VALORI EXPRESIVE
MODUL INDICATIV imprimă un caracter
obiectiv acţiunilor, proceselor, stărilor pe
care le exprimă.
✔ Ca mod al enunţării unor fapte
considerate reale şi a unor stări apreciate ca
sigure, indicativul apare în limbajul comun
ca un mod neutru din punct de vedere
stilistic.
✔ În textul literar, capacitatea de a
exprima certitudinea locutorului (narator,
personaje/ eul liric), în raport cu obiectul
enunţării, conferă referentului aparenţa unei
realităţi validate în universul ficţional.
✔ Datorită timpurilor - mai multe decât
la celelalte moduri - permite instituirea unor
raporturi diverse între evenimentele
istorisite (cronologie - anterioritate,
simultaneitate, ulterioritate - sau acronie),
între timpul narat şi timpul narării, între
momente evocate şi prezentul liric.
✔ Valorile expresive ale indicativului
sunt diferenţiate în funcţie de forma
temporală a verbului, fiecare dintre cele
şapte timpuri ale indicativului având
propriile valenţe stilistice (prezentul,
imperfectul, perfectul simplu, perfectul
compus şi mai-mult-ca-perfectul, viitorul
simplu şi viitorul anterior).
MODUL IMPERATIV instituie o relaţie de
comunicare directă exprimând dorinţa sau
voinţa emiţătorului de a determina o
acţiune ori de a o împiedica.
✔ Valoarea stilistică a imperativului
rezidă în capacitatea de exprimare a unor
atitudini şi trăiri subiective, printr-un dublu
sistem de semnale: verbale şi paraverbale
(accentele afective, pauzele expresive,
intonaţia specifică ordinului, ameninţării,
îndemnului, rugăminţii, concesiei, ironiei
etc.)
EXEMPLE
Exploziile se succed organizat. Unele le
aud la câţiva paşi, altele în mine. [...] A fost
destul să apară nemţii... focul a două baterii.
Şi totuşi acum soarele era sus, prietenii mă
aşteptau...
(C. Petrescu)
M-ai lovit destul pân-acum. [...] Seară de
seară, secundă de secundă, de ani şi ani de
zile. M-ai fărâmiţat, m-ai jupuit, m-ai
distrus. Ai făcut din mine o fantomă, o
fantoşă, m-ai umilit. Ăsta-i_per-sonaj?
(M. Vişniec)
Ţi-e lumea toată acoperământ. O mierlă
scoate soarele din apă; facerea lumii poate
să înceapă, a înflorit un vişin pe pământ. Nu
spune-am fost, nici că voi fi, ci sunt!
(H. Bădescu)
— Destul! strigă Lăpuşneanul, nu te mai
boci ca o muiere! fii român verde.[...]
Haide! luati-l de-l daţi norodului şi-i
spuneţi că acest fel plăteşte Alexandru-
vodă celor ce pradă ţara.
(C. Negruzzi)
Stihuri, zburaţi acum din mâna mea
Şi şchiopătaţi în aerul cu floare,
(T. Arghezi)
... daţi-mi voie: ori să se revizu-i iască,
primesc! Dar să nu se ! schimbe nimica;
✔ Ca marcă textuală a stilului direct, ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci
imperativul are rol de „teatralizare" şi, în să se j schimbe pe ici pe colo... |
acelaşi timp, rol de dinamizare a discursului (I.L. Caragiale)
personajelor („imperativul dramatic şi
narativ"); alături de substantivele/
adjectivele în vocativ reprezintă un indice
al oralităţii stilului; în limbajul popular,
poate apărea fără referire la o persoană
anume=valoare generică;
✔ Prezenţa imperativului în textul
liric semnalizează discursul dialogic sau
monologul adresat (care poate lua forma
invocaţiei retorice).
MODUL CONJUNCTIV exprimă […]şi de lopeţi de bărci, izbit, să mor,
potenţialitatea unei acţiune realizabile, (N. Stănescu)
posibile, probabile sau atitudinea
emiţătorului faţă de acţiunea, starea, Unde să merg de-acum?
trăirea enunţate: incertitudinea, ezitarea, Pe cine să mai aştept?
aproximaţia, deliberaţia, dorinţa, protestul, (I. Pillat)
indignarea etc.
✔ exprimă stări afective (atitudini şi trăiri
subiective).
✔ În discursul naratorului, al personajelor
(discurs direct, indirect/ indirect liber), ori al
eului liric, conjunctivul poate avea rolul de a
institui un nivel al acţiunilor, al trăirilor
interioare, al stărilor ipotetice, alternative
ori anticipative(=indicativ viitor);
✔ presupune dependenţa acţiunii enunţate
de o altă acţiune sau de o stare, de o dorinţă.
✔ substituire a imperativului cu rol de
accentuare a subiectivităţii;
✔ în cazul special al verbelor la persoana
a III-a a conjunctivului (când poate apărea
fără morfemul „să"), rolul stilistic este de
completare a paradigmei imperativului - care
nu are decât persoana a II-a.
✔ în textul liric eprezintă, deseori, o
marcă textuală a unui plan al imaginarului=
trecerea de la dimensiunea reală la cea
ideală.
MODUL CONDIŢIONAL – OPTATIV
dezvoltă, prin aceeaşi paradigmă verbală,
două valori modale: exprimarea unei De pildă, as fi putut spune nu…
acţiuni dependente de o condiţie (explicită (M. Vişniec)
sau implicită) şi exprimarea unei acţiuni
realizabile/irealizabile, prezentate ca
opţiune asumată; la timpul perfect acţiunea
este ireală.
✔ exprimarea eventualităţii, a
posibilităţii, a unor ipoteze/ scenarii N-ai lăuda de n-ai ştii să blestemi,
posibile sau imposibile, a unor acţiuni Surâd numai acei care suspină,
presupuse, realizabile sau nerealizate
✔ de ambiguitatea conotaţiilor Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
subiective - de la incertitudine la aserţiune De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
fermă, de la dorinţă concretă la aspiraţie vagă (Radu Gyr)
etc.
optativul care preia funcţia Din contra, doamnă, aş dori, te-aş ruga să
✔
fii bună a-mi acorda o prelungire de termen.
indicativului= ca „optativ al modestiei, al (I.L. Caragiale)
politeţii" (D. Irimia), când „nu exprimă nici
condiţia, nici dorinţa, ci arată că acţiunea
verbului este posibilă, realizabilă" (E.
Câmpeanu). Usca-s-ar izvoarele toate şi marea,
✔ substituire a modului conjunctiv în Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea.
enunţuri interogative sau exclamative; = (T. Arghezi)
accentuare a unei tonalităţi subiective -
uimirea, indignarea sau ameninţarea
vehementă specifică blestemului/
imprecaţiei; în asemenea enunţuri, apare
frecvent forma inversată=amplifică;
✔ în textul liric=mai rar, având mai ales
rolul de a exprima o situaţie ipotetică, o
experienţă lirică imaginată.
MODUL INFINITIV este o "formă
verbală" „cu trăsături duble, de tip verbal
şi nominal", verbele la infinitiv numesc în
chip general, abstract acţiunea, procesul
sau starea. Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani,
✔ cu valoare sentenţioasă = indice al prilejul de a se afirma încă de tânăr.
registrului gnomic, (G. Călinescu)
✔ valoarea livrescă (obţinută prin Căci ei se nasc spre a muri ! Şi mor spre a
substituirea conjunctivului, după o se naşte
construcţie impersonală sau după verbul „a (M. Eminescu)
putea") =specifică registrului stilistic cult;
conservarea valorii verbale a Şi-am cântat din coasta mea
✔
din vertebra ca o stea,
infinitivului lung=registrul stilistic arhaic de-a-ncălecare pe-o şa,
sau registrul popular (în care se utilizează şi pe o şa de cal măiastru,
în formele inversate ale viitorului/ale foaie verde de albastru.
condiţionalului) (N. Stănescu)
✔ asocierea valorii imperative - care
conferă un ton impersonal=marchează stilul
oficial;
✔ forma de perfect a infinitivului(Foarte
rar folosită în limba actuală,) îndeplineşte
funcţia stilistică de marcă a narativităţii prin
instituirea unei succesiuni temporale. Ştefan-Vodă a început a-i batere până ce i-
au trecut de Dunăre.
✔ Infinitivul lung, chiar dacă este
(I. Neculce)
substantivizat în limba română, păstrează Îmi era a scăpare de dânsul.
urme semantice ale acţiunii, numind (I. Creangă)
rezultatul acesteia; apare frecvent în titlurile
poeziilor.
MODUL GERUNZIU este singurul mod
nepersonal care conservă conţinutul
dinamic specific verbului, surprinzând o
acţiune în desfăşurare, un proces, o stare
durativă; înscrierea acestora într-o
temporalitate fără referire la momentul
enunţării permite exprimarea oricărei
durate - prezente, trecute ori viitoare -, în
funcţie de context.
✔ capacitatea de a crea imagini
dinamice;
✔ determină circumstanţele acţiunii
exprimate prin verbul regent sau îi adaugă
acestuia o altă acţiune într-un ritm alert;
✔ antepus regentului, el poate avea o
funcţionalitate polivalentă, exprimând, în
acelaşi timp temporalitatea şi
cauzalitatea=ambiguitate stilistică.
✔ rolul de a atribui substantivului o
însuşire dinamică, având (de cele mai multe
ori) funcţia stilistică de epitet; această
funcţie este accentuată frecvent prin
valoarea adjectivală a gerunziului = rol de
semnalizare a registrului stilistic cult;
✔ la nivel fonetic - prin sonoritatea
specifică a terminaţiei care susţine deseori
valoarea onomatopeică a verbului;
✔ la nivelul sintaxei poetice, dacă o suită
de gerunzii sunt situate la sfârşitul
versurilor, generând monorima (frecventă
în poeziile populare);
 ✔ structura unui grup verbal (cum este
prezumtivul prezent) prin care se
accentuează caracterul durativ al acţiunii
sau al stării+ se reliefează percepţia
subiectivă(= acţiune ipotetică, probabilă,
incertă, presupusă, bănuită, dorită).

Utilizarea verbelor la imperfect plaseaza actiunea in continuitate, ii confera acesteia o

valoare durativa, o eternizeaza.

Verbele la prezent, predominante în poezie, au rolul de a transmite ideea eternizării

naturii surprinse în acest pastel, a elementelor care compun tabloul fascinant al înserării:
„bate”, „adoarme”, „tace” etc. Aceste verbe sugerează încremenirea naturii cuprinsă de o
linişte profundă.

Verbele la modul imperativ zburaţi, porniţi, şchiopătaţi surprind o comandă, un îndemn.

în partea iniţială a fiecărui catren, poezia conţine câte un verb Ia acest mod, accentuând
poruncile creatorului care trebuie să fie îndeplinite cât mai grabnic.