O Convenție de cooperare între autorități

Convenția privind aspectele civile ale răpirii internaționale a copiilor este, în primul rând, o
convenție care, încearcă să împiedice deplasarea internațională a copiilor prin crearea unui
sistem de cooperare strânsă între instanțele judecătorești și autoritățile administrative ale
statelor contractante.
O astfel de colaborare are următorul impact, și anume, pe de o parte, obținerea returului
imediat a copilului în mediul din care acesta a fost îndepărtat, iar pe de altă parte, respectarea
efectivă a drepturilor de încredințare care există în unul dintre Statele contractante.
Această caracterizare a Convenției poate fi de asemenea realizată printr-o abordare negativă.

Astfel, noi putem constata în primul rând că nu este vorba de o convenție privind legea
aplicabilă încredințării copiilor.
În al doilea rând, Convenția nu este nici atit un tratat privind recunoașterea și executarea
hotărârilor judecătorești a deciziilor în materie de încredințare.
Din cauza consecințelor substanțiale care decurg din recunoașterea unei hotărîri judecătorești
străine, un astfel de tratat conține în mod obișnuit un șir de garanții și excepții care pot
prelungi perioada procedurii. Iar în cazul furtului unui copil,’’factorul de timp’’ are o
importanță decisivă.
Într-adevăr, problemele psihologice pe care copilul ar putea să le suporte din cauza unei
asemenea deplasari, ar putea să se producă dacă decizia reîntocerii sale nu era adoptată după
o anumită perioadă de timp.
Odată ce se acceptă faptul că avem de-a face cu o convenție care se axează pe ideea de
cooperare între autorități, trebuie de asemenea să se precizeze că aceasta este concepută
pentru a reglementa numai acele situații care intră în sfera sa de aplicare și care implică două
sau mai multe state contractante.

Totodată, atunci când persoanele se adresează direct instanței judecătorești sau administrative
a unui stat contractant invocând Convenția, aplicarea beneficiilor Convenției va depinde de
asemenea de conceptul de reciprocitate care exclude în principiu extinderea sa la resortisanții
țărilor terțe.
În plus, deși Convenția își atinge obiectivele în întregime numai între statele contractante,
autoritățile în fiecare dintre aceste state au dreptul absolut de a fi ghidate de prevederile
Convenției pentru a trata alte situații similare.

Caracterul Autonom al Conveției

Convenția, axată pe conceptul de cooperare între autorități în vederea atingerii scopurilor
sale, este autonoma în ceea ce privește convențiile existente privind protecția minorilor sau
drepturile de încredințare.
Astfel, una dintre primele decizii luate de Comisia Speciala au fost orientate în sensul
elaborării unei convenții independente, mai degrabă decât a elaborarea unui protocol la
Convenția de la Haga din 5 Octombrie 1961 privind competenţa autorităţilor şi legea
aplicabilă în privinţa protecţiei minorilor.
Din această perspectivă, Convenția nu poate fi limitată privind recunoașterea și executarea
hotărârilor privind domeniul de încredințare, inclusiv cea al Convenției Consiliului Europei.

Acest caracter autonom nu înseamnă că dispozițiile vizează reglementarea tuturor

problemelor care decurg din răpirea internațională a copiilor.
Dimpotrivă, în măsura în care obiectivele Convenției, deși sunt ambițioase, au o expresie
concretă, problema de bază a dreptului la încredințare se situează în afara domeniului de
aplicare a convenției. Ea este invitată să coexiste inevitabil cu regulile legii aplicabile și a
recunoașterii și executării deciziilor străine a fiecărui stat contractant, independent de faptul
că sursele lor să fie interne sau conveționale.
Pe de altă parte, chiar în domeniul său propriu Convenția nu pretinde să fie aplicată în mod
exclusiv, ea dorește înainte de toate să realizeze obiectivele convenționale și recunoaște deci
explicit posibilitatea invocării în același timp a Convenției, orice altă legislație care permite
întoarcerea copilului deplasat sau reținut ilegal sau organizarea unui drept de vizită(art.34).

Raporturile cu alte Convenții

Conveția se prezintă ca un instrument ce urmărește să aducă o soluție de urgență, pentru a
evita consolidarea juridică a situațiilor, inițial ilegale, provocate de deplasarea sau
nereturnarea unui copil.
În măsura în care aceasta nu încearcă să rezolve în baza drepturilor părților, compatibilitatea
acestuia cu alte convenții este necesară.
Totuși, o asemenea compatibilitatea nu putea să fie obținută doar asigurînd aplicarea în
prioritate a dispozițiilor susceptibile să aducă o soluție de urgență și în aceeași măsură
provizorie.

În realitate doar după reîntoarcerea copilului la reședința sa obișnuită trebuie să fie înaintate
tribunalelor competente problemele cu privire la dreptul de încredințare.
La acest subiect art. 34 declară că ‘’în domeniile în care ea se aplică Convenția predomină
asupra Convenției din 5 octombrie 1951 privind competenţa autorităţilor şi legea aplicabilă în
privinţa protecţiei minorilor, intre statele participante ale acestor două convenții’’.

Modul de aderare a statelor non-membre de la Conferința de la Haga

Cu privire la acest subiect, convenția s-a manifestat ca una de cooperare determinînd
caracterul său semi-deschis. În principiu, orice stat ar putea adera la convenție, dar aderarea
sa nu va avea efect decît în raportul între statul aderant și statele contractante care vor declara
că accept această declarare (art. 38).
Convenţia va intra în vigoare între statul care aderă şi statul care a aderat că acceptă această
aderare în prima zi a celei de-a treia luni calendaristice după depunerea declaraţiei de
acceptare. Declaraţie de accept se va depune pe lîngă Ministerul Afacerilor Externe al
Olandei.

Acționînd astfel statele contractante au dorit să mențină echilibrul necesar între dorința de
universalitate și convingerea că un sistem de cooperare nu este eficient doar în cazul în care
există o încredere reciprocă suficientă între părți.

Statele membe