TEOLOGIE DOGMATICĂ ORTODOXĂ VOL.

I
CREAREA LUMII VĂZUTE ŞI A OMULUI, ÎN GENERAL

1. Crearea lumii şi solidaritatea omului cu semenii lui şi cu natura

Planul lui Dumnezeu cu privire la lume constă în îndumnezeirea lumii create, care, în
urma păcatului implică şi mântuirea. Mântuirea şi îndumnezeirea vizează umanitatea în mod
special, însă nu o umanitate desprinsă de natură, ci unită ontologic cu natura. Natura
întregeşte pe om, iar omul nu poate ajunge la desăvârşire dacă nu reflectează, contemplă şi
lucrează asupra naturii.
Prin lume se înţelege atât umanitatea cât şi natura înconjurătoare. Atunci când se indică
prin cuvântul lume una dintre ele (umanitate sau natură), totdeauna este subînţeleasă şi
cealaltă.
Dependenţa umanului de natură este atât de adâncă încât se poate spune că natura
înconjurătoare este o parte a naturii omului, condiţie a existenţei şi a dezvoltării integrale a
omului pe pământ. Omul nu se poate concepe în afara naturii cosmice, la fel cum nici natura
nu-şi împlineşte rostul ei fără om, sau printr-un om care lucrează contrar ei.
Natura este nu doar condiţia omului singular ci şi a solidarităţii umane.Potrivit credinţei
noastre, fiecare persoană umană este într-un anumit fel un ipostas al întregii naturi cosmice,
dar numai în solidaritate cu ceilalţi. Responsabilitatea omului faţă de natură implică o
responsabilitate şi faţă de semenii săi. Percepţia acestei responsabilităţi arată că ea are un
temei într-o responsabilitate faţă de o Persoană supremă, care e creatorul naturii şi al
oamenilor.
Astfel, imposibilitatea de a separa omul de natură face ca mântuirea şi desăvârşirea
persoanei să se proiecteze asupra întregii naturi şi să depindă şi de ea (adică de natura
cosmică).
Natura poate fi mediul în care omul credincios primeşte harul divin necreat sau energiile
divine necreate binefăcătoare, dar şi invers.
Natura ca dar al lui Dumnezeu trebuie menţinută în esenţă nu numai în elementele ei, ci
şi în sintezele ei naturale. Sintezele sunt singurele care nu sunt statice şi sterile ci fertile.
Sintezele sunt mereu dinamice şi produc omenirii mijloacele de existenţă. Natura ca dar al lui
Dumnezeu se înnoieşte continuu fără să se epuizeze. Natura este dată ca mijloc necesar
pentru dezvoltarea umanităţii în solidaritate.
Natura ca dar de la Dumnezeu necesită prelucrarea din partea omului, care se face prin
imaginaţia cu care el a fost înzestrat de Creator. Imaginaţia continuu creatoare a omului îl
deosebeşte pe acesta de animal, care primeşte întru totul, tot ceea ce îi oferă natura. Omul
este „stăpânul” naturii, iar natura este o realitate maleabilă, contingentă şi adecvată
imaginaţiei creatoare a omului. Aici vedem rolul deosebit de important al gândirii,
imaginaţiei şi muncii omeneşti. Oanemii trebuie să muncească şi să gândeasă solidar la

1
prelucrarea darurilor naturii. Astfel se creează o solidaritate între oameni şi între ei şi
Dumnezeu.
Munca poartă semnul iubirii între oameni, iar prin caracterul ei obositor, ascetic, îi
spiritualizează atât pe oameni cât şi roadele muncii lor. Munca săvârşită de om asupra naturii
trimite la fapta creatoare a lui Dumnezeu.
Din puterea creatoare a lui Dumnezeu, Care a creat lumea din nimic, îşi ia originea
puterea creatoare limitată a omului asupra naturii. Natura se dovedeşte a fi făcută pentru
conştiinţă şi nu conştiinţa pentru natură. Natura se dovedeşte ca o raţionalitate plasticizată
care poate fi în principiu modelată la nesfârşit de conştiinţă. Astfel, atât conştiinţa cât şi
natura, trimit la existenţa uneu conştiinţe eterne, care are puterea de a plasticiza şi de a crea
din nimic lumea, până la totala ei copleşire faţă de spirit.
Crearea lumii din nimic de către Dumnezeu se face azi evidentă prin limitările ei, prin
care El însuşi ne limitează. Prin această limitare, El ne ajută să creştem spiritual punând frână
egoismului nostru. Dumnezeu ne face să ne solidarizăm şi mai mult între noi şi prin aceasta
să creştem spiritual prin muncă şi sacrificiu.
2. Crearea din nimic, în timp
După credinţa creştină, lumea şi omul au un început şi vor avea şi un sfârşit. Numai dacă
lumea este creată din nimic ea poate fi ridicată la un plan de perfecţiune în Dumnezeu, prin
voia Lui atotputernică şi prin iubirea Lui.
Dacă lumea ar exista din veci, atunci ea însăşi ar fi absolutul, adică singura realitate. Însă
absolutul nu poate purta marca nonsensului şi limitărilor (pe care o are în sine forma actuală
a lumii). Conştiinţa umană, cea mai înaltă formă de existenţă în lumea aceasta, cere ca
această lume să fie mântuită de relativitatea ei. Lumea trebuie să-şi găsească sensul într-un
plan de existenţă superior ei.
Lumea creată are un început, deoarece sensul ei se împlineşte în om, iar neamul omenesc
are, de asemenea, un început, pentru că se mişcă spre un absolut şi duce şi lumea cu sine.
Omul nu este din veci, căci astfel nu s-ar mişca spre absolut.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Nici una din cele create nu-şi este ţinta sa finală,
întrucât nu este nici cauza sa, fiindcă altfel ar fi necreat şi fără început”.
Lumea şi omul se mişcă pentru că tind spre o ţintă desăvârşită pe care nu o au în ei. Deci,
câtă vreme se mişcă, înseamnă că nu au ajuns la ţinta desăvârşită spre care tind. EI suportă
mişcarea pentru că nu sunt desăvârşiţi, nu au desăvârşirea în ei, ci au primit mişcarea de la
cauza care i-a adus în existenţă. Creatorul i-a adus la existenţă nu în desăvârşirea şi
plenitudinea în care este El, căci ar fi o contrazicere ca Dumnezeu cel infinit să creeze un
alt infinit lângă Sine.
Dar, Dumnezeu cel etern se aşează într-o legătură cu lumea temporară şi rămâne în
legătură cu ea. Dumnezeu s-a coborât la nivelul lumii temporal, fără să înceteze de a rămâne
totodată în eternitatea spre care vrea să o ridice.
a) Expresia biblică „la început” indică prima unire a lui Dumnezeu cu timpul

2
 „La început” înseamnă atât începutul coborârii lui Dumnezeu la timp, cât şi începutul
timpului care ia fiinţă, prin puterea creatoare a lui Dumnezeu.
„La început” este prima clipă a dialogului lui Dumnezeu coborât la creatură, cu creatura,
care începe drumul ei temporal! Aceasta au remarcat-o Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul
Grigorie de Nyssa, care au utilizat notaţiile lui Platon „deodată” (ápaz).
Platon spunea: „Deodată, această realitate ciudată stă la mijloc între repaus şi
mişcare. El nu este timp, e punctul de ajungere şi punctul de plecare a celui în mişcare şi a
celui nemişcat”.
Pentru Sfinţii Părinţi „la început” este acel „deodată” de la graniţa eternităţii şi
timpului. Sfântul Vasile cel Marea arătat că „la început” este un fel de moment atemporal
în sine, indivizibil şi fără extensiune. „Căci precum începutul drumului nu este încă drum, şi
începutul casei nu e deja casă, aşa şi începutul timpului nu e timp, ba nici măcar partea lui cea
mai mică”. El mai spune că timpul poate fi fracţionat în mai multe părţi: un început, un
mijloc şi un sfârşit.
„Deodată” al lumii este „deodată” al voirii divine ca lumea să fie. Dumnezeu produce
în Sine un „deodată” al voirii Sale, care suscită timpul, de care e legată lumea.
„Consimţirea” voirii divine e acceptarea din partea lui Dumnezeu a relaţiei cu timpul.
Timpul nu doar că începe ci şi durează prin voirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu doar
suscită începutul timpului. Începutul timpului înseamnă începutul lucrurilor create în potenţa
lor,deoarece nu există timp fără lucruri în mişcare.
În „început” este implicată toată distanţa ce are să o parcurgă lumea creată prin
timp(între început şi sfârşit), şi este implicată, de asemenea, şi voia lui Dumnezeu de a fi în
relaţie permanentă cu lumea, pentru a o duce la sfârşitul voit de El.
Actul divin de voire a lumii createimplică în el voirea acestei lumi până la sfârşit, ca
un întreg, ca un eon, ca un veac. Timpul ce urmează începutului nu durează prin sine la fel
cum nici începutul nu apare de la sine. La fel cum începutul timpului sau lumea nu ţâşneşte
dintr-o potenţă impersonală existentă de sine, ci din hotărârea voii personale divine, aşa şi
desfăşurarea ei (a lumii), nu iese dintr-o potenţă de sine, ci din potenţele puse de Dumnezeu.
Însăşi desfăşurarea lumii e voită şi susţinută de puterea lui Dumnezeu!
Se poate spune că pe de o parte toate au fost create „la început”, pe de altă parte că
creaţia se încheie odată cu crearea omului, deoarece creaţia nu este întreagă până ce
Dumnezeu nu-i descoperă sensul ei în om. Omul e creat la sfârşit pentru că el are nevoie de
toate cele anterioare. Apariţia succesivă a celorlalţi oameni nu mai este o creaţie ca la
început.
Sufletul omului nu mai iese din potenţa pusă anterior în lume „la început” de
Dumnezeu, cu toate că sufletul este prevăzut de Creator de „la început”.Sufletul este suflat de
Dumnezeu însuşi, adică este adus la existenţă din nimic printr-un act special al lui Dumnezeu.
Dumnezeu intră într-o relaţie directă cu sufletul. În cazul omului se poate vorbi de un dialog
cu Dumnezeu, dat fiind că atât Dumnezeu cât şi omul sunt persoane.

3
 În om este depăşit planul creaţiei naturii. Actul de creare a sufletului e de altă
categorie, în el se manifestă sa suflare, din primul moment, relaţia directă a lui Dumnezeu cu
omul, o relaţie dialogică, dătătoare de viaţă spirituală.
Sensul deplin al relaţiei lui Dumnezeu cu lumea temporală este arătat în dialogul
continuu al Creatorului cu oamenii aduşi la existenţă. Lumea a fost făcută pentru ca omul să
se poată folosi de ea în creşterea lui în comuniunea cu Dumnezeu.
Lumea s-a dezvoltat până când, printr-o lucrare specială a lui Dumnezeu, „mâna lui
Dumnezeu”, a fost format organismul biologic (omul), în care a apărut prin suflarea lui
Dumnezeu sufletul raţional, după chipul lui Dumnezeu, cu aspiraţia spre o tot mai adâncă
comuniune cu El, fiind învestit cu harul Său.
b) Timp, eon, eternitate eonică
Lumea nu e contrară eternităţii, cum socotea Origen, dar nu este nici o eternitate lineară
în sine. Lumea îşi are originea în eternitate, e susţinută de eternitate şi e destinată să se
înveşnicească, într-un fel de eternitate, care nu e una cu eternitatea lui Dumnezeu. Lumea nu
e eternă prin ea însăşi, ci prin Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul deosebeşte „eonul” de eternitate. El socoteşte eonul
„eternitatea plină de experienţele timpului”, sau „timpul umplut de eternitate”.
Părintele Stăniloae spune că există un eon iniţial, care cuprinde în Dumnezeu
posibilităţile gândite ale tuturor celor ce se vor dezvolta în timp: (legile atemporale ale
creaţiei, ideile timpului); şi un eon final în care tot timpul se adună: (felul de viaţă al
îngerilor, viaţa viitoare a oamenilor şi a lumii).
Viaţa viitoare este o eternitate eonică, nu eternitatea lui Dumnezeu. Viaţa viitoare e
eternitate pentru lume care se cuprinde în Dumnezeu. Eonul iniţial nu este în mişcare. Eonul
eshatologic are în el experienţa mişcării şi chiar un fel de mişcare stabilă eternă în jurul lui
Dumnezeu (cum au şi îngerii în viziunea lui Dionisie Areopagitul), deoarece creatura ajunsă
în Dumnezeu se adânceşte mereu în contemplarea şi împărtăşirea de infinitatea lui
Dumnezeu, deşi mereu este scăldată în ea.
c) Creaţia din nimic
Lumea este creată de Dumnezeu din nimic, nu din fiinţa Sa. Raţiunile lumii plasticizate
sunt create din nimic, dar au ca model şi ca susţinătoare raţiunile eterne ale Logosului.
Dacă lumea ar fi din fiinţa lui Dumnezeu ea ar fi părtaşă prin fiinţă de plenitudinea lui
Dumnezeu, iar omul ar fi egal cu Dumnezeu. Astfel nu s-ar mai explica responsabilitatea
omului faţă de Creator şi nici setea omului faţă de absolut (un absolut superior lumii).
De asemenea, lumea nu este nici dintr-o substanţă eternă coexistentă cu Dumnezeu, căci în
acest caz lumea ar fi egală în eternitate cu Dumnezeu.
Sfântul Atanasiespune că Platon îi atribuie lui Dumnezeu o slăbiciune atunci când
afirmă ca Dumnezeu nu a putut face lumea decât folosindu-se de o materie preexistentă şi
fără origine. Dacă nu este însuşi Dumnezeu cauza materiei, El va fi considerat slab, incapabil
să lucreze ceva fără materie.

4
 3. Motivul şi scopul creaţiei
Potrivit credinţei creştine Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un scop. Sfinţii
Părinţi au scos în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu, pentru a o opune ideii că El a creat
lumea dintr-o necesitate, care automat ar duce la panteism.
Trebuia ca lumina să nu fie nevăzută, slava să nu rămână fără martor, bunătatea să nu fie
fără o altă persoană care să se bucure de ea. Dumnezeu a creat lumea din bunătate pentru ca
să facă părtaşe şi alte fiinţe de iubirea Lui intertrinitară.
Aşadar, scopul celor create este ajungerea lor la o participare deplină la această iubire
intertrinitară, la o comuniune deplină cu Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorulvede în tendinţa omului de a se uni deplin cu Dumnezeu
şi de a se odihni în plenitudinea Lui, sensul mişcării, deci, al timpului.Sf. Maxim spune că
toate au fost aduse la existenţă ca să dobândească prin mişcarea lor liberă veşnicaexistanţă
bună.
Numai omul poate fi şi deveni tot mai mult „martorul” slavei şi bunătăţii lui Dumnezeu
arătată prin lume. Numai omul se poate bucura în mod conştient tot mai mult de iubirea lui
Dumnezeu, devenind partenerul Lui.
Lumea ca natură e creată pentru subiectele umane, ea are un caracter antropocentric.
Numai oamenii sunt conştienţi de un sens al existenţei lor şi al naturii fizico-biologice. Toate
acestea ne impun nouă o responsabilitate faţă de Dumnezeu şi faţă de lume, responsabilitate
prin care noi sporim în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii.
4. Lumea ca dar al lui Dumnezeu şi crucea pusă peste acest dar
Lumea a fost creată de Dumnezeu ca un dar pentru oameni. Însăşi viaţa este un dar al lui
Dumnezeu.În aceasta se arată dragostea lui Dumnezeu pentru om.
Din acest punct de vedere lumea este o cuvântare coerentă a lui Dumnezeu către om, într-
o înaintare continuă.Lumea fiind adusă la existenţă prin Cuvântul care luminează viaţa, atunci
ea se îndreaptă spre Cuvânt şi în Cuvânt.
W. Beinertspune: „Cosmosul poate şi trebuie să fie interpretat din Cuvântul”!
Vedem că Dumnezeu ne arată iubirea Sa prin lumea ca dar, pentru ca să realizeze un
dialog progresiv în iubire cu noi. Însă pentru aceasta trebuie ca şi noi să îi întoarcem lui
Dumnezeu un dar. Însă omul nu are ce să-i dea lui Dumnezeu de la sine. Dumnezeu de
bucură ca omul să renunţe la unele din darurile primite, întorcându-le. Acesta este sacrificiul
omului care recunoaşte că toate le are de la Dumnezeu ca dar şi îi aparţin Lui.
Lumea arată în caracterul ei de dar al lui Dumnezeu că ea nu este ultima şi singura
realitate. Lumea este necesară omului, are un caracter educativ, iar omul se foloseşte de ea
prin faptul că o dăruieşte la rândul lui. Omul nu o pierde total prin actul dăruirii, ci se
împodobeşte prin ea.
Noi transformăm lucrurile în daruri ale noastre prin actul libertăţii. Lumea este nu doar fertilă
continuu, ci şi de o mare bogăţie de alternative posibile de actualizat de om prin libertate şi
muncă.

5
 Cel mai mare dar pe care cineva îl poate face lui Dumnezeu este darul vieţii sale
înseşi, printr-o slujire mai înaltă. (o dăruieşte adică o pune în slujba lui Dumnezeu).
Nimeni nu întoarce lui Dumnezeu lucrurile primite fără să fi adăugat la ele şi munca
sa. Se observă în darul omului făcut lui Dumnezeu munca imprimată în el, în dar. Astfel
omul sporeşte talanţii primiţi.
- DARURILE TREBUIE DEPĂŞITE SPRE DUMNEZEU
Prin darul lumii, Dumnezeu vrea să se facă cunoscut omului în iubirea Sa, de aceea
omul trebuie să se ridice peste darurile primite, la Dumnezeu. Darul făcut de o persoană
alteia are destinaţia de a fi depăşit de cel căruia i s-a dat. Darul este lucrul la care o persoană
renunţă de dragul celeilalte. Când omul nu înţelege aceasta darul i se ia adesea, fără voia sa,
pentru ca să-şi dea seama că Dăruitorul este mai mare decât darul.
Astfel, peste lume şi peste viaţa noastră stă aşezată crucea. Când noi nu mai vedem
pe Dumnezeu prin crucea de bunăvoie, Acesta ni Se face transparent prin crucea fără voie.
În acest sens toate cele ce se află la mijloc, între Dumnezeu şi oameni, se cer după
cruce.Prin dezlipirea de daruri, omul dă de Dumnezeu, Care este infinit mai mare decât toate
darurile Lui. Crucea prin care omul se dezlipeşte de darurişi mormântul uitării de ele, în
care dispar ele, duc pe om la înviere.
Sfântul Maxim Mărturisitorulspune: „Toate cele văzute se cer după cruce, adică
după deprinderea de a stăvili/împiedica afecţiunea faţă de ele a oamneilor care sunt duşi prin
simţuri spre ele”. Mişcarea aceasta spre daruri fiind înlăturată „răsare Cuvântul singur,
existând de Sine, ca ridicat din morţi, circumscriind toate cele ce au provenit din El”.
Sufletul se satisface deplin prin comuniunea cu Dumnezeu cel personal, nu prin
lucruri.
- DARURILE TREBUIE DEPĂŞITE ŞI PENTRU SEMENI
Darurile oferite de Dumnezeu trebuie depăşite de om pentru a intra în comuniune cu
Dăruitorul care este mai mare ca darul, dar şi pentru a ne arăta iubirea noastră faţă de
semenii noştri cu care intrăm astfel în comuniune.În dar aţi luat în dar să daţi (Mt. 10, 8).
Darul făcut altuia i se întoarce dăruitorului cu un folos sporit.
Drumul spre Dumnezeu trece prin umanizarea noastră, de aceea bunurile ca
daruri sunt menite să servească la comuniunea interpersonală. În umanizare nu se poate
înainta decât în comuniune umană. Lucrurile sunt astfel date nu doar pentru practicarea unui
dialog al fiecăruia cu Dumnezeu ci şi pentru practicarea între ei laolaltă şi între ei în comun şi
Dumnezeu.
5. Lumea, operă raţională a lui Dumnezeu, pe măsura raţiunii umane în progres
continuu spre sensuri tot mai înalte ale ei
Lumea ca naturăse dovedește o realitate unitară rațională, ce există pentru dialogul
interuman, ca o condiție pentru creșterea spirituală a omului, pentru dezvoltarea umanității.
După Sfinții Părinți, toate lucrurile își au raționalitatea lor în Logosul dumnezeiesc sau
în Rațiunea supremă.

6
 Raționalitatea lumii are virtualități multiple. Ea este maleabilă, contingentă și omul este
cel ce scoate acest caracter la iveală.
Omul, folosindu-se în mod conștient de raționalitatea naturii prin munca sa animată de
responsabilitate, urcă la o viață de comuniune spirituală și la conștiința unor sensuri și
scopuri mai înalte ale naturii. Numai în om raționlitatea naturii capătă un sens. Astfel, omul
descoperă responsabilitatea sa față de natură, față de semeni și față de Dumnezeu.
Raționalitatea subiectului uman este una conștientă și de o bogăție inepuizabilă, care
descoperă, alege și urmărește ținte mereu mai înalte spre care înainteză folosindu-se de
natura însăși.
a) Rațiunile stricte ale lucrurilor și sensurile lor
Rațiunile eterne ale lucrurilor sunt cuprinse în Rațiunea divină, sau în Logosul, sau în
Cuvântul lui Dumnezeu. Părinții Bisericii înțeleg prin rațiunile eterne ale lucrurilor și aceste
sensuri mereu mai înalte ascunse în ele, iar acestea (rațiunile lucrurilor) sunt surprinsede
rațiunea umană, cu ajutorul Cuvântului suprem sau al Rațiunii divine.
Uneori Părinții disting sensul lucrului de rațiunea lui strictă, numind rațiunea logos, iar
sensul lucrului noema. Ei disting înțelegerea sensului pe care o numesc noesis de rațiunea
personală strictă, care sesizează rațiunea obiectivă a lucrului, numindu-le pe amândouă logos.
•sensul lucrului = noema
•rațiunea lucrului = logos
•înțelegerea sensului lucrului = noesis + rațiunea personală strictă ››logos
Distingem astfel între rațiunile lucrurilor și cunoașterea acestoraprin rațiunea
umană în sensul strict și între sensurile lucrurilorși înțelegerea lor în continuu progres.
Trupul omenesc are si el rationalitatea lui. Chiar si fiinta umana (ca una ce se
constituie din trup si suflet) are rationalitatea ei. Parintele Staniloae vorbeste de un logos
general al logosurilor unitatilor, sau unul mai presus de logosul tuturor logosurilor. Exista un
sens comun, inepuizabil al lucrurilor, un sens care le leaga si care inainteaza omul. Sensul
lucrurilor unic este Logosul divin. In El sunt sensurile tuturor. Numai Logosul le explica pe
toate, numai in el omul isi gaseste propriul sens al existentei sale.
Sensul suprem al realitatii il afla omul credincios in legatura sa cu realitatea mai
presus de lume si de natura, deci in masura in care cultiva aceasta legatura.
Progresul spre sensuri tot mai inalte e si o chestiune de vointa. Cel ce crede isi va
descoperi sensul sau in lumina revelarii mai depline a lui Dumnezeu. Chiar daca lumea e
deosebita de Dumnezeu, ea nu este despartita de el.
Ratiunea analitica vede lumea si fiecare lucru al ei oarecum separat. Ratiunea
analitica este insotita de intuitia omului. Ratiunea progreseaza in cunoasterea lucrurilor.
Ratiunea analitica se convinge chiar prin rezultatele ei ca nu a ajuns la explicatia
finala si totala a realitatii.
Ratiunea intuitivasau intelegerea care intuieste pe fiecare treapta sensuri mereu mai
inalte, o indeamna pe ratiunea analitica la cercetari si-i da totodata constiinta ca sensul
suprem sau deplin al realitatii nu-l va cunoaste deplin.

7
 EXISTA O LEGATURA INTRE: Ratiunile lucrurilor si cunoasterea lucrurilor
prin ratiunea analitica si Sensurile lucrurilor si intelegerea lucrurilor prin ratiunea
intuitiva.

b) Ratiunile lucrurilor si ratiunea umana

Potrivit credintei noastre, Dumnezeu creand lucrurile ca plasticizari si sensibilizari ale
ratiunilor Salea a dat totodata omului ratiunea ca organ de cunoastere a lor. Omul e obligat
sa cunoască ratiunile pe care Dumnezeu le-a pus in lucruri tocmai pentru a se putea folosi
liber si responsabil de ele.
Omul foloseste ratiunea cu care a fost inzestrat de Creator, pentru adaptarea lucrurilor
la multiplele sale trebuințe. Precum natura este în continuă mișcare așa și trebuințele omului
sunt în mișcare. Omul descoperind sensurile lucrurilor, acestea îl ridică la o înțelegere
spirituală tot mai înaltă (omul poate face aceasta întrucât componentele care alcătuiesc
lucrurile sunt elastice și mobile și pot fi combinate în diferite feluri).
Aceasta presupune atât raționalitatea lucrurilor cât și elasticitatea lor.
Dumnezeu a implicat în această raționalitate (permanentă și elastică a lucrurilor), sensuri
mereu noi ale lucrurilor și ale ființei umane.
Rațiunile lucrurilor și rațiunea umană au implicate în ele sensuri continuu noi, care ies la
iveala prin aplicarea rațiunii umane la rațiunile lucrurilor.

c) Rațiunea lucrurilor și cuvintele, ca mijloc al dialogului nostru cu Dumnezeu

Rațiunile lucrurilor trebuie exprimate de oameni pentru a-și comunica unii altora
experiențele despre lucruri. Oamenii le gândesc și le exprimă (rațiunile lucrurilor) prin
cuvinte, deoarece ele sunt date prin creație de o Persoană supremă, ca lucruri gândite de Ea
mai întâi.
Astfel, oamenii gândesc și exprimă lucruri pentru că Dumnezeu le-a gândit mai întâi pe
măsura lor. Gândirea lor (a lucrurilor), de către oameni, este un răspuns la gândirea și
„vorbirea” lui Dumnezeu, care se adreseaza prin ele.
Oamenii nu ar avea un conținut al gândirii lor dacă nu ar fi creat Dumnezeu mai întâi
lucrurile gândite de El la nivelul întelegerii lor.
Oamenii nu ar avea un conținut al gândirii lor dacă lucrurile create nu ar avea în ele un
contținut al vorbirii, dacă nu le-ar fi exprimat El in mod plastic, creandu-le.
Raționalitatea lumii este pentru om și culminează în om, nu omul este pentru
rationalitatea lumii. O persoana s-a gandit la persoana omului cand a creat lumea.

Dumnezeu a dat oamenilor prin lucruri atat posibilitatea sa gandeasca si sa vorbeasca,

tocmai pentru ca El a gandit ratiunile lucrurilor.
El a dat omului lucrurile (creandu-le mai intai o imbracaminte plastica la nivelul lor,
cat si trebuinta ca omul sa le gandeasca si sa le exprime), ca omul sa poata face uz de ele in
relatiile cu semenii si prin aceasta sa se realizeze intre Dumnezeu si oameni, dialogul pe care
Dumnezeu l-a dorit.
Numai asa omul descopera alternative mereu noi ale lucrurilor, nu numai prin ratiune si
combinari, ci si prin simtirile si gandirile mereu produse in trupul lui prin contactul cu ele.

8
 • Omul a inceput sa vorbeasca atunci cand a inceput sa raspunda lui Dumnezeu,
trebuind sa raspunda, fiind obligat sa raspunda prin lucrurile puse de Dumnezeu in fata lui!

Omul raspunzand lui Dumnezeu se face partener al dialogului cu El. Dumnezeu accepta
numele puse de Adam lucrurilor/animalelor, in dialog cu El, deoarece aceste nume au fost
date lucrurilor de Dumnezeu insusi.
Punand nume, fiinta noastra a inceput sa se actualizeze si sa se dezvolte ca partener al
dialogului cu Dumnezeu.
Dumnezeu asteapta ca noi sa intelegem tot mai deplin gandurile Lui puse in lucruri si
cuvintele ce ni le-a adresat prin ele, sau prin situatiile noi in care suntem pusi.
Desi in Geneza ni se spune ca Adam a dat nume animalelor inainte de facerea Evei,
totusi, prin faptul ca facerea femeii este mentionata imediat dupa actul lui Adam (de a pune
nume animalelor), se arata o legatura intre vorbirea omului si natura lui comunitara.
Omul vorbeste pentru ca gandeste si gandeste nu numai pentru a-L descoperi pe
Dumnezeu cel infinit si pentru a-L lauda, ci si pentru a comunica cu ceilalti oameni si
pentru a-L lauda impreuna cu aceia pe Dumnezeu si pentru a creste spiritual impreuna.

d) Ratiunile lucrurilor si sensul lor in comuniunea noastra cu Dumnezeu

Potrivit credinţei noastre, omul începe să descopere raţiunile lucrurilor prin descoperirea
folosului lor material, dar şi prin căurarea sensului lor mai înalt, prin explicarea rostului lor.

LUCRURILE sunt raționale cu un dublu scop: 1. De a fi de folos omului pentru

întreținerea sa biologică; 2. De a spori spiritualspre descoperirea sensului lor final care este
Dumnezeu.
În această comunicare oamneii descoperă și ceea ce este mai presus de trebuințele lor
materiale. Ei se descoperă ca subiecte care caută un sens spiritual suprem al lucrurilorși al
lor înșiși. Oamenii descoperă că trebuie să se comporte într-un anumit fel cu lucrurile, pentru
ca ele să promoveze comuniunea între ei, nu să o împiedice.

Omul sporește spiritual numai atunci când nu se lasă dominat în mod egoist de lucruri.
Doar dacă lucrurile capătă o anumită transparență sau relativitate în raport cu comuniunea
interpersonală, lucrurile își descoperă adevăratul lor sens.

Lucrurile își descoperă sensul întrucât raționalitatea lor este văzută de om ca avându-și
sursa ei în Dumnezeu. Lucrurile sunt văzute ca mijloc al iubirii lui Dumnezeu, deci al
dialogului lui Dumnezeu cu noi și al dialogului între noi, dialog prin care El ne conduce la o
tot mai profundă cunoaștere a gândirii și iubirii Lui.
Dialogul lui Dumnezeu cu noi prin lucruri contribuie la dezvoltarea noastră proprie.
Persona este mai mult decât raţionalitatea prin: intenţionalitatea ei fără sfârşit îndreptată
spre altul; prin iubirea ei nelimitată; prin libertatea nemărginită.
În comuniunea treimică este sensul infinit. Din ea se comunică omului pe cale raţională
sau inteligibilă (adaptată lui), voinţa ei de a-l ridica şi pe el la comuniunea cu ea.

9
 Dumnezeu ne cere pe de o parte un anumit respect al lucrurilor, pe de altă parte o
anumită cumpătare în raport cu lucrurile.
LUCRURILE, ca imagini ale raţiunilor divine, nu trebuie înjosite printr-o înţelegere şi
folosire murdară şi producătoare de vrajbă. Aceasta o putem face când nu ne robim în mod
pătimaş lor, ci vedem în ele sensul lor divin, promovator de comuniune.
Raţionalitatea naturală a lucurilor este numai prima treaptă a scării pe care ne urcăm la
sensurile tot mai înalte ale lor.
Omul are responsbilitatea nu numai de a cunoaşte raţionalitatea lucrurilor ci şi pe aceea
de a se forma spiritual în legătură cu ele, după voia lui Dumnezeu!

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne îndeamnă să nu punem ceva pătimaş în sensurile

lucrurilor ci să ne străduim să păstrăm sensurile lor curate, dumnezeieşti, deci deschise spre
infinit. Aceste este rostul purificării gândurilor, faptelor şi deprinderilor noastre în raport cu
lucrurile.

Sfântul Marcu Ascetul ne îndeamnă ca îndată ce vedem un lucru sau ne vine în minte
imaginea unui lucru, să-l punem în legătură cu Dumnezeu. Să aducem lui Dumnezeu
„gândurile nemuşcate de fiare”!

6. Virtualităţile alternative ale raportului omului cu lumea. Responsabilitatea lui în

a actualiza pe cele mai folositoare pentru creşterea spirituală a lui şi a semenilor
lui
Pentru Dumnezeu, lumea nu este numai maleabilă, flexibilă, ci şi total contingentă, în
sensul că nu e necesară. Numai aşa ea este opera libertăţii şi iubirii Lui.
Pentru om lumea-natura este parţial contingentă, contingenţa lumii e limitată, întrucât
omul nu se poate dispensa de ea, de lume-natură.
Contingenţa totală a lumii pentru Dumnezeu se arată şi din faptul că ea a fost creată în
mod liber din nimic.
Chiar omul este pentru Dumnezeu contingent, iar pentru sine, el este maleabil sau
contingent în sens limitat (el nu s-a creat pe sine, dar poate face un uz extrem de variat de
nesfârşitele lui virtualităţi alternative).
Omul este o fiinţă creată, deci o existenţă condiţionată şi nu necesară. Că există şi cum
este, aceasta o datorează numai voinţei iubitoarea lui Dumnezeu.

Omul este contingent pentru Dumnezeu, dar în acelaşi timp, Dumnezeu a pus în el o
valoare de partener. Dumnezeu l-a creat pe om pentru a-l aduce la îndumnezeire.
Omul este transcendent ca origine şi totuşi existenţa sa este încredinţată libertăţii proprii.
Omul nu este încredinţat ca un obiect pasiv, altcuiva, aşa cum este natura, deoarece omul are
caracterul unei contingenţe active şi nu pasive ca natura.

Omul este o fiinţă limitat şi activ contingentă, sau maleabil pentru sine însuşi.
Dumnezeu a creat lumea total contingentă pentru Sine, iar în raport cu omul El a creat
lumea ca pasiv maleabilă pentru om, pentru ca el să-şi poată exercita maleabilitatea lui liberă
şi activă în raport cu lumea şi pentru ca omul să poată exercita un rol în parte creator.

10
 Omul se creează şi pe sine însuşi, nu e creat numai de Dumnezeu, în sensul că poate
actualiza unele sau altele din virtualităţile lumii în mod liber, iar întrucât Dumnezeu îl ajută la
aceasta, El însuşi rămâne cu lumea într-un raport de libertate, iar cu omul într-un raport de
colaborare liberă.

În lume se întâlneşte astfel libertatea omului şi libertatea lui Dumnezeu nu într-o ciocnire,
ci într-o colaborare.
Raţionalitatea maleabilă a lumii, plină de multiple virtualităţi, corespunde indefinitelor
virtualităţi ale raţiunii, imaginaţiei şi puterii umane creatoare şi progresive.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a ajuns la ideea că raţiunile lucrurilor îşi au originea lor în
Logosul divin.

Raţionalitatea maleabilă a materiei capătă un sens numai dacă raţiunea umană se conduce
după nişte principii etice, dând dovadă de responsabilitate faţă de oamnei şi faţă de
Dumnezeu. Prin aceasta se deschide în ea perspectiva unei transparenţe şi transfigurări
care poate înainta până la înviere, prin copleşirea materiei de lumina şi puterea spiritului
uman umplut de lumina şi puterea Duhului dumnezeiesc.

***
Omul, unitatea contrastelor suflet și trup, capabil să înainteze la nesfârșit în
cuprinderea și transfigurarea tuturor prin unirea cu Dumnezeu.
SUFLETUL: Sufletul nu este nici o clipă fără trup și nici trupul fără suflet. Ele nu sunt
contrarii prin ființă, ci întregitoare, deși își pot deveni și contrarii.
În suflet sunt puterile formatoare ale trupului. Sufletul înalță materia.
Nu e drept să spunem că sufletul este înaintea trupului, nici că trupul este înaintea
sufletului, ci amândouă au un unic început.

Sufletul e considerat atât născut din părinți, cât și creat de Dumnezeu. El este rezultatul
unei conlucrări a lui Dumnezeu cu părinții. Această conlucrare se extinde și asupra trupului.
Lucrarea lui Dumnezeu se vede în pecetea unicității ce se imprimă chiar de la conceperea
fiecărui om adus pe lume.
Acestă lucrare a lui Dumnezeu nu este una cu suflarea Duhului Sfânt. Dumnezeu face
doar să vină la existență o persoană originală, din potențele încă nepersonalizate ale firii
omenești. Apoi persoana va trebui prin voința ei să intre în relație cu Dumnezeu, prin Botez,
primind suflarea Duhului Sfânt.

• Se vorbește de materia bătrână și de materia tânără a trupului. Dar nu materia în sine

este tânără sau bătrână. Nu materia în sine merge spre moarte.
Sufletul își slăbește funcțiile vitale și senzoriale în trupul omului, care în animal sunt
concentrate în într-un principiu propriu.
Moartea e pregătită de slăbirea spiritului omenesc. E un fenomen produs de slăbirea
funcțiilor vitale și senzoriale ale sufletului, care prin păcat s-a rupt în mod conștient și liber
de Dumnezeu, Izvorul spiritual al vieții.

11
 Această slăbire a funcțiilor vitale și senzoriale ale sufletului, este cauza coruperii
materiei trupului, a îmbătrânirii și a stricăciunii.
Sufletul, prin cădere, și-a slăbit funcțiile de închegare și susținere a materiei în trup.

De ce coruperea materiei și moartea rămân și în cei ce au reintrat prin Botez, în

legătură cu Dumnezeu?
1) SPIRITUL a rămas într-o slăbiciune, care nu-i mai permite să revină la stăpânirea
dintru început asupra materiei.
2) MATERIA a căpătat o rigiditate, care nu mai poate fi biruită de spirit, ca s-o facă
elastică față de acțiunile lui. Aceste două cauze, au fost învinse de Hristos, căci în El, trupul
a fost luat în ipostasul dumnezeiesc din veci.
3) CORUPEREA ȘI MOARTEA au rămas ca lege generală a trupurilor omenești,
pentru a se permite omului botezat, să înainteze și prin eforturile sale personale într-o
creștere spirituală. Această creștere spirituală, exersată prin eforturile personale, îl vor face
apt pe om pentru învierea întru fericire, la sfârșitul chipului actual al creației.
De aceea, nu lasă nici Hristos să se reverse puterea trupului Său înviat, peste
trupurile oamenilor din timpul vieții pământești. (lasă omului posibilitatea urcușului
duhovnicesc atăt cât poate el, prin eforturile personale).
Materia lumii viitoare și a trupurilor înviate, va fi cu adevărat o materie veșnic tânără,
pentru că spiritul va fi unul veșnic puternic în unire deplină cu Dumnezeu, copleșind
materia fără să o desființeze pe ea.
Materia va rămâne așa cum este în esență: energie luminoasă, ușor imprimabilă de
spirit.
***

Adam și Hristos sunt tipurile pentru alegerea celor două alternative ale raportului
omului cu natura: Adam – robirea spiritului de către fructul dulce al părții sensibile a naturii.
Hristos – stăpânirea materiei prin spirit, desigur nu fără renunțarea la dulcețile ei și prin
asumarea durerilor crucii.

a) Omul adaptează în mod liber legile naturii la sensurile din ce în ce mai înalte ale
vieții
În însușirea virtuală a maleabilității, a contingenței sale, natura se dovedește făcută pentru
omul liber, condus de un etos al înaintării într-o comuniune eternă.
Omul aduce în natură mereu soluţii noi, care nu s-ar fi prodis de la sine. Astfel, natura
este în aşa fel strcturată încât lasă locul intervenţiilor umane, intervenţii care nu ţin seama de
legile ei exacte.
Imaginaţia şi libertatea umană nu se mişcă în acelaşi fel ca natura, deşi nu contrazic în
majoritatea cazurilor efectele produse de legile naturii.
Modelul acestei întregirieste simbioza dintre viaţa spirituală, plină de sensuri şi legile
fizico-chimice ale trupului. Cea dintâi nu le anulează pe cele din urmă, dar le ridică pe planul
trăirii lor spirituale.
Toate forţele şi lucrurile naturii sunt oraţionalitate dinamică plasticizată. Raţionalitatea
naturii este un obiect supus cunoaşterii şi dirijării subiectului raţional care e omul.

12
 b) Progresul spiritului uman şi al lumii/naturii prin raporturile lor întreolaltă
Progresul în umanitate se face odată cu progresul în cunoaşterea autentică a raţionalităţii
sau a sensului naturii, ca obiect al raţionalităţii cunoscătoare a omului. Umanizarea este dată
de comuniunea tot mai adâncă dintre oameni. Contingenţa naturii este antropocentrică.
Toate aspectele lumii sunt menite să fie păstrate sau armonizate într-un chip tot mai
complex şi mai cuprinzător, până la chipul atotcuprinzător la care va ajunge omul în unirea
lui cu Dumnezeu cel infinit.
Astfel, contribuiile oamenilor duhovniceşti, ale marilor creatori de artă, ale tuturor
savanţilor etc., vor rămâne înscrise în acest chip final atotcuprizător al existenţei umane,
umplut în întregime de Dumnezeu.
Depăşirea fiecărui chip unilateral şi al tuturor la un loc se face din intuirea unei
desăvârşiri aflate mai presus de toate, în care chipurile îşi au izvorul şi spre care tind.
Raţionalitatea naturii îşi găseşte împlinirea ei supremă în unirea cu Dumnezeu. În om se
produce o transcendere a naturii, care nu se datorează numai omului şi cu atât mai puţin
numai naturii.

13