1

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ / LIMBĂ STRĂINĂ
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PROGRAMĂ ANALITICĂ
Disciplina: Limba română contemporană
Specializarea: ROMÂNĂ / LIMBĂ STRĂINĂ
Anul I. Semestrul I şi al II- lea

Titularul disciplinei:
Prof. univ. dr. Doina Negomireanu

I. OBIECTIVELE DISCIPLINEI

- Realizarea unei imagini de ansamblu asupra disciplinei limba română contemporană ca

studiu sincronic (obiective şi termen tehnic);
- Aprofundarea cunoştinţelor privitoare la sistemul fonetico-fonologic şi a celui lexico-
semantic, aparţinând variantei standard-literare a limbii române, ţinând seama de
cercetările în domeniu;
- Formarea capacităţii de a interpreta unităţile fonetico-fonologice şi cele lexico-
semantice în virtutea trăsăturilor lor funcţionale, a principiilor şi normelor care asigură
realizarea unor enunţuri corecte ca formă şi înţeles, adecvate intenţiilor de comunicare
(orală şi scrisă);
- Corelarea judicioasă a elementelor care definesc unităţile fonice şi cele lexico-
semantice într-un sistem dinamic, supus permanent înnoirii.

II. TEMATICA CURSURILOR

SEMESTRUL I (Fonetică − fonologie)
Limba română contemporană − obiect de studiu şi termen tehnic.
Fonetică şi fonologie (asemănări şi deosebiri).
 2

Sistem de transcriere fonetică.

Sunet în general şi sunet articulat. Proprietăţile fiziologice şi acustice ale sunetului
articulat datorate emisiei şi recepţiei.
Tipuri de sunete articulate specifice limbii române actuale (vocale, semivocale,
consoane); asemănări şi deosebiri.
Clasificarea articulatorie a vocalelor şi a consoanelor.
Clasificarea acustică a vocalelor şi a consoanelor.
Elemente de fonetică experimentală şi fonostatistică.
Sunetele limbii române ca entităţi funcţionale (= foneme). Trăsături distinctive.
Opoziţie fonologică. Variante şi fonem. Neutralizare şi arhifonem.
Sistem fonologic (principalele interpretări; interpretarea lui i final, interpretarea
mono- şi bifonematică a lui [k’] şi [g’], interpretarea fonologică a semivocalelor).
Segmente vocalice complexe. Segmente consonantice complexe.
Silaba − sintagmă fonologică minimală.
Modificări fonetice condiţionate (asimilare, disimilare, anticipare, metateză,
palatalizare, haplologie, propagare a nazalităţii, hiat/diftong, alternanţe vocalice şi
consonantice ş.a.).
Unităţi suprasegmentale (intensive şi extensive).
Elemente ale cursului vorbirii (pauza, cadenţa).
Raportul sunet − fonem − literă în româna actuală.
Ortoepie şi ortografie. Principii şi norme.
Atenţie! Pentru o vizualizare corectă a cursului de Fonetică - Fonologie trebuie
să instalaţi fonturile IPA, care se pot descărca gratuit de pe situl Asociaţiei
Internaţionale de Fonetică (download silipa93.exe)

SEMESTRUL AL II-LEA (Lexicologie)

Lexicologie românească (obiect, ramuri, relaţii cu alte discipline lingvistice).
Cuvântul − unitate lexicală. Structura cuvântului (fonetico-fonologică, morfologică,
sintactică, semantică); motivare etimologică.
Cuvânt şi unitate frazeologică.
Vocabularul ca ansamblu de cuvinte (structura şi organizarea vocabularului).
 3

Structura etimologică a vocabularului românesc contemporan (cuvinte moştenite,

împrumuturi, formaţii interne − mijloace de formare, cuvinte străine, cuvinte cu
etimologie necunoscută).
Tipuri de etimologii. Etimologia populară.
Relaţii lexico-semantice (sinonimie, antonimie, omonimie, paronimie).
Onomasiologie românească.
Familia lexicală.
Ansambluri lexicale − câmpuri lexico-semantice.
Lexicografia românească contemporană. Elemente de tehnică lexicografică şi tipuri
de lucrări.

III. EVALUAREA STUDENŢILOR

- Examen la sfârşitul fiecărui semestru (sem. I Fonetică-fonologie şi sem. al II-lea
Lexicologie).

IV. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

ACADEMIA ROMÂNĂ, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Îndreptar ortografic,
ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1995.
BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA, FORĂSCU, NARCISA, Modele de structurare
semantică, Timişoara, Editura Facla, 1984.
COSERIU, EUGENIO, Introducere în lingvistică, Cluj, Editura Echinox, 1995.
COTEANU, ION (coord.), Limba română contemporană, Bucureşti, EDP, 1985 (2
volume).
COTEANU, ION, Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la 1860),
Bucureşti, EA, 1981.
HRISTEA, TH. (coord.), Sinteze de limba română, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura
Albatros, 1984.
IORDAN, IORGU, ROBU, VLADIMIR, Limba română contemporană, Bucureşti, EDP,
1978.
PUŞCARIU, SEXTIL, Limba română I. Privire generală, Bucureşti, Editura Minerva,
1976.
 4

PUŞCARIU, SEXTIL, Limba română II. Rostirea, Bucureşti, EAR, 1994.

ŞERBAN, VASILE, EVSEEV, IVAN, Vocabularul românesc contemporan. Schiţă de
sistem, Timişoara, Editura Facla, 1978.
ROCERIC-ALEXANDRESCU, ALEXANDRA, Fonostatistica limbii române, Bucureşti,
EA, 1968.
ROSETTI, AL., LĂZĂROIU, A., Introducere în fonetică, Bucureşti, EŞE, 1982.
SALA, MARIUS, Introducere în etimologia limbii române, Bucureşti, Univers
Enciclopedic, 1999.
ŞUTEU, FLORA, Influenţa ortografiei asupra pronunţării literare româneşti, Bucureşti,
EA, 1976.
ŞUTEU, FLORA, Dificultăţile ortografiei române, Bucureşti, EŞE, 1986.
TOMA, ION, Limba română contemporană. Privire generală, Bucureşti, Editura
Niculescu, 1996.
VASILIU, EM., Fonologia limbii române, Bucureşti, ES, 1965.
*** Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, EA, 1982.
*** Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Ediţia a II-a, Bucureşti, Univers
Enciclopedic, 1996.
*** Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997.
*** Dicţionarul limbii române (DLR), Bucureşti, EA, 1965 şi urm.
 1

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ / LIMBĂ STRĂINĂ
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

SUPORT DE CURS
DISCIPLINA: LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ
Anul: I. Semestrul I şi al II-lea

Titularul disciplinei:
Prof. univ. dr. Doina Negomireanu

I. PREZENTAREA CURSULUI

Limba română, prin caracteristicile sale legate de origine, structură, sistem,

variante funcţionale, raporturi cu alte limbi etc. (manifestate sincronic şi diacronic)
aparţine, ca studiu, unei ştiinţe complexe prin obiective şi metode de cercetare,
lingvistica.
Varietatea unor astfel de obiective se recunoaşte şi în disciplinele lingvistice
cuprinse în studiul universitar cu profil filologic (limba română contemporană, istoria
limbii române, limba română literară, dialectologia, stilistica funcţională ş.a.).
În virtutea unei logici ştiinţifico-didactice, primele cunoştinţe privitoare la limba
română contemporană se leagă de o descriere sincronică a sistemului fonetico-
fonologic specific acestei faze din istoria limbii române, dar înţelegerea şi, implicit,
însuşirea unor astfel de cunoştinţe, precum şi a tuturor celorlalte din aria lingvisticii,
presupun existenţa unei baze alcătuite din noţiuni generale, în care, alături de cele proprii
lingvisticii generale, se recunosc concepte eterogene, aparţinând unor ştiinţe tangente
 2

(semiotică, logică, psihologie, sociologie, istorie, pragmatică, filozofie, fiziologie umană

ş.a.).
Însuşirea cunoştinţelor despre sistemul fonetico-fonologic şi cel lexical constituie
o condiţie sine qua non pentru înţelegerea şi interpretarea din perspectivă funcţională, a
oricăror fapte de limbă prin care se reprezintă limba română contemporană.
Pentru realizarea acestui deziderat se impune şi o corelare logică a noţiunilor, cum
ar fi cele privitoare la:
- limbaj, act de comunicare;
- conceptul de limbă română contemporană, de fonetică, fonologie,
lexicologie;
- caracteristici acustico-fiziologice ale sunetelor articulate specifice limbii
române (şi semnele diacritice folosite în transcrierea fonetică);
- sistemul fonematic al limbii române contemporane;
- unităţi suprasegmentale (intensive şi extensive);
- modificări fonetice condiţionate;
- raportul dintre sunet – fonem – literă; principii ale ortografiei actuale;
- structura cuvântului; vocabularul ca ansamblu;
- relaţii lexico-semantice (sinonimia, antonimia, omonimia etc.); familia
lexicală;
- structura etimologică a vocabularului românesc contemporan; mijloace de
îmbogăţire a vocabularului;
- lexicografia românească contemporană; caracteristici şi tipuri de lucrări.

SEMESTRUL I
FONETICĂ - FONOLOGIE
Limbă, limbaj; act de comunicare. Conceptul de limbă română contemporană

Limba, ca mijloc de comunicare, nu poate fi studiată şi interpretată real şi

obiectiv (ca entitate funcţională) numai în sens strict lingvistic (ceea ce presupune o
restrângere a domeniului la unităţile ei de referinţă).
 3

Lingvistica ca ştiinţă a limbii se raportează, prin complexitatea obiectivelor

cercetate, la o diversitate de ştiinţe (fapt ce explică de ce înainte de a se constitui ca
ştiinţă independentă, în secolul al XIX-lea, cercetările vizând limbile erau legate de
filozofie, logică sau psihologie).
Astăzi, alături de studiul în sine al faptelor de limbă (absolut necesar pentru
cunoaşterea lor detaliată), se acordă importanţa cuvenită abordării unităţilor lingvistice
din perspectiva actului de comunicare prin care îşi justifică de fapt funcţionalitatea, act,
care în complexitatea manifestării lui, presupune o diversitate de factori şi componente
(constituind, la rândul lor, obiectul unor ştiinţe sau discipline distincte).
Actul de comunicare (numit şi act de limbaj, act lingvistic sau act de vorbire),
în situaţia limbilor naturale, presupune o situaţie de comunicare definită prin loc, timp,
condiţii, tip de comunicare (legat de conţinut, persoanele cărora se adresează etc.).
Pe de altă parte, actul de vorbire, după J.L. Austin, include în unitatea lui: actul
locuţionar, actul ilocuţionar şi actul perlocuţionar, fiecare dintre aceste componente
marcând o anume etapă corelată practic cu toate celelalte.
Se recunosc în acestea: emiţătorul, receptorul, emiterea mesajului, combinaţia de
semne lingvistice, intenţia de comunicare şi, implicit, realizarea unui anumit efect asupra
receptorului.
Diversitatea acestor laturi trimite astăzi la ştiinţe (sau discipline) de sine
stătătoare, individualizate tot mai pregnant prin obiective şi metode de abordare, chiar
dacă funcţionalitatea lor le asociază, fără drept de tăgadă.
În actul de comunicare se recunosc aspecte care azi constituie obiectul: semioticii,
al sociolingvisticii, al psihologiei (şi psiholingvisticii), al pragmaticii, al logicii, al
fiziologiei umane, al ştiinţei comunicării ş.a.
Limba se impune o b i e c t i v vorbitorilor unei comunităţi (ca un dat acceptat
convenţional).
Definită, de la Ferdinand de Saussure (1916), ca un sistem, în care se recunosc:
sistemul fonetico-fonologic, sistemul morfologic, sistemul sintactic, sistemul lexical, l i
m b a îşi relevă nu numai nivelele constitutive (ca nivele integrate şi integrante), ci şi
tipologia unităţilor raportate, în esenţă, la cele două planuri definitorii pentru semnul
lingvistic: planul expresiei şi cel al conţinutului.
 4

În relaţia emiţător-receptor, transmiterea mesajului alcătuit din unităţi biplane (=

cuvintele) presupune codarea, canalul şi decodarea (ca repere fundamentale ale actului
de comunicare).

În terminologia lingvistică, din perspectiva statutului lexico-semantic, se pot

distinge, în general:
- cuvinte (mono- sau polisemantice) aparţinând (deocamdată) numai inventarului
lingvistic (de ex. fonem, morfem);
- cuvinte din sfera terminologiei de specialitate care prin polisemantism aparţin
unor inventare ştiinţifice diferite (de ex. propoziţie folosit în lingvistică, logică şi
matematică);
- cuvinte utilizate în vorbirea curentă care au unul sau mai multe înţelesuri
specifice lingvisticii şi, uneori, altor ştiinţe (de ex. limbă, câmp).
1. Termen interdisciplinar, de psiholingvistică, limbajul denumeşte un aspect
eterogen al comunicării, care, aşa cum arăta F. de Saussure, implică domeniul fonetic,
fiziologic, psihic, cel social etc. Esenţa limbajului, ca p r o c e s complex, care asigură
însuşirea şi utilizarea corectă a unei limbi este o problemă îndelung comentată şi divers
interpretată până astăzi inclusiv, tocmai din cauza diversităţii elementelor la care apelează
în definire şi la care se adaugă orientarea filozofică a teoreticienilor (lingvişti, logicieni,
psihologi, sociologi; vezi şi DŞL).
Punând accentul pe latura psihică şi pe actul de gândire, Tatiana Slama-Cazacu
arată că limbajul reprezintă „posibilitatea de a crea semne şi de a le folosi intenţionat
pentru comunicare“ (TL 56).
2. Limbajul ca s i s t e m d e s e m n e folosit pentru intercomunicare (= cod),
vizează două aspecte, cu interpretări distincte: una în sens larg, conform căreia prin
limbaj se înţelege „orice tip de comunicare între fiinţe capabile să se exprime, fie ele
oameni sau animale“ (CL 21) şi o interpretare în sens restrâns, prin care se are în vedere
doar comunicarea umană, ca „sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi
comunica idei şi sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei“ (CL 17). Lingviştii, în
majoritatea lor, nu consideră că manifestările sonore ale animalelor pot fi socotite
limbaje, adică sisteme de semne, ci, mai degrabă, pseudo-limbaje, deoarece acestea
 5

corespund unor reacţii vitale cu caracter elementar şi nu presupun o simbolizare, adică nu

au valoare simbolică şi convenţională. Aşadar, limbajul animal nu are caracteristicile
limbajului uman şi el nu reprezintă o expresie lingvistică propriu-zisă.
De asemenea, nu trebuie confundate aşa-numitele s t r i g ă t e ale diferitelor
vieţuitoare cu s t r i g ă t e l e omeneşti, transpuse în ceea ce curent numim interjecţii şi
onomatopee. Acestea au un caracter convenţional şi un anume aspect simbolic care ţine şi
de o tradiţie lingvistică. Faptul este confirmat de imitarea diferită a unor sunete emise de
păsări sau de animale de către diverse popoare care vorbesc limbi distincte.
Se ştie că oamenii, pe lângă limbajul articulat (ca limbaj natural), folosesc, în
diverse împrejurări, şi alte sisteme de semne convenţionale, nelingvistice, create special,
adică alte tipuri de limbaje, ca limbaje artificiale (de ex. sistemul morse, semnele
rutiere, gesturile, mimica, arta în toate variantele sale şi, în mod frecvent şi constant,
sistemul (sau codul) grafic, numit şi limbaj scris). În majoritatea limbilor, scrisul
constituie un sistem de semne grafice (= litere) convenţionale prin care sunt reprezentate
sunetele (sau cuvintele) unei limbi, fiind, astfel, un sistem corelat şi paralel cu limbajul
articulat (ca limbaj oral).
În celelalte situaţii amintite, în care avem de-a face tot cu aşa-numite limbaje
(limbaj muzical, limbaj coloristic, limbaj gestual etc.), dar de un alt tip decât cel
lingvistic, semnele fiecăruia (gesturi, mişcări de dans, semnale luminoase etc.) sunt de
fapt „interpretate“ şi nu „redate“ prin limbajul articulat.
3. Termenul limbaj, prin concretizare şi individualizare, are şi înţelesul de „limbă
a unei comunităţi lingvistice“, fiind astfel folosit ca sinonim pentru limbă, într-un context
de felul: „vorbeşte frumos româneşte, are un limbaj modern“.
4. Cu un sens special, derivat din cel anterior (de limbă), limbaj (ca limbaj
articulat) denumeşte „un mod specific de exprimare a gândirii, sentimentelor etc., în
limitele unei limbi date; folosire a unei limbi cu anumite particularităţi aferente unui
domeniu de specialitate sau de către anumite grupuri profesionale, sociale sau teritoriale“.
Varietatea şi denumirea aspectelor vizate sunt redate prin sintagme alcătuite din termenul
limbaj şi un determinant care indică specificitatea menţionată, inclusiv din perspectiva
situaţiei de comunicare (participanţi, temă abordată, loc, timp etc.). În consecinţă, nu se
poate vorbi de un inventar „închis“ al unor asemenea sintagme, chiar dacă numai unele
 6

sunt folosite constant. De pildă, privitor la „modul de exprimare“ se distinge: limbaj

literar, limbaj popular, limbaj livresc, limbaj artistic, limbaj poetic, limbaj familiar,
limbaj figurat, limbaj standard, limbaj uzual, limbaj oficial etc.
Când se actualizează un anume domeniu sau folosirea de către anumite categorii
profesionale sau sociale etc., se vorbeşte de: limbaj profesional, limbaj ştiinţific,
limbaj tehnic, limbaj administrativ, limbaj juridic, limbaj comercial, limbaj sportiv,
limbaj publicistic, limbaj politic, limbaj medical, limbaj argotic etc. Din exemplele
enumerate, apare evident faptul că în unele situaţii, limbaj devine sinonim cu stil
funcţional (de ex. stil publicistic, stil ştiinţific ş.a.m.d.).

Limba română, ţinând seama mai ales de originea şi funcţionalitatea ei, este limba
latină vorbită neîntrerupt în Romania Orientală (partea orientală a Imperiului Roman),
cuprinzând provinciile dunărene romanizate, dezvoltată în condiţii socio-economice şi
culturale specifice. Aceasta presupune că latina dunăreană a evoluat pe căi proprii, ca
variantă teritorială a latinei.
În momentul de faţă, sub aspect genealogic, se recunosc zece limbi romanice:
portugheza, spaniola, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, retoromana, dalmata,
româna. În acest context, româna, după cum spunea şi academicianul Ion Coteanu, este
„un idiom neolatin care seamănă cel mai mult cu italiana, apoi în ordine descrescătoare
cu sarda, spaniola, catalana, retoromana şi cel mai puţin cu franceza“ (CS: 9).
Ţinând seama de evoluţia limbii române, conceptul de limbă română
contemporană are în vedere o etapă din istoria limbii române, caracterizată ca cea mai
recentă fază a acestei evoluţii, iar, în timp, se aproximează o perioadă de circa o sută, o
sută şi ceva de ani. În consecinţă, termenul de contemporan nu acoperă o perioadă
marcată strict, fapt explicabil deoarece este ştiut că limba, ca principal mijloc de
comunicare, nu este un fenomen static, ci dimpotrivă, dinamic. Aşadar, abordarea
sincronică a unor fapte de limbă se realizează din necesitatea de cercetare sau în scop
didactic. Chiar şi sub aspect sincronic nu se poate vorbi despre o limbă identică în situaţii
de comunicare diferite (exemplu: domeniul ştiinţei, administraţiei, sportului).
Indiferent de variantele teritoriale (graiuri) şi de alte varietăţi stilistico-
funcţionale, în spaţiul românesc se vorbeşte o limbă care permite comunicarea fără
 7

dificultăţi între toţi membrii societăţii. Această variantă care presupune caracteristicile
generale întâlnite în toate actele de vorbire şi aceleaşi referinţe de normă (de ordin
fonetic, gramatical, lexical) reprezintă o variantă standard (literară).
Supusă normei („convenţie prin care se instituie reguli de exprimare cultivată“)
în toate compartimentele, româna contemporană, ca variantă standard literară, este limba
folosită curent în scris sau verbal de un vorbitor instruit, ca o variantă nespecializată.
Descrierea acestei variante, ca sistem lingvistic propriu-zis, presupune aspectul
sincronic, dar din perspectivă diacronică, varianta de azi fiind un produs istoric, cu
acumulări şi modificări intervenite în timp. Studiul sistematic al acestei variante datează
din 1950, iniţiativa aparţinând academicianului Iorgu Iordan.
În lingvistica românească, studiul limbii române ca aspect sincronic, a intrat în
atenţia cercetătorilor în secolul XX. Aşadar, studiul limbii române contemporane are în
vedere descrierea sistemului funcţional al variantei literare standard ca sistem unitar, cu o
structură specifică, şi, totodată, cunoaşterea, interpretarea principiilor lui funcţionale (a
normelor cu cele mai frecvente abateri), precum şi evidenţierea principalelor tendinţe
manifestate la fiecare nivel în parte (fonetic, fonologic, lexico-semantic ş.a.m.d.).

Fonetica – concept şi caracteristici; semne diacritice. Sunetul articulat şi

caracteristicile lui; articulare şi audiţie.

Fonetica, ca disciplină lingvistică, studiază unităţile fonice segmentale (şi

suprasegmentale) ca producere, recepţie, caracteristici fiziologice, acustice, modificări
produse prin influenţă în segmentul fonic şi combinaţiile de unităţi fonice. Ca unităţi
materiale, aceste unităţi fonice sunt componentele vorbirii, adică ale actului lingvistic, ca
o concretizare a elementelor sistematice specifice limbii române.
Studiul cu mijloace tehnice ale acestor aspecte reprezintă obiectul foneticii
experimentale (fonetică instrumentală).

Consideraţii fonetice propriu-zise asupra fenomenului lingvistic sunt prezente în

ştiinţa românească începând cu secolul al XIX-lea, chiar dacă în acest sens istoria
lingvisticii consemnează, pe drept cuvânt, şi contribuţia unor oameni de cultură din
 8

perioade anterioare. În cele mai multe cazuri, până la 1780, pot fi identificate interpretări
sau simple înregistrări ale unor fapte de limbă motivate mai ales de un bun-simţ lingvistic
şi spirit de observaţie.
Interesul pentru cunoaşterea sunetelor limbii române cunoaşte un curs ascendent.
Exceptând unele preocupări sporadice legate de un aspect sau altul (tipuri de pronunţie,
particularităţi zonale, asocieri cu sunetele din latină etc.), prima etapă în cercetarea
propriu-zisă a sunetelor din perspectiva unei metodologii ştiinţifice „se plasează înainte
de 1921“ şi se leagă de „cea mai veche descriere detaliată a sunetelor limbii române“,
care este, se pare, gramatica lui C. Diaconovici-Loga din 1822.
Pentru începuturile foneticii şi fonologiei româneşti importantă este însă
activitatea lui Iosif Popovici. Acesta publică în 1902 o cercetare de fonetică
experimentală, în limba franceză (Cercetări experimentale asupra unei pronunţări
româneşti), iar în 1903, studiul Pronunţie, fonetică şi scriere în care fonetica este definită
ca „o ştiinţă despre formarea sunetelor limbii“. Se marchează astfel două trăsături
esenţiale: (1) caracterul de ştiinţă şi (2) sunetul limbii ca obiect de studiu, menţinute în
ştiinţa limbii până astăzi în diverse variante şi cu diverse compliniri, după cum le atestă
lucrări teoretice de strictă specialitate sau de interes lingvistic mai larg, precum şi lucrări
lexicografice româneşti.
Cele mai concise definiţii ale foneticii le întâlnim, cum e şi firesc, în dicţionare şi
enciclopedii (exceptând pe cele destinate special terminologiei lingvistice, cum este, de
pildă, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, care oferă cele mai ample
informaţii). În dicţionare apărute în ultimul deceniu al secolului al XX-lea apare, în
primul rând, menţiunea de „ramură a lingvisticii“ sau, mai simplu, dar echivoc,
„disciplină“. Urmează precizări asupra obiectului de studiu prin formulări concise
(„studiază sunetele limbii“) sau detalieri privind aspectele studiate: „producerea,
transmiterea, audiţia şi evoluţia sunetelor limbajului articulat“. Practic, în nici o lucrare,
din cele de mai sus, nu se amintesc şi caracteristicile (specifice) sunetului articulat
datorate producerii şi audiţiei (adică cele articulatorii şi acustice), cu toate că sunetul, ca
unitate materială, constituie reperul foneticii.
Lucrările cu un profil teoretic, în funcţie de tema abordată şi de opţiunile
autorului, oferă posibilitatea unei informaţii mai bogate, în avantajul evident al lectorului,
 9

şi în acest caz există însă, mai aproape de ceea ce ne interesează, diferenţe legate de
soluţia redacţională adoptată. Astfel, o accepţie concentrată (şi sumar formulată) poate fi
dezvoltată apoi pe parcursul mai multor pagini sau, dimpotrivă, întreaga informaţie
aferentă conceptului poate să fie pusă în limitele unei definiţii (mai mult sau mai puţin
restrânse). Diferenţele, de la un autor la altul, sunt date, pe de o parte, de numărul şi
varietatea criteriilor, iar, pe de altă parte, de aria noţiunilor asociate în conturarea acestui
domeniu lingvistic, cum ar fi:
- caracterul de ştiinţă al foneticii;
- fonetica ca disciplină sau ramură a lingvisticii;
- fonetica ca domeniu sau studiu (fără alte precizări);
- fonetica, ca definit, fără alte raportări;
Sunetele, ca elemente fundamentale în constiuirea conceptului de fonetică, sunt
caracterizate din perspective diferite, uneori corelate, în care se detaşează: producerea,
prin actul de vorbire, apartenenţa la un cod anume, caracteristicile (de tip fizic, acustic şi
fiziologic), tipologia (vocale, consoane şi semivocale), regimul, în calitate de componente
ale unor unităţi specifice nivelelor integrante (cuvânt, propoziţie etc.) şi, nu în ultimul
rând, raportarea la fazele procesului de comunicare (cea articulatorie, acustică şi
neuroceptivă).
Referiri constante, dar inegale ca informaţii, vizează relaţia fonetică – fonologie,
precizându-se diferenţele sau ceea ce au în comun şi motivându-se asocierea acestora din
perspectiva primului nivel de integrare al limbii, numit şi nivel primar.
O proiecţie mai amplă asupra foneticii înseamnă şi o expunere mai consistentă,
chiar şi în formule lapidare, în care se regăsesc: caracteristici fiziologice şi fizice prin
care se individualizează sunetul ca unitate materială, nivelul unităţilor fonetice raportate
la nivelul general al limbii, asocierea segmentalului cu suprasegmentalul, influenţe
reciproce dintre sunete în enunţ, valori funcţionale specifice fonologiei sau planul social
de manifestare etc.
Definirea conceptului de fonetică reflectă similitudini, dar şi diferenţe, în ceea ce
priveşte cantitatea şi diversitatea informaţiilor oferite. În principiu, asemănările se leagă
de o accepţie mai restrânsă şi vizează sunetul interpretat prin prisma producerii,
 10

transmiterii şi a recepţiei acestuia, iar deosebirile acoperă o arie mai largă în care, de la
caz la caz, se pot distinge:
- marcarea valorii de fonem (ca valoare funcţională);
- combinaţii în segment (cuvânt, enunţ) şi modificări fonetice;
- asocieri cu celelalte sisteme ale limbii (gramatical, lexico-semantic);
- determinarea statutului lingvistic, ca domeniu, disciplină, ramură etc.;
- corelarea celor două coduri specifice comunicării cu ajutorul limbii (codul
oral şi cel grafic);
- interferenţa lingvisticii cu sfera extralingvisticii (comunicarea având, prin
excelenţă, un caracter social);
- proiectarea pe coordonata temporală, individualizându-se în mod expres
diacronia, aspectul sincronic fiind, probabil, de la sine înţeles;
- evidenţierea modalităţilor tehnice de analiză (ca fonetică experimentală).
Varietatea unor astfel de abordări în definirea foneticii reflectă, practic, linia
urmată de cercetările asupra sunetului articulat, linie surprinsă succint de Andrei Avram:
„ramura lingvisticii numită, în general, fonetică poate fi considerată astăzi un ansamblu
de discipline“.
Studiul sunetului articulat poate fi realizat din mai multe puncte de vedere. De
exemplu:
- dacă se are în vedere modul de realizare şi posibilităţile de evidenţiere a
sunetelor se distinge o fonetică fiziologică (articulatorie), respectiv o fonetică
experimentală (instrumentală).
- dacă avem în vedere fazele din istoria limbii, se distinge o fonetică diacronică,
una sincronică, iar în funcţie de conţinutul informaţiei şi de numărul de limbi la care se
face apel, se distinge o fonetică specială şi o fonetică generală.
- dacă se are în vedere scopul urmărit, se distinge o fonetică teoretică, iar dacă se
vizează un aspect concret, se distinge o fonetică practică (vezi logopedia = educaţia
vorbirii).
- dacă avem în vedere nivelurile limbii, se distinge o fonetică lexicală (numai
studiul sunetelor la nivelul cuvântului), o fonetică a enunţului, cu varianta fonetică
sintactică.
 11

Prin specificul ei, fonetica are tangenţe cu alte ştiinţe, precum psihologia, fizica,
anatomia, acustica etc. La rândul ei, fonetica, după cum s-a văzut, este necesară în
domenii nelingvistice (actorie, teatru, canto etc.).
Fonetica poate fi caracterizată în funcţie de domeniile implicate în obţinerea
sunetului articulat. Astfel, dacă se are în vedere aparatul articulatoriu în ansamblul lui, se
vorbeşte de o fonetică articulatorie. Dacă se urmăreşte efectul auditiv, se distinge o
fonetică acustică, iar dacă se are în vedere perceperea mesajului transmis (adică
concretizarea sunetelor în impulsuri nervoase şi recunoaşterea propriu-zisă a mesajului)
se vorbeşte de o fonetică neuroceptivă.

Semne diacritice (pentru transcrierea fonetică)

# indică pauza interlexicală (intermorfematică sau intersilabică);

[ ] notează transcrierea fonetică;

/ / notează valoarea fonematică (fonologică);

.
deasupra unei litere, care notează o vocală, marchează palatalizarea

.
acesteia, de ex. [a ];

º deasupra unei litere, care notează o vocală, marchează labializarea

acesteia, de ex. [a] şi la umărul unei litere care notează o consoană indică
labializarea acesteia, de ex. [l];

sub o literă, care notează o vocală sau o consoană, indică asurzirea (totală
º
sau parţială) a acestui sunet, de ex. [ă, l, m, n];

' la umărul unei litere, care notează o consoană, indică palatalizarea

acesteia, de ex. [p', t'];

+ sub literele care notează o consoană nazală, indică ocluziunea lor

incompletă, de ex. [m, n];

 12

Abordarea sunetelor sub aspect funcţional reprezintă obiectul fonologiei. Aceasta

este o perspectivă de ordin lexical (enunţ), în care se distinge fiecare paradigmă la nivelul
clasei de semne reprezentate. În consecinţă, unitatea de referinţă nu mai este sunetul
material, ci sunetul funcţional, fonemul.
Acesta nu e identic cu un sunet anume din pronunţia lui, ci reprezintă ansamblul
trăsăturilor comune ale aceluiaşi sunet prezente în toate realizările sale concrete posibile,
ca variaţie individuală şi ca unitate în contextul altor segmente (sunete vecine care
alcătuiesc un enunţ).
Ţinând seama de raportul dintre sunete, la nivelul enunţului se disting două mari
categorii:
- sunete echivalente, care reprezintă variante ale aceleiaşi unităţi, numite şi
sunete reale;
- sunete neechivalente, care reprezintă variante ale unor unităţi fonice diferite,
sunete-tip.
În esenţă, echivalenţa nu duce la diferenţierea unor cuvinte, în timp ce
nonechivalenţa realizează cel puţin o distincţie, adică o diferenţiere semantică. În
consecinţă, a stabili dacă două segmente fonice nu sunt echivalente trebuie demonstrat că
ele nu sunt în distribuţie complementară, adică contrastează şi comută în toate situaţiile
sau numai în unele. Dacă două segmente fonice sunt varietăţi ale aceleiaşi unităţi, ele se
găsesc în distribuţie contrastivă fără a exista şi un raport de comutare.
Aşadar, prin distribuţie şi comutare trebuie diferenţiate sunetele cu valori
funcţionale, altfel spus, situaţia în care o schimbare în planul expresiei contribuie sau nu
la o modificare în planul conţinutului, adică la diferenţierea unor cuvinte sau forme
gramaticale ale aceluiaşi cuvânt.
Această diversitate nu este înregistrată în mod obişnuit de vorbitor şi, ca urmare,
la acest nivel de diferenţe nu se vorbeşte de elemente cu rezonanţă fonică. Ţinând seama
de posibilele contexte fonice, se disting mai multe tipuri de relaţii:
- raportul de conjuncţie (relaţie) indică coexistenţa unor sunete în acelaşi spaţiu
fonic. Exemplu: rac (r + a + c).
- raportul de disjuncţie (corelaţie) indică situaţia în care 2 unităţi fonice pot
avea alternativ aceeaşi relaţie. Exemplu: cor / dor (în cazul lui c şi d).
 13

Aceste tipuri de raporturi, la rândul lor, pot fi de:

- interdependenţă, când unul presupune pe celălalt şi invers;
- dependenţă, când unul presupune pe celălalt, dar nu şi invers;
- constelaţie, când nici unul nici celălalt nu se presupun reciproc.
La nivelul semnului lingvistic se observă şi un alt tip de raport, fundamental în
comunicare, şi anume, de comutare. Când unei corelaţii din planul expresiei îi
corespunde una în planul conţinutului, cele două unităţi corelative din planul expresiei
sunt în raport de comutare.
În lanţul sintagmatic, unitatea fonică poate contracta relaţii cu unităţi vecine
(anterioare şi posterioare). Totalitatea unităţilor posibile în vecinătatea poziţiei unei
unităţi date reprezintă distribuţia acesteia sau contextul ei (= context fonic).
Pentru un sunet dintr-un cuvânt se foloseşte termenul de segment fonic simplu,
iar pentru cuvânt, segment fonic complex.
Din acest punct de vedere, este important ca fiecărei unităţi fonice cu relevanţă
funcţională să i se determine clasa de distribuţie, adică totalitatea compatibilităţilor
combinatorii şi, simultan, totalitatea restricţiilor.
Ţinând seama de raportul de conjuncţie şi disjuncţie, distribuţia poate fi, de
exemplu:
- distribuţie contrastivă (două sau mai multe segmente care pot apărea în
aceeaşi poziţie): cor/dor.
- complementară (două sau mai multe segmente fonice care se exclud din toate
poziţiile: în locul lui [a] palatalizat din cuvântul chiar [k'ar], adică după o
consoană palatală nu poate apărea un [a] labializat, [a].
- defectivă sau lacunară (două sau mai multe segmente fonice care nu
contrastează şi nu comută în toate poziţiile posibile): de ex. [s, r] contrastează
înainte de vocală, după pauză, iar înainte de consoană, după pauză în poziţie
iniţială [r] nu poate apărea, dar [s], da.

Sunetul (în general sau sunetul articulat) reprezintă vibraţia particulelor unui
mediu elastic, care produce o senzaţie auditivă. Vibraţia se realizează după un anume
 14

mod datorat sursei. Aceasta înseamnă că particularităţile vibraţiei sunt dependente direct
de particularităţile sursei (ex.: mărime, material, formă).
Sub aspect acustic, în general, se face distincţie între sunetul muzical, vibraţie
regulată şi periodică, şi zgomot, ca vibraţie neregulată şi neperiodică.
Sub aspect mecanic (fizic), sunetul (= semnalul acustic) se raportează la oscilaţiile
unui corp (= sursa) şi la alternanţa zonelor dense şi rarefiate de aer din jurul sursei care
vibrează. Aşadar, din punct de vedere fizic, sunetul reprezintă o vibraţie de aer, o undă
sonoră rezultată în urma mişcării progresive a particulelor de aer.
Faţă de acest tip de sunet, sunetul articulat beneficiază de o sursă particulară (=
organele vorbirii), iar ca sunet vorbit, acesta ia naştere prin vibrarea coardelor vocale la
care se adaugă o anumită presiune în funcţie de modul în care organele produc sunetul,
forma undei rezultate fiind una complexă.
Unda sonoră a sunetului articulat se prezintă ca o oscilaţie de formă sinusoidală,
formată din mai multe vibraţii. Curentul de aer folosit în articulare, adică în fonaţiune, se
numeşte curent de aer fonator (caf).
Fonaţia este un mijloc al vorbirii şi al cântatului.
*Cântecul (ca succesiune de sunete) se produce prin variaţiile de înălţime ale
vocii (umane) având diverse registre (specifice femeilor, bărbaţilor şi copiilor), de
exemplu: alto (între sopran şi tenor), bas (= vocea bărbătească cea mai gravă), bariton
(între tenor şi bas), soprană (= cea mai înaltă voce de femeie sau de copil), tenor (= cea
mai înaltă voce bărbătească).
Sunetul articulat beneficiază de caracteristici fiziologice şi caracteristici acustice
(vezi producerea).
Frecvenţa reprezintă numărul de vibraţii pe secundă. Un număr mare de vibraţii
indică o frecvenţă înaltă, iar un număr redus o frecvenţă joasă.
Vibraţia corpului (sursă), în ansamblul lui, indică aşa-numita frecvenţă
fundamentală, ca cea mai de jos frecvenţă în actul de articulare. Simultan, prin vibraţia
părţilor corpului apar aşa-numitele armonice, ca frecvenţe mai înalte. În distingerea
sunetelor vorbirii are importanţă tocmai deosebirea dintre frecvenţa fundamentală
(numită şi ton fundamental, supraton) şi armonice.
 15

Timbrul (vocalic) depinde simultan de felul sursei, de cavitatea rezonatoare şi de

numărul şi intensitatea armonicelor (altfel spus, depinde de forma vibraţiei, de forma
rezonatorului).
Frecvenţa unei vibraţii cu perioada de o secundă se numeşte ciclu de vibraţie
(hertz). Urechea umană percepe vibraţii între 16 şi 20000 de hertzi.
Frecvenţa este mai mare (tonul mai înalt, sunetul mai acut) cu cât contracţiile
coardelor vocale sunt mai intense.
Amplitudinea vibraţiei depinde de cantitatea de energie consumată la producerea
sunetului la nivelul laringelui.
Intensitatea sunetului este mai mare cu cât energia articulatorie este mai mare.
Rezonanţa defineşte capacitatea unui obstacol de a reacţiona la vibraţiile unei
surse, altfel spus, de a intra în vibraţii din cauza undei propagate de o sursă. Un obstacol
poate diminua intensitatea vibraţiilor, dar poate să le şi amplifice, preluând unda la care
se adaugă vibraţia proprie. În situaţia actului de vorbire (a sunetelor articulate), sursa o
reprezintă coardele vocale, iar efectul de rezonanţă se produce pe traiect.
Vibraţia de la nivelul laringelui este preluată de faringe ca prim rezonator după
laringe, apoi este preluată de cavitatea bucală. Alături de aceasta din urmă este şi
rezonatorul nazal, imobil, faţă de cavitatea bucală, care este mobilă.
În română, cavitatea nazală intervine doar printr-o trăsătură de articulare în cazul
a două sonante, [m, n], şi nu aduce valori fonematice propriu-zise. În consecinţă, timbrul
(culoarea sunetului) care permite diferenţierea sunetelor în funcţie de rezonatorul bucal
este aşa-numitul timbru oral.
Timbrul care permite diferenţierea în funcţie de rezonatorul nazal este timbrul
nazal.
Timbrul se referă cu deosebire la vocale, fiind marcat de locul acestora de
articulare. De aici şi tipologia timbrului. De pildă, se distinge un timbru palatal, velar
etc.
Durata sunetului este o caracteristică dependentă direct de timpul de vibraţie a
sursei; în cazul sunetelor articulate, sursa o reprezintă coardele vocale. Cu cât vibraţia
este mai lungă, cu atât durata sunetului emis este mai mare. Durata sunetului este indicată
 16

şi în ceea ce se numeşte ritm = periodicitate de producere a sunetului şi care este specific

fiecărei limbi.
Sub aspect funcţional, adică fonologic, durata nu reprezintă o caracteristică pentru
limba română, comparativ cu alte limbi (cf. latina, engleza), unde vocala scurtă şi vocala
lungă sunt foneme diferite.
Aşadar, principalele caracteristici ale sunetelor, cu implicaţii în actul de vorbire
sunt: înălţimea, intensitatea, timbrul şi durata. Acestea se raportează la frecvenţa
sunetului, la periodicitate, la amplitudine şi rezonanţă.
Astfel, în funcţie de înălţime, sunetele pot urma gradual o scară de la acut la grav
(înalt-jos).
În funcţie de intensitate, sunetele sunt intense (puternice), cu amplitudine mare şi
nonintense (slabe), cu amplitudine mică.
Intensitatea depinde de amplitudinea vibraţiilor, care la rândul ei este influenţată
de cantitatea de energie folosită la producerea sunetului şi de spaţiul de rezonanţă.
Valorile de intensitate apar evidente în cazul vocalelor accentuate.

Vorbirea constituie un proces complex, un rezultat al activităţii de corelare a unor

zone senzoriale şi zone motorii cerebrale corticale, aparţinând sistemului nervos central.
Articularea se produce pe traiectul respiraţiei (ca expiraţie) de la plămâni până la
ieşire (pe nas, în mod obişnuit, ca respiraţie) pe gură (şi, uneori, parţial şi pe nas).
Mecanismul propriu-zis al fonaţiei se produce doar în porţiunea cuprinsă între laringe şi
cavitatea bucală, primul ca sursă şi ultima parte ca loc esenţial de articulare, prin
dirijarea cafului în anumite puncte (şi zone), ceea ce le conferă anumite trăsături
fiziologice care le individualizează.
Presiunea realizată de muşchii respiratori determină trecerea aerului expirat din
plămâni prin bronhii şi apoi prin trahee, ajungând în partea ei superioară, laringele.
*Dimensiunile laringelui suferă modificări în funcţie de vârstă. Există şi diferenţe
legate de sex.
Faringele este un organ tubular, cu o formă de piramidă triunghiulară trunchiată
şi cu baza mare în partea superioară, fiind o componentă principală a fonaţiei.
 17

*Omul nu dispune de un organ unic şi specializat în producerea sunetelor

articulate (precum ochiul pentru văz, nasul pentru miros ş.a.m.d.).
Cavitatea laringelui este alcătuită din trei zone principale: vestibulul laringelui,
glota şi cavitatea infraglotică (porţiunea inferioară dintre glotă şi trahee).
Glota, prin formaţie anatomică, are rol şi în respiraţie şi în fonaţie.
Componentele importante sunt plicele vocale sau coardele vocale (două) şi alte
două plice vestibulare, situate deasupra coardelor vocale.
Coardele vocale au marginile mediale orientate unele spre celelalte, spaţiul
cuprins între cele două coarde vocale fiind aşa-numita fantă glotică.
*Coardele sunt mai lungi la bărbat; fanta glotică diferă şi ea în funcţie de vârstă şi
sex.
În timpul respiraţiei coardele vocale se depărtează, iar în fonaţie se apropie.
Baza mare a laringelui are un orificiu mai mare prin care acesta comunică cu
faringele. Închiderea acestui orificiu în timpul deglutiţiei se realizează cu epiglota, care
în mod obişnuit, fiind inertă, coboară sub greutatea bolului alimentar.
Laringele reprezintă nu numai prima sursă în producerea sunetelor articulate, ci şi
primul rezonator.
Vibraţiile coardelor sunt produse de trecerea aerului şi de stimuli nervoşi care
comandă modificarea frecvenţei vibraţiilor. Coardele pot fi întinse sau relaxate, apropiate
sau îndepărtate.
Vibraţiile sunt mai ample în plan orizontal decât în plan vertical, iar aerul este
expulzat prin lărgirea orificiului dintre ele, în fluxuri succesive. Trecerea curentului de
aer prin acest pasaj produce o condensare a aerului care se transmite ascendent. Astfel, în
spate se creează un vid care apropie coardele vocale. Un nou flux de aer produce o nouă
îndepărtare a coardelor şi procesul se repetă.
*La nivelul laringelui nu există încă sunete articulate. Acestea se disting:
- printr-o anumită intensitate, dependentă de presiunea aerului expirat, adică de forţa
acestuia;
- prin înălţime, dependentă de gradul de contracţie a coardelor;
- prin timbru, dependent de rezonatorii laringelui (ceea ce presupune structura
acestuia);
 18

- prin durată, care depinde de timpul de vibraţie a coardelor vocale.

De la nivelul laringelui, caful ajunge în cavitatea faringiană. Faringele are forma
unei pâlnii fără perete anterior şi cu baza în partea superioară. În acest punct se întâlneşte
calea respiratorie cu cea alimentară.
*În timpul alimentaţiei, trecerea spre fosele nazale şi spre laringe se închide.
Faringele are rol de rezonator în articulaţie şi este legat de cavitatea bucală prin
aşa-numitul vestibul faringian (= un coridor musculo-membranos delimitat de baza
limbii), partea liberă a palatului moale şi arcurile palatine de la baza uvulei (= luetă,
omuşor).
Uvula este o prelungire de formă conică (10-20 mm lungime), având baza în
continuarea vălului palatin şi vârful îndreptat spre limbă. În stare de repaus, omuşorul stă
culcat pe muşchiul lingual. Vălul palatin (= palatul moale) formează partea superioară a
cavităţii bucale.
Curentul de aer ajuns în acest punct poate fi dirijat spre cavitatea nazală prin
coborârea vălului pe rădăcina limbii sau, dimpotrivă, poate fi dirijat spre cavitatea bucală,
prin ridicare.
Poziţia intermediară a vălului imprimă sunetului articulat în cavitatea bucală un
timbru nazal. De asemenea, vălul poate vibra în cazul articulării unor sunete în zona
posterioară a cavităţii bucale, imprimând sunetului anumite vibraţii (de pildă, consoana
[r], o apico-dentală vibrantă poate fi articulată şi ca o uvulară vibrantă).
Cavitatea bucală este locul în care se produce articularea propriu-zisă a
sunetelor. În acest act, participă, în proporţii diferite:
- cele două buze (labiile)
- maxilarele (un maxilar superior, fix şi un maxilar inferior, mobil)
- dinţii
- muşchiul lingual (= limba), mobil doar parţial, în partea din faţă, vârful (=
apexul), acesta având un rol important în determinarea locului de articulare
- bolta palatului (în partea superioară a maxilarului fix); în articulare sunt
definitorii:
 regiunea anterioară (dentală şi alveolară)
 regiunea mediană (palatul propriu-zis)
 19

 regiunea posterioară (= velară)

Cavitatea bucală, în ansamblul ei, reprezintă un important rezonator, mărimea (şi
inclusiv constituţia ei anatomică) fiind determinantă sub aspect acustic.
Articularea sunetului constă dintr-o modelare a curentului de aer, dirijat din
faringe, în cavitatea bucală.
Fiecare sunet articulat reprezintă o consecinţă a unor mişcări efectuate de organe
mobile, numite şi active (labiile, maxilarul inferior, muşchiul lingual şi uvula) spre
anumite puncte din zona cavităţii bucale, numite loc de articulare (= punct de
articulaţie).
*În limbă nu sunt epuizate toate posibilităţile de realizare a locurilor de articulare.

Vibraţiile sonore emise prin articulare se propagă în aer ca mediu elastic,

ajungând în ureche. Fenomenul audiţiei presupune receptarea undei sonore sub forma
mesajului. În urechea interioară, aceste unde trec în codul sistemului nervos urmând
momentul identificării. Aşadar audiţia presupune: receptarea undelor sonore,
transformarea lor în impulsuri nervoase, identificarea şi recunoaşterea lor în virtutea
sistemului care decodează (ceea ce a fost codat de către emiţător), sunetele prezentându-
se ca unităţi numite vocale, consoane, semivocale.
Cu cât energia de emisie a sunetului este mai mare, cu atât audiţia este mai
intensă.
Termenii de „vocală“ şi „consoană“ apar uneori cu accepţii diferite, când sunt
folosiţi şi în fonetică şi în fonologie. Dacă sub aspect fonetic, accentul se pune pe tipul de
ton, sub aspect fonologic, accentul se pune pe funcţia lor. Astfel, vocala reprezintă centrul
silabic în timp ce consoana nu poate avea această funcţie, fiind un satelit. Funcţia
vocalică este realizată în anumite limbi şi de sonante.
De asemenea, valoarea unor elemente vocalice şi consonantice diferă şi la nivelul
diftongilor (vezi, de pildă, interpretarea semivocalelor ca semiconsoane sau chiar
consoane). În general, în fonetică se utilizează şi termenii vocoid / contoid, iar în
fonologie, vocală / consoană.
 20

Ţinând seama de caracteristicile acustice şi fiziologice ale sunetelor articulate (=

sunetele vorbirii), în limba română distingem: vocale, consoane şi semivocale (numite
de unii lingvişti semiconsoane).

Vocale şi consoane (caracteristici articulatorii). Vocale şi consoane

(caracteristici acustice).

Vocalele:
- sunt sunete (= segmente acustice) cu structură regulată, având vibraţii periodice
(adică sunt tonuri); în emiterea lor nu apare în cale nici un obstacol; fiecare vocală este o
stare;
- sunt sunete orale, curentul de aer fonator fiind dirijat spre cavitatea bucală;
dirijarea aerului şi spre fosele nazale le imprimă o nazalitate care în limba română nu are
valoare distinctivă;
*Toate vocalele limbii române pot fi articulate şi nazal fără modificări distinctive
(= cu valoare fonematică).
- au rol de centru silabic şi pot primi accent; sunt mai audibile decât consoanele;
- varietatea vocalelor se motivează prin modificările rezonatorului bucal ca spaţiu
de rezonanţă final (şi inclusiv ca mărime).
Vocalele limbii române cu valori distinctive sunt caracterizate prin grad de
apertură, loc de articulare şi participare sau nu a labiilor.
Criteriul aperturii distinge trei serii de vocale:
- deschise : [a] – singura vocală şi, ca urmare, cea mai deschisă
- medii (semideschise sau semiînchise): [e, ă, o]
- închise: [i, î, u]; vocala [i] este cea mai închisă, articulându-se cu cel mai mic
spaţiu de eliminare a cafului.
În funcţie de locul de articulare se disting, de asemenea, trei serii:
- anterioare: [e, i]
 21

- centrale: [a, ă, î]
- posterioare: [o, u]
Participarea sau nu a labiilor distinge două categorii de vocale:
- fără participarea labiilor (acestea fiind majoritare): [e, i, a, ă, î]
- cu participarea labiilor: [o, u]
*Termenul labial, folosit în caracterizarea vocalelor, indică f o r m a rotunjită pe
care o iau cele două buze, în timp ce în caracterizarea consoanelor, termenul indică f o l
o s i r e a buzelor în realizarea obstacolului.

Consoanele:
- sunt sunete (= segmente acustice) în producerea cărora curentul de aer întâmpină
obstacole (diferite), ceea ce produce anumite z g o m o t e ; fiecare consoană, din cauza
obstacolului, reprezintă o schimbare, ceea ce presupune o realizare în timp;
- nu pot primi accent şi, în consecinţă, nu pot constitui silabe decât alături de
vocale.
O categorie puţin distinctă o reprezintă cea a sonantelor [l, m, n, r], consoane
care, pe lângă caracteristicile specifice de zgomot au şi tonuri întâlnite în producerea
vocalelor.
În articularea consoanelor se disting trei faze: (a) punerea în poziţie, ca implozie,
(b) ţinuta şi (c) eliberarea cafului ca explozie.
Particularităţile fiziologice şi acustice individualizează consoanele şi ca realizări
cu valori fonematice, definitorii pentru consoanele sistemului fonematic românesc fiind:
a) modul de articulare;
b) locul de articulare;
c) gradul de sonoritate.

Modul de articulare indică tipul de obstacol întâmpinat în cale de curentul de aer

fonator:
- cu oclusiune (= închidere completă)
- cu fricţiune (ca trecere printr-un canal îngustat)
- cu ocluzie şi explozie incomplete
 22

Locul de articulare indică punctul de articulaţie în care se plasează obstacolul (la

buze, la dinţi, la palat). În funcţie de felul (şi locul) în care se produce acest obstacol,
pentru consoanele româneşti sunt distinctive anumite combinaţii dintre componentele
active şi pasive ale articulării, care dau şi caracteristicile consoanelor din sistemul
fonematic:
- bilabiale (cu participarea celor două labii)
- labio-dentale (cu participarea labiilor şi a dinţilor)
- apico-alveolare (cu participarea vârfului limbii (= apexul) şi a zonei
alveolare)
- prepalatale (cu ajutorul muşchiului lingual şi zona anterioară a palatului)
- palatale (propriu-zise)
- velare (cu obstacol în zona vălului palatin)
- uvulare (cu obstacol în zona uvulei)

Gradul de sonoritate
În timp ce vocalele sunt sonore prin excelenţă, ca urmare a vibraţiilor regulate
produse de coardele vocale, iar sonantele au aceeaşi caracteristică prin asemănarea cu
vocalele, consoanele prezintă o situaţie aparte. Astfel, consoane identice ca mod şi loc de
articulare pot să difere numai prin grad de sonoritate (surd/sonor). Distincţia se datorează
prezenţei, peste sursa de zgomot, a unei surse suplimentare de formanţi, ca o concentrare
de energie acustică, în cazul consoanelor sonore.
Nu toate consoanele realizează perechi din acest punct de vedere (vezi sistemul
consonantic fonematic).

În funcţie de modul de articulare, consoanele limbii române se pot clasifica în:

A. consoane propriu-zise:
o oclusive [b/p, t/d, k'/g', g/k]
o fricative (= spirante, constrictive) [v/f, z/s, /, h]
o semioclusive (= africate) [ţ (ts), g (d), c (t)]
B. sonante:
 23

o nazale [m, n]
o lichide
 laterale [l]
 vibrante [r]
*În unele interpretări fonematice există şi o altă categorie:
C. semiconsoane [w] şi [j]

În funcţie de locul de articulare, consoanele limbii române se clasifică astfel:

- bilabiale: [p/b, m] şi [w]
- labio-dentale: [v/f]
- apico-dentale: [d/t, z/s, ţ (ts), n, r]
- apico-alveolare: [l]
- prepalatale: [/, g/c]
- palatale: [k', g'] şi [j]
- velare: [k, g]
- uvulare: [h]

În funcţie de gradul de sonoritate, consoanele limbii române, cu excepţia

sonantelor şi a consoanelor [ţ] şi [h], alcătuiesc perechi omorganice de tip surd/sonor:
[p/b, f/v, t/d, s/z, /, c/g, k'/g', k/g].

Acustic, sunetul articulat este determinat direct de volumul, mărimea spaţiului de

rezonanţă, de felul în care este articulat şi, nu în ultimă instanţă, de felul în care este
perceput auditiv. Trăsăturile acustice nu pot fi izolate de trăsăturile articulatorii (dat fiind
faptul că articularea se produce chiar în cavitatea bucală ca spaţiu de rezonanţă şi
înălţimea, de pildă, care este dată de frecvenţa oscilaţiilor în timp de o secundă, este
dependentă şi de mărimea rezonatorului; amplificarea sunetului este direct proporţională
cu volumul rezonatorului).
Un rezonator cu volum mic produce sunete acute, iar un rezonator cu volum mare
produce sunete grave.
 24

Pe de altă parte, în funcţie de gradul de concentrare şi de gradul de difuziune a

formanţilor sunetului, se distinge caracterul compact şi cel difuz. Sunt calităţi acustice
determinate de mărimea rezonatorului şi care diferă în articularea diferitelor consoane şi
vocale (în funcţie de specificul aperturii şi al locului de articulare la vocale şi de modul şi
locul de articulare la consoane).
Pe coordonata acut – grav se orientează vocalele de la anterioare (e, i) spre
posterioare (o, u) şi consoanele articulate în zona propriu-zisă a cavităţii bucale (s, z, d,
t, , , n, c, g, k', g'), iar consoanele articulate în cele două zone extreme ale cavităţii
bucale (adică labialele şi velarele) au o notă gravă (p, b, v, f, m, k, g, h).
Pe coordonata compact – difuz se orientează vocalele de la deschise (a) la
închise (i, î, u) şi consoanele care au distincţia întrerupt / continuu, adică oclusivele (p,
b, m, t, d, k', g', k, g) care au blocaj în calea cafului şi consoanele fricative (f, v, s, z, , ,
h) care se pronunţă prin curgerea continuă a cafului, adică prin fricţiune.
*Datorită acestui fapt, o consoană fricativă poate fi prelungită (asemenea
vocalelor) până la eliminarea totală a aerului expirat.
Consoanele, în articularea cărora apare zgomotul produs de închiderea
obstacolului, dar şi fricţiune, sunt stridente (ţ, c, g).

Fonologia. Fonem şi trăsături distinctive. Alofone vocalice şi consonantice.

Neutralizare şi arhifonem

În timp ce fonetica urmăreşte descrierea sunetelor articulate ţinând seama de

caracteristicile lor fiziologice şi acustice dobândite prin articulare (ca asemănări şi
deosebiri plecând de la sunetul izolat), fonologia, preluând aceste caracteristici, studiază
comportamentul sunetelor din perspectiva rolului lor în comunicare. Aceasta presupune o
reconsiderare a sunetelor, în calitatea lor de componente ale cuvintelor şi ale enunţului
întâlnit în mesaj.
Criteriul nou înseamnă o raportare a sunetului articulat la funcţia lingvistică, ceea
ce implică o evaluare a lui ca unitate funcţională.
 25

Astfel, unitatea sonoră, ca unitate de expresie se judecă faţă de planul conţinutului

(ca relevanţă distinctivă şi distribuţie contrastivă).
Spus altfel, prin distribuţie şi comutare se urmăresc sunetele cu valori funcţionale,
adică situaţia în care o modificare în planul expresiei (la nivelul segmentului fonic al
cuvântului) duce sau nu la o schimbare în planul conţinutului, diferenţiindu-se cuvintele
între ele şi/sau forme gramaticale ale aceluiaşi cuvânt.
Cu acest obiectiv al fonologiei, determinarea structurii fonologice specifice
limbii române înseamnă inventarierea tipurilor de combinaţii posibile, iar definirea
sistemului fonologic reprezintă un rezultat al unei r e d u c ţ i i a variantelor sub care se
prezintă sunetele în vorbire, delimitându-se ansamblul de unităţi ca invariante.
Aşadar, până la obţinerea acestora se înregistrează unităţile comutabile, ţinându-se
seama de trăsăturile lor fonetice, se determină poziţiile lor de ocurenţă, influenţele
reciproce din fluxul sonor al enunţului ş.a.m.d.
În fonologie se distinge: fonematica (= studiul elementelor funcţionale
segmentale) şi prosodia (= studiul unităţilor funcţionale suprasegmentale).
Asemenea foneticii, fonologia poate avea un aspect sincronic, altul diacronic,
unul contrastiv, altul general etc.

Fonemul reprezintă unitatea specifică fonologiei, în timp ce sunetul este unitatea

de referinţă a foneticii.
Fonemul (vocalic sau consonantic) nu reprezintă un sunet, ci o clasă de sunete,
realizându-se concret prin două sau mai multe varietăţi în vorbire, respectiv variante, în
funcţie de contextul fonic în care se situează. Fonemul este astfel invariantul în variaţii.
Există, pe de o parte, variaţii de rostire în graiul (= idiolectul) aceluiaşi vorbitor în
momente diferite ale actelor de comunicare şi realizări cu anumite modificări (mai
evidente sau nu) raportate la poziţia lui în segmentul fonic (marcată de tipologia
vecinătăţilor); acestea reprezintă variantele combinatorii (= contextuale) aflate în
distribuţie complementară.
*În timp varietăţile de pronunţare pot fi nenumărate, variantele sunt limitate, în
funcţie de numărul posibilelor combinaţii segmentale identificabile în cuvintele
româneşti.
 26

Totalitatea variantelor şi varietăţilor unui fonem alcătuiesc alofonele acestuia.

*Luându-se în considerare doar variantele poziţionale (= condiţionate contextual),
acestea putând fi inventariate pe un corpus de cuvinte, în mod obişnuit, alofonele se
identifică numai cu acestea; alofon şi variantă sunt sinonime.

Varietatea contextelor fonice din cuvintele româneşti şi pronunţia legată a

sunetelor (prin coarticulare) motivează, în bună măsură, interpretări diferite, din unele
puncte de vedere, ale inventarului de foneme vocalice şi consonantice.
Coarticularea defineşte o realitate a pronunţării sunetelor, din cuvinte şi, adesea,
în enunţ, a unui sunet final cu cel iniţial al cuvântului următor (= fonetică sintactică). Este
vorba de faptul că un sunet începe să fie articulat înainte ca pronunţia celui dinainte să se
încheie (vezi şi modificări fonetice).
Inventarul alofonelor vocalice include mai multe serii, din care, sunt, în general,
acceptate realizări ca:
- alofone primare: reprezentate de variantele vocalice în poziţie iniţială de
cuvânt, după pauză (#), ceea ce indică lipsa unor sunete anterioare care să le
marcheze prin articulaţii nespecifice #[a, ă, î, e, i, o u]#;
- alofone devocalizate: realizate evident în poziţie finală, cauzele putând fi
multiple (sunetul precedent este surd, lipsa accentului, tempoul rapid al
vorbirii, lipsa unor valori fono-morfologice etc.) [a, ă, î, e, i, o, u];
- alofone palatalizate: motivate de prezenţa unor sunete palatale în poziţie

. . .
anterioară [a , o , u ];

- alofone labializate: apar după (semi)vocale labiale [a, ă, î].

Cea mai frecventă realizare este a lui [a] care se întâlneşte frecvent în diftongul
[oa], în timp ce [ă şi î] apar, prin pronunţie cu un suport semivocalic, în
paradigme (de exemplu, [luwa];
- alofone palatalo-labiale: reprezentate de vocala [a] în situaţia în care vocala
este precedată de un sunet palatal şi unul labial [leoarkă].
 27

*Interpretări fonematice distincte şi cu consecinţe în configuraţia sistemului

fonematic vocalic al limbii române actuale vizează pe [i] devocalizat (numit şi final,
scurtat sau şoptit) şi statutul semivocalelor.
1) Sunetul [i] final este considerat:
- variantă devocalizată a vocalei corespunzătoare [i];
- [i] aparţine altui fonem decât [i], asemenea lui [e], teorie susţinută de A.
Avram;
- ceea ce este numit [i] final este doar o articulaţie palatală din structura
consoanei precedente (şi astfel, spune Emil Petrovici, în cuvântul ortografiat
lupi, există de fapt doar trei sunete [lup'], corespunzătoare la tot atâtea
foneme;
2) Semivocalale, prin anumite interpretări, modifică sistemul fonematic al
românei actuale:
- considerarea semivocalelor ca variante asilabice ale vocalelor corespunzătoare
(neputând primi accent) [e, i, o, u], menţine sistemul fonematic alcătuit
din sistemul vocalic şi cel consonantic;
- socotite o clasă distinctă de vocale şi consoane, semivocalele primesc statut
fonematic /e, o, j, w/, ceea ce afectează fundamental sistemul fonematic, de
la două categorii de foneme (vocalice şi consonantice), ajungându-se la trei
categorii de sunete fonematice: vocale, consoane şi semivocale;
- interpretări fonematice distincte ale unor semivocale indică şi posibilitatea
acceptării unor noi foneme consonantice /j, w/ şi existenţa unor alte tipuri de
sunete, independente de vocale şi consoane, dar având caracteristici specifice
acestora, în cazul lui [e, o]; în concepţia lui E. Petrovici, acestea din urmă
nu reprezintă de fapt sunete distincte, ci articulaţii suplimentare ale
consoanelor precedente, alcătuind cu acestea segmente fonematice diferite de
consoanele care nu conţin astfel de articulaţii; astfel, există, de pildă,
fonemul /t/, dar şi fonemul /t'/ şi fonemul /t°/.

Inventarul alofonelor consonantice

 28

- se recunosc serii corelative celor vocalice (de ex. alofone labializate, alofone
palatalizate, alofone desonantizate), dar şi realizări alofonice marcate de particularităţile
pe care le au consoanele ca structură şi articulaţie;
- în funcţie de poziţia în segmentul cuvânt (ca iniţială, finală sau în interior), dar şi
în funcţie de trăsăturile specifice consoanei, există situaţii în care unele apar cu mai multă
evidenţă (de ex., în poziţie iniţială de cuvânt după pauză, oclusivele se realizează ca
alofone primare cu explozie #[p<, b<, d< etc.], în timp ce în poziţie finală înainte de pauză,
acestea sunt însoţite de o mică aspirare [dh, th, ph etc.].
- urmate de vocale sau semivocale palatale [e, i, e, i], consoanele, cu excepţia
celor palatale, se realizează ca alofone palatalizate, de ex. [p', t', d' etc.];
- urmate de vocale sau semivocale labiale, consoanele primesc o articulaţie de
acest tip, realizându-se ca variante labializate, de ex. [t°, d°, k° etc.];
- mai ales în poziţie finală, înainte de pauză şi precedate de alte consoane,
sonantele se realizează ca alofone desonantizate [l, r, m, n], de ex.: [astm,
azvîrl]#;
- înaintea consoanelor velare, sonanta [n] îşi marchează velar ocluziunea, de ex.:
[bakă], iar înaintea consoanelor fricative [s, z, , ] se reduce ocluziunea, de ex.
[învăţ] şi în varianta de pronunţie [îmvăţ];
- consoanele palatale [k', g'] au o dublă interpretare fonematică: una
monofonematică, acceptată astăzi prin normă literară şi una bifonematică, susţinută în
timp de o parte din lingvişti; în esenţă, deosebirea constă în regimul acordat elementului
palatal, considerat
o ca o trăsătură propriu-zisă din fasciculul fonematic /K', G'/;
o ca sunet independent, situat imediat după consoană în segmentul cuvânt,
ceea ce înseamnă că această consoană velară [K, G] urmată de o vocală
sau de o semivocală palatală [e, i, i, e], se realizează ca variantă
palatalizată [K', G'];
o când după astfel de consoane urmează vocala [a], conform interpretării
monofonematice, există variante primare ale fonemelor [K', G'], în timp
ce, conform interpretării bifonematice, avem de-a face cu fonemele velare
[K, G] ca variante palatalizate;
 29

o când după consoanele discutate mai sus apare o vocală labială (sau
semivocală labială), în interpretarea monofonematică, fonemele palatale
[K', G'] se realizează ca variante labializate [K’°, G’°], iar în interpretarea
bifonematică, în aceeaşi poziţie, se realizează variantele labializate ale
consoanelor velare [K°, G°].

Sunt contexte fonice în structura segmentelor complexe (= ale cuvintelor) când o

anume opoziţie, cea de tip surd / sonor nu funcţionează ca atare, fiind suprimată,
neutralizată. Un exemplu foarte cunoscut (şi prin implicaţiile ca normă grafică) îl
constituie prefixul des- cu varianta dez- (ex. desmembra / dezmembra). În rostire,
opoziţia surd / sonor a fonemelor /s/z/ se află în variaţie liberă, deoarece vorbitorul,
indiferent, în acest caz, de pronunţia cu [s] sau cu [z], înţelege acelaşi cuvânt. Sub aspect
fonic se recunoaşte o singură unitate fonică care reuneşte trăsăturile pertinente comune
celor două foneme, unitate care poartă numele de arhifonem.

Segmente fonice complexe (vocalice şi consonantice). Silaba

Unităţile lexicale, în calitatea lor de segmente fonice, sunt, în marea lor

majoritate, formate din două sau mai multe segmente simple (de ex. da, la, carte, pământ
ş.a.m.d.). În cadrul acestora, ţinând seama de cele două categorii mari de sunete, vocale şi
consoane, se pot identifica segmente vocalice simple şi complexe, precum şi segmente
consonantice simple şi complexe.
Înregistrările lexicografice, bazate pe ordinea alfabetică a cuvintelor,
demonstrează că în limba română toate vocalele şi toate consoanele pot să apară, ca
segmente simple, în poziţie iniţială de cuvânt.
În timp ce un segment vocalic simplu poate constitui singur o silabă (de ex. a-
kum), segmentul consonantic simplu, neprimind accent, nu poate exista decât împreună
cu o vocală (de ex. te-ri-bil).

Grupurile vocalice pot fi alcătuite de două, trei, patru şi cinci segmente simple,
ultimele două tipuri fiind mai rare.
 30

Succesiunile de două sau trei segmente vocalice sunt cele mai frecvente, în
variantele:
- grup vocalic bimembru:
 V + V (re-al)
 V + SV sau SV + V (ex. ei, iar)
- grup vocalic trimembru:
 V + V + SV (ex. luai, soţiei)
 V + SV + V (ex. poiană, lokuia)
 SV + SV + V (ex. lăcrămioară)
- grup vocalic alcătuit din patru segmente simple:
 SV + V + SV + V (ex. cafeneaua)
 V + SV + SV + V (ex. râioasă)
 V + SV +V + SV (ex. voiai)
- grup vocalic alcătuit dintr-o succesiune de cinci elemente simple:
 V + SV + V + SV + V (ex. vioaie)
În cadrul segmentelor vocalice duble se disting cele care au corelative (ae/ea,
ai/ia, oa/ao, ei/ie, io/oi etc.) şi grupurile binare formate din secvenţe vocalice identice (de
ex. ee, ii, oo, uu, cel mai des întâlnit fiind grupul ii).
Grupurile asimetrice sunt: ăi şi îi.
În funcţie de natura silabică şi asilabică a componentelor, în limba română există
diftongi şi triftongi*.
*În română nu există o corespondenţă perfectă între pronunţia şi grafia acestora.
Mai mult, posibilităţile variate de caracterizare a diftongilor şi triftongilor şi diferenţele în
interpretarea fonetico-fonologică a componentelor fac dificilă o descriere completă şi
unitară a lor; în principiu, deosebirile se leagă (în bună măsură) de statutul elementului
asilabic şi de pronunţia acestor segmente (de ex. oa sau ua, eo sau io ş.a.).
Semivocalele [o] şi [e] se află întotdeauna înaintea vocalei, de ex. [oaie],
[rea] şi în tinp ce semivocala [e] poate fi urmată de [a] sau [o], semivocala [o] poate
apărea numai înainte de vocala [a].
Ţinând seama de tipologia vocabularului românesc actual sub aspect etimologic,
se constată că în cuvintele aparţinând fondului tradiţional predomină segmentele alcătuite
 31

din element asilabic şi silabic, în timp ce în neologisme (ca împrumuturi moderne) se

întâlnesc segmentele formate numai din elemente silabice (de ex. reostat, realism,
neologism ş.a.).
Grupurile vocalice care conţin o singură vocală silabică şi două asilabice sunt
triftongi. În configuraţia lor, cele două asilabice pot marca vocala (SV + V + SV), de ex.
[iau] sau pot să o preceadă (SV + SV + V), de ex. [lăkrămioară].

Asemenea segmentelor vocalice complexe, segmentele consonantice pot fi

constituite din două, trei şi, mai rar, din patru şi cinci segmente simple, de ex. trai, străin,
constrângere, optsprezece ş.a.
Combinaţiile de două şi trei consoane sunt cele mai frecvente, cu poziţii diferite
faţă de elementul vocalic şi în segmentul cuvânt (ca iniţiale, finale şi poziţie interioară).
Faţă de segmentul consonantic simplu, întâlnit în cele mai variate poziţii posibile
într-un cuvânt, combinaţiile consonantice cunosc o serie de restricţii, de pildă:
- nu toate grupările consonantice pot să apară în poziţie iniţială, de exemplu nu sunt
cuvinte care să înceapă cu rd-, fps- sau prd-;
- consoanele /l, r/ ocupă numai primul loc într-un grup final de două consoane, dar
consoana /l/ poate sta pe locul al doilea dacă urmează după /r/, de exemplu: azvârl
faţă de cald, gard, înalt ş.a.

Segmentul fonic definit ca silabă a fost (şi mai este încă) controversat în ceea ce
priveşte posibilitatea definirii lui sub aspect fonetic şi fonologic.
Indiferent de opinii, silaba este considerată ca o tranşă fonică minimă
caracterizată printr-un singur accent, prezent totdeauna în acelaşi loc.
Existenţa fiziologică a silabei poate fi evidenţiată doar în cuvinte monosilabice, de
tipul: da, nu, eu, iau ş.a.m.d.
Dificultăţile de izolare a silabei numai strict fonetic se explică prin continuitatea
mişcărilor organelor care participă la articulare.
Ţinând seama de această realitate nu se poate susţine o opinie, menţinută şi în
manualele şcolare, conform căreia o silabă coincide cu un singur aer expirator.
 32

Cercetările au demonstrat, dimpotrivă, că în timpul unui aer expirator pot fi emise mai
multe silabe.
Criteriile avute în vedere în definirea silabei se referă, în principal, la: natura
articulatorie, graniţa dintre tensiunea descrescătoare şi cea crescătoare, distincţia dintre
vocale şi consoane în structura segmentului ş.a.
Silaba ca secvenţă fonică minimală reprezintă şi structura fonologică de bază în
limba română, ca sintagmă fonologică minimală, existând un raport de dependenţă dintre
ea şi unităţile suprasegmentale (accentul şi intonaţia).
În componenţa ei, silaba dispune de un nucleu, ca element central şi unităţi
marginale, de tip consonantic (consoane propriu-zise şi aşa-numitele semiconsoane sau
semivocale).
*În delimitarea regimului acestor unităţi, o interpretare aparte aparţine lui E.
Vasiliu care a introdus conceptul de jonctură silabică prin care se defineşte un „zero
consonantic“. Conceptul a fost folosit în interpretarea fonologică a semivocalelor şi a lui
[i] final afonizat..
Acest „zero consonantic“, aşa cum sugerează şi denumirea, este o marcă pentru
absenţa consoanei care condiţionează realizarea vocalică.
Silaba fiziologică (sau acustică) nu corespunde cu cea psihică, fiecare limbă
dispunând de un sistem propriu de grupare a sunetelor în silabe. Ca urmare, silaba
fonologică variază de la o limbă la alta şi în virtutea fonemelor specifice.
Prin structura lor, silabele relevă posibilităţile combinatorii dintre vocale şi
consoane existente în fiecare limbă. În funcţie de poziţia acestora, se disting silabe
deschise, terminate în vocală (de ex. ca-re) şi silabe închise, terminate în consoană sau în
semivocală (de ex. car-te, stai, ard, par-tea ş.a.).
În mod deosebit, acad. A. Rosetti s-a ocupat de teoria silabei, expunându-şi
părerile şi în cartea Sur la théorie de la syllabe, ed. a II-a, Haga, 1963, din care redăm
definiţia silabei bazată pe tipologia unităţilor fonice componente: „Definiţia silabei se
bazează pe distincţia dintre vocale şi consoane, după cum am arătat anterior, definiţie la
care s-a raliat şi Haugen.
Silaba este, aşadar, o combinaţie minimală de foneme al cărei nucleu este o
vocală, precedată sau urmată de o consoană sau de o combinaţie de consoane. Frecvenţa
 33

folosirii combinaţiilor de consoane la începutul sau la finala silabelor permite fixarea

locului de diviziune silabică, atunci când aceasta nu este vizibilă imediat.“
Analiza silabei desprinde, ca o unitate ireductibilă, nucleul silabei şi marginile
sale. Vocala ocupă centrul, consoanele fiind marginile silabei.

Modificări fonetice condiţionate

Caracterizarea şi delimitarea sunetelor din lanţul vorbirii cu ajutorul mijloacelor

tehnice au confirmat existenţa fenomenului numit coarticulare, termen prin care se
defineşte faptul că articularea unui sunet începe înainte ca articularea sunetului precedent
să fi luat sfârşit.
Segmentul fonic complex al comunicării reprezintă o succesiune continuă de
vocale şi consoane care se influenţează reciproc (în mai mare sau mai mică măsură, în
funcţie de trăsăturile lor pertinente). Astfel, fiecare sunet articulat depinde de locul lui în
silabă şi de tipologia sunetelor vecine, având un maxim fonic şi un minim, interpretat ca
un aşa-numit sunet de tranziţie. Acesta nu este un alt sunet, un sunet independent de
celelalte două sunete între care este înregistrat, ci este format din modificările survenite la
sfârşitul şi/sau începutul unui sunet determinat de contextul fonic vecin.
La nivelul acestui sunet de tranziţie, din cauze multiple (fiziologice, psihologice,
ritm al vorbirii etc.) pot să apară sunete noi.
Aceste schimbări pot fi condiţionate şi accidentale.
Modificările accidentale presupun transformări spontane care depind de natura
sunetului respectiv indiferent de mediul fonic înconjurător (de pildă, dispariţia lui [h]
iniţial de la lat. homo, -inis).
Modificările condiţionate sunt motivate de prezenţa alăturată sau la distanţă a
unor sunete care le influenţează (şi le determină ca tip).
*Schimburile datorate propriu-zis coarticulaţiei sunt numite şi schimbări fonetice
combinatorii.
Influenţa dintre sunete prin contact direct sau la distanţă este evidentă frecvent în
cazul alternanţelor fonetice, vocalice sau consonantice (de pildă, (vb.) port / poartă,
 34

(adj.) închis / închişi, (subst.) măr / meri ş.a.m.d.), alternanţe întâlnite în flexiune şi
derivare.
Modificările fonetice pot fi urmărite diacronic şi/sau sincronic. De exemplu,
rostirea schimbată a unui sunet la un moment dat (= sincronic), dacă se menţine în timp,
poate fi evaluată apoi şi din perspectivă diacronică (fapt reflectat sugestiv de legile
fonetice).
Ţinând seama de valoarea posibilelor schimbări la nivelul limbii, se pot distinge:
(I) Schimbări care afectează sistemul fonologic al limbii;
(II) Schimbări care nu modifică sistemul fonologic al limbii.
Fiecare din cele două categorii, la rândul lor, includ modificări cu caracter general
sau particular şi, respectiv, modificări eliminate în timp şi modificări care reprezintă doar
variante în pronunţie fără afectarea unităţilor fonematice propriu-zise (de ex. rostirea
palatală, cea labială, velară ş.a.).
*Un factor important în apariţia şi evaluarea unei schimbări se leagă de forţa
sunetului, dependentă de mai mulţi factori, esenţiale fiind: poziţia sunetului în segmentul
fonic al cuvântului şi valoarea acestuia în sistemul fonematic (sugerată şi de frecvenţa cu
care apare în structura cuvintelor).
Pentru o imagine cât mai elocventă asupra modificărilor întâlnite în limba
română, inclusiv din perspectiva evoluţiei ei, enumerăm şi astfel de schimbări, chiar dacă
acestea nu funcţionează în româna standard-literară de azi:
o asimilare (cu varianta acomodare)
o disimilare (cu varianta diferenţiere)
o anticipare
o metateză
o epenteză
o contracţie
o haplologie
o afereză
o sincopă
o proteză
 35

o eliziune
o rotacizare
o diftongare (ca metafonie)
o sinereză (= sinizeză)
o diereză
o apocopă
o nazalizare (ca propagare)
o palatalizare (şi muiere) ş.a.
*O modificare anume, în funcţie de particularităţile fonetice ale sunetului
implicat, de poziţia lui în segment, de condiţiile de realizare, efect obţinut ş.a., poate avea
denumiri diferite (vezi, asimilare / acomodare, epenteză / anaptixă ş.a.).

Asimilarea, considerată accident fonetic, este întâlnită frecvent, definirea

fenomenului prin care două sunete alăturate sau la mică distanţă primesc caracteristici
acustico-fiziologice comune sau chiar identice (prin pierderea unor trăsături proprii şi
adoptarea altora, aparţinând sunetului vecin care realizează asimilarea).
Asimilarea poate fi caracterizată în funcţie de:
a) natura sunetelor:
 vocalică (ex. director > derector)
 consonantică (ex. subsol > supsol)
b) gradul de apropiere sau depărtare a sunetelor:
 în contact (= organică) (ex. subsol > supsol)
 la distanţă (= armonică) (ex. bilet > belet)
c) gradul de asimilare:
 totală (ex. înmuia > îmmuia)
 parţială (= acomodare) (ex. în+păduri > împăduri)
d) direcţia asimilării:
 progresivă (ex. mulţămi > mulţumi)
 regresivă (ex. înbogăţi > îmbogăţi)
 36

Disimilarea este un accident fonetic opus asimilării şi poate fi caracterizată prin

aceleaşi criterii; prin disimilare, din două sunete asemănătoare, unul pierde din trăsăturile
articulatorii comune, devenind diferit de celălalt.
Disimilarea poate fi caracterizată după:
a) natura sunetelor:
 vocalică (ex. rostogoli > răstogoli)
 consonantică (ex. mănunt > mărunt)
b) gradul de apropiere sau depărtare a sunetelor:
 în contact (= diferenţiere) (ex. tat'tu > tac'tu)
 la distanţă (= armonică) (ex. rostogoli > răstogoli)
c) gradul de disimilare:
 totală (sunetul disimilat dispare) (ex. fereastră > fereastă)
 parţială (sunetul disimilat se modifică, dar nu dispare) (ex. Grigore
> Gligore)
d) direcţia disimilării:
 progresivă (ex. fereastră > fereastă)
 regresivă (ex. printre > pintre)

Metateza, prezentă azi mai ales în vorbirea populară (sau produsă din grabă, din
cauza unui tempou prea rapid al vorbirii etc.), constă în schimbarea locului unor sunete în
cuvânt (ex. scluptură pentru sculptură).

Epenteza în româna actuală se întâlneşte frecvent în evitarea hiatului (vezi şi

sinereza), de pildă veseliie.
Regional, sunt cunoscute intercalările de vocale sau de consoane între două
sunete, precum: sclab (pentru slab), hirean (pentru hrean). În acest ultim caz, ca şi în
optîsprezece (sau optisprezece) fenomenul este numit anaptixă.

Apariţia unor noi sunete se realizează şi prin proteză (ex. (a)luneca) sau, în
poziţie finală, prin epiteză (ex. aice(a), cu valoare deictică).
 37

Contracţia (semnificativă diacronic, de ex. de+înainte > dinainte) apare mai ales
în vorbirea populară şi regională (ex. coţi pentru cauţi).

Haplologia, numită şi disimilare silabică totală, indică eliminarea unei silabe

din două silabe identice sau asemănătoare existente într-un cuvânt (ex. coana pentru
cucoana, eroi-comic pentru eroico-comic).

Eliziunea este un fenomen întâlnit frecvent în cazul joncţiunii dintre prepoziţii,

forme atone ale pronumelui personal sau auxiliare verbale cu diferite părţi de vorbire
(articol, verb), fiind marcată grafic prin cratimă (în pronunţie neputând fi sesizată ca
atare).
Câteva exemple:
cu un > c-un
mă am > m-am
nu are > n-are
nu a plecat > n-a plecat

Diereza este un fenomen care, în diacronie, marchează transformarea unui diftong

în hiat (ex. lat. aurum > rom. a-ur), iar astăzi apare mai ales în pronunţia substantivelor
masculine şi neutre când primesc articol sau se ataşează desinenţa de plural (de ex. hău /
hă-ul, râu / râ-uri).

Sinereza, întâlnită frecvent în limba vorbită, marchează eliminarea hiatului, prin

transformarea unei vocale (din cele două) în semivocală.
Tendinţa este evidentă şi în pronunţia neologismelor care conţin hiat, nefiind însă
acceptată de norma literară (de ex. camionetă pentru cami-o-netă, cameleon pentru
came-le-on).

Nazalizarea (ca propagare a nazalităţii) defineşte fenomenul prin care apar

vibraţii nazale şi chiar sunete nazale lângă o vocală dintr-un cuvânt care conţine o
consoană nazală. Simplele vibraţii nu modifică practic structura fonică a cuvântului, în
 38

timp ce propagarea (numită şi anticipare, din cauza poziţiei şi direcţiei de manifestare)

introduce un nou sunet, neacceptat de norma literară (de ex. bulentin pentru buletin,
intinerar pentru itinerar, indentitate pentru identitate).

Unităţi suprasegmentale (intensive şi extensive)

În realizarea oricărei comunicări se disting unităţile segmentale, ca sunete

propriu-zise (vocale, consoane, semivocale) şi unităţi prezente constant în lanţul vorbirii,
dar nesesizate în segmentul sonor. Sunt unităţi care marchează atât cuvântul luat în sine,
ca o componentă a enunţului şi, implicit, a mesajului, cât şi îmbinările de cuvinte în
limitele propoziţiilor şi ale frazelor.
Având în vedere ierarhia unităţilor sintagmatice care pot contracta relaţii cu
unităţile suprasegmentale, prima treaptă este reprezentată de silabă, ca cea mai mică
tranşă fonică care poate primi accent.
În emisia vorbită, receptorul percepe auditiv nu numai sunete ca atare (ca sunete
articulate din alcătuirea cuvintelor), ci şi anumite modelări ale vocii, timbrului etc.
Practic, constituirea sensului transmis prin lanţul vorbit presupune o îmbinare între sunete
(ca unităţi din segment) şi unităţi suprasegmentale. Acestea pot fi unităţi intensive (=
accente), caracterizând silabe (şi cuvintele din care fac parte acestea) şi unităţi extensive
(= intonaţie) care presupun mai multe silabe (cuvinte şi ansambluri de cuvinte).
Accentul în limba română este liber, adică mobil (ceea ce produce în bună măsură
nerespectări ale normelor literare, inexistând o regulă unică de aplicat în pronunţie).
Poziţiile pe care le poate avea în cuprinsul cuvintelor determină şi tipologia
accentului în limba română:
- oxiton (apare pe ultima silabă, de ex. noród, aragáz, perdeá);
- paroxiton (apare pe penultima silabă, de ex. mâncáre, fereástră, hărnicíe);
- proparoxiton (apare pe antepenultima silabă, de ex. lucráseră, cărţile,
márgine);
- apare mai rar, în cuvinte mai lungi, pe a patra sau chiar a cincea silabă
(numărată de la sfârşitul cuvântului spre început), de ex. óptsprezece.
 39

*Mobilitatea accentului este evidentă chiar şi în formele flexionare ale aceluiaşi

cuvânt sau în cadrul familiilor lexicale (de ex. másă / măsúţă / măsúţele; cáld / căldúţ /
căldicél).
În funcţie de nivelul la care funcţionează cu valoare distinctivă, accentul este:
- fonic (în segment)
- grafic (deosebind omonimele)
- prozodic (= metric)
De asemenea, se poate distinge un accent lexical şi un accent sintactic, iar dacă,
avem în vedere natura acestuia, se pot evidenţia:
- accentul de intensitate (= dinamic), ca accent principal/secundar;
- accentul tonic (= muzical), determinat de numărul vibraţiilor în timp de o
secundă;
- accentul cantitativ, definit prin durata emisiei sunetului, criteriul fiind unul
temporal.
O altă distincţie, în limba română, fără valoare funcţională în sine (neasociată cu
elemente paraverbale şi nonlingvistice) este:
- accent ascuţit (urcarea tonului)
- accent grav (coborârea tonului)
- accent circumflex (urcă şi apoi coboară)

Intonaţia reprezintă o unitate extensivă (acoperind o comunicare care se poate

reduce la un cuvânt, ex. da ?), dar, în mod obişnuit, vizează un şir de silabe (prin cuvinte,
propoziţii etc.).
Realitatea actelor lingvistice demonstrează că varietatea semantică a enunţurilor
nu numai că este susţinută substanţial de posibilităţile oferite de intonaţie, cu ipostaze
foarte diverse în care se recunosc şi alte mijloace (de pildă, nonverbale), dar există şi o
diferenţă (aproape substanţială) între aspectul oral şi cel grafic. Acesta din urmă acoperă
doar parţial (şi nu deplin nici unde există semne suficiente) ceea ce poate să transmită un
mesaj vorbit (prin valorificarea posibilităţilor paraverbale şi nonlingvistice, în variante
practic imposibil de inventariat, ţinând seama nu numai de multitudinea combinaţiilor, ci
şi de faptul că nici o persoană nu poate să „reproducă“ identic în două situaţii de
 40

comunicare, aceleaşi componente (durată, tempo, inflexiuni ale vocii, privire, gestică
ş.a.m.d.).
Enunţurile, ca unitate minimală a vorbirii (ca mesaj articulat) beneficiază de
unităţi ale celor două articulări, de cuvinte îmbinate în virtutea unor reguli specifice,
fiecare cuvânt reprezentând un lanţ de sunete (= segment fonic complex), adică o fonie.
*Există şi situaţii în care enunţul (= fonia) este format numai dintr-un sunet (=
segment fonic simplu), de exemplu, forma de persoana a treia singular a verbului a fi, e.
Intonaţia, ca variaţie a tonului în timpul rostirii unui enunţ, ca realizare ascendentă
sau descendentă, este marcată grafic ca tip: declarativ, interogativ, afectiv, imperativ (şi
unele combinaţii ale acestora, recunoscute în corelarea semnelor, de ex. Chiar aşa ?!).
În general, există o permanentă îmbinare a celor două unităţi, ceea ce dă
posibilitatea transmiterii unor mesaje diferite cu acelaşi lanţ fonic.
Numită şi „melodia vorbirii“, intonaţia în limba română are acum o adevărată
monografie, chiar dacă „este o componentă a rostirii pe cât de uşor de realizat (atunci
când vorbim) şi de perceput (atunci când îi ascultăm pe alţii), pe atât de greu de analizat
ştiinţific şi, mai ales, de sugerat în scris“.
Intonaţia este o componentă fundamentală a comunicării, fiind legată nu numai de
unităţile sonore luate în sine, ci şi de structurile sintactice (simple sau complexe). Astfel,
se şi explică o interpretare, conform căreia intonaţia este o consecinţă a variaţiilor de
înălţime a vocii şi, o alta, care are în vedere diversitatea factorilor care concură, în final,
la constituirea informaţiei dorite (durată, pauze, debit, gesturi etc.).
Reducând la esenţă definiţia intonaţiei, Laurenţia Dascălu-Jinga subliniază faptul
că intonaţia reprezintă „variaţiile în înălţimea vocii, care îndeplinesc un rol semnificativ
la nivelul enunţului“.
Înălţimea vocii este o calitate care depinde de frecvenţa fundamentală şi, implicit,
de vibraţiile coardelor vocale.
Este un fapt uşor observabil că acelaşi enunţ poate cumula mai multe funcţii ale
intonaţiei.
O simplă întrebare, de felul: De ce-ai plecat ?!, în virtutea grafiei şi punctuaţiei,
relevă o întrebare exclamativă, dar, realizată verbal şi percepută auditiv, aceasta exprimă
şi mirare (= nedumerire), părere de rău, curiozitate, surpriză etc..
 41

Rezumând, intonaţia contribuie, pe de o parte la constituirea propriu-zisă a

enunţurilor (considerată ca funcţie primară) şi la o actualizare a intenţiilor de
comunicare ale emiţătorului, ca funcţie modală şi/sau expresivă, ca funcţie secundară.
Rolul intonaţiei poate fi surprins la nivelul tuturor compartimentelor limbii
(fonetic, morfo-sintactic, lexico-semantic), adesea în corelaţie.
Reflexul varietăţilor intonaţionale în plan grafic presupune un cumul de funcţii
(ca valori semantice, gramaticale şi prozodice), care nu au un corespondent în semnele de
punctuaţie specifice limbii române.
Practic, semne precum: punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, paranteza
sau punctele de suspensie nu pot satisface nici pe departe cerinţele comunicării, ceea ce şi
explică polisemantismul acestora.
Fluxul sonor al vorbirii (ca transmitere a unui mesaj) include un număr mai mare
sau mai mic de enunţuri, ceea ce presupune segmente continue de sunete, dar şi pauze,
întreruperi.
Specifice momentului în care vorbitorul a încheiat mesajul, astfel de pauze se
întâlnesc şi în timpul comunicării, numărul şi lungimea lor fiind dependente direct de
ceea ce se transmite şi de f e l u l în care se transmite un anumit conţinut, pentru a
corespunde intenţiilor celui care comunică şi pentru a fi receptate ca atare.
*Lipsa unei corelări între mesajul transmis şi modalităţile în care se realizează
această transmisie, incluzând aici şi pauzele care s-ar impune, produc adesea neînţelegeri
ale sensului dorit sau chiar interpretarea total diferită a celor comunicate.
În principiu, pot fi sesizate:
- pauza finală care, după cum indică denumirea, marchează încheierea unei
comunicări, ceea ce fiziologic înseamnă practic încetarea mişcărilor
articulatorii. Pe de altă parte, există şi alte „semne“ ale pauzei finale care
urmează să se producă: modificarea tonului, respectiv a intonaţiei,
dependentă de tipul enunţului ş.a.; astfel, după o serie enunţiativă înainte de
pauză se observă o coborâre a tonului, iar în finalul unor enunţuri exclamative
şi/sau interogative se identifică o intonaţie de tip ascendent;
- pauză interioară care poate avea o durată mai mică sau mai lungă, fiind
determinată de o varietate de factori, cu funcţii din cele mai diverse:
 42

semantice, stilistice, afective şi, nu în ultimul rând, lingvistice (de ordin

morfo-sintactic).
Corelativul grafic al acestor pauze, asemenea situaţiei întâlnite la intonaţie nu pot
acoperi practic toate nuanţele realizate în vorbire.
Cu toate acestea, în cazul pauzei, delimitarea dintre pauza mai mică şi pauza mai
mare, fără alte implicaţii perturbatoare, este redată mai sugestiv prin: punct, virgulă,
punct şi virgulă, pauză, puncte de suspensie şi, bineînţeles, prin oricare semn care
marchează finalul unui enunţ, fie el interogativ, exclamativ ş.a.m.d.
Fără a constitui propriu-zis un semn, blancul dintre cuvinte, care, în primul rând,
le delimitează pe acestea, este şi un indiciu de pauză, dar numai într-o oarecare măsură.
Se observă, suficient de uşor, că în vorbire pauzele sunt realizate de o persoană în
măsura în care acestea îi sunt de folos în transmiterea unui anume mesaj, în timp ce
grafic, blancurile, de pildă, sunt absolut obligatorii pentru „descifrarea“ corectă a
unităţilor lexicale componente.
De pildă, o întrebare de felul: Oare Ana a venit ?, scrisă astfel, în vorbire se
prezintă aproape total diferit: [oareanavenit?]. Nu numai că toate componentele
lexicale sunt pronunţate legat, dar se modifică şi statutul lor fonetic (chiar şi parţial), la
care se adaugă şi „eliminarea“, din cauza repetării sunetelor identice (finalul vocalic [a]
de la Ana şi auxiliarul verbului veni, [a], practic devin un singur [a]).
Consecinţa legării cuvintelor în fluxul vorbirii nu conduce, uneori, doar la
imposibilitatea identificării cuvintelor, mai ales la cei care nu cunosc limba română (sau
dispun numai de cunoştinţe elementare), dar nu permite nici sesizarea imediată a părţilor
de vorbire şi diferenţierea necesară de eventualele omonime (ca omofone) cu distribuţie
lexicală identică în context, de pildă: e vie şi o să vie – un predicat nominal, e vie şi un
predicat verbal, o să vie, primul având adjectivul vie, iar al doilea fiind exprimat prin
verbul a veni la un timp viitor (ca variantă populară).
*Deosebirea, cunoscută de altfel, dintre grafie şi realizare orală, privind acelaşi
enunţ, se observă mult mai uşor, nu atât în limba maternă, cât mai ales într-o limbă
străină.
 43

Şi, în acest caz, există diferenţe între posibilitatea de a distinge cuvintele dintr-un
text scris şi cea de a le recunoaşte într-o comunicare orală.
Imaginea vizuală susţine fundamental departajarea cuvintelor care, în orice limbă,
nu se pronunţă ca unităţi izolate, ci ca un flux continuu în care pauzele nu se suprapun cu
cele interlexicale în totalitatea lor (existente în textul dat). Cel mai elocvent exemplu îl
oferă textele muzicale care beneficiază şi de aşa-numitele licenţe (ca frazare, intonaţie,
accent, pauze etc.).

Sunet – fonem – literă

După 1982, prin introducerea unor litere prezente în dicţionare şi înainte de acest
an (în grafia unor neologisme), alfabetul limbii române este alcătuit din 31 de litere
corespunzătoare celor 7 vocale, 22 de consoane şi 4 semivocale care reprezintă sistemul
fonematic actual.
Corespondenţa dintre sunete şi litere indică faptul că, în momentul de faţă, există:
- sunete redate printr-o singură literă (a, ă, b, d, e, f, g, h, j, l, m, n, o, p, r, s, ş, t,
ţ, u, z);
- sunete redate prin litere diferite (â/î, i/y, c/k/q, v/w);
- litere care redau un singur sunet (a, ă, b, c*, d, f, g*, h, j, l, m, n, p, r, s, ş, t, ţ,
v, z)
*literele „c“ şi „g“ singure redau un singur sunet, dar alături de alte litere redau
sunete diferite;
- litere care redau sunete diferite:

„e“ redă:
o vocala [e]
o semivocala [e]
o semivocala [i]
o diftongul [ie]
„i“ redă:
o vocala [i]
 44

o semivocala [i]
o asilabicul final [i]
„o“ redă:
o vocala [o]
o semivocala [o]
o semivocala [u]
„u“ redă:
o vocala [u]
o semivocala [u]
- sunete redate prin grupuri de litere (literele „e”, „i” şi „h” având aici valoare
diacritică):
[č] – „ce“ / „ci“
[g] – „ge“ / „gi“
[k'] – „che / chi“
[g'] – „ghe / ghi“
- litere care redau grupuri de sunete:
„x“ redă:
o grupul de consoane [ks]
o grupul de consoane [gz]

Bibliografie generală

***Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, Editura

Academiei, 1982 (DOOM).
***Tratat de lingvistică generală, Bucureşti, Editura Academiei, 1971 (TLG).
ACADEMIA ROMÂNĂ, INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ „IORGU IORDAN“,
Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a, Bucureşti, Univers
Enciclopedic, 1995.
 45

BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA, CĂLĂRAŞU, CRISTINA, IONESCU-

RUXĂNDOIU, LILIANA, MANCAŞ, MIHAELA, PANĂ DINDELEGAN,
GABRIELA, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, EŞ, 1997
(DŞL).
BREBAN, VASILE, Limba română corectă. Probleme de ortografie, gramatică, lexic,
Bucureşti, EŞ, 1973 (LRC).
COSERIU, EUGENIO, Introducere în lingvistică, Cluj, Editura Echinox, 1995 (CL).
COTEANU, ION (coord.), Limba română contemporană, Fonetica, Fonologia,
Morfologia, Bucureşti, EDP, 1985 (CR).
COTEANU, ION, Structura şi evoluţia limbii române. De la origini până la 1860,
Bucureşti, Editura Academiei, 1981 (CS).
GRAUR, AL. (coord.), Introducere în lingvistică, ed. a III-a, Bucureşti, EŞ, 1972 (IL).
HRISTEA, THEODOR (coord.), Sinteze de limba română, ediţia a III-a revăzută şi din
nou îmbogăţită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984 (HS).
IORDAN, IORGU, ROBU, VLADIMIR, Limba română contemporană, Bucureşti, EDP,
1978 (IVL).
PETROVICI, EMIL, Sistemul fonematic al limbii române, în SCL XII, 1956, p.1-18.
PUŞCARIU, SEXTIL, Limba română II. Rostirea, Ediţie îngrijită de Magdalena Vulpe,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994 (PR).
ROSETTI, AL., LĂZĂROIU, AURELIAN, Introducere în fonetică, Bucureşti, EŞE,
1982, (RF).
SLAMA-CAZACU, TATIANA, Psiholingvistica, Polirom, 1999 (TL).
ŞUTEU, FLORA, Dificultăţile ortografiei limbii române, Bucureşti, EŞE, 1986.
TOMA, ION, Limba română contemporană, Fonetică-fonologie, lexicologie, Bucureşti,
Editura Fundaţiei "România de Mâine", 2000, (TL).
TURCULEŢ, A., Trăsăturile distinctive ale fonemelor limbii române standard, în LR
XXXI, 1982, nr.6, p.496-504.
VASILIU, EMANUEL, Fonologia limbii române, Bucureşti, EŞ,1965 (VF).
VASILIU, EMANUEL, Scrierea limbii române în raport cu fonetica şi fonologia, Editura
Universităţii din Bucureşti, 1999.
 46

Bibliografie specială

AVRAM, A., Asupra alternanţelor fonologice accentuale, în SCL XXXVI, 1985, nr.3,
p.183-187.
DASCĂLU-JINGA, LAURENŢA, Melodia vorbirii în limba română, Bucureşti, Univers
Enciclopedic, 2001.
DINU, MIHAI, Comunicarea, Bucureşti, EŞ, 1997 (DC).
IONESCU, EMIL, Manual de lingvistică generală, Bucureşti, Editura ALL, 1992 (IM).
MANOLIU-MANEA, MARIA, Structuralismul lingvistic (lecturi critice), Bucureşti,
EDP, [1973] (MS).
PUŞCARIU, SEXTIL, Limba română I. Privire generală, Bucureşti, Editura Minerva,
1976 (PL).
TĂTARU, ANA, Limba română. Specificul pronunţării în contrast cu germana şi
engleza, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997.
VASILIU, EMANUEL, Introducere în teoria limbii, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1992 (VI).

III. AUTOEVALUARE pentru examenul de Fonetică − fonologie din semestrul I

Forma de examinare: examen scris (subiect teoretic şi exerciţiu de analiză fonetică şi
motivare ortografică)
1. Exemple de subiecte teoretice:
Ce raport există între limba română şi limba română contemporană?
Fonetică şi fonologie (asemănări şi deosebiri).
Emiterea sunetelor articulate.
Principalele deosebiri dintre vocale şi consoane.
Caracterizarea vocalelor după locul de articulare.
Caracterizarea consoanelor după locul de articulare.
Caracterizarea consoanelor după modul de articulare.
 47

Caracterizarea consoanelor după gradul de sonoritate.

Sunet şi fonem (asemănări şi deosebiri).
Explicaţi de ce sonoritatea este o trăsătură distinctivă în sistemul fonologic al limbii
române.
Principalele serii alofonice vocalice (cu menţionarea lor).
Principalele serii alofonice consonantice (cu menţionarea lor).
Diftongi şi triftongi (caracteristici).
Silaba.
Asimilarea.
Disimilarea.
Haplologia.
Accentul.
Intonaţia.

2. Model pentru exerciţiul de evaluare la examenul scris:

Transcrieţi fonetic, analizaţi din punct de vedere articulatoriu şi motivaţi ortografic
cuvântul: coală.
(În cadrul acestui exerciţiu se solicită transcrierea fonetică a sunetelor, cu marcarea
variantelor (1.), analiza din punct de vedere articulatoriu a sunetelor din care este alcătuit
cuvântul (2.) şi motivarea ortografică, adică explicarea, cu exemple, a raportului dintre
sunet şi literă (3.), după modelul −parţial− următor).

1. coală [koală]
2. [k] = consoană propriu-zisă, oclusivă, velară, surdă;
3. a) Sunetul [k] este redat prin litera „c”.
b) Sunetul [k] mai poate fi redat prin:
− litera „k”, ex. kurd [kurd];

− litera „q”, ex. quasar [kuasar].

c) Litera „c” mai poate reda:

 48

− sunetul [č], când este urmată de literele cu valoare diacritică „e” sau „i”,
ex. cer [čer],
circ [čirk].
− sunetul [k’], când este urmată de literele cu valoare diacritică „h” şi „e”
sau „i”, ex.
chip [k’ip], chemare [k’emare].
d) Litera „c” nu are valoare diacritică.
 1

SEMESTRUL AL II- LEA

LEXICOLOGIE
I. STRUCTURA ETIMOLOGICĂ A VOCABULARULUI ROMÂNESC
CONTEMPORAN. CUVINTE MOŞTENITE. CUVINTE ÎMPRUMUTATE.
CUVINTE FORMATE PE TEREN ROMÂNESC ETC. (SCHIŢĂ
RECAPITULATIVĂ)

I. CUVINTE MOŞTENITE - din latină

- autohtone

II. CUVINTE ÎMPRUMUTATE din: - slavă (vechi şi moderne)

- maghiară
- greacă
- turcă
- germană (vechi şi moderne)
- limbi latino-romanice
- engleză şi engleză americană
- alte limbi

III. CUVINTE FORMATE PE TEREN ROMÂNESC

Mijloace: principale - derivare proprie - cu prefixe
- cu sufixe
- derivare improprie (= derivare regresivă)
- compunere
- conversiune
secundare - contaminare
- reduplicare
- trunchiere
mixte - parasintetice
calc lingvistic (îmbină elemente externe cu elemente interne)

1
 2

IV. CUVINTE CU ETIMOLOGIE NECUNOSCUTĂ

V. CUVINTE STRĂINE ÎN LIMBA ROMÂNĂ (neadaptate sistemului lingvistic

românesc)

I. Cuvinte moştenite

Cuvinte latineşti
Reprezintă aproximativ 20% din ansamblul vocabularului, constituind
fondul de bază al limbii române, cu o largă curculaţie (inclusiv prin locuţiuni şi
expresii), cu multe derivate şi compuse, cu structuri semantice variate şi bogate.
Sunt cuvinte care se referă la realităţi din cele mai diverse domenii de activitate,
care definesc viaţa socio-economică şi spirituală a românilor (omul, viaţa materială,
afectivă şi de familie, agricultura, creşterea vitelor etc.). Ex.: arde, auzi, avea, barbă,
bea, bate, carne, cap, creier, cot, cânta, cunoaşte, crede, dinte, deget, dormi, deschide,
duce, ficat, fată, faţă, face, fi, fugi, fierbe, frige, gură, gusta, genunchi, geană, inimă,
intra, ieşi, ierta, închina, întreba, însura, înghiţi, înţelege, învăţa, limbă, lucra, lăuda,
lăsa, lua, măsea, mână, mustaţă, mamă, mărita, minte, muşchi, merge, muri, mânca,
nas, naşte, nuntă, os, ochi, picior, piele, palmă, piept, plămâni, pumn, păr, plânge,
râde, roade, rupe, răsări, sânge, sări, scrie, sparge, spune, sta, suflet, somn, şti, şedea,
tăcea, tăia, umbla, uita, vedea, vrea, zice ş.a.; bătrân, bun, deştept, orb, mut, surd,
flămând, sătul, tânăr, trist; bărbat, femeie, fată, fecior, fiică, fiu, frate, soră, mamă,
tată, noră, nepot, socru, soţ, unchi, văr etc.; ac, aţă, caş, cârnat, ceapă, casă, cheie, cui,
curte, cuţit, făină, friptură, fereastră, fântână, lingură, lână, legumă, masă, miere,
oală, ou, piper, pâine, plăcintă, prânz, sare, sapă, scaun, untură, vin, vas, zeamă etc.;
aer, apă, albină, arşiţă, brumă, berbec, bou, căldură, cald, ceaţă, cer, capră, căţel,
câine, cireş, foc, frig, fulger, fum, furnică, floare, ger, gheţă, găină, grâu, iepure,
iarbă, întuneric, lemn, lumină, lac, lup, munte, măr, nea, negură, nor, pământ, piatră,

2
 3

ploaie, pădure, pasăre, peşte, porc, pui, purice, pom, rază, râu, rândunică, secetă,
soare, stea, şarpe, şoarece, tuna, taur, urs, vânt, vacă, vierme, viperă, viţel, varză etc.;
an, lună, săptămână, azi, ieri, dimineaţă, seară, luni, marţi, miercuri, joi, vineri,
sâmbătă, duminică, zi, noapte, primăvară, vară, toamnă, iarnă etc.

Cuvinte autohtone
Numărul lor nu este stabilit cu precizie în timp de către lingvişti. Ultimele
cercetări de amploare aparţin prof. Gr. Brâncuş (vezi, Vocabularul autohton al
limbii române, Bucureşti, 1983). Se disting două categorii:
a) cuvinte autohtone existente şi în albaneză (cca 70), de ex.: abur, baci, balaur, barză,
bucura, bunget, buză, baltă, brâu, brad, copac, copil, dărâma, groapă, grumaz, guşă,
măgură, mal, mătură, mazăre, mânz, moş, pârâu, sâmbure, şopârlă, ţarc, ţap, viezure,
vatră, zgâria;
b) cuvinte autohtone inexistente în albaneză, de ex.: aprig, băiat, bordei, burtă, genune,
gheară, măceş, melc, mişca, niţel etc. Este o categorie de cuvinte cu interpretări
etimologice diferite. Pentru unii lingvişti, o parte din aceste cuvinte sunt considerate
cu etimologie necunoscută sau sunt asociate cu posibile etimoane latineşti neatestate.
Autohtone sunt considerate şi o serie de toponime, antroponime şi hidronime (de ex.
Ampoi, Argeş, Jiu, Lotru, Bucur, Moş, Brad etc.).

II. Cuvinte împrumutate. Principale influenţe

Influenţa slavă s-a manifestat diferit şi în perioade distincte, fiind evidentă din
secolul al IX-lea, în cele mai variate domenii: natură, faună, floră, corpul uman,
familie, locuinţă, hrană, agricultură, religie, armată, timp, toponime, antroponime
etc. Influenţele din bulgară, ucraineană, polonă sau sârbo-croată sunt mai evidente
la nivelul graiurilor (fapt explicabil geografic). Exemple: deal, iaz, izvor, luncă,
mlaştină, nisip, omăt, peşteră, cocoş, raţă, gâscă, rac, ştiucă, vrabie, hrean, morcov,
gât, gleznă, obraz, stomac, trup, glas, vreme, veac, ceas, babă, nene, maică, nevastă,
blid, ciocan, cleşte, coasă, coş, lopată, topor, zid, cojoc, rufă, colac, hrană, icre, ulei,
oţet, brazdă, plug, ogor, război sabie, suliţă, sfânt, pomană, groapă, lene, milă, necaz,

3
 4

noroc, poftă, basm, diavol, zmeu; citi, clădi, grăi, hrăni, iubi, munci, odihni, omorî,
sfârşi, topi, trăi, trebui; bogat, drag, lacom, mândru, prost, sărac, scump, slab, vesel,
vinovat ş.a.

Influenţa maghiară se manifestă începând cu secolul al X-lea şi vizează viaţa

orăşenească, de curte, comerţul, industria etc. Majoritatea cuvintelor împrumutate
din maghiară circulă în zone locuite şi de populaţia maghiară. În limba literară s-au
păstrat mai puţine, de ex.: dijmă, hotar, oraş, tâlhar, viteaz, ban, cheltui, meşter, lacăt,
bănui, chibzui ş.a.

Influenţa greacă s-a manifestat în perioade diferite, direct sau prin

intermediul latinei dunărene (carte, creştin, farmec etc.) şi a slavei (busuioc, hârtie,
cămilă, corabie, dascăl, catastif, trandafir, zahăr etc.). Din epoca fanariotă au rămas
termeni de cancelarie, de afaceri, administraţie etc., de ex.: economisi, lefter,
magazie, plictisi, cangrenă, silabisi, teatru ş.a.

Influenţa turcă aparţine unor straturi distincte în timp şi ca importanţă (din

perioada protootomană, apoi din secolul al XV-lea şi, cu intermitenţe, până în
secolul al XIX-lea). Cuvintele acoperă o arie foarte diversă (viaţă materială, faună,
floră, comerţ, toponime etc.), de ex.: acaret, ciorap, cearşeaf, chibrit, chirie, divan,
odaie, tavan, cafea, caşcaval, ciulama, ciorbă, chiftea, ghiveci, iahnie, iaurt, sarma,
telemea, tutun, basma, maramă, şalvari, dovleac, pătlăgea, zambilă, fildeş, sidef,
băcan, cântar, chilipir, ciubuc, bucluc, huzur, maidan ş.a.

Influenţa germană se manifestă cu evidenţă mai ales prin dialectul săsesc, prin
cel sârbesc şi pe cale livrescă (tehnică, sport etc.), de ex.: stofă, cartof, chiflă, parizer,
şniţel, şuncă, şut1 ş.a.

Împrumuturi latino-romanice. Primele atestări din secolul al XV-lea şi al XVI-

lea sunt sporadice şi se leagă doar de anumite texte (documente de cancelarie,
traduceri de cărţi bisericeşti etc.). Există împrumuturi directe şi indirecte (prin

4
 5

limbi europene din care s-au efectuat traduceri: germană, neogreacă, maghiară,
rusă ş.a.). Cronicari şi alţi oameni de cultură din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea
au contribuit substanţial prin lucrările lor la introducerea şi răspândirea unor
termeni latino-romanici din cele mai variate sfere tematice (ştiinţe, religie, armată,
viaţă economică şi spirituală etc.), de pildă: epistolă, democraţie, orator, autoritate,
cauză, fabulă, proprietate, bibliotecă, ocazie, situaţie, formaţie, maistru, colonel, poştă,
flotă ş.a.
Împrumutul latino-romanic devine mai numeros după secolul al XVIII-lea,
un loc aparte revenind împrumutului lexical din franceză. La început (a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea), influenţa franceză este indirectă (prin germană,
rusă, poloneză), iar cea directă se manifestă puternic mai ales începând cu secolul al
XIX-lea (pe lângă traduceri, un rol însemnat revenind relaţiilor socio-economice şi
culturale cu Franţa) şi este evidentă practic în toate domeniile, dar în proporţii
diferite (de pildă, sunt multe neologisme de origine franceză – sau şi franceză – în
sfera ştiinţelor, a noţiunilor abstracte etc.).
Aceleaşi cuvinte, împrumutate simultan sau în timp din limbi diferite
(înrudite sau nu), au determinat o creştere simţitoare a împrumuturilor motivate
multiplu, ceea ce justifică şi conceptul de etimologie multiplă (în cazul de faţă de
etimologie multiplă externă), alături de etimologia simplă (= unică). Câteva exemple:
abces (< fr., lat.), abis (< fr., lat., gr.), accident (< fr., it., lat.), campanie (< fr., rus.),
carafă (< ngr., fr., it.), compensa (< fr., lat.), disponibil (< fr., lat.) ş.a.m.d.
În general, exceptând etimologiile unice, din franceză (de ex.: dispozitiv,
disproporţie, embargo ş.a.), o bună parte din împrumuturi se motivează, pe lângă
franceză, din latină şi apoi din italiană, engleză etc., de ex. acomoda (< fr., lat.),
antirezonanţă (< fr., engl.), completamente (< fr., it.), emisiune (< fr., lat.), escadron (<
rus., fr.) ş.a.

Împrumuturi din engleză şi americană. Acestea sunt împrumuturi directe şi

prin alte limbi de cultură (cu precădere limba franceză, germana sau rusa),
aparţinând ştiinţei, tehnicii, vieţii economico-financiare, sportului etc.

5
 6

O bună parte din aceste împrumuturi au o circulaţie inetrnaţională (fiind

recunoscute şi în alte limbi, cu forme identice sau adaptate sistemului lingvistic
respectiv). De pildă: boiler, buldozer, smoching, bridge, outsider, ring, blugi, boss,
campus, week-end, marketing, hamburger, supermarket ş.a.

III. CUVINTE FORMATE PE TEREN ROMÂNESC. MIJLOACE DE

FORMARE (PRINCIPALE, SECUNDARE, MIXTE; CALC LINGVISTIC)

A. PRINCIPALE

DERIVAREA PROGRESIVĂ (= ~ PROPRIE)

Componente: - cuvânt bază
- formant (= formativ, lexiform)
* afix – formativ; are şi un sens mai larg, incluzând morfemele auxiliare
Criterii generale de caracterizare pentru bază şi formative: etimologie, parte de vorbire
(bază şi rezultat), caracteristici lexico-semantice, repartiţii funcţionale şi teritoriale.

1. Derivarea cu prefixe (şi prefixoide)

a) Prefixe – afixe* (= particule) adăugate înaintea unui cuvânt (simplu, derivat
sau compus) existent în limbă, înaintea rădăcinii unui asemenea cuvânt sau înaintea unor
teme inexistente în calitate de cuvinte independente, pentru a forma un nou cuvânt.
b) Structură morfematică: - simple (peste 80)
- complexe (ex. pres < pre + (ră)s)
* Există şi prefixe în variante fonetice sau grafice
Ex. anti- (ant-, an-, andi-), răs- (răz-, res-)
c) Valori semantice:
În bună parte sunt polisemantice (ex.: în-, des-, pre-, ne-, răs-, extra- ş.a.)
Se marchează, de pildă:
„superioritatea“ (extrafin), supra-, arhi-, hiper-
„inferioritatea“ (subintitula), de-, hipo-, infra-
„interioritatea“ (înnopta), intra-

6
 7

„exterioritatea“ (expatria), extra-, dis-

„anterioritatea“ (antebraţ), re-, retro-
„posterioritatea“ (postdata), supra-, en-, trans-
„opoziţia“ (antisimetrie), contra-, o(b)-
„intensificarea“ (răsciti), re-
„absenţa unor caracteristici“ (anormal), des-, şi var. dez-, de-
„transformarea în sens negativ“ (neadevăr), in- (im-, i-)
„trecerea de la o stare la alta“ (încărunţi)
„dobândirea unei însuşiri“ (îmbujora)
„asemănarea cu obiectul denumit“ (învăpăia) ş.a.
Exemplele de mai sus indică şi existenţa unor serii sinonimice şi antonimice, serii
care pot fi recunoscute şi la nivelul sufixelor.
d) Principale tipuri:
- negative (ne-, in-)
- privative (des-, de-) „absenţa“
- iterative (răs-, re-) „repetarea“
* delocutive în- (îm-), in- (im-), an- (am-)
* Provin din locuţiuni, de ex.: a pune în fapt = a înfăptui.
e) Originea prefixelor (principalele surse)
- moştenite din latină (mai puţine, cca 12) (ex. a-, cu-, de-, des-, în- etc.);
- împrumutate:
- din slavă (ex. iz-, ne-, răs- ş.a.)
- din greacă (prin slavă sau latino-romanice) (ex. anti-, arhi-, hiper-, hipo-)
- latino-romanice (cele mai multe) (ex. ab-, ante-, contra-, ex-, extra-,
retro-, super- ş.a.)
- apărute pe teren românesc (din alte prefixe sau din prepoziţii prin calcuri
şi semicalcuri) (de ex. sco-fală).
Cu origine comună, există dublete, triplete şi chiar cvadruplete: (stră- şi extra-),
(super-, spre-, sur-), (tră-, trans-, tra-, tre-). Unul este moştenit, iar celelalte sunt
împrumuturi latino-romanice.
* Cel scris cu aldine este moştenit.

7
 8

f) Repartiţie pe părţi de vorbire:

Derivatele cu prefixe sunt la toate părţile de vorbire, cu excepţia articolului şi a
prepoziţiei. Cele mai multe apar, în acelaşi timp, la verbe substantive şi adjective.
g) Productivitate (în funcţie de numărul formaţiilor, ca f o r ţ ă p r o d u c t i v ă şi f r
e c - v e n ţ ă de întrebuinţare).
Cele mai productive, din cele tradiţionale: în-, ne-, des-, răs-, re- şi mai multe din
cele latino-romanice, adică neologice (ex. a-, anti-, con-, contra-, de-, ex-, super-,
supra- ş.a.)
h) Supraprefixare: defineşte prezenţa simultană a două sau mai multe prefixe la aceeaşi
bază, de ex.
străstrănepot (acelaşi prefix) ; supraîncălzi (prefixe diferite)
* Prefixoide (= false prefixe)
Sunt interpretate diferit: ca prefixe, fiindcă funcţional se comportă ca
acestea şi ca elemente de compunere, fiindcă la origine sunt cuvinte.
Provin mai ales din greacă, intrate prin neologisme şi au caracter
internaţional (ex. aero-, auto-, bio-, hidro-, micro-, mini-, orto-, pseudo-
ş.a.).

2. Derivarea cu sufixe (şi sufixoide)

Sufixe = afixe (= particule) adăugate la o temă, formând cu aceasta un nou cuvânt.
* Există sufixe lexicale şi sufixe gramaticale, valori care se suprapun în
sufixele moţionale (ex. vulpe / vulpoi, iepure / iepuroaică).

Criterii de descriere:
- clasa lexico-gramaticală:
- a cuvintelor-bază;
- a formaţiei (substantive, verbe, adjective etc.);
- structura morfematică:
- simple (ex. -ar, -tor);
- dezvoltate (sufix + interfix), ex. --uleţ;
- compuse (din două sufixe), ex. -ăreasă < -ar + easă;

8
 9

* Interfix: parte din derivat care nu aparţine nici temei nici

sufixului propriu-zis (ex. -ul-)
În lingvistica românească, interfixul este considerat adesea parte
din sufix. Deci, într-un exemplu precum cornuleţ, -uleţ este un
sufix dezvoltat.
- structura semantică:
Valoarea semantică a derivatului rezultă din raportarea la bază, iar
valoarea semantică a sufixului depinde de semantica derivatului.
- tipuri semantice:
- sufixe de agent (ex. -ar, -aş, -easă, -tor, -giu, -ist);
- sufixe augmentative (ex. -an, -andru, -ean, -oi, -oaică, -ăraie);
- sufixe diminutivale (ex. -aş, -el, -ic, -iţă, -uş, -uţ, -uc, -eţ);
- sufixe pentru denumirea însuşirii din obiecte (ex. -ist, -al, -bil, -esc, -at);
- sufixe pentru denumirea instrumentelor (ex. -ar, -niţă, -tor, -toare);
* -toare este şi alt sufix (ex. răzătoare) decât -tor, -toare;
- sufixe pentru denumiri abstracte (ex. -re (-are, -ere, -ire), -t, -eală, -ime,
-ism);
- sufixe pentru indicarea colectivităţii (ex. -ărie, -et, -ime, -iş, -işte,
-ăraie);
- sufixe pentru indicarea ideii de loc (ex. -ărie, -ean, -ar);
- sufixe pentru indicarea acţiunii (verbe) (ex. -a, -i, -iza, -ifica, -uí);
- sufixe pentru indicarea modalităţii (ex. -iş, -mente);
- sufixe pentru denumirea persoanelor, animalelor, păsărilor şi plantelor
(ex. -ar, -el, -ică, -ean, -ior, -tor, -iţă, -uţă, -uş, -os, -ariţă);
Există şi sufixe polisemantice. De pildă, sufixul -aş poate indica agentul,
nuanţa diminutivală în cazul substantivelor (de ex. poştaş, copilaş) şi
poate forma noi adjective (de ex. codaş, pătimaş);
- originea sufixelor
- moştenite (mai ales latineşti) (ex. -ar, -tor, -el, -ic(ă), -ime, -ătate ş.a.);
- considerate autohtone (-esc, -andru);
- împrumutate:

9
 10

- din slavă (-nic, -iţă, -işte, -eală, -ean ş.a.);

- din turcă (-giu, -lâc);
- latino-romanice (-(i)er, -ism, -al, -ant, -bil, -ist, -iza, -ifica);
- repartiţia pe părţi de vorbire: derivatele cu sufixe sunt la substantive, adjective,
verbe, adverbe şi mai puţin la pronume, numerale şi interjecţii (ex. mătăluţă,
treime, aolică, ofuleţ)
- productivitatea:
Azi sunt productive mai ales cele moştenite din latină şi, în special, cele
întărite prin împrumuturi neologice (latino-romanice).
Mai puţin sau deloc productive sunt mai ales: -oaie, -ache, -ament, -ciune,
-ăreţ, -icesc, -ard.
Neologice în creştere, ca productivitate: -ism, -ist, -iza, -iv, -bil, -itate etc.

Suprasufixarea este mai puţin evidentă ca la prefixe (prin transformările suferite

de primul sufix legat de temă), de ex. bădicuţă.
* Sufixoide (= false sufixe)
Este aceeaşi interpretare ca la prefixe şi au, prin excelenţă, origine greacă,
pătrunse prin neologisme.
Ex. -fil „iubitor“, -fob „care nu suportă“, -for „care poartă“, -fug „care
elimină“, -gramă „schemă“, -log „specialist“ ş.a.

COMPUNEREA
Procedeu de formare a cuvintelor noi din două (sau mai multe) cuvinte existente
şi independent în limbă. Apar la toate părţile de vorbire, cu excepţia articolului.
* În afara cuvintelor, pot fi folosite abrevieri ale unor cuvinte sau/şi,
conform unor interpretări, elemente de compunere (numite de unii
lingvişti prefixoide/sufixoide).
Faţă de un grup sintactic (ex. zori de zi) compusele se raportează la: unitate
morfologică, unitate semantică şi comportament sintactic. Compusele pot fi clasificate
din mai multe puncte de vedere, legate mai ales de procedeul formării şi originea lor.
Principalele criterii şi tipuri:

10
 11

- Sintactic:
- parataxă (= juxtapunere) (ex. decret-lege, literar-muzical);
- hipotaxă (= subordonare):
- subordonare atributivă:
- atributul este adjectiv (ex. coate-goale, vorbă-lungă, bună-
credinţă, bunăstare);
- atributul este substantiv în genitiv (ex. floarea soarelui, ochiul-
boului);
- atributul este substantiv în acuzativ cu prepoziţie (ex. floare-de-
colţ, cal-de-mare);
- compusul conţine un complement (ex. fluieră-vânt, papă-lapte, zgârie-
brânză etc.);
- Originea compuselor:
- moştenite (puţine), de ex. luceafăr, trifoi ş.a.
- împrumutate, de ex. binecuvântat ş.a.
- formate pe teren românesc, de ex. limba-soacrei, coate-goale ş.a.

CONVERSIUNEA (= conversie, schimbarea valorii gramaticale, transpoziţie

gramaticală)
Este un procedeu specific gramatical şi constă din trecerea unui cuvânt de la o
parte de vorbire la alta.
Procedeul constă din: determinare şi distribuţie.
Cele mai frecvente conversiuni:
- de la adjectiv la substantiv (ex. bunul, răul);
- de la adverb la substantiv (ex. binele);
- de la numeral la substantiv (ex. un zece);
- de la interjecţie la substantiv (ex. un of);
- de la substantiv la adjectiv (ex. vremi copile);
- de la adverb la adjectiv (ex. fuge repede);
- de la adjectiv la adverb (ex. scrie frumos);
- de la substantiv la adverb (ex. doarme buştean).

11
 12

O categorie aparte: trecerea de la nume proprii la substantive comune şi invers

(ex. damasc, olandă, amper, şampanie).
* Sunt frecvent întâlnite adjective provenite de la participii şi
gerunzii (ex. construit, -ă, suferind, -ă).

DERIVAREA REGRESIVĂ (= ~ improprie)

* Procedeul nu are o interpretare unitară, din cauza faptului că există două situaţii:
- eliminarea de afixe (ex. aniversa de la aniversa/re)
- eliminarea de afixe urmată de adăugarea unui morfem lexico-gramatical
(ex. şof/er > şof+a > şofa).
Principalele tipuri:
- derivare regresivă postsubstantivală:
Ex. pisic de la pisic/ă
mâţ de la mâţ/ă
alun de la alun/ă *multe denumiri de arbori de la fruct
cais de la cais/ă
vişin de la vişină
ortoped de la ortopedie * profesie de la ştiinţă
geolog de la geologie
- derivare regresivă postverbală (este o derivare de substantive):
Ex. auz, cânt, greş de la a auzi, cânta, greşi.
Un caz aparte: la radical se adaugă desinenţa de feminin: bârf/i > bârf+ă
> bârfă.
- derivare regresivă postadjectivală (un procedeu mai puţin productiv. Se obţin
verbe şi substantive.)
Ex. catifela de la catifelat
bălţa de la bălţat

PROCEDEE SECUNDARE

Trunchierea (= scurtarea) cuvintelor, rămânând partea iniţială sau finală.

12
 13

Ex. proful, profa, diriga;

atelier foto(grafic); (Corne)lia;
trafic aero(nautic); Teo(dor)
Contaminarea (= aglutinarea)
Îmbinarea a două cuvinte din care provine unul nou; în general, există o înrudire
semantică între cele două cuvinte.
Ex. impuls + bold > imbold
cocor + stârc > cocostârc
Abrevierea (provenită din iniţiale citite ca noi cuvinte)
Ex. C.F.R. > cefere
T.V.R. > tevere

REDUPLICAREA
Repetarea aceleiaşi silabe (cu valoare onomatopeică sau componentă a unui
cuvânt, de obicei nume propriu); de ex.: cu-cu, Gigi, Lili, Titi ş.a.

PROCEDEE MIXTE
Se folosesc cel puţin două mijloace diferite de formare a cuvintelor.
Pentru părţile alcătuite simultan prin două procedee (fără să existe şi un cuvânt în
care se recunoaşte unul din procedee) există şi termenul de parasintetic; prin
generalizare, se foloseşte, uneori, pentru orice cuvânt mixt.
Ex. îmbuna (nu există îmbun şi nici buna)

Calc lingvistic
Termen împrumutat din arta grafică, având sensul de „copie“, „imitaţie“;
lingvistic, defineşte o îmbinare a mijloacelor interne cu cele externe şi se referă la cuvinte
şi unităţi frazeologice.
Tipuri:
- calc lexical
- semantic (ex. rom. lume din lat. lumen „lumină“, după sl. sveată care
înseamnă şi „lumină“ şi „univers“, a luat şi sensul de „univers“);

13
 14

- de structură (se împrumută forma internă, ex. rom. supraveghea după fr.
surveiller);
- calc gramatical (morfologic şi sintactic);
- calc frazeologic (pentru îmbinări frazeologice sau libere), ex. a face naveta, cf.
fr. faire la navette;
- calc lexico-frazeologic (ex. a face anticameră după fr. faire antichambre).

RELAŢII SEMANTICE INTERLEXICALE. SINONIMIE. ANTONIMIE.

OMONIMIE. PARONIMIE. FAMILIE LEXICALĂ

Sinonimia
Sinonimele sunt cuvinte diferite ca formă dar apropiate sau identice ca înţeles; în
sincronie şi în acelaşi sistem al limbii, cel puţin cu un sens, exprimă aceeaşi noţiune sau
aspecte identice ale ei; condiţia propriu-zisă de sinonimie presupune: referent identic,
aceeaşi variantă funcţională şi aceleaşi clase de distribuţie contextuală.

Criterii de caracterizare şi tipuri:

Lingvistice:
- etimologia:
- din aceeaşi limbă (ex. absurd / ilogic, din fr., călduţ / căldicel ca derivate
româneşti);
- din limbi diferite: ex. absenta (din fr.) / lipsi (din ngr.);
- categoria gramaticală (sunt mai ales substantive, adjective, verbe, adverbe);
- există şi serii de sinonimie la nivelul familiei lexicale, ex. abroga / anula,
abrogare / anulare, abrogat / anulat.
- structura:
- radicali diferiţi (ex. repede / iute);
- derivate (ex. ireal / nereal, răcoros / răcoritor);
- lexico-frazeologice (ex. capitală / cetate de scaun);
- sensul

14
 15

- sinonime absolute (= totale) (mai ales în terminologii şi între variante

stilistico-funcţionale; ex. porumb / cucuruz, abdomen / burtă);
- sinonime relative (= parţiale) – sunt cele mai numeroase;
- sinonime contextuale (sau metaforice) ex. inel = cătuşă de aur (T.
Arghezi).
Extralingvistice
- sfera tematică (ex. însuşiri, obiecte ş.a.)
- diferenţe teritoriale (ex. pâine îngheţată / pâine tare)

Antonimia (antonimele reprezintă perechi de cuvinte cu corpuri fonetice diferite sau

parţial diferite, aparţinând aceleiaşi părţi de vorbire şi având sensuri opuse).

Criterii de caracterizare şi tipuri:

Lingvistice (principale criterii):
- etimologia:
- antonime din aceeaşi limbă (ex. bun / rău (lat.));
- antonime din limbi diferite (ex. (a) urî (lat.) / (a) iubi (sl.));
- categoria gramaticală (sunt mai ales substantive, adjective, verbe,
adverbe);
- există serii de antonime şi la nivelul familiei lexicale (ex. aprinde /
stinge, aprindere / stingere, aprins / stins).
- structura:
- cu radicali diferiţi (ex. bun / rău);
- cu acelaşi radical;
- cu afixul explicit la amândoi termenii (ex. antebelic / postbelic);
- cu afixul explicit la unul din termeni (ex. legal / ilegal, util / inutil);
- sensul (pe baza opoziţiilor semantice):
- de contrarietate (= antonime graduale), ex. mare / mic, ieftin / scump;
- de contradicţie (= antonime complementare), ex. absent / prezent,
adevărat / fals;
- de tip vectorial, ex. a ieşi / a intra, a începe / a termina;

15
 16

- de tip conversiv, ex. a vinde / a cumpăra (ceva), a da / a primi;

- semantico-stilistice, ex. aprinde / stinge („Anii aprind în inimile
oamenilor dragostea şi tot anii o topesc şi o sting.“ Zaharia Stancu, Şatra).
Extralingvistice:
- sfera tematică (antonime privitoare la însuşiri, fenomene, acţiuni etc., de ex.
căldură / frig, iarnă / vară, bun / rău)
- diferenţe teritoriale (ex. de tipul regional / popular, regional / literar).

Omonimia (omonimele sunt cuvinte cu forme sonore identice, dar diferite ca sens);
există omografe, care se scriu la fel şi omofone, care se pronunţă la fel; unele pot fi
simultan omofone şi omografe, de ex. lac „întindere de apă“ / lac „substanţă“ (omofone
şi omografe), altoi / altoi (omografe), nea / nea (omofone).
* În lingvistica românească, deocamdată, nu se acceptă omonimia prin
polisemantism, ci numai omonimia cuvintelor cu etimologie diferită.
Tipuri:
- omonime lexicale (pentru aceeaşi parte de vorbire):
- omonime totale (coincid la toate formele) ex. lac (lat.) – lac (germ.);
- omonime parţiale (numite şi false) ex. el cântă – ei cântă;
- omonime lexico-gramaticale:
- morfologice
- sintactice
(coincid forme ale unor părţi de vorbire diferite), ex. cer (subst.) / cer (verb),
ardei (subst.) / arde-i (verb şi pronume), coincide pronunţia – prin fonetică sintactică.

Paronimie şi etimologie populară

Paronimele sunt cuvinte care se aseamănă formal, au sensuri diferite, etimologii diferite
(chiar dacă uneori fac parte, în sens larg, din aceeaşi familie) şi aparţin, în general,
aceleiaşi părţi de vorbire.
Ex. cânt (s.n.) / când (adv.), adopta / adapta, bară / pară, familial / familiar, literar /
literal, temporar / temporal

16
 17

Etimologia populară reprezintă o apropiere de formă, de sens, sau de ambele, având la

bază analogia şi contaminarea; apare din tendinţa persoanelor (mai puţin cultivate) de a-şi
explica anumite cuvinte (vechi sau noi) necunoscute; ex. nervologie – pentru neurologie,
boliclinică – pentru policlinică.
* Există şi unele etimologii populare preluate de limba literară, de ex. carte
poştală pentru cartă poştală (< fr. carte postale)
Familia lexicală

În stadiul actual de evoluţie a limbii române, fără să existe o

„discrepanţă“ între planul limbii şi cel al vorbirii, realitatea funcţională nu
corespunde întru totul elementelor stabilizate deja în sistemul lingvistic, fapt
confirmat şi de comentarii sau definiţii existente în lucrări româneşti. Acestea
constituie un reflex, dar nu total, al principalelor aspecte care motivează
teoretic şi justifică tipologic conceptul (sincronic şi diacronic) de familie
lexicală: structura morfematică a cuvântului, asocierea lexicală cu trăsăturile
care îi argumentează statutul, varietatea formelor de manifestare, originea
cuvintelor legată de sistemul intern de formare lexicală şi de tipologia
împrumuturilor.
Legat de acest concept apar constant câteva aspecte definitorii:
- ideea de asociere, în formulări variate, de felul: grupare lexicală, grup de
cuvinte, serie de cuvinte;
- liantul asocierii, marcat explicit sau nu, ca înrudire semantică şi formală;
- mijloacele de obţinere a grupării lexicale, fiind menţionate mai ales:
derivarea, derivarea şi compunerea sau derivarea, compunerea şi schimbarea
valorii gramaticale;
- raportarea asocierii la un cuvânt-bază (sau la acelaşi cuvânt) ca referinţă şi
motivare pentru toate formele lexicale care alcătuiesc familia. Se menţionează, de
asemenea, mai rar, acelaşi radical, primitiv, sau element comun pentru întreaga
familie şi chiar tulpină. Diferenţele nu sunt doar de ordin terminologic, ele având
repercusiuni asupra delimitării propriu-zise a familiei. La acestea se adaugă şi
ambiguităţile legate de polisemia sau de interpretarea semantică neuniformă a unor
elemente de metalimbaj precum: bază, rădăcină, radical, temă.

17
 18

În timp ce cuvântul-bază este folosit, în general, pentru motivarea unei familii

simple (de exemplu: acoperământ, acoperire, acoperiş, acoperit de la cuvântul-bază
acoperi), termenul bază este folosit, în funcţie de context, ca sinonim pentru cuvânt-
bază, dar şi pentru rădăcină, ceea ce trimite la o familie dezvoltată, în care se recunosc
mai multe cuvinte-bază, respectiv, pe lângă o singură rădăcină existând una sau mai
multe teme (de exemplu în seria bade, bădică, bădicuţă, bădiţă, bădiţel, bădiţică se
disting rădăcina bad- (băd-) şi temele bădic- şi bădiţ-). Pe de altă parte, există interpretări
în care rădăcina este identificată cu radicalul (fapt motivat şi etimologic, rom. radical <
fr. radical < lat. radicalis de la radix „rădăcină“). În virtutea altor păreri, radicalul este o
parte divizibilă care rămâne constantă în toate formele flexionare ale unui cuvânt, ceea ce
se numeşte, obişnuit, temă (lexicală).
Raportarea acestor caracteristici la planul vorbirii şi al limbii evidenţiază şi unele
particularităţi în alcătuirea şi recunoaşterea unei familii lexicale. În esenţă, acestea sunt
legate de capacitatea vorbitorului de a stabili legături între cuvinte pe baza unui element
comun, capacitate asociată cu ceea ce Sextil Puşcariu a numit „simţ etimologic“.
Manifestarea sentimentului etimologic este legată, firesc, de gradul diferit de cunoaştere
a limbii de către vorbitori. De pildă, seria alcătuită din cuvintele zid, zidi, zidar, zidărie,
zidit, -ă, ziditor este cunoscută şi acceptată, în general, ca o familie de cuvinte atât de
către vorbitorii obişnuiţi, cât şi de lingvişti, în timp ce seria: aborda, abordare, abordaj,
abordabil, inabordabil sau: explora, explorare, explorabil, neexplorat,-ă, inexplorabil,
neexplorabil ridică anumite probleme din acest punct de vedere, chiar dacă, în virtutea
simţului etimologic al vorbitorului limbii române de azi, fiecare serie reprezintă o familie
lexicală. Pentru acesta, toate cuvintele amintite sunt analizabile şi sunt recunoscute ca
româneşti, deoarece afixele întâlnite aici (in-, ne-, bil-, -a, -aj, -re) apar frecvent în
structura unor cuvinte din limba română actuală (ca împrumuturi şi / sau formaţii
interne), iar cele două rădăcini (abord- şi explor-), care mediază înrudirea, sunt evidente
şi cunoscute.
Gruparea lexicală reprezentând o familie la nivelul unei limbi se motivează prin
înrudire semantică şi formală mediată de o bază (lexical) comună.
În caracterizarea tipologică a familiei lexicale principalele repere sunt date de
trăsăturile care justifică conceptul de familie, de realitatea funcţională la nivelul vorbirii,

18
 19

de relaţiile inter-familiale în limitele vocabularului, precum şi de manifestările familiei în

evoluţia limbii (vizând conceptul şi alcătuirile propriu-zise în diversitatea lor).
Practic, caracteristicile prin care poate fi descris şi surprins vocabularul sunt
operante şi în ceea ce priveşte familia lexicală, cu componentele ei specifice (element-
bază şi formaţii realizate de la acesta prin tehnici variate). Astfel, etimologia, structura
morfematică, frecvenţa, apartenenţa la părţi de vorbire, structura semantică sunt repere de
definire, dar şi de posibile clasificări, la care se pot adăuga reperele statistice sau cele
vizând evoluţia în timp ş.a.
Unitatea funcţională a familiei lexicale, reflectată şi de aceste aspecte, nu exclude
posibilitatea unor particularizări privind baze şi / sau formaţiile corespunzătoare. Astfel,
o familie lexicală poate fi monomembră, bimembră sau cu formaţii multiple în funcţie de
numărul cuvintelor motivate de la o bază. Pe de altă parte, numărul bazelor distinge o
familie simplă (cu o singură bază) de una dezvoltată (cu două sau mai multe baze). Şi sub
aspectul părţii de vorbire pe care o reprezintă baza pot exista diferenţe. Cele mai
frecvente sunt bazele reprezentate de substantiv, de adjectiv, de verb şi, mai puţin, de
adverb.
Există familii dezvoltate în care cuvintele-bază îşi menţin aceeaşi parte de vorbire,
în timp ce altele sunt părţi de vorbire diferite. De pildă, în familia bade, amintită anterior,
bazele sunt toate substantive, în timp ce formaţiile care alcătuiesc familia lui dor (doruţ,
doruleţ, dori, dorit,-ă, nedorit,-ă, doritor-, -toare etc.) se motivează de la substantiv
(dor), verb (dori) şi de la adjectiv (dorit).
În funcţie de origine se pot distinge: familii alcătuite din formaţii moştenite,
familii alcătuite din formaţii interne, familii bazate pe împrumuturi (analizabile de către
vorbitori), familii în care aceste tipuri de formaţii se combină.
Prin evoluţie istorică, în româna actuală există şi situaţii mai aparte legate de
familia lexicală şi originea cuvintelor. Se ştie că din acelaşi etimon (latin, mai ales) se
motivează în română două (sau chiar trei) cuvinte. Unul este moştenit, iar celălalt apare în
limbă ca împrumut (din latina savantă, din franceză etc.). Deosebite ca formă şi sens
actual, acestea sunt numite de către lingvişti dublete etimologice. Vorbitorul neavizat nu
face însă nici o asociere etimologică între acestea (de pildă, între mormânt şi monument,
ambele reprezentând lat. monumentum sau între mărunt şi minut care trimit la lat.

19
 20

minutus. Familiile lexicale provenite de la astfel de cuvinte pot fi considerate familii de

dublete etimologice. Mai deosebită este situaţia în care familii lexicale, distincte în
română, se motivează de la aceeaşi familie (cu deosebire din latină), dar nu de la acelaşi
cuvânt. De pildă, de la cuvântul moştenit ferice (< lat. felix, -icis) au apărut pe teren
românesc cuvintele ferici, fericire, fericit, -ă, fericitor, fericitoare, iar de la cuvântul
împrumutat felicita (din fr. féliciter < lat. felicitare) există în română felicitare (şi
felicitat, -ă). În astfel de situaţii, s-ar putea vorbi de dublete familiale, adică de familii
lexicale, care prin originea cuvântului de bază, se justifică de la cuvinte diferite,
aparţinând aceleiaşi familii (în cazul de faţă, lat. felix, -icis şi lat. felicitare).

Determinată diacronic, familia lexicală din limba română actuală relevă (inclusiv
etimologic) conexiuni variate între bază şi derivate, cu consecinţe asupra configuraţiei
sale şi asupra tipologiei. De asemenea, se pot observa căi distincte în evoluţia familiilor
nu numai în raport cu sursa primară, ci şi cu relaţiile genealogice intertematice şi, nu în
ultimul rând, ca reflex al extralingvisticului (economic, social-politic, cultural etc.).
Există familii de cuvinte cu structuri simple moştenite, împrumutate sau formate
intern (de tipul r a d i c a l + una, două sau mai multe f o r m a ţ i i ), din care, în timp,
unele au devenit structuri complexe cu teme variate, acestea constituind şi mărturii asupra
productivităţii formativelor tradiţionale şi neologice.
În acest context sunt semnificative şi dubletele lexicale de origine latino-
romanică: alături de înnoirile şi dezvoltările lexicale de ansamblu, ele au imprimat noi
coordonate fizionomiei actuale a familiilor de cuvinte.
Situaţia din limba română nu este singulară, ea putând fi recunoscută şi în alte
limbi romanice. Comentând variantele unor familii lexicale şi inventarul lor, J. Piccoche
evidenţiază modificări survenite diacronic prin asociere la forme moştenite a unor
împrumuturi latineşti şi derivate savante târzii. Astfel, sunt asociate feu şi focal de la
aceeaşi bază latină, focus, dar şi focus cu ignis, jocus cu ludus, ca formaţii înrudite prin
alianţă. Conceptul de familie apare într-o viziune personală, foarte largă, prin prisma
diacronică a coerenţei morfologice şi a celei semantice care asociază cuvintele. Numai
astfel se explică alăturarea dintre lat. calor şi gr. thermis ca baze ale unor derivate savante
legate de chaud, care, în virtutea accepţiei „clasice“ de familie lexicală, nu s-ar putea

20
 21

justifica. Ceea ce le asociază se motivează diferenţiat. În timp ce chaud şi calor

reprezintă variante aparţinând aceleiaşi limbi, latina, chaud şi thermis nu pot fi
interpretate decât ca sinonime etimologic distincte.
Indiferent de alcătuirea lor, simplă sau dezvoltată, familiile realizate de la cuvinte
moştenite sunt dominate de creaţii interne, iar tipurile acestor asocieri apar azi mult mai
complexe decât cele care individualizează originea unităţilor lexicale singulare.
Astfel, o parte a familiilor lexicale moştenite şi-au lărgit aria beneficiind de
formative tradiţionale şi/sau neologice cu teme variate. De pildă, de la bun (< lat. bonus)
şi bunătate (< lat. bonitas) există o serie de derivate şi de compuse: bunică, bunicuţă,
bunic, bunişor, buniţă, bunicel, bunuţ, bunăvoie, bunăvoinţă, bunăstare, îmbuna,
îmbunătăţire etc., de la cald (< lat. calidus) şi căldură (< lat.pop. caldura): călduţ,
căldicel, căldişor, căldurică, călduros, încălzi, supraîncălzi, superîncălzi etc. În familia
lexicală românească, alături de rădăcina bun au constituit baze pentru noi formaţii şi
bunic, bunică, bunătate sau îmbunătăţi, datorită cărora asocierea lexicală moştenită s-a
ramificat, menţinând rădăcina din latină cu modificarea expresiei în virtutea legilor
fonetice cunoscute. Împrumuturile romanice (ca formaţii interne în franceză) trimit la
aceeaşi rădăcină latină (bonus), de exemplu: bonom, bonomie, bonjur ş.a., neologisme cu
o sferă restrânsă de circulaţie în română. Apropierea lor de familia dezvoltată în română
este mai evidentă prin conţinutul semantic marcat de bun.
Verbul (a) crede (credere) şi substantivul credinţă (lat. credentis) au dezvoltat pe
teren românesc o serie de formaţii (credincios, -oasă, crez, crezământ, încrede ş.a.). Ca
împrumuturi din franceză există azi în română şi credit (fr. crédit), credita (fr. créditer) şi
creditor, -oare (fr. créditeur), la care se adaugă şi formaţia românească creditare (din
credita). Tot ca împrumuturi sunt credul (fr. crédule, lat. credulus), credulitate (fr.
crédulité, lat. credulitas, -atis) şi respectiv, credibil (din lat. credibilis, -e) şi credibilitate
(din fr. crédibilité). Gruparea de mai sus ar putea reprezenta „orientarea“ etimologică a
vorbitorului, care le-ar asocia în aceste familii în virtutea asemănării formale şi de sens.
Experienţa arată însă că, exceptând seria credit, credita, creditare, creditor, -oare,
vorbitorii au tendinţa să le asocieze pe toate în jurul verbului crede (datorită sensului). În
realitate, formaţiile se motivează de la aceeaşi familie, a lui credere din latină, dar de la
baze diferite (seria lui credit, din care unele derivate în franceză, créditer, créditeur,

21
 22

trimite la lat. creditum), credul, prin franceză, se leagă de lat. credulus, credulitate, tot
prin franceză, de la lat. credulitas, credibil vizează altă formaţie a familiei, credibilis, -e,
în timp ce credibilitate, prin franceză, trimite la lat. credibilitas din aceeaşi mare familie a
lat. credere.
O categorie de familie lexicală semnificativă sub aspect etimologic pentru
vocabularul românesc actual este cea alcătuită din neologisme, cu sau fără dezvoltări
interne (deocamdată). Exceptând sferele restrânse de circulaţie în care predomină însă
stabilitatea familiilor alcătuite din împrumuturi moderne (de pildă, psihanaliză,
psihanalitic şi psihanalist din franceză), în contextul variantei uzuale este evidentă
tendinţa de creştere a formaţiilor interne de la baze neologice prezente deja în familii,
ajungându-se la un alt tip de asocieri, cu structuri motivate etimologic mixt.
Proporţia dintre împrumut şi creaţia internă este diferită şi dependentă direct de
necesităţile de comunicare. Româna a împrumutat din franceză pe vagon (< fr. wagon),
vagonet (< fr. wagonnet), a format apoi pe vagonetaj < vagonet + suf. -ar (după fr.
wagonnier), iar, mai recent, l-a format pe vagonabil, neînregistrat încă lexicografic şi
care presupune forma infinitivală, virtual posibilă, dar încă nesemnalată, *vagona, la care
s-a adăugat sufixul neologic -bil. Un exemplu similar ni-l oferă familia lui nara,
naraţiune, narator şi narativ, cuvinte împrumutate din franceză şi latină, la care româna a
adăugat recent pe narativizare şi denarativizare, în care se recunoaşte baza narativ,
sufixul neologic -iza şi sufixul substantival larg răspândit -re (presupunându-se şi aici o
formă verbală intermediară, *narativiza).
Corelând ceea ce este înregistrat lexicografic cu exemple provenite din presa
ultimilor ani, se constată o creştere simţitoare a formaţiilor interne care sunt semnificative
pentru un alt tip de familie lexicală, de mare productivitate azi. Este vorba de familii
lexicale pe teren românesc provenind de la baze singulare (moştenite sau împrumutate
din limbi şi la epoci diferite). Ritmul accelerat de producere a acestora şi gradul de
stabilitate dificil de apreciat acum fac aproape imposibilă cuprinderea totală a lor în
dicţionarele actuale.
Oricum, apariţia unor creaţii lexicale beneficiind de productivitatea anumitor
formative tradiţionale (ne-, răs-, -re) şi, mai ales, neologice (-bil, -iza etc.) confirmă şi o
valorificare internă a virtualităţii limbii române. Afirmaţia se susţine mai ales prin

22
 23

derivatele atestate, prioritar, în publicistică. De pildă, de la adverbul imediat (< fr.

immédiat) s-a format substantivul imediateţe, de la cobai (< fr. cobaye) verbul cobaiza,
de la dugheană (< tc. dükkân) verbul dugheniza şi apoi dedugheniza şi substantivele
dughenizare şi dedughenizare, de la butic (< fr. boutique) substantivele buticar şi buticuţ
ş.a.m.d.
Aşadar, sub aspectul structurii, în limba română se pot distinge familii de cuvinte
simple şi altele dezvoltate, dar particularităţile etimologice ale bazelor şi ale formaţiilor
aferente creează azi tipuri mai variate, determinate diacronic.
Astfel, se detaşează prin frecvenţă:
- familii lexicale moştenite din latină cu dezvoltări ulterioare în română;
- familii lexicale moştenite din latină (cu sau fără formaţii în română) asociate
apoi cu împrumuturi latino-romanice, având aceeaşi rădăcină şi identitate semantică, prin
care se mediază sentimentul etimologic al apartenenţei la aceeaşi familie;
- familii lexicale constituite din împrumuturi cu sau fără alte informaţii interne;
- familii lexicale (simple sau dezvoltate) realizate pe teren românesc de la baze
singulare de origini diferite sau chiar de la baze doar virtual posibile.
Indiferent de variantele etimologice, tipurile de familii existente azi reflectă o
constantă a stadiului actual de evoluţie a vocabularului românesc, ca valorificare internă
accentuată a fondului lexical disponibil.
Amplificarea productivităţii interne de dezvoltare lexicală relevă nu numai un
inventar cuprinzător şi variat de capacităţi formative proprii, ci şi un potenţial intern al
limbii ca forţă de autodezvoltare şi ca virtualitate, chiar dacă între ritmul adesea alert de
producere şi gradul de stabilitate a noilor formaţii nu există un echilibru.

II. AUTOEVALUARE pentru examenul de Lexicologie din semestrul al II-lea

Forma de examinare: examen scris (subiect teoretic şi exerciţiu de analiză a unui cuvânt
ca unitate lexicală).

1. Exemple de subiecte teoretice:

1. Obiectul lexicologiei.
2. Factori de sistematizare a vocabularului.

23
 24

3. Tipuri de etimologii.
4. Cuvinte moştenite.
5. Împrumuturi moderne (tipuri şi exemple).
6. Derivarea cu sufixe (criterii şi tipuri).
7. Derivarea cu prefixe (criterii şi tipuri).
8. Compunerea (definire, tipuri şi exemple).
9. Conversiunea (definire, tipuri şi exemple).
10. Sinonimia (caracteristici şi tipuri).
11. Antonimia (caracteristici şi tipuri).
12. Omonimia (caracteristici şi tipuri).
13. Paronimia (caracteristici).
14. Familia lexicală (definiţie şi exemple).
15. Etimologia populară.

2. Model pentru exerciţiul de evaluare la examenul scris:

A. Enunţ: Se dă cuvântul ....................... . Se cer:
1. Analiza structurii morfolexicale a cuvântului dat;
2. Alcătuirea familiei lexicale;
3. Explicitarea sensului/sensurilor cuvântului dat şi al/ale cuvântului-bază;
4. Integrarea în serii lexicale a cuvântului-bază;
5. Cuvântul în locuţiuni şi expresii.
B. Indicaţii:
La 1. se cer: a) segmentarea cuvântului în morfeme lexicale;
b) descrierea afixelor (după toate criteriile);
c) notarea pentru fiecare segment a unei alte structuri (cuvânt) în care apare.

2. a) identificarea cuvântului-bază;
b) enumerarea a cât mai multe unităţi lexicale din aceeaşi familie;
c) evidenţierea căii de îmbogăţire a vocabularului prin care a apărut fiecare unitate din
familia lexicală.
d) sublinierea alternanţelor fonetice (acolo unde se manifestă).

3. a) stabilirea raportului între sensuri pentru menţionarea tipului fiecărui sens;

b) precizarea variantei stilistico-funcţionale în care apare sensul;
c) construirea unor enunţuri în cazul sensurilor dependente de context.

4. a) studierea implicării cuvântului în următoarele situaţii:

- face parte din una sau mai multe serii sinonimice,
- face parte din una sau mai multe perechi de antonime,
- are unul sau mai multe omonime,
- are unul sau mai multe paronime;
b) indicarea tipului de raport stabilit între cuvânt şi ceilalţi membri ai unei serii lexicale
(de ex. sinonime populare, livreşti, relative etc.).

5. Găsirea unor perifraze, locuţiuni, expresii (idiomatice) în care apare cuvântul, cu

explicarea sensului corespunzător.

24
 25

III. BIBLIOGRAFIE

BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA, Structura vocabularului limbii române

contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1986.
BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA, Lexic comun, lexic specializat, Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti, 1986.
BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA, FORĂSCU, NARCISA, Modele de structurare
semantică, Timişoara, Editura Facla, 1984.
BRÂNCUŞ, GR., Vocabularul autohton al limbii române, Editura Ştiinţifică, 1983.
BUCĂ, M., EVSEEV, I., Probleme de semasiologie, Timişoara, Editura Facla, 1976.
COTEANU, I. (coord.), Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică, 1985.
COTEANU, ION, SALA, MARIUS, Etimologia şi limba română, Bucureşti, Editura
Academiei, 1987.
HRISTEA, TH. (coord.), Sinteze de limba română, ed. a 3-a, Editura Albatros, 1984.
STOICHIŢOIU-ICHIM, ADRIANA, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică,
influenţe, creativitate, ALL Educational, 2001.
ŞERBAN, V., EVSEEV, I., Vocabularul românesc contemporan, Timişoara, Editura
Facla, 1978.
*** Dicţionarul limbii române (DLR), Bucureşti, Editura Academiei, 1965 şi urm.
*** Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), ed. a II-a, Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic, 1996.
***Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM),
Bucureşti, Editura Academiei, 1982.
***Formarea cuvintelor în limba română, vol. I-III, Bucureşti, Editura Academiei,
1970-1989.

25