„Mi-aduc aminte de starea mea sufletească de atunci.

Fiu de ţăran-moldovean dintr-un sat răzeşesc - Rezeni -

aşezat de Ştefan cel Mare la hotarul dintre judeţele Lăpuşna şi Tighina. Moldovenii – fără drepturi politice – erau la
bunul plac al clasei conducătoare. Pământul strămoşesc – robit şi el în mâini străine. Limba străină în şcoli, biserică
şi dregătorii. Dispreţ manifestat, cu ocazie şi fără ocazie, faţă de poporul băştinaş, din partea celor care cârmuiau...
...Cu asemenea simţăminte, noi, fireşte, doream izbânda revoluţiei...
...Însă pentru a învinge în revoluţie, trebuia să ştii alături de cine sau contra cui să lupţi.” (Sublinierea îmi aparţine –
Iu. C.)
Aş dori să reţinem atenţia asupra acestei teze. În ea e rezumatul lecţiei pe care politicianul de mai târziu Ion Inculeţ îl
va folosi efectiv la Chişinău. Şi ceea ce pentru unii însemna o simplă mişcare de giruetă, pentru el era o necesitate
dictată de experienţa revoluţiei ruse.
A doua lecţie de activitate revoluţionară a însuşit-o practic, activând în Sovietul de la Petrograd: „În primul Soviet de
la Petrograd am intrat şi eu, fiind delegatul Uniunii profesorilor, şi astfel am avut ocaziunea să cunosc acolo de
aproape, personal, pe toţi membrii de frunte, începând cu Kerenski, Lenin, Troţki; să cunosc de asemenea de
aproape dedesubturile luptei ce se desfăşura şi să particip la această luptă, în scopurile mele, în modul cel mai
efectiv”.
În ziua de 3 martie 1917, la sugestia autorităţilor, pentru prima dată de când exista capitala de nord a
Imperiului Rus s-au adunat basarabenii, viitorii emisari ai Guvernului Provizoriu care urmau să plece la
baştină şi să adâncească procesele revoluţionare. Aceste emoţionante clipe în memoriile lui Ion Inculeţ
sunt descrise astfel: „După prima, s-au mai ţinut vreo câteva adunări. S-a hotărât să se trimită în
Basarabia o delegaţie de 80 oameni (câte 8 de judeţ), care au luat parte în persoană la revoluţie şi care
să le spună celor de acolo ce înseamnă revoluţie, că revoluţia începută la Petrograd înseamnă eliberare,
eliberarea naturii, a pământului, eliberarea neamului.

Cei 80 aleşi pe judeţe au fost dintru întâi iniţiaţi în teorii şi cunoştinţe de drepturi constituţionale, de
drepturi omeneşti. Nu se puteau vedea elevi mai atenţi şi mai stăruitori. Lecţiile se ţineau la o şcoală
eparhială, unde eram şi eu profesor. Toţi veneau la orele fixate cu caiete, unde mâinile, deprinse mai
mult să ţină cornul plugului sau arma, luau note din cele spuse de noi, profesorii.

Cursurile au durat vreo două luni.

Am cerut lui Kerenski să dea permisiune soldaţilor şi ofiţerilor ce intrau în delegaţie să plece în
Basarabia; permisiunea a fost dată, cu atât mai mult cu cât Basarabia era considerată, din punct de
vedere al revoluţiei, ca o Vandee. Revoluţionarii din Petrograd trebuiau să iniţieze pe cei din Basarabia.
Şi în ziua de 25 mai 1917, delegaţia era gata de plecare. S-au pus la dispoziţie vagoane speciale”.

La sfârşitul lunii august Ion Inculeţ se întoarce în Basarabia. Integrarea lui în procesele revoluţionare n-a
fost uşoară. A fost nevoit să se aclimatizeze la noile condiţii, să-şi reprofileze anumite teze, să renunţe la
unele concepţii, să îmbrăţişeze ca prim punct ideea eliberării naţionale.

În tumultuoasele zile de octombrie 1917 profesorul Petre V. Haneş se afla la Chişinău. Evenimentele
acelor tulburi timpuri nu puteau să nu-şi găsească oglindire în paginile scrise de Domnia Sa. Intuiţia lui
profesională de istoric literar l-a ajutat să selecteze fără greş momentele cele mai importante: „Deputaţii
sunt poftiţi să aleagă pe prezidentul Sfatului Ţării. Auzisem că pe I. Pelivan, cunoscut ca cel mai bun
moldovean. Auzisem vorbindu-se mult de el, din acest punct de vedere, la Chişinău, dar nu-l văzusem
încă. În şedinţa aceasta de constituire a Sfatului Ţării, între deputaţii care plângeau la auzul lui
Deşteaptă-te, române, cântat în clipa deschiderii şedinţei, am băgat de seamă pe unul blond cu ochelari,
îmbrăcat ruseşte. Era tocmai I. Pelivan...
Moldovenii s-au lăsat însă de candidatura lui Pelivan şi au ales preşedinte pe Ion Inculeţ, docent
universitar la Petrograd, de fel însă moldovean din Chişinău, unde învăţase şi seminarul. Între deputaţi
erau 30% nemoldoveni. Aceştia bănuiau pe cei moldoveni de separatism, de desfacere cu Rusia, şi-i
învinuiau între altele că urmăresc să ia măsuri asupritoare faţă de naţionalităţile nemoldovene din
Basarabia. Purtarea deputaţilor moldoveni a ţinut pururea seamă de bănuielile acestea. Inculeţ era
singurul dintre ei care întrunea simpatiile tuturor, şi ale deputaţilor moldoveni, şi ale celor nemoldoveni.
În adevăr se procedează la votarea prin vot secret şi Inculeţ dobândeşte unanimitatea voturilor. Când
ocupă locul de prezident, doamna Alistar, deputat, – erau şi două doamne în Sfatul Ţării – îl îmbracă cu o
lentă tricoloră, ceea ce stârneşte un nou avânt de entuziasm şi un nou ropot de aplauze. Preşedintele
vorbeşte în moldoveneşte şi apoi în ruseşte, ca să mulţumească şi să arate principiile democratice pe
care le va apăra. S-a impus de la început printr-un tact deosebit în conducerea dezbaterilor şi în genere a
întregii politici a Sfatului Ţării.

El a ştiut să ducă de minune frânele politice în Basarabia în vremea aceasta grea de la Autonomie până
la Unire. A împăcat toate curentele, îndrumându-le spre interesele basarabene”.

Numai el ştie cum manevra abil printre zecile de piedici, era asemenea unui schior slalomist care cobora
de pe munte în plină viteză, având pe umeri povara responsabilităţii pentru destinul baştinei.

Dacă răsfoieşti paginile ziarului Sfatul Ţării din 1917–1918, descoperi numeroase explicaţii şi dezminţiri
făcute de Inculeţ. Era presat de populaţia rusofonă care intuia venirea oştirilor româneşti la Chişinău, îl
certau moldovenii pentru prea multă indulgenţă faţă de adversari, îl atacau indirect bandele de
dezertori care semănau pârjol şi haos pe această palmă de pământ.

Dintre numeroasele pilde de adevărată diplomaţie de care a dat dovadă I. Inculeţ oferă una singură
spicuită din cartea lui Gherman Pântea Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul unirii
Basarabiei (Chişinău, 1932). Din conspectul cuvântării de încheiere la şedinţa Sfatului Ţării din 27 martie
1918 rezultă tot dramatismul situaţiei lui Ion Inculeţ: „Cu adâncă emoţiune vă aduc la cunoştinţă
rezultatul votării. Domnia voastră cu unanimitate de voturi m-aţi pus în capul Sfatului Ţării şi în mod
cinstit, ca un revoluţionar adevărat şi democrat, am muncit pentru binele poporului.

În fracţiunea ţărănească s-a spus astăzi, că eu nu fac ceea ce s-ar cuveni şi n-am muncit cât a trebuit. Eu,
domnilor, până la vârsta de 15 ani am fost ţăran şi interesele ţărănimii îmi sunt scumpe! Fiecare pas al
meu este pătruns de iubire faţă de ţărani şi fiecare pas al meu a fost dictat de interesele şi nevoile
ţărănimii; eu întotdeauna am fost pentru ea şi niciodată nu m-am lepădat de ea. Domniile voastre
cunoaşteţi bine părerile mele şi evoluţia lor, şi iată vă spun, că tot ce se face acuma se face în interesele
ţărănimii noastre. Aici se spunea, că se poate sta la o parte. Poate, dar nu ţăranii, care în afară de
pământ nu se pot aştepta la nimic. Şi eu cu conştiinţa curată vă spun, că actul unirii, care se săvârşeşte
astăzi, se face pentru binele ţărănimii şi conştiinţa mea, a alesului ei, este curată.

Şi acuma, domnilor deputaţi, să-mi daţi voie să vă aduc la cunoştinţă rezultatul votării. Pentru rezoluţia
blocului moldovenesc au votat optzeci şi şase (86) deputaţi; împotrivă trei (3); s-au abţinut treizeci şi
şase (36); absenţi treisprezece (13).