Si a deschis brusc ochii, ca si cum s-ar fi trezit din morti.

Avea aceeasi infatisare palida, ca in urma cu

cateva zile, de cand se intamplase. Camera parea neschimbata, aceleasi fotoliu zdrentuit pe care erau
aruncate volumele lui Dostoievki pe care inca nu apucase sa le citeasca. Dar poate ca raspunsul se afla
chiar acolo si el inca nu-l zarea. Avea nevoie de aer, asa ca se ridica grabit din pat, isi puse paltonul pe el
si cobori scarile in graba, de data aceasta fara a se mai opri la etajul 6, asa cum facea de doua saptamani.
O porni pe bulevardul principal care se conecta cu o straduta laturalnica, plina de case. Se apropie de o
poarta si batu cu putere in ea de cateva ori, dar nu primi vreun raspuns. La putin timp dupa asta, un
tanar inalt si firav ii deschise si il invita inauntru, insa acesta refuza. Dupa cateva replici pe care le-au
schimbat intre ei, acestia au pornit impreuna de-a lungul bulevardului, sperand ca vor ajunge la timp la
targul de iarna organizat in centrul orasului. Tanarul firav era prietenul personajului nostru, dar acesta
nu-i cunoastea numele si nici nu stia daca l-a stiut vreodata. Se stiau de-o viata si totusi el stia atat de
putine despre prietenul sau cel mai bun, dar acest lucru nu i-a ridicat vreodata semne de intrebare. Era
ceva firesc.

Au recunoscut imediat luminile in forma de stele si figurile geometrice, care au rasarit de-a lungul
bulevardului, si au stiut ca au ajuns la “destinatie”. Se lasase seara si vantul a inceput sa bata destul de
puternic, dar ei si-au continuat drumul pana au ajuns in fata unui stand la care un om durduliu se chinuia
sa se incalzeaza langa un fel de radiator, care functiona fara sa fie bagat in priza. Tanarul inalt l-a tras de
maneca, incerc sa-i arate ceva la un stand vecin, insa personajul nostru parea absorbit de ceea ce se
intampla acolo. In jurul barbatului, doua femei, din al caror par ieseau flacari, strigau ceva nedeslusit.
Personajul nostru a amutit in momentul in care din ochii celor doua femei au inceput sa curga noroi.
Urechile i s-au infundat si oricat de mult incerca, nu reusea sa inteleaga ce-i spunea prietenul sau.
Cuprins de spaima, o lua la fuga printre oamenii ale caror fete incepeau sa se topeasca. La un moment
dat s-a impiedicat de ceva si, ridicandu-si privirea, a observat ca in fata sa era un chip al carui trup era
cuprins in trunchiul unui copac din care ieseau spini. Omul tipa, sperand ca cineva sa-l auda, insa toti
pareau hipnotizati de cantecul celor doua femei cu parul arzand. Avea senzatia ca-si pierde mintile, dar
cu ultimele puteri se ridica de acolo si isi continua drumul, observand de-a stanga si de-a dreapta sa
maluri de sange in interiorul carora oamenii se luptau unii cu altii. Timpul parea vesnicie, desi nu o
cunoscuse. Prin fata ochilor sai au trecut scenele din ziua aceea. Trebuia sa fi intervenit, dar nu a putut
sa-si asume asta. Se simtea partas la o crima pe care nu a comis-o. “Inainteaza” ii spunea aceeasi voce
de atunci si a ascultat-o si de data aceasta. Parea ca mersul sau dezbina realitati. A ajuns in fata unui
tinut pustiu si sterp, unde oamenii pareau ca se golesc de ei insisi, urland de disperare. A intors privirea
si, cu ochii inchisi, a continuat sa strabata pustiul pana a ajuns in dreptul unui castel cu 7 porti. Poate ca
aici va fi salvat, isi spunea in sinea sa. S-a apropiat de a saptea poarta, incercand s-o deschida, dar nu a
reusit. A incercat a cincea poarta, dar rezultatul a fost acelasi, pana cand, disperat, a inceput sa fuga
bezmetec de la o poarta la alta, si sa strige cat putea de tare, sperand ca cineva sa-l auda. In spatele sau,
o aratare cu 9 capete intoarse la spate a inceput sa-i vorbeasca, dar pe masura ce-l asculta impiertit, a
inceput sa-l cuprinda somnul. Se gandea ca acesta ii este sfarsitul si gandindu-se la viata pe care a avut-o
pana atunci, a realizat ca niciodata nu si-a gasit locul aici. Voia sa ajunga acasa, dar nu avea cu ce. Inima
ii era inghetata, iar pleoapele pareau deja facute din plumb.
Si a deschis ochii brusc. Era din nou in camera sa, dar de data nu o mai recunoastea. S-a ridicat usor din
pat si s-a indreptat catre oglinda. Era viu. A pornit prin ploaie, uitandu-si incaltaminea si paltonul, insa
parca era insufletit de ceva, stia ca isi doreste sa ajunga undeva. A cotit la dreapta pe a treia straduta de
pe bulevardul principal si s-a oprit in fata unei biserici. A admirat pentru un scurt moment felul in care
era construita, apoi fara sa mai existe, asa cum facea de fiecare data, a intrat si s-a asezat in genunchi in
fata unei icoane, simtind cum bataile inimii rostesc “Cred, Doamne, ajuta necredintei mele” si chiar in
acel moment, o voce din spatele sau a inceput sa-i vorbeasca.