„Iată, fiii sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată dată de El.

Ca
săgeţile în mâna unui războinic, aşa sunt fiii făcuţi la tinereţe. Ferice de omul care îşi umple
tolba de săgeţi cu ei!” (Ps. 127:3-5).
Copiii noştri nu sunt „întâmplări”, nu sunt „accidente”, ci binecuvântări, daruri divine care ne
îmbogăţesc şi ne înfrumuseţează viaţa. Este interesantă şi foarte sugestivă comparaţia
Scripturii dintre copil şi săgeată. Asemenea unei săgeţi, copilul trebuie să-şi atingă ţinta, acea
ţintă pe care a stabilit-o Dumnezeu. Pentru ca o săgeată să-şi atingă ţinta, ea trebuie făcută
dintr-un anume material şi să fie lansată din arc cu o traiectorie corectă.
Aşa şi copiii noştri au un material genetic moştenit, un suflet şi un trup care constituie
materialul. Părinţilor le revine rolul de a prelucra acest material şi de a ajuta copiii, astfel încât
să aibă o traiectorie corectă.
Mediul familial în care copilul se dezvoltă fizic, dar şi ca personalitate constituie „arcul” din
care este lansată „săgeata” pentru a ajunge la destinaţia dorită de Dumnezeu (viaţa eternă).
Bunicii şi părinţii trebuie să lase moşteniri spirituale şi emoţionale pozitive, constructive,
copiilor lor.
„Omul de bine lasă moştenitori pe copiii copiilor lor” (Prov. 13-22).
Pe paginile Scripturii găsim exemple de părinţi care au avut un rol spiritual pozitiv asupra
copiilor lor. Eunice şi Lois au conturat personalitatea lui Timotei , astfel încât el a ajuns să fie
un slujitor al lui Dumnezeu. Aceste două femei evlavioase, bunica şi mama, au imprimat
valorile creştine, principiile Bibliei în mintea, inima şi conduita fiului şi nepotului lor.
Un alt părinte preocupat de starea spirituală a copiilor săi a fost Iov. Deşi era un tată foarte
ocupat, având 10 copii, el era interesat de situația fiecăruia în parte. Iov mijlocea pentru
fiecare copil înaintea lui Dumnezeu.
„Poate că fiii mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeu în inima lor” (Iov 1:5).
Scriptura ne mai relatează: „Aşa avea Iov obicei să facă”. Rugăciunile lui de mijlocire pentru
copii nu erau ocazionale, ci o parte a timpului său devoţional zilnic. Trebuie să înţelegem, ca
şi părinţi, că nu putem să ne creştem copiii într-o lume coruptă şi decăzută, fără a mijloci
pentru ei înaintea lui Dumnezeu.
Ana a ştiut să contribuie la formarea lui Samuel , încredinţându-şi fiul Domnului şi lăsându-l
să fie la dispoziţia Sa, deşi inima ei de mamă poate ar fi dorit să-l ţină lângă ea.
Familia lui Moise, în timpul copilăriei lui timpurii, a sădit în mintea şi inima viitorului lider,
valorile şi legile Scripturii.
Ceea ce imprimăm în mintea şi sufletul copiilor în primii ani de viaţă va deveni baza pentru
comportamentul şi personalitatea lor de mai târziu. Ei vor acţiona pe baza acestor principii, îşi
vor dezvolta personalitatea în funcţie de valorile cu care au venit în contact în primii 5-6 ani.
Dacă un copil învaţă acum că „Domnul este păstorul lui”, el va crede şi va trăi în lumina şi
realitatea acestui adevăr!
Părinţii sunt răspunzători de ceea ce vor deveni copiii lor şi de traiectoria pe care o vor
avea în viaţă, dacă-şi vor atinge ţinta sau nu. Rugăciunea de binecuvântare dată de pastor nu
poate substitui marea responsabilitatea părinţilor în educarea şi formarea copilului lor în
spiritul valorilor Scripturii! Părinţii vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu de ceea ce au
devenit copiii lor.
Ca părinţi, să nu uităm că avem datoria nu numai să aducem pe lume copii, dar să le
asigurăm şi o moştenire spirituală şi emoţională pozitivă care să le dea forţa de a ajunge să
devină acei oameni pe care îi doreşte Dumnezeu! Noi, părinţii, deţinem cheile Împărăţiei
pentru copiii noştri! Pentru a-i scuti de traume fizice, emoţionale, spirituale, ca mame şi taţi,
în primul rând, avem datoria de a-i pune pe urmaşii noştri în lumina Adevărului. Dumnezeu
ne porunceşte, aşa cum a poruncit odată părinţilor din poporul Israel:
„Şi poruncile acestea pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea
copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca
şi când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini şi să-ţi fie ca nişte fruntarii
între ochi. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale”.
Un mod de a ne manifesta dragostea faţă de copiii noştri e să le asigurăm un climat spiritual în
care să se dezvolte.
Trebuie, de asemenea, să-i ajutăm să înţeleagă identitatea în Hristos. Când ajung la o astfel de
maturitate emoţională şi spirituală, minciunile vrăjmaşului nu mai au putere asupra lor. Scutul
Adevărului şi puterea Duhului Sfânt vor proteja fiinţele lor de atitudini negative, sentimente
de inferioritate, subapreciere, depresii şi tendinţe păcătoase moştenite.
Acum, că am văzut cu ce traume se pot confrunta încă de mici, să vedem cum putem colabora
noi cu Dumnezeu pentru a asigura copiilor noştri o viaţă de împlinire şi biruinţă.
Pe coperta unei celebre cărţi despre copii, „Puterea rugăciunii unui părinte”, autoarea S. O.
Martian menţiona: „De ce să laşi la voia întâmplării viaţa copilului tău, când i-o poţi
încredinţa lui Dumnezeu?” Chiar aşa, nu e prea riscant să laşi viaţa, atât de preţioasă a
copilului tău la voia întâmplării? Cel mai bine ar fi să i-o încredinţezi lui Dumnezeu!
Să vedem cum putem să ne rugăm efectiv pentru copiii noştri.
Un prim pas ar fi să ne recunoaştem, ca părinţi, totala dependenţă de Dumnezeu. Să
recunoaştem că nu putem creşte aceşti copii fără ajutorul Lui. Să-I cerem să se implice cu noi
în procesul de modelare, de formare a caracterului, personalităţii acestor „săgeţi” ce urmează
să pornească spre ţintă.
Un alt pas e să încredinţăm copiii în Mâna lui Dumnezeu în fiecare zi. E ca şi cum, cu ochii
minţii, vedem cum aşezăm aceşti copii în braţele Tatălui Ceresc, prin credinţă. Acolo e
singurul loc sigur din univers. În braţele Tatălui Ceresc, niciun râu nu-i poate atinge.
Trebuie să ne mai rugăm să putem înţelege identitatea şi valoarea fiecărui copil în parte.
Copiii noştri sunt diferiţi, deci va trebui să ne raportăm la ei în funcţie de structura lor
emoţională, temperament, mediul familial în care au crescut. Într-un fel te porţi cu un copil
melancolic, altfel cu unul sangvinic sau coleric.
O rugăciune ce nu trebuie să lipsească e rugăciunea pentru protecţie. E necesar să mijlocim ca
micuţii noştri să fie protejaţi de influenţele negative, atacuri demonice, accidente, boli,
abuzuri de orice fel. Să ne rugăm ca mintea, trupul, emoţiile lor să fie păzite. Să ne rugăm ca
îngerii lui Dumnezeu să ne păzească copiii şi ei să nu iasă niciodată de sub umbrela ocrotirii
divine.
O altă rugăciune importantă e ca aceşti copii să se simtă iubiţi şi acceptaţi. Nimic nu formează
mai mult caracterul unui copil decât sentimentul că e iubit şi acceptat de familia sa. Ca părinţi,
trebuie să învăţăm să arătăm iubirea noastră, nu să o mascăm. Dacă nu le vom mărturisi cât de
mult îi iubim, dacă nu le vom arăta cât de importanţi sunt, ei nu vor şti niciodată. Copiii care
se simt iubiţi sunt capabili, la rândul lor, să iubească. Ei devin nişte canale prin care dragostea
lui Dumnezeu curge către ei şi dinspre ei spre alţii.
Rugăciunea sinceră a părinţilor e o investiţie în eternitate şi, cu siguranţă, va primi răspuns.
Noi toţi ne dorim ca micuţii noştri să aibă un viitor veşnic cu Domnul. Dar pentru aceasta
trebuie să mijlocim necurmat.
E imperativ să ne rugăm ca ei să-L aleagă pe Dumnezeu când vor avea capacitatea de a face
această alegere, să-L recunoască ca Domn Suveran şi să umble pe Calea Lui. Trebuie să ne
rugăm ca ei să facă doar voia divină şi să umble în neprihănire. Ce încurajare să ştim că lui
Dumnezeu Îi pasă de viitorul veşnic al copilului meu şi că e interesat în a-l ajuta să ajungă un
moştenitor al cerului!
Un lucru care aduce multă amărăciune în inima părinţilor e spiritul de neascultare şi răzvrătire
al copiilor. Dumnezeu ne-a dat nouă, părinţilor, toată autoritatea de a ne împotrivi, în Numele
lui Isus, oricărui duh de răzvrătire care ar vrea să-şi facă loc în viaţa copiilor noştri. Lumina
Adevărului poate să ne ajute să vedem dacă răzvrătirea şi-a făcut întărituri în viaţa lor. Dacă
acest lucru s-a întâmplat, noi avem toată puterea, toată autoritatea de la Dumnezeu de a ne
împotrivi spiritului de neascultare şi răzvrătire şi de a mijloci pentru eliberarea copiilor. Noi
trebuie să ţinem „piept împotriva uneltirilor diavolului”, să ne opunem idolatriei, neascultării
şi lipsei de respect care s-au cuibărit în viaţa lor. În războiul spiritual pe care îl purtăm, să nu
uităm că aceşti copii Îi aparţin lui Dumnezeu şi că cel rău nu trebuie să aibă niciun câştig de
cauză în ceea ce-i priveşte.
Când copiii ajung la vârsta critică a adolescenţei, mijlocirea noastră ar trebui să fie ca ei să
aibă prieteni creştini şi modele demne de încredere. Desigur că profesorii creştini, pastorul,
alţi lideri pot fi modele demne de urmat, dar să nu uităm că primul model e cel primit în
familie. Să ne rugăm ca preţioşii noştri adolescenţi să nu se însoţească cu nebunii, aşa cum
spune Biblia , ci să umble cu înţelepţii! Să ne rugăm ca ei să nu aibă în inima lor sentimente
de subapreciere, singurătate, care îi pot determina să caute relaţii de orice fel, doar pentru a fi
acceptaţi. Să ne rugăm ca Domnul să-i înveţe ce înseamnă prietenia adevărată şi ca El să fie
onorat prin fiecare relaţie de prietenie pe care ei o dezvoltă.
Să mijlocim ca Dumnezeu să sădească în fiinţa lor o dorinţă după lucrurile de sus, dorinţa de a
alege adevărul, de a învăţa bine la şcoală, de a-şi descoperi darurile şi talentele naturale, de a
trăi o viaţă fără frică, de a avea o minte sănătoasă şi un duh de chibzuinţă, de a trăi în
libertatea iertării, de a creşte în credinţă, de a căuta înţelepciunea şi discernământul date de
Stăpânul Ceresc.
Ajunşi adulţi tineri, noi părinţii, ne putem concentra rugăciunea ca Domnul să-i îndrume spre
partenerul de viaţă potrivit, să fie păziţi de imoralitate, adulter sau divorţ. Ne putem ruga
pentru nepoţii noştri acum, aşa cum ne-am rugat pentru copiii noştri când erau mici.
Ceea ce au mai făcut eroii din povestea noastră anterioară, a fost să se roage ca trăsăturile
negative moştenite de la părinţii lor să nu se transmită copiilor lor. Având în vedere că acele
trăsături negative trecuseră în familie din generaţie în generaţie şi produseseră atâta dezastru,
cei doi, ajunşi părinţi, şi-au unit rugăciunile către Dumnezeu ca întăriturile celui rău să fie
distruse şi acele trăsături moştenite, acele vicii să nu aibă nicio putere asupra copiilor lor. S-au
pocăit de păcatele lor şi ale înaintaşilor lor şi au declarat victoria prin Sângele Mielului asupra
oricăror întărituri moştenite de la părinţii şi bunicii lor. Au cerut putere de a rupe lanţurile
robiei ce legau familiile lor de mai multe generaţii. Colaborând cu Dumnezeu şi mijlocind în
rugăciune, acel pastor împreună cu soţia sa îşi creşte copiii într-un mediu sănătos, stabil
emoţional, un mediu cu valori şi principii biblice, unde nici nu se pomeneşte de modul de
viaţă dus de bunicii lor. Lucrurile sunt pe făgaşul cel bun, rănile vechi au fost vindecate, totuşi
se mai plăteşte un preţ pentru acţiunile păcătoase ale bunicilor, aceştia nu pot avea relaţii
strânse, apropiate cu nepoţii lor.
Aceşti părinţi tineri s-au cercetat în lumina Scripturii să vadă dacă nu cumva păstrează în
inima lor vreo trăsătură de familie negativă moştenită pe linie parentală. Pocăindu-se şi
dărâmând întăriturile vrăjmaşului din familia lor, ei au asigurat un climat propice creşterii a
doi copii stabili emoţional şi care duc o viaţă de împlinire. La maturitate, aceşti copii vor fi
nişte adulţi echilibraţi, siguri de sine, care vor trăi o viaţă cu scop şi-şi vor atinge ţinta şi asta
pentru că au avut părinţi care le-au lăsat o moştenire spirituală şi emoţională pozitivă,
constructivă.
Şi voi puteţi face la fel. Îi puteţi mulţumi lui Dumnezeu că trecutul vostru nu mai are nicio
putere asupra voastră şi că nu va avea putere nici asupra copiilor voştri. Îi puteţi mulţumi că
moştenirea actuală este „Împărăţia care a fost pregătită încă de la întemeierea lumii”, că cele
vechi s-au dus şi că toate lucrurile s-au făcut noi…
„Ca săgeţile în mâna unui războinic, aşa sunt fiii făcuţi la tinereţe.” O ultimă întrebare acum,
la final: este copilul tău o săgeată care şi-a atins ţinta? Eşti tu o mamă războinică, gata să te
implici în războiul spiritual, de dragul copilului tău?