a) Sobornicitatea ca unitate a persoanelor în varietate complementară.

Traducătorii slavi al Crezului niceo-constantinopolitan au redat termenul grec

„catholiki” prin „sobornuiu” din resentiment faţă de Biserica din Apus, dar probabil şi pentru că
sensul de „universală” dat de această Biserică cuvântului „catholiki” nu redă fidel înţelesul
acestuia.
Traducerea românească a adoptat din aceleaşi motive termenul slav, numind Biserica
„sobornicească”, mai apropiat de înţelesul cuvântului „catolică”, prin el se exprimă modul
sinodal de păstrare a învăţăturii Bisericii la nivel episcopal, dar şi modul general comunitar al
practicării învăţăturii, toți membrii ei fiind în comuniune, care implică și complementaritate.
Dacă prin însuşirea unităţii se afirmă simplu că Biserica este una, prin însuşirea
sobornicităţii se arată de ce natură este această unitate. Ea e o unitate realizată şi menţinută
prin convergenţa, comuniunea, complementaritatea unanimă a membrilor ei.
Deci sinodalitatea sau sobornicitatea implică sensul Bisericii ca întreg organic-spiritual
apropiindu-se de adevăratul sens al termenului „catolică”, fără să-1 exprime direct.
Sinodalitatea sau sobornicitatea exprimă poziţia şi lucrarea complementară a membrilor
Bisericii, ca într-un corp adevărat.
O redare directă a sensului termenului „catolicitate” ne-ar oferi-o termenul de
„întregime” (olon) sau de „plenitudine”.
Biserica este un întreg organic, un organism, sau un corp spiritual, o plenitudine care
are totul, iar acest tot, această plenitudine e prezentă şi eficientă în fiecare din mădularele ei, din
actele ei, din părţile ei, fiind„corp” al lui Hristos. Definiţia dată ei de Sfântul Apostol Pavel, ca
„plinirea (plinătatea) Celui ce împlineşte toate în toţi”(Efes. 1, 23).
Henri de Lubac (Le Catholicisme, Paris, 1938, p. 26) zice: „Biserica nu e catolică pentru
că e răspândită actual pe toată suprafaţa pământului şi cuprinde un mare număr de aderenţi. Ea
era deja catolică în dimineaţa Cincizecimii, când toţi membrii ei se aflau într-o mică sală…
catolicitatea nu e chestie de geografie, nici de cifre… ea nu e totuşi de natură materială, ci
spirituală.”
Biserica are pe Hristos întreg cu toate darurile Lui şi fiecare Biserică locală şi chiar
fiecare credincios îl are întreg, dar numai întrucât rămâne în „întregul” corpului.
Împreună cu Biserica celor de pe pământ, se roagă şi sfinţii şi îngerii şi Maica Domnului.
Fiecare credincios este însoţit de unanimitatea Bisericii. Nici unul nu e singur, ci se află
în această unanimitate. E o unanimitate perfectă de persoane, în care se păstrează neanulată
fiecare persoană, primind putere din corpul întreg şi contribuind cu specificul ei la bogăţia şi la
viaţa corpului întreg.
Sfinţii Părinţi au limpezit ideea despre prezenţa Bisericii în fiecare mădular,
dezvoltând viziunea Sfântului Apostol Pavel despre diferitele daruri ale mădularelor în corpul
lui Hristos, provenite din şi susţinute de acelaşi Duh.
În fiecare credincios, pe lângă darurile lui deosebite, există acelaşi har mântuitor, aceeaşi
sălăşluire a lui Hristos prin Duhul Sfânt, dar numai întrucât e în legătură cu parohia sa.
Iar în parohie toate harurile credincioşilor şi toate darurile lor se dezvoltă în
solidaritate, dar numai în legătură cu episcopul şi cu eparhia lui, iar prin aceasta în legătură
cu toată Biserica.
Sfântul Vasile cel Mare afirmă direct că Duhul Sfânt „este întreg (ollon) în fiecare şi
este întreg pretutindeni”. Fiecare mădular colaborează cu celelalte la întreţinerea corpului întreg
în parte.
 W. Beinert „Înţelesul vechi creştin al cuvântului „catolic” este: integritate, plenitudine, desăvârşire; sensul
răspândit azi vede baza lui biblică în teologia paulină a pleromei... Pleroma stă prin aceasta pe acelaşi plan cu
„trupul lui Hristos”…„pleroma” indică dimensiunea Bisericii îndreptată spre lume, pe baza căreia întregul cosmos
trebuie readus în harul mântuirii”.

b) Sobornicitatea ca comuniune şi plenitudine în Duhul Sfânt.

Duhul lui Hristos nu îmbracă pe fiecare mădular al Bisericii cu toate darurile

Sale în izolare, ci fiecare primeşte totul, dar în cadrul întregului, deci fiecare
se bucură de totul, dar în comuniune.
Comuniunea, departe de a reduce viaţa personală, o îmbogăţeşte. Iar prin aceasta
îmbogăţeşte viaţa întregului. Comuniunea şi plenitudinea, acestea sunt cele două sensuri ale
însuşirii Bisericii, exprimată prin termenul de „sobornicească” sau „catolică”.
Întregimea Bisericii, este o mare unitate duhovnicească mistică, care ca trup al lui
Hristos cel unul e călăuzită de Duhul Sfânt cel unul.
Mitropolitul Serafim spune că prin catolicitate se înţelege „unitatea multiplă a Bisericii,
… unitatea tuturor credincioşilor încorporaţi în trupul lui Hristos... ”
Sfântul Ioan Gură de Aur insistă atât asupra ideii că mădularele întregului sunt
diferite, cât şi asupra faptului că în ele e întregul comun. Comentând cuvântul Sfântului
Apostol Pavel: „Dacă toate ar fi un mădular, unde ar fi corpul?” (I Cor. 12, 14), el zice: „Iată
ce spun: dacă n-ar exista între voi mari deosebiri, n-aţi fi una; şi dacă n-aţi fi una, n-aţi fi de
aceeaşi esenţă. Dar acum, tocmai pentru că n-aveţi un singur dar, sunteţi un corp; şi fiind un
corp, sunteţi una; şi nu mai sunteţi deosebiţi, odată ce sunteţi un corp.”…„Căci fiecare din
mădularele noastre are în acelaşi timp o lucrare proprie şi o lucrare comună; la fel există în noi
o frumuseţe proprie (a fiecărui mădular al nostru) şi o frumuseţe comună.”
Paradoxul: fiind deosebiţi, alcătuiţi un corp şi fiind un corp, sau o unitate, nu mai sunteţi
deosebiţi. Unitatea lor se datoreşte faptului că săvârşesc o operă comună
Fiecare mădular e deschis deci pentru lucrarea întregului organism şi se bucură de ea.
Dar nici un mădular nu se confundă cu celelalte, pentru că fiecare mădular îşi însuşeşte lucrarea
întregului organism şi puterile întregului într-o formă proprie.
Lucrarea fiecărui mădular e folositoare întregului şi îmbogăţeşte întregul.
Tot aşa acelaşi Duh întreg al lui Hristos, sau aceeaşi Biserică întreagă e eficientă în
darul şi lucrarea fiecărui mădular.

c) Întregimea Bisericii

Întregimea Bisericii are ca temelie şi ca izvor pe Dumnezeu, pe Hristos sălăşluit în ea şi

lucrător în ea prin Duhul Sfânt, ca şi însuşirea unităţii şi a sfinţeniei, ca premisă pentru
complementaritatea care-i face pe aceştia un corp al lui Hristos cu multe mădulare.
Întregimea sau plenitudinea lui Hristos în Biserică prin Duhul Sfânt are şi ea un
caracter dinamic şi diferenţiat, ca şi sfinţenia şi unitatea.
Unii din membrii Bisiericii trăiesc în grade mai înalte întregimea sau plenitudinea lui
Hristos în ei şi integrarea lor în plenitudinea Bisericii. Iar Biserica în totalitate înaintează spre o
deplinătate eshatologică a experienţei integrale a lui Dumnezeu în ea şi a integrării ei totale în
Dumnezeu, spre starea când Dumnezeu „va fi totul în toate” (I Cor. 15, 28). Propriu-zis aceasta
este destinaţia Bisericii. Integrarea aceasta în plenitudine trebuie să devină proprie întregii
creaţii.
Biserica este întregimea, este totul, este plenitudinea pentru că are pe Hristos care e
totul în toate. E plenitudinea deocamdată în oarecare stare virtuală, dar în mişcare spre
actualizarea ei deplină în eshatologie. De aceea ea are toate harurile mântuitoare care duc
toată creaţia la îndumnezeire; are toată învăţătura, care include în ea virtual toată cunoştinţa
necesară mântuirii.
Biserica Ortodoxă este Biserica plenitudinii, întrucât n-a îngustat câtuşi de puţin
prezenţa integrală a lui Hristos şi a lucrărilor Lui în sânul ei şi n-a îngustat nici
învăţătura ca expresie a acestei prezenţe plenare a lui Hristos. Ea are toată desăvârşirea în
potenţă. Având plenitudinea învăţăturii şi a harului ca expresie a prezenţei integrale a lui
Hristos în sânul ei,nimic nu se mai poate adăuga la această învăţătură.
Ereziile s-au depărtat de la acest tot, de plenitudinea prezenţei lui Hristos şi a darurilor
Lui şi a învăţăturii ca expresie a ei, pentru că nu au mai crezut că Hristos este întreg în
intimitatea umanităţii credincioase.

d. APOSTOLICITATEA BISERICII.
Aşa precum prin toate celelalte trei însuşiri se vede Hristos ca ultima temelie şi izvor al
Bisericii, aşa se vede şi prin apostolicitate.
Apostolii au fost prima grupă de oameni care au crezut în Hristos, şi au dat mărturie
despre Învierea şi deci despre dumnezeirea Lui.
Dar tot ei au fost şi acea grupă prin care Hristos S-a făcut cunoscut tuturor generaţiilor ce
au urmat şi vor urma, aşa cum a fost, ca Dumnezeu întrupat, răstignit şi înviat pentru mântuirea
şi îndumnezeirea noastră.
Apostolii nu au mărturisit şi nu au vorbit despre ei, ci despre Hristos. Ei nu şi-au luat de
la ei slujba aceasta, ci de la Hristos.
Pe credinţa lor, pe mărturia lor, pe vorbirea lor despre Hristos, pe totala închinare a
fiinţei lor lucrării de a face cunoscut şi de-a comunica pe Hristos, s-a întemeiat şi se prelungeşte
Biserica.
Hristos nu a vorbit despre Sine în mod continuu unor mari mulţimi. Căci membrii se
schimbau tot timpul lângă El. N-ar fi putut reţine întregimea înţelegerii ferme a Persoanei şi
operei Lui unice, ci ar fi rămas cu fel de fel de fâşii, care n-ar fi putut fi integrate într-o unitate.
De aceea El Şi-a ales un mic grup de oameni, cărora li S-a imprimat în întregimea
autentică a Persoanei şi operei Sale, care să poată fi reţinută de ei şi transmisă în mod special
şi exact unor grupuri de urmaşi ai lor, care să menţină aceeaşi înţelegere integral şi autentică a
Persoanei şi operei Lui de-a lungul timpurilor.
Hristos n-a ales nici o singură persoană devotată căreia să i se destăinuie în întregimea
Sa, ci unui grup care, să poată transmite în mod unitar urmaşilor, având şi ei şi urmaşii lor, în
primirea şi transmiterea unitară a imaginii lui Hristos, asigurarea primirii şi transmiterii ei
integrale şi adevărate.
Cei doisprezece au trebuit să fie egali, pentru ca unitatea propovăduirii lor să nu fie
strâmbată unilateral de autoritatea unuia singur dintre ei.
De aceea în Noul Testament Apostolii sunt împreună numiţi „temelia” Bisericii (Efes.
2, 20), dar o temelie în funcţie de temelia ultimă, care este Hristos. Sfântul Apostol Pavel
spune că ea „este zidită pe temelia Apostolilor şi proorocilor, piatra cea din capul unghiului
fiind Hristos” (Efes. 2, 20). Hristos ca piatra cea din capul unghiului îi uneşte pe Apostoli,
 uneşte credinţa lor şi învăţătura despre El într-o temelie unitară, în temelia
Persoanei Lui profund imprimată în fiinţa lor, pe care se poate zidi Biserica până la sfârşitul
Veacurilor. Ea e cetatea al cărei zid are „douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece
nume, ale celor doisprezece Apostoli ai Mielului” (Apoc. 21, 14); ei sunt „stâlpii” Bisericii (Gal.
2, 9).
Biserica este astfel apostolică, întrucât prin Apostoli cunoaşte ea pe Hristos în mod
deplin şi autentic şi de la ei a moştenit credinţa în El şi certitudinea învierii Lui.
Prin harul Duhului Sfânt primit de Apostoli la început, ei au putut menţine şi comunica
în general Bisericii şi în mod special episcopilor credinţa în Hristos şi învăţătura despre El în
mod integral, odată cu harul legăturii cu Hristos cel prezent în Biserică prin Duhul Sfânt; iar ei
au putut menţine şi transmite, la rândul lor, acestea în mod neîntrerupt generaţiilor succesive
din Biserică.
Cele trei componente ale apostolicităţii :
a) Apostolii sunt primul grup de oameni care au crezut în dumnezeirea lui Hristos,
b) Prin apostoli cunoaştem pe Hristos aşa cum a fost, cunoaştem învăţătura Lui, prin
care El Însuşi S-a tălmăcit pe Sine şi a indicat calea mântuirii şi desăvârşirii omului. Această
învăţătură e conţinutul sau baza credinţei lor. Pe de altă parte, credinţa lor, care şi-a primit
ultima întărire prin Înviere, le-a dat ochi să înţeleagă Persoana şi opera lui Hristos şi tot
conţinutul învăţăturii Lui.
Am văzut că Iisus Însuşi le aminteşte că le-a indicat adeseori înainte de Înviere, cum
Moise şi proorocii vorbesc despre El. Şi, de fapt, El arătase adeseori cum Vechiul Testament
se împlineşte în El.
În ce priveşte vocabularul Evangheliilor, acesta nu e inventat de Apostoli, ci e cel
folosit de Hristos. Predica şi scrisul Apostolilor despre Iisus are pe de o parte o anumită
originalitate de expresie, deci e apostolică în sens propriu, dar pe de altă parte ea se încadrează
deplin în conţinutul şi formele cuvântărilor şi învăţăturii lui Iisus către ei.
În orice caz, numai prin Apostoli cunoaştem ce a învăţat Iisus şi cum a învăţat El.
De la ei avem încadrarea acestei învăţături în forma şi în expresiile unei înfăţişări mai
explicite, care a rămas esenţa conţinutului învăţăturii şi legăturii spirituale a Bisericii cu Hristos.
Biserica este apostolică în toate timpurile, pentru că are aceeaşi credinţă ca apostolii şi
stă pe temeiul conţinutului şi formei înfăţişării date de ei lui Hristos.
În această calitate a lor de martori şi tălmăcitori iniţiali ai Revelaţiei în Hristos - care
implică faptul că au stat lângă Iisus trei ani zi de zi, că L-au văzut înviat şi că au primit
nemijlocit Duhul Lui -, se include şi calitatea de organe ale finalizării Revelaţiei în Hristos şi
ale completării ei.
Înfăţişarea apostolică a Persoanei şi a operei lui Hristos, adică formularea apostolică a
învăţăturii Lui şi a învăţăturii despre El, rămâne baza permanentă şi neschimbată a credinţei şi
învăţăturii Bisericii, este redarea cea mai fidelă a acestei învăţături.
Nici un fel de expresii din cursul istoriei Bisericii nu vor putea depăşi redarea apostolică a
acestei infinităţi şi vederea apostolic autentică a ei.

c) Au fost cei dintâi care au primit pe Sfântul Duh la Cincizecime şi L-au primit fără nici o
mijlocire omenească, direct din trupul lui Hristos deplin pnevmatizat prin Înălţare
În cursul celor trei ani cât au stat lângă Iisus au ajuns la o mare unire spirituală cu El, fapt
pentru care după Înviere, în prima Sa pnevmatizare, le comunică prima insuflare a Duhului
Sfânt.
 Prin puterea Duhului Sfânt primit la Rusalii, care este în acelaşi timp deplina sălăşluire
pnevmatică a lui Hristos în ei şi odată cu aceasta în Biserica începătoare, Apostolii se fac
primii mijlocitori umani vizibili ai Duhului Sfânt, sau ai lui Hristos Însuşi prin Duhul Sfânt.
Prin Duhul Sfânt, primit de ei, pe de o parte sunt confirmaţi deplin în credinţa şi în înţelegerea
conţinutului Persoanei şi operei lui Hristos, pe de alta, sunt botezaţi, curăţindu-se de păcatul
strămoşesc prin sălăşluirea lui Hristos şi a tuturor darurilor şi lucrărilor Lui actuale şi
potenţiale în ei. Primind cei dintâi pe Duhul Sfânt, şi anume fără mijlocire omenească
vizibilă, ei sunt confirmaţi în calitatea apostolatului netransmisibil.
Apostolii primesc prin aceasta puterea de a transmite această misiune specială, de
propovăduitori ai lui Hristos şi ai darurilor şi lucrărilor Lui, unui grup de succesori, sau
episcopilor, ca aceştia la rândul lor să le transmită urmaşilor lor.
La rândul lor toţi episcopii transmit pe Hristos şi lucrările Lui primite
prin Apostoli preoţilor şi prin aceştia, sau independent de aceştia, celor ce cred.
Succesiunea harului e condiţionată de continuitatea învăţăturii, dar la rândul lui harul
primit de episcopi prin succesiunea apostolică asigură păstrarea învăţăturii apostolice.
Harul acesta nu se transmite fără învăţătura apostolică, harul lui Hristos, transmis prin Duhul
Sfânt şi folosit în comuniunea sinodală, pentru interpretarea corectă a învăţăturii,
Biserica este astfel apostolică prin moştenirea credinţei, învăţăturii şi harului de la
Apostoli, ca cei dintâi care le-au primit de la Hristos prin Duhul Sfânt. Apostolicitatea
Bisericii uneşte istoria cu prezentul.
Apostolicitatea înseamnă legarea generaţiilor în tradiţia întreagă ce vine de la
Apostoli, pentru că ea este Revelaţia întreagă, dar şi în harul şi spiritualitatea ce vin în mod
neîntrerupt de la Duhul lui Hristos prin ei.
Dar noi intrăm într-o legătură cu Hristos cel viu şi acum.
Biserica ne transmite pe Hristos din ea şi ocazionează sălăşluirea lui Hristos cel din
cer, sau din ultima înălţime, în noi. Căci Hristos din Biserică e acelaşi cu Hristos din ultima
înălţime, pentru că Biserica se întinde până la acea ultimă înălţime sau adâncime.