Eclesiologia trinitară a Pr. Dumitru Stăniloae); 2005; Ph.D.

, London School of Theology,

Instituţie asociată Universităţii Brunel, Londra (Lambert Academic Publishing,
Saarbrücken, 2012)

Rezumatul tezei

Studiul de față a început cu o evaluare a simbolismului religios în perioada

modernismului, în încercarea de a stabili legitimitatea metodologică a folosirii
metaforelor şi modelelor în teologie.

Am arătat într-o manieră, credem, convingătoare, că realitatea, aşa cum o percepem

noi la începutul mileniului al treilea după Cristos, a respins aşteptările seculare ale
morţii progresive a universului simbolic (inclusiv a dimensiunii sale religioase) pe care
le-a avansat umanitatea în perspectiva sa raţionalistă. Secularizarea progresivă care se
poate observa în Europa şi în cadrul comunității academice globale apare ca a excepţie
în prezent, în vreme ce reînvierea fundamentalismului religios şi extinderea rapidă a
formelor conservatoare ale creştinismului în lumea aflată în dezvoltare dovedesc faptul
că religia este mai vie ca niciodată în lumea contemporană.

Ipoteza modernistă a secularizării a fost cu siguranţă una greşită. Mai mult decât atât,
ea a eşuat nu numai în încercarea de a înlătura religia din locul ei central şi de a o plasa
în domeniul privat al vieţii multor contemporani, ci şi în încercarea de a da sens realităţii
fără apelul la un referent transcendent.

În urma dezvoltărilor din domeniul etnologiei şi al psihanalizei, la începutul secolului al

XX-lea am fost martorii unei jumătăţi de secol de reînviere a simbolisticii, inclusiv în
dimensiunea sa religioasă. Chiar dacă considerăm binevenit acest interes înnoit pentru
simbolism, am insistat în studiul nostru asupra faptului că nu avem de-a face aici
neapărat vorba despre o înviere autentică a simbolului. Motivul este că uneori acest
lucru implică doar o restabilire superficială a „jocului simbolic al limbajului”, multe dintre
noile simboluri fiind lipsite de orice referent transcendent.

Totuşi această reînviere a simbolismului religios ne-a convins de faptul că folosirea

metaforelor şi a modelelor în teologie poate încă să constituie o modalitate legitimă de
exprimare a adevărului în secolul al XXI-lea.

Am încheiat această primă analiză cu concluzia că metaforele pot fi utilizate în mod

legitim și cu folos atât în ştiinţă, cât şi în teologie. Cu toate acestea, ele nu ar trebui
reduse la simple mijloace retorice. Metaforele au cu siguranţă un important rol estetic şi
sunt de asemenea mijloace potrivite de expresie a creativității lingvistice, însă am
susţinut că, cel puţin în ce priveşte studiul de faţă, cea mai importantă funcţie a
metaforei este cea euristică – capacitatea sa de a mijloci accesul la o nouă cunoaştere.
Am susţinut, de asemenea, că modelele au în teologie un rol asemănător cu cel pe
care-l au metaforele în limbaj. Dintre diferitele tipuri de modele pe care le avem la
îndemână, am ales să formulăm un model meso-teoretic pe care l-am numit un „model
perihoretic al Bisericii”. Am sugerat că acesta ar putea oferi teologilor o nouă
perspectivă asupra conceptului de Biserică.

Am demonstrat apoi că deşi conceptul de perihoreză a apărut destul de timpuriu în

teologie, el a fost rareori folosit până în secolul al VIII-lea, când s-a răspândit prin
intermediul lucrărilor lui Ioan Damaschinul. La sfârşitul analizei noastre cu privire la cele
trei înţelesuri pe care le-a primit acest concept, am ajuns la concluzia că înţelesul
necontestat al acestui termen este cel deperihoreză trinitară, de întrepătrundere a celor
trei persoanei divine ale Sfintei Treimi. Astfel, perihoreza trinitară a devenit fundamentul
„modelului perihoretic al Bisericii” pe care l-am formulat ca unealtă de investigare a
eclesiologiei lui Stăniloae.

După o perioadă de declin, în perioada scolastică și în mod deosebit în timpul

iluminismului, doctrina Sfintei Treimi a revenit în prim-planul scenei teologice în secolul
al XX-lea. O caracteristică importantă a dezvoltării doctrinei trinitare a fost întoarcerea
în teologia contemporană la un accent mai important asupra economiei Trinităţii. Acest
lucru s-a realizat însă nu fără anumite pericole, în special datorită gradului de neglijare
în unele cazuri a aspectelor ontologice ale doctrinei aflate în discuţie.

Studiul de faţă a demonstrat fără nici o îndoială, credem noi, că Părintele Stăniloae a
fost un teolog profund trinitar, a cărui teologie este așezată ferm pe fundamentul pus de
părinţii capadocieni şi de alţi părinţi ai Bisericii din răsărit. Urmându-i pe aceştia,
Stăniloae şi-a formulat propriul model trinitar, care descrie unitatea divină în termenii
întemeierii sale în monarhia Tatălui. El îşi dezvoltă abordarea în polemică cu modelul lui
Augustin cu privire la Sfânta Treime, care concepe unitatea divină pornind de la
conceptul oarecum impersonal al substanţei divine.

Conceptul de persoană şi cel de comuniune se află în centrul perspectivei lui Stăniloae

cu privire la Sfânta Treime. Înarmat cu aceste concepte fundamentale, el a îndrăznit să
polemizeze nu numai cu poziţiile catolice şi protestante, ci şi cu poziţiile formulate de
anumiţi teologi ortodocşi.

El a acordat o importanţă maximă problemei rolului Duhului Sfânt în cadrul Sfintei

Treimi şi al Bisericii. De aceea a fost atât de vehement – dacă nu cumva prea vehement
– în atitudinea sa împotriva doctrinei vestice cu privire la filioquecare, în opinia lui, nu
reprezintă doar o piedică în calea ecumenismului, ci este în acelaşi timp foarte
periculoasă datorită presupuselor sale consecinţe dezastruoase în plan pneumatologic
şi eclesiologic.
Un factor deosebit de important în studiul nostru este faptul că Părintele Stăniloae a
insistat asupra legitimităţii analogiei dintre relaţiile inter-personale din cadrul Sfintei
Treimi şi relaţiile umane, în special cele din context eclesial, el fiind în acelaşi timp
conştient de limitele acestor analogii, din pricina naturii create a umanităţii şi a stării sale
păcătoase.

Chiar dacă nu a scris niciodată vreun tratat despre perihoreză şi chiar dacă acest
subiect nu s-a aflat niciodată în atenţia triadologiei sale, acest concept este atotprezent
în înţelegerea lui cu privire la Sfânta Treime şi implicit la eclesiologia lui trinitară.

Din moment ce, pentru Stăniloae, Biserica este o realitate teo-antropică, nu am putea
înţelege eclesiologia lui fără un studiu introductiv în antropologia lui cristologică. Potrivit
acesteia, fiinţa umană, care este alcătuită din trup şi suflet este „o imagine a imaginii”, o
fiinţă creată să reflecte prin Duhul desăvârşirea lui Cristos, care reprezintă imaginea
Tatălui. În lumina creării „după chipul lui Dumnezeu”, oamenii sunt chemaţi, în opinia
Părintelui Stăniloae, să fie nişte fiinţe conversaţionale, create în mod inevitabil pentru
comuniune. Din acest motiv, Biserica devine un gen foarte special de comuniune,
chemată să aibă un rol esenţial în planul lui Dumnezeu de răscumpărare a întregii
creaţii.

În teologia Părintelui Stăniloae, Biserica este mai presus de orice o icoană a Sfintei
Treimi, chemată să reflecte prin existenţa ei în timp şi în spaţiu armonia perihoretică ce
există dintotdeauna între persoanele divine. El doreşte să atingă prin eclesiologia lui un
echilibru între rolul lui Cristos şi cel al Duhului Sfânt, pentru a evita instituţionalismul
centralist care caracterizează catolicismul, precum şi fragmentările individualiste
specifice protestantismului.

Am observat în eclesiologia Părintelui Stăniloae, precum şi în general în teologia lui, o

tendinţă înspre o abordare holistică. Aceasta este reflectată, inter alia, şi în insistenţa lui
cu privire la fundamentarea Bisericii nu doar pe jertfa lui Cristos de pe cruce, ci în toate
cele cinci evenimente esenţiale ale venirii lui Cristos, de la întrupare şi până la Rusalii.

În ce priveşte modul său de abordare a trinitarianismului, Părintele Stăniloae şi-a

dezvoltat eclesiologia în polemică cu perspectivele catolice şi protestante asupra
Bisericii. Chiar dacă nu a fost întotdeauna corect în prezentările poziţiilor oponenţilor
săi, trebuie să apreciem cum se cuvine dorinţa sa (destul de neobișnuită pentru un
ortodox român) de a intra în dialog cu alte tradiţii creştine. Această înclinaţie ecumenică
l-a determinat să formuleze conceptul de „sobornicitate deschisă”, al cărui potenţial de
stimulare a dialogurilor ecumenice nu a fost îndeajuns explorat.

Distincţia lui, tipic ortodoxă, între dogmă, theologoumena şi opiniile teologice este foarte
utilă din perspectivă ecumenică. Refuzul compromisului cu privire la dogmele creștine
poate da mişcării ecumenice stabilitatea necesară a convingerilor care să o protejeze
de cei care încearcă să realizeze unitatea creştină prin sacrificarea adevărului etern cu
privire la Dumnezeu, sau construirea unităţii în jurul celui mai mic numitor comun. Mai
mult decât atât, prin îngăduirea diversităţii în ce priveşte theologoumena şi opiniile
private, această perspectivă îngăduie suficient spaţiu de explorare şi de împărtăşire a
diferitelor poziţii, furnizând un potenţial important atât pentru unitate în înţelegere, cât şi
pentru diferențe de poziție fără pierderea unităţii, în cadrul dialogului ecumenic.

Înclinaţia Părintelui Stăniloae înspre echilibru poate fi observată şi din modul în care
încearcă să clarifice fundamentul cristologic/pneumatologic al teologiei slujirii în opoziţie
cu o abordare exagerat pneumatologică în protestantism. Cu toate acestea, edificarea
construcției eclesiologice ortodoxe pe metafora preotului hirotonit ca simbol al lui
Cristos, riscă să conducă la un clericalism asemănător celui al Bisericii Catolice.
Realitatea acestui risc este exemplificată de atenţia limitată pe care o acordă Părintele
Stăniloae în teologia sa dogmatică conceptului de preoție a tuturor credincioşilor. La fel
se întâmplă și cu dominaţia absolută a modelului episcopal de conducere a Bisericii, și
cu instituţionalizarea şi ierarhia excesivă a Bisericilor Ortodoxe naţionale.

Modelul conciliar al Bisericii prezentat de Părintele Stăniloae în teologia sa, care implică
validarea de către comunitatea credincioasă a deciziilor luate de sinodul episcopilor
este unul deosebit de atrăgător, în ciuda dificultăţilor sale practice. În acelaşi timp, într-o
manieră asemănătoare majorităţii teologilor ortodocşi (dar şi a poziţiei catolice oficiale),
Părintele Stăniloae a insistat asupra faptului că Biserica Ortodoxă este singura Biserică
adevărată. Totuşi, această poziţie rigidă nu l-a împiedicat să se implice într-o manieră
semnificativă în dialogul ecumenic.

Privind eclesiologia Părintelui Stăniloae prin lentilele modelului nostru perihoretic, am

descoperit că autorul a fost în măsură să-şi realizeze în mare parte ambiţia de a
construi o doctrină trinitară consecventă cu privire la Biserică. În acelaşi timp, modelul
nostru ne-a permis să descoperim şi anumite inconsecvenţe în construcţia lui trinitară.
Acestea au însă mai mult de-a face cu structurile interne şi cu înclinaţiile ortodoxiei
decât cu formulările specifice Părintelui Stăniloae, chiar dacă acestea devin pe deplin
ale sale prin angajamentul fără rezerve pe care-l acordă Bisericii Ortodoxe Române.

În final, am putea spune că Pr. Stăniloae a prezentat în eclesiologia lui generală o

sinteză dogmatică fascinantă, care a reuşit să lanseze provocări atât poziţiilor
eclesiologice din interiorul spațiilor teologice ortodoxe, cât şi celor din afară. El nu a
realizat acest lucru fără anumite imperfecţiuni, ambiguităţi şi contradicţii, însă învățătura
lui cu privire la Biserică rămâne, fără nici o îndoială, lucrarea unui mare teolog, care a
deschis larg uşa pentru viitoarele dezvoltări în eclesiologia trinitară.