectele editoriale amintim: o nouă
ediție sinodală a Sfintei Scripturi (2008), ediția jubiliară a Liturghierului (2008), o nouă ediție a
Filocaliei române (12 volume); s-a reînființat Comisia patristică „Părinți și Scriitori Bisericești”
(2008).
A inițiat o serie de lucrări enciclopedice dintre care amintim: Domnitorii și ierarhii Ţării
Românești – Ctitoriile și mormintele lor (2009), Autocefalia Bisericii Ortodoxe Românei (2010,
3 vol.), Enciclopedia Ortodoxiei Românești (2010, 2015), Teologia Ortodoxă în secolul al XX-lea
și la începutul secolului al XXI-lea (2011; ediție în lb. engleză, 2013), Istoricul Facultății de Teologie
Ortodoxă a Universității din București, 1881-2012 (2013), Dicționar de Muzică Bisericească
(2013), Monahismul Ortodox Românesc. Istorie, contribuții și repertorizare (vol. I, 2014, vol. II-
III, 2015), Istoria parohiilor ortodoxe românești (serie monografică proiectată în 12 volume),
Dicționar Biblic Ortodox, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Dicționar de Istoria Religiilor,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române în context internațional ș.a.
Totodată, a inițiat proiecte privind educația religioasă a copiilor și a tineretului, între care
pomenim: „Nici un liceu fără Dumnezeu”, „Hristos împărtășit copiilor” și „Alege școala”; de
asemenea, a inițiat concursul coral „Tineri lăudați pe Domnul”; în același timp, a impulsionat
viața duhovnicească, prin diverse măsuri, dintre care amintim programul: „Niciun sat fără
biserică și casă parohială”.
A participat la numeroase întâlniri ecumenice, dintre care amintim: Congresul Ortodox al
Europei Occidentale, Amiens – lângă Paris (1977), Colocviul despre Filioque de la Klingenthal –
Germania (1978 și 1979), Conferința Studenților Creștini de la Wellesley – SUA (1979),
Conferința Ecumenică de la Cambridge – Boston, SUA (1979), Reuniunea Ecumenică asupra
spiritualității creștine de azi de la Mănăstirea Valamo – Finlanda (1981), Reuniunea Ecumenică
„Iisus Hristos – viața lumii” din Niederaltaich – Germania (1982), Reuniunea Ecumenică asupra
rugăciunii pentru unitatea creștinilor, Veneția (1982), A VI-a Adunare Generală a Consiliului
Ecumenic al Bisericilor (Vancouver, Canada, 1983); A VII-a Adunare Generală a Consiliului
Ecumenic al Bisericilor (Canberra, Australia, 1991); membru în Comitetul Central al Consiliului
Ecumenic al Bisericilor (Geneva); vicepreședinte al celei de a II-a Adunări Generale a
Conferinței Bisericilor Europene (Graz, 1997).
A participat și la alte întruniri ecumenice interne și internaționale, conferințe, simpozioane
ș.a.; a vizitat comunitățile de credincioși ortodocși români din străinătate sau alte Biserici creștine
din lumea întreagă; în semn de prețuire, a primit numeroase aprecieri din partea unor instituții
străine și românești; dintre lucrările publicate, amintim: „Atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea...”; 12 Scrisori pastorale de Crăciun și Paști (Ed. Trinitas, Iași, 1996, 97 p.); Confessing the
Truth in Love: Orthodox Perceptions on Life, Mission and Unity (Ed. Trinitas, Iași, 2001, 258 p.;
București, 2008); Făclii de Înviere. Înțelesuri ale Sfintelor Paști (Ed. Trinitas, Iași, 2005, 183 p.;
Editura Basilica, București, 2014, 304 p.); Dăruire și dăinuire. Raze și chipuri de lumină în
istoria și spiritualitatea românilor (Ed. Trinitas, Iași, 2005, 439 p.); Daruri de Crăciun, înțelesuri
ale sărbătorii Nașterii Domnului (Ed. Trinitas, Iași, 2005, 138 p., Ed. Basilica, București, 2013, 240
p.); Brâncuși. Sculptor creștin ortodox (Ed. Trinitas, Iași, 2007, 88 p.; București, 2013, 104 p.;
ediții distincte în limbile engleză și franceză, Iași, 2007, București, 2014), Comori ale Ortodoxiei.
Explorări teologice în spiritualitatea liturgică și filocalică (Ed. Trinitas, Iași, 2007, 440 p.),
Foame și sete după Dumnezeu, înțelesul și folosul postului (Ed. Basilica, București, 2008, 246 p.),
La joie de la fidélité (Les Éditions du Cerf-Istina, Paris, 2009, 425 p.), Misiune pentru mântuire.
Lucrarea Bisericii în societate (Ed. Basilica, București, 2009, 922 p.), Libertate pentru
comuniune. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2009 (Ed. Basilica, București, 2009, 787 p.),
Teologie și spiritualitate (Ed. Basilica, București, 2010, 318 p.), Credință pentru fapte bune.
Lucrarea Bisericii în societate în anul 2010 (Ed. Basilica, București, 2010, 458 p.), Lumina
Botezului și bucuria Familiei. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2011 (București, 2012, 469
p.), Iubirea mai tare decât moartea. Înțelesul și folosul pomenirii morților (București, 2012), Semne
de speranță în vreme de suferință. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2012 (București, 2013,
568 p.), Comuniune și înnoire misionară. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2013 (București,
2014, 720 p.), Știința mântuirii. Vocația mistică și misionară a teologiei (București, 2014, 336 p.),
Iubirea jertfelnică – lumină a învierii. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2014 (București, 2015,
800 p.).
A mai publicat: broșuri, studii, articole în limbile română, engleză, germană, franceză ș.a.
Pentru activitatea cultural-teologică a fost distins cu multe titluri academice: a) în
străinătate: Premiul „Emanuel Heufeder” (Germania, 1998), membru titular al Academiei
Internaționale de Științe Religioase de la Bruxelles (2000), Premiul ecumenic al Institutului
„Sfântul Nicolae” din Bari – Italia (2002), Premiul „Pro Humanitate” acordat la Berlin (2002),
Premiul Fundației Europene pentru Cultură „Pro Europa” (din Freiburg im Breisgau, în 2002),
Doctor Honoris Causa al Universității Catolice „Sacred Heart”, Fairfield – Connecticut, SUA
(2003) și al Institutului „Saint Serge” – Paris (2009), Diploma de Protector al Fundației „Pro
Oriente” – Viena, Austria (2009); b) în țară: Doctor Honoris Causa al Universității de Arte „George
Enescu” din Iași (2006), al Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad (2008), al Universității
„Aurel Vlaicu” din Arad (2008), al Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia (2008), al
Universității „Lucian Blaga” din Sibiu (2008), al Universității „Eftimie Murgu” din Reșița (2010), al
Universității din Oradea (2010), al Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași (2010), al
Universității „Dunărea de Jos”-Galați (2011), al Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca
(2011), al Universităților bucureștene „Dimitrie Cantemir”, „Politehnică” și „Titu Maiorescu”
(2015).
Cetățean de onoare al multor municipii și orașe din țară; i s-au acordat numeroase
diplome, medalii, premii ș.a.
Pentru activitatea științifică, la 19 decembrie 2007 a fost ales membru de onoare al
Academiei Române; pentru activitatea pastoral-misionară, culturală și ecumenică, Președinția
României i-a conferit Ordinul „Serviciul Credincios” în rang de mare cruce (2000) și Ordinul
„Steaua României” (2007), distincții care dovedesc cu tărie personalitatea marcantă a
Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.
1. Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, Laudatio Preafericitului Părinte

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris
Causa de către Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (7 decembrie 2011), Cluj-Napoca,
2011, 14 p.
3. Moraru Alexandru, Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române – 2005 – Bio-bibliografii selective, Alba
Iulia, Editura Reîntregirea, 2005, pp. 29-35.
4. Păcurariu Mircea, Dicționarul Teologilor Români, Ed. a II-a, București, Editura Enciclopedică,
2002, pp. 99-100; Ed. a III-a, Sibiu, Editura Andreiana, 2014, pp. 138-140.
5. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – Profil Bibliografic – cu
ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa de către Universitatea „Babeș-Bolyai” din
Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, 2011, 182 p.
6. xxx, Priveghind și lucrând pentru mântuire. Volum editat la aniversarea a 10 ani de arhipăs-
torire..., Iași, 2005, 375 p. (îndeosebi, pp. 7-166).

Suport Curs IBOR 2018

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs IBOR 2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ÎNCEPUTURILE VIEȚII CREȘTINE ÎN DACIA

2. Pătrunderea creștinismului în Dacia

1. Câteva considerații despre formarea poporului român și a limbii

I. Privire generală asupra situației creștinilor până în secolul IV

În al treilea rând, și împărații romani au devenit adversari ai creștinilor pentru că

II. Martiri creștini în ținuturile dunărene și în Scyția Minor (Dobrogea)

La Bononia (azi Vidin, Bulgaria) au fost martirizați: Agheu, Gaius și Hermes.

1. Considerații generale privind răspândirea creștinismului în nordul

3. Descoperiri arheologice în Transilvania și Banat

g. Amfore, străchini- cu simboluri creștine (sec. II-VI).

4. Descoperiri arheologice în Oltenia

De asemenea, au mai fost descoperite trei morminte în interiorul basilicii și trei în

5. Descoperiri arheologice din Moldova și Muntenia

6. Descoperiri arheologice în Dobrogea

1. Situația teritoriilor de la nord de Dunăre în secolele III-IV

2. Goții și învățătura creștină

1. Câteva date privitoare la cetatea Tomis

2. Învățătura lui Hristos la Tomis

4. Alte Eparhii din Sciția Mică

El a avut și bogate cunoștințe de astronomie, fiind întemeietorul erei creștine, numărând

1. Întemeierea statului Ţara Românească

Întrucât organizarea bisericească de pe vremea tatălui său (Basarab I) nu a fost

1. Situația Mitropoliei Ungrovalahiei după anul 1359

2. Întemeierea Mitropoliei Severinului. Ierarhi la Severin și la Argeș

1. Întemeierea statului Moldova

2. Viața bisericească din Moldova. Ierahi

Un fapt de seamă de pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun a fost aducerea la

1. Situația românilor din Transilvania între sec. XIV-XVI

3. Mitropolia Ortodoxă Română din Feleac

A. CAUZE POLITICE ȘI RELIGIOASE

1. Situația istorică și politică a Transilvaniei la sfârșitul sec. al XVII-lea

2. Date privitoare la situația religioasă din Transilvania (sec. XVI-XVII)

În paralel cu dominația politică a habsburgilor, în Transilvania s-a desfășurat și o activitate

B. URMĂRI. O NOUĂ BISERICĂ ROMÂNEASCĂ.

2. Urmașii lui Atanasie Anghel. Generalități (1713-1850)

1. Dragomir Silviu, „Alegerea și numirea episcopului Ioan Patachi”, în Revista Teologică,

2. Clerici ortodocși români pe câmpurile de luptă

3. Clerici ortodocși români uciși, maltratați, batjocoriți

5. Bunuri și odoare bisericești ortodoxe confiscate

Scopul confiscării odoarelor și obiectelor bisericești a fost de a le transforma în tunuri,

Încheierea Primului Război Mondial a adus, între altele, și eliberarea Provinciilor

1. Unirea Basarabiei cu România

2. Unirea Bucovinei cu România

Încă înainte de încheierea primului război mondial, se prevedeau schimbări profunde pe

3. Unirea Transilvaniei cu România (1 Decembrie 1918)

La cuvântul impresionant al lui Vasile Goldiș a răspuns regele Ferdinand I:

Cu dragoste nețărmurită mi-am închinat viața scumpului meu popor, plin de

„1. Să se decreteze unificarea ierarhică și canonică a Bisericilor Ortodoxe Române din

„Eu cred că e potrivită întemeierea Patriarhatului din mai multe motive:

„Fie, ca misiunea celor din centrul unității spirituale a ortodoxismului – la București și în

1. Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă, București, 1995.

1. Manolache Ilie (coordonator), Armata și Biserica, București, 1996.

Transilvania – pământ strămoșesc, în decursul istoriei sale multiseculare a fost nevoită să

Încă din anul 1945, regimul comunist a început să se împământenească și în România. În

1) Întocmirea noului Statut de organizare și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române

4) Au apărut revistele Centrale: Biserica Ortodoxă Română, Studii Teologice, Ortodoxia,

5) Biserica noastră a avut legături cu Bisericile Ortodoxe, cu Biserica Romano-Catolică,

7) Biserica Ortodoxă Română a luat parte activă în cadrul Instituțiilor ecumeniste

8) Biserica noastră a făcut schimburi de profesori, studenți și doctoranzi cu cei ai marilor

10) A fost desfășurată o amplă acțiune de restaurare a lăcașurilor de cult, monumente

1. Anania Lidia, Luminea Cecilia și colaboratorii, Bisericile osândite de Ceaușescu (1977-1989),

A. Patriarhul Miron Cristea

B. Patriarhul Nicodim Munteanu

Născut dintr-o familie de țărani, la 22 februarie 1901, în satul Suiești, comuna