1

Curs 1

Introducere. Structura pielii. Functiile pielii. Structura si functiile

mucoasei orale.

Introducere

Dermatologie = ramură a ştiinţelor medicale care are ca obiect de studiu patologia

pielii

Pielea:

Organ de legătură între mediul ambiant şi celelalte componente structurale ale

organismului

Barieră protectoare:

 Suferă influenţele mediului extern

 Semne relevante pentru suferinţe organice sau de sistem

Stări morbide cu expresie cutanată – asociază simptome obiective şi subiective la nivelul

cavităţii orale

Modificările membranelor mucoase orale (pentru evaluarea cărora este solicitat adesea
medicul stomatolog) – indicii evocatoare pentru diagnosticul unor dermatoze complexe
sau a unor maladii sistemice

MTS = afecţiuni de etiologie infecţioasă consecutive unui contact infectant şi care se

manifestă cu simptomatologie la nivelul organelor genitale

Sunt definite în jur de 20 entităţi clinice veneriene (sifilis, gonoree, şancru moale, infecţii
genitale cu Chlamydii şi micoplasme, trichomoniaza, infecţii genitale cu virusul herpetic,
cu virusul papilomului uman, cu HIV, cu Candida albicans)

Structura pielii
Structura macroscopică a pielii
 2

Pielea este un înveliş membranos conjunctivo-epitelial esenţial vieţii.

Suprafaţa pielii - 1,5-1,8 mp

Greutatea - a 1/15-a parte din greutatea corpului

Grosimea

 între 0,2mm (pleoape, prepuţ) şi 5 mm (palme, plante).

 Variază în funcţie de sex, vârstă, rasă

 Regula cifrei 9 al lui Wallace:

 pielea capului şi gâtului reprezintă 9% din suprafaţa totală,

 cea a trunchiului 36% (18% faţa anterioară şi 18% faţa posterioară),

 cea a membrului superior 9%,

 a membrului inferior 18%

 a regiunii ano-perineale 1%.

Culoarea pielii depinde de:

 cantitatea unor pigmenţi; melanină, caroten, oxihemoglobină şi dezoxihemoglobină;

 vascularizaţie;

 gradul de dispersie a luminii prin grosimea epidermului.

Relieful cutanat este constituit din:

 cute sau pliuri adânci – interfesier, inghino-crural, submamar;

 pliuri periarticulare – de flexie, extensie;

 şanţuri fine, superficiale, scurte care se întretaie realizând cadrilajul normal al pielii;

 şanţuri paralele, curbe, juxtapuse ce delimitează mici proeminenţe denumite creste

papilare, situate palmo-plantar; aceste creste papilare alcătuiesc un desen specific
fiecărui individ, genetic determinat ce poartă denumirea de dermatoglife;
 3

 pori – depresiuni infundibuliforme prin care se deschid glandele sudoripare şi foliculii

pilosebacei.

 Există două tipuri majore de piele cu diferenţe de structură şi funcţionale:

 pielea glabră – fie acoperită de peri rudimentari, rari, neuniformi distribuiţi, ce acoperă
cea mai mare parte a corpului, fie complet glabră – la nivelul palmelor, plantelor,
joncţiunilor muco-cutanate;

 pielea păroasă (hirsută) a scalpului, sprâncenelor, genelor, la adult a axilelor, ariei

genito-perineale şi la sexul masculin – a bărbii şi mustăţii.

Alte caracteristici ale pielii:

 elasticitatea (turgorul), datorită sistemului fibrilar al dermului şi paniculului adipos;

 mobilitatea, care scade cu vârsta.

Structura microscopică a pielii

Pielea este o asociere de două ţesuturi distincte:

 epiteliu– epiderm

 ţesut conjunctiv – dermul.

Epidermul normal – este un epiteliu scuamos stratificat (keratinocite şi celule dendritice)

 stratul bazal (germinativ);

 stratul spinos;

 stratul granulos;

 stratul lucidum

 stratul cornos.
4
 5

Celulele dendritice:
Melanocitele
 printre celulele stratului bazal

 conţin organite specializate în sinteza melaninei denumite melanosomi. Mărimea şi

conţinutul în melanină a melanosomilor determină diferenţele individuale de pigmentare
a pielii.

Celulele Langerhans
 în porţiunea bazală şi mijlocie a epidermului

 reglare a funcţiei mitotice şi de diferenţiere keratinocitară

 supraveghere imunologică faţă de antigene (Ag) virale şi tumorale

 celule prezentatoare de antigene (APC).

Celulele Merkel
 exclusiv în stratul bazal al epidermului, izolate sau asociate terminaţiilor nervoase
amielinice din dermul subjacent.

 combinaţia celulă Merkel – neuron constituie corpuscului Merkel cu rol de

mecanoreceptor. Aceste celule conţin granule de catecolamine şi intervin în iniţierea şi
transmiterea impulsului tactil.

 Epidermul este lipsit de vascularizaţie şi se hrăneşte prin osmoză.

 El este separat de derm prin membrana bazală.

 La microscopul optic M.B. apare omogenă, continuă, ondulată datorită proiecţiilor

epiteliului spre dermul superficial. Prelungirile epiteliale se numesc rete ridges sau creste
interpapilare, între ele găsindu-se papilele dermului.
 6

Dermul este un ţesut conjunctiv moderat dens constituit din:

 substanţa fundamentală (S.F.) matrice mucopolizaharidică la nivelul căreia au loc
schimburile nutritive dintre piele şi economia generală a organismului pe de o parte şi
dintre piele şi mediul extern pe de altă parte;

 schelet fibrilar (înglobat în substanţa fundamentală) reprezentat de:

 fibre de colagen;

 fibre de reticulină;

 fibre elastice.

 componentă celulară bogată ce constituie suportul morfologic al proceselor de apărare

specifice şi nespecifice, formată din:

 celule rezidente cutanate:

 fibroblaşti, implicaţi în sinteza fibrelor şi S.F.;

 fibrocite, histiocite;

 mastocite, cu rol în răspunsurile imune prin granulaţiile citoplasmatice ce conţin

histamină, serotonină, heparină, SRSA, factorul chemotactial eozinofilelor etc.;

 miofibroblaşti.

 celule migrate din vase, cu origine în ţesutul hematopoietic: se află în număr redus în
condiţii fiziologice şi constituie infiltrate inflamatorii în diverse dermatoze: PMN,
limfocite, plasmocite, macrofage etc.

Dermul este foarte bine vascularizat şi inervat.

 Subjacent dermului, situat supraaponevrotic se află ţesutul celular subcutanat sau

hipodermul:

 celule adipoase (adipocite sau lipocite) organizate în lobuli separaţi prin septuri
conjunctive vasculo-nervoase.
 7

 Sunt celule mari, cu citoplasmă redusă şi împinsă periferic de vacula de grăsime şi cu

nucleu excentric.

Vascularizaţia pielii

 Reţeaua vasculară a pielii - plexuri suprapuse: vas arterial + 2 vase venoase:

 plexul hipodermic supraaponevrotic (cel mai profund),

 plexul subepidermic sau reţeaua subpapilară

 reţeaua capilară: metarteriole şi capilare adevărate; acestea din urmă formează

dispozitive în ansă, paralele cu suprafaţa cutanată.

 Anastomozele arterio-venoase cutanate cu rol foarte important în:

 reglarea circulaţiei periferice (şoc, colaps, hemoragii) – sângele dirijat în teritoriul

deficitar

 termoreglare:

 hipertermia deschiderea anastomozelor,

 hipotermia închiderea lor.

 Vasele limfatice - organizate în plexuri analoge celor sanguine.

Inervaţia pielii

 sistem nervos de relaţie pentru funcţiile exteroceptive

 sistem nervos autonom.

 Sistemul nervos de relaţie - nervii cerebro-spinali cu două tipuri de terminaţii nervoase:

 libere - receptori ai durerii;

 asociate cu celulele Merkel sau anexate corpusculilor tactili;

 Exteroceptorii :
 8

 corpusculii MEISNER, discurile MERKEL şi terminaţiile în formă de coşuleţ de la baza

foliculilor piloşi - receptori pentru sensibilitatea tactilă;

 terminaţiuni nervoase libere alcătuite din fibre nemielinizate ce se termină în dermul

superficial – pentru sensibilitatea dureroasă;

 corpusculii RUFFINI din dermul profund şi hipoderm pentru sensibilitatea la cald şi

corpusculii KRAUSE din dermul superficial pentru sensibilitatea la rece;

 corpusculii VATER-PACINI din hipoderm pentru sensibilitatea la presiune.

Sistemul nervos autonom - fibre nervoase eferente noradrenergice şi

colinergice care inervează:

 arteriolele,

 muşchii erectori ai firelor de păr,

 celulele mioepiteliale sudoripare,

 fasciculele musculare dermice,

 9

 ţesutul conjunctiv adiacent din ariile cutanate ale scrotului, labiilor mari, pielii perineale
şi mameloanelor.

 Activitatea acestor fibre se corelează în principal cu:

 reglarea pierderilor de căldură prin vasodilataţie/vasoconstricţie

 producerea secreţiei sudorale.

Structura histologică a anexelor pielii

Glandele sudoripare

 Glandele sudoripare ecrine (atrichiale)

 de tip glomerular

 pe toată suprafaţa pielii dar numeroase în regiunile axilare şi palmo-plantar

 secretă aproximativ 800 ml sudoare apoasă pe zi

 inervate de fibre colinergice.

 constituite din:

 glomerul în dermul profund format dintr-un epiteliu glandular secretor ce se sprijină pe

un strat discontinuu de celule mioepiteliale şi o membrană bazală

 conduct sudoripar care se deschide la suprafaţa epidermului printr-un por de forma unei
depresiuni cupuliforme.

Glandele sudoripare apocrine (epitrichiale):

 glande tubulare

 prezente exclusiv pe ariile piloase: axile, genito-perineal;

 secretă intermitent o sudoare vâscoasă cu miros caracteristic.

 inervate de fibre nervoase adrenergice,

 influenţate de stimuli emoţionali şi activitatea lor se corelează cu cea a gonadelor.

 10

 constituite din:

 glomerul format dintr-un epiteliu secretor ce se sprijină pe un rând de celule

mioepiteliale

 conduct sudoripar ce se deschide în foliculul pilo-sebaceu sau în proximitatea acestuia.

Sunt prezente ca glande modificate în conductul auditiv extern (glande ceruminoase ce

secretă cerumen) şi la nivelul pleoapelor (glandele Moll).

Glandele sebacee
 glande acinoase

 localizate predilect în ariile cutanate piloase fiind foarte numeroase pe scalp, regiunea
presternală, interscapulară, medio-facială.

 secreţia sebacee este hormono-dependentă declanşându-se odată cu secreţia steroizilor

sexuali la pubertate.
 11

 constituite din lobi sau acini glandulari, fiecare cu conduct propriu ce duce la un canal
principal excretor scurt care se deschide în foliculul pilo-sebaceu. Epiteliul secretor al
acinilor se sprijină pe o membrană bazală.

 Produsul de secreţie este sebumul cu conţinut bogat în trigliceride, fosfolipide; el

impregnează firul de păr, stratul cornos epitelial şi contribuie la formarea filmului lipidic
al pielii.

 Glandele sebacee modificate care se deschid direct la suprafaţa epitelială sunt: glandele
TYSON de la nivelul prepuţului, glandele MEIBOMINS de pe pleoape, glandele FORDYCE
de la nivelul mucoasei orale.
 12

Părul
 + glanda sebacee = unitate anatomo-funcţională – aparatul pilo-sebaceu.

 în ordinea apariţiei cronologice există 4 tipuri de păr:

 Lanugo - subţire, scurt, hipopigmentat (făt şi nou-născut);

 Vellus - fin (< vârsta de 6 luni);

 Intermediar (11-16 ani);

 Definitiv sau terminal (> vârsta de 20 ani).

 13

 Rata de creştere a părului este de 0,1-0,4 mm/zi, iar ciclul biologic se desfăşoară în 3
faze:

anagenă, de creştere (aproximativ 3 ani);catagenă, de involuţie (aproximativ 2 săptămâni);

telogenă, de repaos şi eliminare (aproximativ 3-4 luni).

Componente structurale:

 papila – zonă dermică bogată în vase capilare, adăpostită de scobitura bulbului;

 bulbul – porţiune echivalentă stratului germinativ epidermic;

 rădăcina – formată din:

 firul de păr propriu-zis, situat central, constituit din:

 medulară;

 corticală;

 epidermiculă.
 14

 folicul constituit din:

 teacă epitelială internă ce se intrică cu epidermicula;

 teacă epitelială externă;

 teacă fibroasă (în contact cu dermul).

tija firului de păr – porţiunea liberă, formată dintr-o masă de celule keratinizate
anucleate.

Unghiile

 plăci cornoase translucide situate pe faţa dorsală a falangelor distale la mâini şi picioare.

 rata de creştere este de 0,5-1,2 mm pe săptămână (mai rapidă la mână decât la picior).

 structural, sunt constituite din:

 corpul sau limbul unghiei

 rădăcina

 matricea – organul regenerator.

Patul unghial şi matricea prezintă pe faţa inferioară un ţesut conjunctiv bogat

vascularizat şi inervat.

Din punct de vedere histologic unghiile sunt omologul stratului cornos

Principalele procese histopatologice cutaneo-mucoase

I. Procesele histopatologice epidermice sunt reprezentate de:

 Procese hiperplazice:

 hiperkeratoză cu ortokeratoză (îngroşarea stratului cornos, celulele cornoase păstrând

morfologia normală): ex. difuză – ichtioză, circumscrisă – keratodermie palmo-plantară;
 15

 hiperkeratoză cu parakeratoză (keratinizare în exces dar imperfectă, cu celule cornoase

care-şi păstrează nucleul): ca în eczemă, psoriazis;

 acantoză – prin îngroşarea stratului spinos (eczema cronică) sau prin alungirea papilelor
dermului (psoriazis);

 hipergranuloză – îngroşarea stratului granulos: în lichen plan, veruci vulgare.

Tulburări calitative ale keratinizării:

 diskeratoza: keratinizare vicioasă şi precoce (celule cu manta care apar în

genodermatoze).

Procese degenerative:

 degenerescenţă vacuolară şi balonizantă: mărire a volumului celular însoţită de

modificări degenerative nucleare (celule multinucleate) – în viroze cutanate acute
(herpes, herpes zoster, pox-viroze);

 degenerescenţa de lichefacţie – specifică stratului bazal al epidermului, cu pierderea

consecutivă a aranjamentului ordonat, tumefiere celulară şi vacuolizare, până la
dispariţie (ex: lichen plan, lupus eritematos cronic).

Procese histopatologice cu participarea dermului:

 spongioza: imbibaţia epidermului cu exudat inflamator ce determină desfacerea

complexelor de ataşament intercelular şi apariţia veziculei interstiţiale (aspect buretos al
epidermului); ex: eczema;

 flictenizarea: apariţia de cavităţi umplute cu lichid sero-citrin prin clivaj indus de:

 acţiunea unor exotoxine microbiene – ex. stafilococul grup II tip fagic 71 secretă
exfoliatina (epidermolizina) care determină clivaj în stratul granulos sau subcornos
(sindromul Lyell infantil sau impetigoul bulos stafilococic);

 acantoliză: friabilizări ale complexelor de ataşament intermalpighiene prin complexe

imune formate la nivelul lor – ex. pemfigusuri (bule cu celule acantolitice);
 16

 dismetabolisme ce afectează joncţiunea dermo-epidermică, în: porfirii: endoperoxizii

eliberaţi prin depunerile de uro- şi coproporfirine, substanţe intens fotosensibilizante;
acrodermatita enteropatică: carenţă de sulfat de zinc; diabet zaharat,

 inflamaţii induse prin conflicte imunologice: pemfigoid bulos; pemfigoid cicatricial al

mucoaselor; dermatita polimorfă dureroasă; lupus eritematos acut sistemic; lichen plan
bulos.

 mecanism alergic: urticarie buloasă; erupţii buloase postmedicamentoase (eritem

polimorf bulos).

 factori exogeni: termici (arsuri grad II, aplicare de zăpadă carbonică sau degerături);
fitofotodermatoze.

 pustulizarea: mici colecţii purulente (PMN) urmare a chemo-tactismului indus de:

 bacterii (foliculite superficiale, sicozis);

 virusuri (variola);

 factori proinflamatori (psoriazis pustulos).

Procesele histopatologice dermice sunt reprezentate de:

 Procese inflamatorii:

 acute: vasodilataţia arteriolelor → hiperpermeabilizare → edem + exocitoză cu

polimorfonucleare neutrofile;

 subacute: infiltrate cu PMN, histocite, limfocite, plasmocite;

 cronice (infiltrate granulomatoase):

 tbc: (foliculi Köster: celule gigante Langhans, celule epitelioide, coroană de limfocite la
periferie);

 sifilis: inflamaţia peretelui vascular + infiltrat predominat limfo-plasmocitar;

 lepră: macrofage cu bacili acido-alcoolo-rezistenţi (perinervos) şi citoplasmă vacuolară

(celule spumoase Virchow);
 17

 sarcoidoză: celule epiteloide;

 corp străin: PMN, limfocite, celule gigante, plasmocite, histocite.

Procese degenerative:

 degenerescenţa elastică (elastoza senilă actinică);

 degenerescenţa hialină (depuneri de material eozinofil, PAS pozitiv);

 degenerescenţa amiloidă (depuneri de amiloid);

 degenerescenţa fibrinoidă → complexe Ag-Ac+C' PAS pozitive (vasculite, colagenoze);

 degenerescenţa mucinoasă (mucopolizaharide acide şi neutre, PAS pozitive).

Procese proliferative interesând: fibre, vase, nervi, muşchi.

Funcţiile pielii
Funcţii specifice componentelor structurale:
Funcţiile epidermului:
 keratinogeneza;

 melanogeneza;

 de reglare a răspunsului imun declanşat de diverşi factori prin intermediul celulelor

Langerhans, keratinocitelor – capabile să se secrete citokine (interleukine), interferon,
factori de creştere; – limfocitelor T epidermice.

Funcţiile dermului:

 fibrilogeneza şi sinteza SF;

 de suport pentru epiderm, anexe, vase şi nervi;

 imunologice prin:

 histocite ce metabolizează Ag inducând anticorpogeneza;

 18

 mastocite care posedă receptori pentru IgE eliberatoare de substanţe vasoactive

proinflamatorii.

Funcţiile hipodermului:

 de depozit energetic;

 de protecţie termică;

 de suport pentru glande, foliculi, vase şi nervi.

Funcţii corelate cu homeostazia generală a organismului:

 de protecţie sau de barieră împotriva injuriilor mecanice, chimice, termice, fotonice,

bacteriene; asigurată în principal

 prin integritatea stratului cornos;

 prin filmul hidro-lipidic cu rol în menţinerea pH-ului normal al pielii, a hidratării ei,
bacteriostatic şi fungistatic;

 prin pigmentul melanic cu rol antiradicalic şi protector faţă de radiaţiile UV (antiactinic);

 de termoreglare, – prin secreţia sudorală şi vasomotricitate;

 de limitare şi reglare a pierderilor de căldură;

 de menţinere a echilibrului hemodinamic, prin şunturile arterio-venoase intervenind în

reglarea circulaţiei periferice în condiţii de şoc, colaps, hemoragie;

 de suprafaţă senzorială majoră importantă pentru adaptarea la mediul ambiental, prin

exteroceptori;

 de excreţie (limitată) şi de absorbţie a unor substanţe;

 endocrină prin transformarea testosteronului în dihidrotestosteron la nivelul receptorilor

pentru 5α reductază;

 biochimică de reglare a metabolismului calciului (funcţia antirahitică a pielii) prin sinteza

vitaminei D3 din precursorii steroidieni sub acţiunea radiaţiilor UV;
 19

 de intermediar al efectelor sistemice imunologice ale climatoterapiei (exofilaxie).

 Menţionăm de asemenea, rolul important al pielii în comunicarea socio-sexuală.

Modificările pielii, impietând asupra rolului ei de „faţadă a organismului” au efect
psihologic remarcabil asupra personalităţii individului.

Structura macroscopică a mucoasei orale

 Cavitatea bucală - divizată de arcadele dentare în:

 vestibulul bucal, spaţiu „în potcoavă” mărginit de un perete extern musculo-cutanat

format de buze şi obraji şi un perete intern osos format de arcadele dentare;

 cavitatea orală propriu-zisă care comunică posterior cu faringele şi este delimitată

anterior şi lateral de arcadele dentare, superior de bolta palatină şi inferior de planşeul
bucal şi limbă.

 Buzele - tranziţia între pielea facială şi mucoasa orală. Porţiunea vizibilă – vermilionul –
este roşie şi bine demarcată de piele.

 Mucoasa labială şi bucală – ce tapetează buzele şi obrajii – este:

 uniformă ca grosime şi textură;

 moale şi netedă,

 mobilă pe musculatura subjacentă şi de culoare roz.

 la palpare - numeroase glande salivare minore sub forma unor mici nodului (1-3 mm)

 mici pete galbene uşor reliefate – granulele Fordyce – constituite din lobuli sebacei
situaţi în ţesutul conjunctiv submucos

 adiacent primului sau celui de-al doilea molar, bilateral, se găsesc orificiile glandelor
salivare parotide frecvent marcate de o papilă discret elevată.

 zona de reflexie a mucoasei labiale şi bucale pe procesele alveolare maxilare şi

mandibulare se numeşte vestibul labial sau bucal.

Gingiile - ţesutul moale care înconjoară coletul dinţilor

 20

 mucoasa gingivală + mucoasa palatului dur - mucoasă masticatorie

 culoare roz-palidă

 ataşamentul epiteliului gingival la suprafaţa dintelui, uşor sub conturul vizibil al dintelui
creează sulcusul gingival cu o profunzime de 1-2 mm:

 deschis spre cavitatea orală,

 mărginit de suprafaţa dintelui pe de o parte de ataşamentul epitelial la bază şi de

epiteliul sulcular şi creasta gingivală pe de altă parte.

 regiune critică a cavităţii orale, depozitele de microorganisme determinând reacţii

inflamatorii locale ce pot induce leziuni ale structurilor de suport ale dinţilor.

 Între dinţi există spaţii ocupate de proiecţii ale gingiilor denumite papile interproximale
care nu diferă ca aspect de restul ţesutului gingival.

Palatul: palat dur şi palat moale

Palatul dur - acoperit de mucoasă masticatorie

 pe linia mediană - rafeul palatal de aspect liniar, reliefat, la nivelul său mucoasa fiind
strâns ataşată la periostul subjacent

 la capătul anterior, în spatele incisivilor centrali superiori, se găseşte o protuberanţă

nodulară netedă denumită papila incisivilor care acoperă deschiderea canalului osos al
incisivilor

 în 1/3 anterioară a palatului dur sunt prezente o serie de creste, neregulate de ţesut
moale, cu dispoziţie radiară şi laterală faţa de rafeu denumite rugile palatale

 aria de mucoasă din 2/3 posterioare palatale este mai moale la palpare datorită
depozitelor de grăsime submucoase şi etalează orificiile glandelor accesorii. Mucoasa
palatului dur are o culoare roz-palidă uniformă.

Palatul moale (velum)

 lambou musculos situat posterior faţă de palatul dur

 21

 marginea lui posterioară prezintă o extensie mediană de diferite dimensiuni denumită

uvulă

 lateral, marginea posterioară a palatului moale se arcuieşte, şi se clivează într-un pliu

anterior palato-glotic şi unul posterior palato-faringian – pilieri fauciali

 între aceşti pilieri se găseşte fosa tonsilară

 Epiteliul suprafeţei orale a palatului moale este neted, cu o bogată reţea vizibilă de vase
sanguine mici.

Limba:

- porţiune orală (2/3 anterioare)

- porţiune faringiană, între acestea existând sulcusul terminal, şanţ de forma literei „V”
cu apexul orientat posterior

 Porţiunea orală a limbii este acoperită pe faţa dorsală de o mucoasă specializată, aspră
datorită prezenţei papilelor:

 Papilele filiforme

 Papilele fungiforme

 Papilele circumvalate

 Papilele foliate

Faţa ventrală a limbii este acoperită de o mucoasă netedă relativ subţire

 frenul lingual

 traiecte venoase antero-posterioare

 Cavitatea orală posedă structuri limfoide secundare denumite amigdale, reprezentate

de:

 amigdalele palatine, localizate la limita dintre cavitatea orală şi orofaringe;

 amigdala linguală situată pe faţa dorsală a limbii în 1/3 posterioară.

 22

 Acestea împreună cu ţesutul limfoid al vălului palatin, cu amigdala faringiană şi tubară

alcătuiesc inelul limfatic WAL DEYER cu rol important în formarea celulelor
imunocompetente şi anticorpogeneză.

Glandele salivare sunt de două tipuri:

 acinoase, mici, numeroase la nivel palatinal şi lingual;

 mari, pereche: parotide, submaxilare, sublinguale.

Structura microscopică a mucoasei orale

 Vermilionul buzelor - epiteliu stratificat pavimentos nekeratinizat cu stratul cornos

foarte subţire sau absent, cu strat lucidum dezvoltat şi bogat în eleidină şi un corion cu
papile scurte şi bogat în capilare.

 Mucoasa de tapetare acoperă feţele interne ale buzelor şi obrajilor, vestibulul labial şi
bucal, procesele alveolare până la joncţiunea mucogingivală, palatul moale, pilierii
fauciali, planşeul bucal şi partea ventrolaterală a limbii. Este flexibilă şi relativ rezistentă
având în structură:

 un epiteliu stratificat scuamos nekeratinizat;

 o lamina proprie formată dintr-o reţea capilară şi o reţea de colagen şi fibre elastice
(numeroase în ariile mobile bucale şi palatale şi planşeul oral);

 o submucoasă formată din ţesut conjunctiv lax, vase sanguine, glande salivare minore şi
lobuli sebacei.

 Mucoasa masticatorie acoperă gingia şi palatul dur şi este ferm ataşată la structurile
subjacente. În structura sa intră:

 epiteliu pluristratificat bine keratinizat;

 o lamina proprie cu o reţea densă de fibre de colagen care se continuă în unele zone cu
periostul subjacent.

 Mucoasa specializată de pe faţa dorsală a limbii este dotată cu:

 un epiteliu pluristratificat pavimentos keratinizat sau nekeratinizat;

 23

 o lamina proprie bogat vascularizată şi inervată.

 Funcţiile mucoasei orale

 protecţie mecanică, fizică, chimică şi antimicrobiană realizată prin rezistenţa la fricţiune,

flexibilitate, enzimele bacteriostatice salivare (lizozim, lactoperoxidază);

 funcţia secretorie şi imunosecretorie - saliva conţine şi enzime digestive, mucine cu rol în

vâscozitatea secreţiei, IgA şi IgM;

 funcţia imunologică - elementele sistemului imun active în cavitatea orală (celulele

inflamatorii ale sulcusului gingival, celulele Langerhans epiteliale şi ţesuturile limfoide din
inelul amigdalian Waldeyer);

 funcţia de absorbţie a unor substanţe chimice, medicamente, solubilizate în salivă, mai

ales la nivelul ariilor nekeratinizate (sublinguală şi vestibulară);

 funcţia exteroceptivă - papilele linguale asigură sensibilitatea gustativă prin mugurii

gustativi (cele circumvalate, foliate şi într-o măsură mai mică cele fungiforme),
sensibilitatea tactilă (papilele filiforme), sensibilitatea termică şi dureroasă;

 furnizarea de stimuli senzoriali necesari unor funcţii complexe: vorbire, masticaţie, supt,
prehensiune.