REZOLVARE ROMÂNA DEFINITIVAT 2014

SUBIECT I
A. Elaborați un eseu de 2-3 pagini, în care să justificați, utilizând trei argumente, apartenența la
un curent literar a unui text poetic de Mihai Eminescu, prin raportare la două referințe critice/de
istorie literară.

Romantismul este mişcarea artistică de la începutul secolului al XIX-lea ce introduce noi categorii
estetice (urâtul, grotescul, macabrul, fantasticul) şi noi specii literare (elegia, meditaţia, poemul filosofic).
Trăsăturile acestuia sunt exprimarea unor idei sau sentimente puternice, personajele excepţionale,
cultivarea specificului naţional, valorificarea istoriei, a folclorului, a frumuseţilor naturii, modalitatea
stilistică specifică fiind antiteza.
Criticul Titu Maiorescu, în articolul „Direcţia nouă în poezia şi proza română”, din 1872, nota:
„Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam
exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, până acum aşa de puţin format, încât ne vine greu să-l cităm
imediat după Alecsandri, dar în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihai Eminescu.”
După un deceniu de la această observaţie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai Eminescu
stăteau mărturie a geniului său creator, a uimitoarei sale capacităţi de sinteză şi a modului extraordinar în
care a schimbat şi înnoit limbajul artistic românesc. Una dintre aceste capodopere este opera literară
„Luceafărul”.
Poemul ‘Luceafarul” se încadrează în curentul literar romantism.
In primul rand, observam ca antiteza este figura de stil centrala a poemului.
Antiteza, procedeu artistic dominant în acest poem, se evidenţiază încă din prima parte a
poemului, prin opoziţia dintre lumea pământească, a fetei de împărat: „Din umbra falnicelor bolţi”, „Spre
umbra vechiului castel” şi lumea nepământească, a Luceafărului: „Colo-n palate de mărgean”, „Eu sunt
luceafărul de sus”. Antiteza se realizează şi la nivelul descrierii tânărului Cătălin, în raport cu Luceafărul.
Înfăţişarea umană a primului: „Cu obrăjei ca doi bujori/ De rumeni, bată-i vina”, este în contrast evident
cu cea non-umană a celui de-al doilea: „Din negru giulgi se desfăşor/ Marmoreele braţe”, „Şi palid e la
faţă”, „Iar umbra feţei străvezii/ E albă ca de ceară”. Conturarea cadrului pământesc, în care Cătălin şi
Cătălina îşi împlinesc dragostea: „Sub şirul lung de mândri tei”, „Miroase florile de tei” se face în contrast
cu lumea cerească, în care este evidenţiat zborul Luceafărului: „Un cer de stele dedesubt/Deasupră-i cer
de stele”, „Şi din a chaosului văi/.../Vedea ca-n ziua cea dentâi/ Cum izvorau lumine”. De asemenea, prin
utilizarea pronumelor personale „ei” şi „noi”, se subliniază în poem antiteza dintre fiinţele umane,
muritoare, a căror viaţă este limitată, fiind pusă sub semnul destinului şi fiinţele cereşti, nemuritoare: „Ei
au doar stele cu noroc/Şi progoniri de soarte”, „Noi nu avem nici timp , nici loc/ Şi nu cunoaştem
moarte”.
O alta parere bine avizata referitoare la opera marelui nostru poet, este cea a criticului George
Calinescu, care spunea : “Ce e adevărat din toate acestea? E adevărat că, Eminescu avea cultură filozofică
şi clasică şi putea întrebuinţa abstracţii şi imagini mitologice multiple pentru a-şi desfăşura ideea, că
reminiscenţe de tot felul s-au putut stratifica peste un mit de o simplitate cosmică, pentru care n-avea
nevoie de nici o pregătire documentară, reminiscenţe care, aparţinând lumii de buruieni dese ale
subconştientului, nu vor fi descurcate niciodată, nefiind de altfel nicicând vreun folos într-asta. Dar
hotărât este că imaginile poetului nu au o funcţie de gândire, nu sunt noţiuni, ci metafore, şi orice
sistematizare a lor e menită să ducă la bizarerii. S-a făcut, şi este drept să se facă, o raportare a
poemului Luceafărul la un proiect de tratare a aceluiaşi simbol, Fata în grădina de aur. Dar, deşi tema
morală e aceeaşi, simbolurile sunt deosebite şi nu trebuiesc suprapuse, ca de obicei, combinându-se în
chip artificial două variante îndestul de îndepărtate şi din care una a fost părăsită de poet.”
(George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, III, Fundaţia pentru literatură şi artă 1935)
O altă trăsătură care evidenţiază apartenenţa poemului la romantism este utilizarea ca sursă
de inspiraţie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursă de inspiraţie basmele româneşti “Fata din
grădina de aur” şi ”Miron si frumoasa fără corp”, pentru a crea în “Luceafărul” atmosfera specifică
1
basmelor, încă din incipit: “A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată.”, dar şi pentru a prezenta iubirea
imposibilă dintre două fiinţe aparţinând unor lumi diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul românesc
al Zburătorului, pentru a descrie elementele spaţiale care definesc lumea terestră în care fata de împărat îşi
desfăşoară existenţa: “Din umbra negrului castel”, dar şi una din întrupările Luceafărului: “Pe negre
viţele-i de păr”. Mitul Zburătorului apare în poem ca simbol al visării, aspiraţiei şi revelaţiei.
Poem romantic prin temă şi motive, „Luceafărul” dezvăluie tipul eroului de excepţie, al titanului
şi al geniului absolut. „Luceafărul” este un mit liric romantic prin valorificarea motivului din basmul
popular, acela al zburătorului şi prin însuşi ceremonialul erotic, desfăşurat într-o natură feerică. Ţesătura
textului poetic este sprijinită de antiteză, potenţându-se astfel incompatibilitatea dintre cele două lumi.
Viziunea despre lume a autorului este sintetizată prin tema poemului, condiţia omului de geniu şi
subliniată în finalul poemului, prin care se descifrează ceea ce Eminescu numea „sensul alegoric” al
poveştii: „Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i l-am dat este că dacă geniul nu cunoaşte nici
moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe pământ, nu e nici capabil de a ferici
pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”

Aşadar, finalul poemului scoate în evidenţă antiteza dintre lumea omului comun, o lume a
aspiraţiilor mărunte, o lume supusă destinului, o lume limitată şi cea a omului superior, care aspiră către
absolut. În opinia poetului, omul de geniu este conştient de condiţia sa eternă, raportată la cea efemeră a
oamenilor obişnuiţi, de care încearcă să se detaşeze cu luciditate: „Ce-ţi pasă ţie chip de lut/ Dac-oi fi eu
sau altul/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi
rece.”

Datorita acestor argumente, putem spune ca poemul “Luceafarul”, de Mihai Eminescu se

incadreaza in curentul romantic.

B. Prezentați funcția sintactică de predicat (definiție, clasificarea predicatului, exemple).

Predicatul este partea principală de propoziţie care spune ceva despre subiect, arătând ce face
subiectul, ce sau cine este subiectul, cum este sau ce se spune despre subiect:
Păsările zboară.
Mihai e student.
Pământul este rotund.
Predicatul poate fi: 1) verbal sau 2) nominal .
Predicatul verbal este de două feluri:
a) predicatul verbal simplu, este exprimat printr-un verb sau printr-o locuţiune verbală la un mod
personal: Vânzătorul cântăreşte marfa. De teamă, a luat-o la sănătoasa.
b) predicatul verbal compus, poate fi alcătuit:
– dintr-un verb semiauxiliar modal (exprimă caracteristica modală a acţiunii: necesitatea, posibilitatea,
dorinţa etc.) şi un verb de bază, care poate fi la conjunctiv sau infinitiv:
Trebuie să consult un jurist.
El poate răspunde la această întrebare.
Vrem să vizităm muzeul acesta.
A doua zi de dimineaţă, Grigore vru să reia convorbirea. (L. Rebreanu).
Cele mai frecvente verbe semiauxiliare modale sunt: a putea, a trebui, a vrea, a-i veni etc.
– dintr-un verb semiauxiliar aspectual (exprimă caracteristica aspectuală a acţiunii: începutul,
continuarea, sfârşitul) şi un verb de bază, la conjunctiv, infinitiv sau supin:
Ea a început să cânte.
2
 El continuă să întârzie.
Termin de scris articolul.
Copilul a încetat să plângă.
Cele mai frecvente verbe semiauxiliare aspectuale sunt: a începe, a prinde, a se apuca, a se pune, a
continua, a sfârşi, a termina, a încheia etc.
Predicatul nominal este constituit dintr-un verb copulativ şi un nume predicativ:
El este profesor.
Verbele copulative sunt:
a) Verbe copulative prin excelenta: a fi, a devein
b) Verbe predicative care pot deveni copulative: a ajunge , a se face , a iesi, a parea, a insemna,
aramana etc.
Numele predicativ poate fi:
a) Simplu : El este profesor.
b) Multiplu : Tara noastra este frumoasa si bogata

Numele predicativ poate fi exprimat prin:

1. Substantiv in cazul : Nominativ: Omul este o fiinţă raţională.

Acuzativ: Masa este de brad.
Genitiv: Casa este a bunicului.

Dativ: El este asemenea parintilor

2. Adjectiv: Cerul este senin.
3. Pronume in cazul : Nominativ: Cadoul este al meu.
Acuzativ: Florile sunt de la Maria
Genitiv: Vecinul este contra alor mei

Dativ: Am reusit datorita alor mei

4. Numeral: El este al treilea.

5. Verb la infinitiv sau supin: Datoria noastră este de a învăţa.
Ei sunt de invidiat.
6. Adverb: Aşa este el.

Clasificarea verbului ar putea fi prezentată schematic cu ajutorul tabelului de mai jos.

3
 Predicatul

verbal nominal
simplu compus

(este exprimat printr-un verb (este alcătuit dintr-un verb (este constituit dintr-un verb
sau printr-o locuţiune semiauxiliar şi un verb de bază) copulativ şi un nume
verbală la un mod personal) predicativ)
│ │ │
Elevul citeşte. Elevul trebuie să citească. Elevul este harnic.
Elevul începe să citească.

SUBIECTUL al II-lea
Se dă următoarea secvență din Programa școlară de limba și literatura română pentru clasa a V-a,
aprobată prin ordinul ministrului nr. 5097/09.09. 2009:
3. Receptarea mesajului scris, din texte literare şi nonliterare, în scopuri diverse

Competenţe specifice Conţinuturi asociate

3.2 recunoaşterea modurilor de - moduri de expunere (naraţiune, descriere, dialog);

expunere utilizate într-un text
narativ
- întrebările specifice abordării textelor narative: „ceˮ
se povesteşte (ce se întâmplă, care este acţiunea
relatată), „cine” ia parte la acţiune (personajele,
trăsături fizice şi morale ale personajelor), „cineˮ
povesteşte (naratorul);
- specii literare: schiţa şi basmul.

Prezentați, pe baza secvenței alese, modul în care se poate forma/dezvolta competența

specific aleasă.
Veți avea în vedere următoarele repere:
– detalierea unui element de conținut ales, în funcție de competența specifică selectată;
– justificarea alegerii elementului de conținut prezentat;
– descrierea unei metode utilizate pentru formarea/dezvoltarea competenței specifice alese;
– prezentarea unei metode de evaluare utilizate pentru verificarea modului în care s-a format/dezvoltat
competența specifică selectată;
– construirea a doi itemi diferiți pentru evaluarea modului în care s-a format/dezvoltat competența
specifică selectată.

– detalierea unui element de conținut ales, în funcție de competența specifică selectată;

Modurile de expunere

Sunt modalităţi prin care autorul înfăţişează în opera literară fapte, întâmplări, personaje, atitudinile
acestora, diferite aspecte din realitate şi îşi exprimă gândurile, ideile şi sentimentele.

4
I. NARAŢIUNEA este modul de expunere prin care autorul povesteşte o întâmplare sau un şir de
întâmplări dispuse într-o succesiune de momente desfăşurate într-un spaţiu si timp determinate , la
care participă unul sau mai multe personaje.
Ea presupune:
1. un povestitor sau un narator (cel care relatează sau povesteşte faptele) care poate fi:
a) obiectiv( relatarea se face la persoana a III-a)
b) subiectiv( relatarea se face la persoana I)
2. o acţiune (totalitatea faptelor şi întâmplărilor desfăşurate)
3. personaje (persoanele care participă la acţiune)
Există mai multe tipuri de naraţiune:
a. naraţiunea la persoana I (naratorul este participant la acţiune)
b. naraţiunea la persoana a III-a (naratorul se află deasupra faptelor, ştie totul şi îi povesteşte
cititorului)
c. naraţiunea impersonală (naratorul se ascunde în spatele personajelor şi le lasă să acţioneze
singure)
Acţiunile narate se desfăşoară: a. într-un spaţiu - real - terestru
- imaginar - cosmic
b. într-un timp - un moment
- o perioadă mai mare de timp
- trecut / present / viitor
Faptele pot fi prezentate: a. cronologic (în ordinea în care s-au petrecut în timp)
b. în ordine temporală întâmplătoare
Funcţiile naraţiunii:
- pune în relaţie o stare de început a unor lucruri cu alta finală, modificată;
- este un mijloc indirect de caracterizare a personajelor;
- pune faţă în faţă personajele, să se confrunte;
- pune în relaţie diferite spaţii şi momente în care se desfăşoară acţiunile.
Procedee de legare a secvenţelor narative:
a. înlănţuirea – dispunerea cronologică a întâmplărilor;
b. alternanţa – prezentarea alternativ a două povestiri;
c. inserţia – includerea unei povestiri în interiorul alteia - povestire în povestire)

II. DESCRIEREA este modul de expunere prin care autorul înfăţişează un colţ din natură, un ţinut,
fenomene specifice anumitor timpuri, diverse obiecte precum şi chipuri de oameni, prezentând
sugestiv particularităţile acestora.
Tipuri de descrieri:
1. Descrierea literară poetică (subiectivă) – caracteristicile unui colţ din natură, ale unui ţinut, ale
unor fenomene, anotimpuri, obiecte, persoane.
2. Descrierea obiectivă (ştiinţifică) – oferă informaţii precise, exacte cititorului făra a apela la
imagini artistice sau la figuri de stil.
3. Descrierea tehnică oferă date precise folosind termeni specifici anumitor domenii ale tehnicii
(descrierea unui motor, a modurilor de funcţionare).
4. Descrierea publicitară oferă informaţii precise şi atractive unui posibil cumpărător: reclama,
anunţul publicitar).

III. DIALOGUL este modul de expunere prin care se reproduce direct o discuţie între două sau mai
multe personaje având ca scop reliefarea însuşirii acestora, a modului lor de a se exprima şi
realizarea comicului de limbaj.
- principală modalitate de comunicare în textul dramatic
- este alcătuit dintr-o serie de replici
- modalitate de caracterizare a personajelor

5
– justificarea alegerii elementului de conținut prezentat;
Am ales ca element de conţinut “Modurile de expunere”, deoarece este o temă de bază care se
abordează (studiază) în fiecare an de studiu, pentru fiecare operă studiată. Este primordial ca atât elevii
cât şi profesorii de la catedra să cunoască modurile de expune dintr-un text studiat, cunoaşterea modurilor
de expunere fiind o condiţie de bază pentru o mai bună înţelegere a operelor studiate şi mai ales pentru a
înţelege exact ce a vrut să transmită autorul.
– descrierea unei metode utilizate pentru formarea / dezvoltarea competenței specifice alese;
Pentru dezvoltarea competenţei “recunoaşterea modurilor de
expunere utilizate într-un text narativ’’ am ales metoda activă-
participativă de stimulare a creativităţii, Explozia stelară =
Starbursting (eng. “star” = stea; eng. ”burst” = a exploda), similar
brainstormingului.
Pentru desfăşurarea activităţii, colectivul clasei va fi împărţit în 5
grupe. Se desenează pe flipchart o stea cu cinci colţuri, în dreptul
fiecăruia aflându-se câte o întrebare (ce, cine, când, care, cum?), iar în
in centrul steluţei se va trece un text care conţine cele trei moduri de
expunere (poate fi o secvenţă din operele studiate la clasă). Fiecare
grupă va trebui să pună pe o foaie cât mai multe întrebări legate de
text şi temă cu una din întrebări ( Ex de întrebări: care sunt modurile de expunere? Cine este naratorul?
Etc.). La finalul activităţii se lipesc fişele cu întrebări în jurul steluţei la zona corespunzătoare şi se cere
celorlalte grupe să raspundă la întrebări. Activitatea poate continua cu alte întrebări derivate, dacă se
doreşte o dezbatere mai ampla a subiectului.
*nu se desenează la examen steluţa, doar se descrie si se poate intra in detalii cu exemple concrete de
text si intrebari legate de text , cate 3-4 intrebari pt fiecare tip.

– prezentarea unei metode de evaluare utilizate pentru verificarea modului în care s-a
format/dezvoltat
Metode de evaluare sunt de două feluri: tradiţionale ( orală, scrisă, practică) şi alternative (proiect,
portofoliu, investigaţie, autoevaluare, obs. sistematică a comportamentului elevului, mai pot fi incadrate
aici si RAI, turul galeriei, schimba perechea etc., dar nu este indicat sa se aleaga la examen o astfel de
metoda, nu toata lumea le considera metode de evaluare). Cea mai potrivită metodă pentru verificarea
competenţei specific: recunoaşterea modurilor de expunere utilizate într-un text narativ derivate din
competenţa generala receptarea mesajului scris, din texte literare şi nonliterare, în scopuri diverse
este o metoda de evaluare scrisă.
Evaluarea scrisă apelează la suporturi concretizate în fişe de muncă independentă, lucrări de
control, teze etc. Elevii prezintă achiziţiile lor în absenţa unui contact direct cu cadrul didactic.
Funcţia principală a evaluării prin probe scrise în context cotidian (nu în situaţii de examen) este aceea de
a oferi cadrului didactic informaţii privind calitatea activităţii realizate şi efectele acesteia exprimate în
nivelul de pregătire al elevilor. Ea semnalează situaţiile în care unii elevi nu au dobândit capacităţile,
subcapacităţile, abilităţile etc. preconizate la un nivel corespunzător şi, în consecinţă, este necesară
aplicarea unor măsuri recuperatorii.
Ca avantaje majore se pot aminti: Permite raportarea rezultatelor la un criteriu unic de validare;
Oferă elevilor posibilitatea de a-şi elabora independent răspunsul, într-un ritm propriu; Permite
examinarea unui număr mai mare de elevi pe unitatea de timp; Face posibilă compararea rezultatelor, dată
fiind identitatea temei pentru toţi elevii; Oferă elevilor timizi posibilitatea de a expune nestânjeniţi
rezultatele / ceea ce au învăţat;
Dezavantaje: Implică un feedback mai slab, eventualele erori sau răspunsuri incomplete neputând
fi operativ eliminate/corectate prin intervenţia profesorului; Momentul corectării şi validării rezultatelor
se realizează cu relativă întârziere; Nu sunt posibile replierile, revenirile, întoarcerile în cazul unor erori
nesesizate la timp; nu permite ca unele erori ale elevului în formularea răspunsurilor să fie lămurite şi

6
corectate pe loc de către profesor; Nu este posibilă orientarea / ghidarea elevilor prin întrebări
suplimentare către un răspuns corect şi complet.
Pentru exemplul de mai sus, elevii pot primi fişe individuale de lucru cu întrebări legate de un text suport.
– construirea a doi itemi diferiți pentru evaluarea modului în care s-a format/dezvoltat competența
specifică selectată.

Item semiobiectiv cu răspuns scurt:

Care sunt cele 3 tipuri de naraţiune ?
Răspuns aşteptat:
a. naraţiunea la persoana I (naratorul este participant la acţiune)
b. naraţiunea la persoana a III-a (naratorul se află deasupra faptelor, ştie totul şi îi povesteşte
cititorului)
c. naraţiunea impersonală (naratorul se ascunde în spatele personajelor şi le lasă să acţioneze
singure)

Item semiobiectiv de completare (lacunar)

Completaţi spaţiile goale pentru a obţine o afirmaţie corectă
DESCRIEREA este modul de expunere prin care ………… înfăţişează un colţ din natură, un ţinut,
fenomene specifice anumitor timpuri, diverse obiecte precum şi chipuri de oameni, prezentând sugestiv
particularităţile acestora.
Răspuns aşteptat: autorul
Item subiectiv de tip eseu
Alcătuieşte o compunere de 80-150 de cuvinte (10-15 rânduri), cu tema “Vacanţa mare” în care
să folosiţi doua moduri de expunere.
Răspuns aşteptat (se urmăreşte):
-sa utilizeze doua din cele trei moduri de expunere invatate(naratiune si descriere)
- sa utilizeze imagini artistice si figure de stil;
- să ai un conţinut adecvat cerinţei;
-să respecţi limitele de spaţiu indicate.
Nota: Se mai urmareste:
-unitatea compoziţiei ;
-coerenţa textului ;
-registrul de comunicare, stilul şi vocabularul adecvate conţinutului ;
-ortografia
-punctuaţia ;
-aşezarea corectă a textului în pagină, lizibilitatea.

SUBIECTUL al III-lea
Învățarea: concept, condiții interne și condiții externe.

Prin învăţare se înţelege, în limbaj comun, activitatea efectuată în scopul însuşirii anumitor
cunoştinţe, al formării anumitor deprinderi sau dezvoltării unor capacităţi. În sens mai larg, social,
învăţarea înseamnă dobândire de experienţă şi modificare a comportamentului individual.
În domeniul stiintelor educaţiei, învăţarea se defineşte ca fiind munca intelectuală şi fizică desfăşurată în
mod sistematic de către elevi, în vederea însuşirii conţinutului ideatic şi formării abilităţilor necesare
dezvoltării continue a personalităţii.
Învăţarea poate fi definită ca act de elaborare de operaţii şi de strategii mintale/cognitive.
Aspectul procesual al învăţării cuprinde momente sau procesele care compun o secvenţă de învăţare.
7
În activitatea procesuală se disting urmatoarele etape:
- perceperea materialului
- înţelegerea
- însuşirea cunoştinţelor
- fixarea în memorie
- aplicarea
- actualizarea cunoştinţelor
- transferul cunoştinţelor
CONDIŢII INTERNE ŞI EXTERNE
Pentru ca procesul de învăţare să se desfăţoare în condiţii optime, iar individul să înveţe eficient,
este necesară respectarea anumitor condiţii.
Aceste condiţii ale învăţării eficiente se pot clasifica astfel:
- condiţii interne
- condiţiile externe
Condiţii interne.
În procesul învăţării sunt implicate majoritatea proceselor cognitive, volitive, afective, apoi atentia
şi limbajul, motivaţiile, aptitudinile, interesele de cunoaştere şi profesionale, fiecare având un rol bine
definit.
Percepţiile au un rol important în învăţare, întrucât oferă materialul necesar reprezentărilor,
memoriei şi gândirii, diferenţiază un obiect de altul prin reflectarea structurii şi a semnificaţiei. Este
necesar ca în procesul învăţării profesorul să aibă în vedere dezvoltarea la elevi a diferitelor tipuri de
percepţie şi mai ales a celei vizuale, întrucât aproximativ 90% din informaţii ne vin pe această cale. De
asemenea, pe baza perceptiei se dezvoltă şi spiritul de observare, ca formă de organizare a acesteia.
Perceperea activă a obiectelor şi fenomenelor în procesul de învăţământ va fi insoţită de explicaţiile
verbale ale profesorului, pentru a completa prin informaţii suplimentare imaginile elevilor asupra
obiectelor şi fenomenelor. Este foarte important ca în timpul observării, profesorul să le ceară elevilor să
verbalizeze ceea ce văd şi să mânuiască obiectele respective.
Reprezentările sunt importante în procesul învăţării, întrucât oferă materialul necesar gândirii
pentru generalizări sub formă de noţiuni, legi, reguli, principii, precum şi memoriei, pentru a fi folosit mai
târziu prin actualizare.
Memoria, ca proces psihic de întipărire şi stocare a informaţiei, de reactualizare prin recunoaştere
sau reproducere a acesteia într-o formă selectivă, constituie baza activităţii de învăţare. Reproducerea prin
mecanismul asociaţiilor, repetările concentrate când materialul de învăţat este redus ca volum şi uşor de
înţeles, fragmentarea lui, eşalonarea repetărilor când este voluminos, cresc eficienţa procesului de
învăţare. Folosind exerciţiile de repetare logică şi creativă, profesorul va avea în vedere dezvoltarea la
elevi a memoriei voluntare, a rapidităţii, a volumului, promptitudinii şi a fidelităţii acesteia. În acelaşi
timp, va căuta să evite oboseala elevilor pe parcursul lecţiilor, prin crearea de motivaţii, caracterul
inteligibil al conţinutului transmis şi înţelegerea semnificaţiei acestuia, prin realizarea corelaţiei senzorial-
raţional, folosind materialul didactic şi metodele participative.
Deci, condiţiile unei memorări eficiente sunt:
- cunoaşterea de către elevi a scopului memorării (motivaţia);
- înţelegerea cunoştinţelor;
- repetarea perseverentă a materialului pentru fixarea temeinică;
- cunoaşterea rezultatelor şi autoreglarea.
Gândirea, ca proces psihosocial de reconstituire a ceea ce este unitar, de formare a conceptelor şi
structurilor operaţionale, de înţelegere a realităţii şi adaptare prin rezolvare de probleme, are un rol
esenţial în procesul învăţării şcolare.
Scopul învăţării şcolare trebuie să-1 constituie:
- înţelegerea cunoştinţelor şi a relaţiilor dintre acestea;
- dezvoltarea operaţiilor gândirii logice şi mai ales a gândirii abstracte;
- dezvoltarea gândirii critice, interpretative şi creative;
- formarea capacităţii de a reflecta şi de a rezolva probleme.
8
Prin operaţiile gândirii logice de analiză, comparaţie, sinteză, generalizare, concretizare logică şi
euristico-algoritmică profesorul îi va ajuta pe elevi să-şi insuşească noţiuni, concepte, legi, reguli,
principii, stabilind legături logice, de dependenţă cauzală funcţională între obiectele şi fenomenele
studiate, pătrunzând în esenţa lor.
Imaginaţia este un proces de construcţie a unor imagini sau idei noi, prin combinarea experienţei
anterioare. Ea are un rol deosebit în elaborarea de produse noi, originale, sub diferite forme, materiale sau
ideale. Crearea de imagini noi are loc cu ajutorul unor procedee cum sunt: reorganizarea cunoştinţelor,
combinarea şi recombinarea lor, disocierea şi fuzionarea în forme noi, metaforizarea, schematizarea,
tipizarea, amplificarea, diminuarea, miniaturizarea, substituirea.
Atenţia. Prin atenţie se realizează orientarea selectivă, tonificarea scoarţei cerebrale şi
concentrarea proceselor psihice în scopul cunoaşterii materialului de învăţat, care este selectat şi filtrat în
funcţie de interese şi motivaţii. Eficienţa învăţării depinde în mare măsură de concentrarea şi stabilitatea
atenţiei, de distributivitatea şi flexibilitatea ei.
La om, capacitatea de prelucrare şi stocare a informaţiilor este mult mai mică decât aceea de
receptare şi, ca urmare, apar dificultăţi în procesul de învăţare în cazul supraîncărcării cu material de
învăţat. Acest fenomen se manifestă în timpul lecţiilor atunci când tabla este prea încărcată cu date şi idei
ce cu greu pot fi înţelese şi sintetizate de elevi. Aceştia nu pot avea o atenţie concentrată mai mult de 15-
20 minute. De aceea, la unele lecţii mai grele, sunt necesare sarcini concrete de lucru, metode variate,
materiale didactice şi forme distractive.
Învăţarea şcolară se desfăşoară pe baza unor condiţii interne, în cadrul cărora acţionează o
multitudine de factori, biologici şi psihologici, determinându-i eficienţa sau ineficienţa.
Factorii biologici, cu influenţe mai importante asupra procesului învăţării sunt: vârsta, dezvoltarea
mecanismelor neurodinamice ale învăţării, funcţiile analitico-sintetice ale creierului, irigarea cu sânge a
scoarţei cerebrale, particularităţile anatomo-fiziologice ale analizatorilor, starea sănătăţii organismului,
potenţialul genetic, somnul şi bioritmul intelectual.
Factorii psihici sunt: stadiul dezvoltării structurilor cognitive, operatorii, psihomotorii, afective şi socio-
morale, nivelul de inteligenţă, aptitudinea şcolară, aptitudinile speciale, spiritul de observare etc.
Condiţiile externe includ o serie de factori socio-organizaţionali, temporali şi psihoergonomici.
Eficienţa învăţării depinde nu numai de condiţiile interne ale învăţării, adică de procesele cognitive,
afective, volitive, de motivaţie, atenţie, interese de cunoaştere, aptitudini şi atitudini, ci şi de anumite
condiţii exteme, aproape tot atât de importante.
Statusul profesorului. Pregătirea profesorului pentru activităţile didactice condiţionează în cea mai
mare măsură succesul şcolar al elevilor. Această pregătire începe cu alcătuirea planificării materiei de
predat, unde va preciza la fiecare capitol numărul de lecţii, scopul, obiectivele operaţionale ce urmează a
fi realizate, strategiile didactice, materialul didactic şi instrumentele de evaluare a cunoştinţelor sau
deprinderilor. Pe baza planificării semestriale îşi va elabora proiectele didactice ţinând seama de
prevederile programei şcolare, de manual de nivelul de cunoştinţe al elevilor. După fiecare lecţie, este
bine ca profesorul să se autoanalizeze, întrebându-se cât a reuşit sa transmită elevilor, dacă aceştia au
înţeles cunoştinţele predate şi cum ar trebui să procedeze la lecţiile următoare. După fiecare capitol, este
bine să se testeze elevii pentru a se convinge dacă şi-au însuşit cunoştinţele necesare pentru a trece la
capitolul următor. De asemenea, va fi preocupat să folosească cu precădere metodele active, angajând
elevii în procesul de elaborare a cunoştinţelor şi formarea deprinderilor.
Organizarea activitătii de învăţare este o condiţie externă pentru succesul şcolar, care trebuie să
înceapă o dată cu fiecare lecţie pentru a realiza o învăţare deplină a acesteia. În acest scop, în funcţie de
conţinutul lecţiei, după ce a realizat predarea unui obiectiv operaţional, profesorul va face fixarea
cunoştinţelor prin chestionare orală, aplicaţii practice, rezolvări de exerciţii sau probleme, apoi va trece la
obiectivul următor, iar în final va face o fixare generală, după care va urma tema pentru acasă. La anumite
lecţii, va elabora fişe de lucru pentru elevi, va organiza învăţarea în grup, stabilind relaţii de colaborare şi
ajutor reciproc între elevi. Cunoscând ritmul de muncă al fiecăreia, va organiza activitatea independentă a
elevilor, aceştia primind sarcini concrete de lucru pe parcursul lecţiei, iar pentru elevii cu aptitudini va
folosi exerciţii creative.
Condiţiile externe includ şi o serie de factori socio-organizaţionali, temporali şi psihoergonomici.
9
Factorii socio-organizaţionali din mediul şcolar, familial social se referă la modalităţile de organizare a
procesului învăţării de către scoală, profesor, familie, mass-media. Funcţionalitatea spaţiilor şcolare şi
diversificarea lor în funcţie de situaţiile de învăţare, schimbarea locurilor de învăţare (cabinete, săli de
clasă, laborator), atmosfera de muncă din şcoală şi din clasa de elevi, orarul şcolii (plasând obiectele mai
grele miercuri şi joi iar în timpul zilei între orele 9-12 sau 16-19), materialul didactic, tehnicile
audiovizuale şi dotarea laboratoarelor şi mobilierul influenţează predarea şi învăţarea şcolară. Cu cât
gradul de organizare a materialului de învăţat este mai mare, cu atât eficienţa învăţării creşte.

10