Anna Magnani

Anna Magnani (Roma, 7 martie 1908 – Roma, 26 septembrie 1973), cu tată egiptean şi mamă
italiancă din Rimini, este una dintre cele mai strălucite actriţe de teatru şi film din Italia. De la
vârsta de 16 ani începe un curs de dicţie, iar de la 17 ani începe să joace în spectacole, în reviste
şi în teatru. Îşi fondează chiar propria sa trupă de actori, continuând să studieze până în 1938.

Ca actriţă de film debutează în 1928 în Scampolo, r. Augusto Genina, cu un rol secundar; un rol
de mai lungă întindere obţine în filmul lui Nunzio Malasomma, La cieca di Sorrento(Oarba din
Sorrento), 1934. Urmează mai multe filme minore, unde colaborează cu diverşi regizori: Fyodor
Ostep, Mario Mattoli, Piero Ballerini, Giacomo Gentilomo etc. Un personaj de reţinut este acela
al Teresei Venerdi din filmul cu acelaşi titlu al lui Vittorio de Sica, 1941, an în care acest regizor
foarte important al neorealismului cinematografic italian începe colaborarea cu strălucitul
scenarist Cesare Zavattini. Teresa Venerdi este o actriţă de revistă, deci rolul interpretat de Anna
Magnani este oarecum autobiografic: un personaj vulgar, agresiv, care mimează condiţia de
doamnă, purtând cu ostentaţie blănuri şi pălării scumpe, pantofi de lux. Acesta este, în general,
tipul de personaj preferat de marea actriţă. În filmul lui Roberto Rossellini, Roma, citta
aperta (Roma, oraş deschis), 1945, creează însă un nou personaj, unul cu semnificaţie tragică.
Un rol superb prin care se impune definitiv ca prezenţă actoricească de valoare şi de prestigiu
internaţional. Conţinând parţial profilul feminin din Teresa Venerdi, acest nou rol, Pina, are ca
dominante: generozitatea, curajul, credinţa, fidelitatea, pasionalitatea, elementul coagulant fiind
o feminitate guvernată de decenţă. Aceasta este, în fond, şi înfăţişarea obişnuită, de toate zilele,
a Annei Magnani, aceasta este tipologia femeii italiene. Trăsăturile ei constante, vitalitatea şi
generozitatea, aparţin, de fapt, tipului italian de cultură.

Din păcate, urmează câteva filme mediocre, deşi semnate de Alberto Lattuada şi Roberto
Rossellini. Dar obţine un premiu Nastro d'Argento pentru L'onorevole Angelina, 1947, r. Luigi
Zampa. Un nou pisc este rolul Maddalenei, identic cu al Pinei, din filmul lui Luchino
Visconti Bellissima, 1951. Un rol complex, construit în tonuri şi semitonuri, cu treceri bruşte de
la o stare la alta, de la un sentiment la altul. Obţine şi pentru această interpretare Premiul Nastro
d'Argento. O performanţă a contrariilor: povestea unei mame de condiţie foarte modestă, care
visează să-şi vadă fetiţa într-un spectacol la televiziune şi face chiar imposibilul pentru asta.
Mirajul televiziunii, al condiţiei de actriţă. În cele din urmă, victoria va fi în alt plan decât cel al
show-business-ului.

Disponibilităţile ei actoriceşti sunt vaste, pe un registru larg, de la comic la tragic. Foarte bune
interpretări realizează în La Carrosse d'or (Caleaşca de aur), 1953, r. Jean Renoir, şi în The
Rose Tattoo (Trandafirul tatuat), 1955, r. Daniel Mann, Premiul Oscar pentru Cel mai bun rol
feminin principal. Două premii la Veneţia, Copa Volpi şi Nastro d'Argento, pentru rolul
din Suor Letizia (Sora Letiţia), 1957, r. Mario Camerini. Un alt premiu, Ursul de argint, pentru
rolul din Wild Is the Wind (Sălbatic este vântul), 1957, r. George Cukor. Tot pe linia Pinei şi a
Maddalenei, în filmul lui Renato Castellani, Nella citta l'inferno(Infernul în oraş ), 1958,
interpretează rolul unei prostituate. Trăsăturile acestor roluri (la care se adaugă cel din Mamma
Roma, r. Pier Paolo Pasolini, 1962) - tensiunea dramatică, firescul, naturaleţea, forţa,
pasionalitatea, subtilitatea - îi definesc stilul.

În 1989, la Paris şi la New York, fiul ei, Luca Magnani, i-a organizat două retrospective în
cadrul cărora au fost prezentate 41 de filme dintre cele 45 în care a fost interpretă. Tot în 1989 a
apărut un disc cu 16 piese de muzică uşoară în interpretarea actriţei, descoperite în arhivele
Radiodifuziunii Italiene (RAI).