Ioan Apostu Izvoarele raportului juridic obligaţional

Izvoarele raportului juridic obligaţional

Noţiunea obligaţiei civile
Aspecte generale cu privire la sensurile noţiunii de obligaţie

În vorbirea curentă, prin obligaţie se înţelege o datorie, sarcină sau

îndatorire, la care o persoană poate fi ţinută în temeiul unei varietăţi de
raporturi sociale, juridice sau nejuridice.
În această categorie intră, spre exemplu, şi obligaţiile impuse de normele
morale, etice sau religioase, cum ar fi: obligaţia de a-i ajuta pe cei în nevoie,
obligaţia de politeţe şi respect între oameni etc. Acest gen de obligaţii nu au
însă un caracter juridic, întrucât în caz de neexecutare ele nu pot fi îndeplinite
cu ajutorul forţei coercitive a statului.
Lipsa constrângerii de stat se datorează faptului că aceste obligaţii sunt eliptice
de sancţiunea juridică. Dimpotrivă, când o îndatorire este reglementată de
norma juridică şi are izvorul într-un raport juridic, ne referim la o obligaţie
veritabilă, ca instituţie de drept.
Noul Cod civil a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009 1. Prin adoptarea Legii nr.
71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, la 1
octombrie 2011 Noul Cod civil a intrat în vigoare, dată la care a fost abrogat
Codul civil din 1864, dar şi alte acte normative.
Codul civil dezvoltă materia obligaţiilor în cadrul Cărţii a V-a intitulată
„Despre obligaţii”.
În drept, noţiunea de obligaţie are următoarele trei înţelesuri:

1. În sens larg, „lato senso“, obligaţia desemnează un raport juridic în al

cărui conţinut intră atât dreptul de creanţă aparţinând creditorului, cât şi
datoria corelativă a debitorului, ambele constituind latura activă şi respectiv
latura pasivă a aceluiaşi raport juridic.
În funcţie de poziţia pe care o au faţă de obligaţie, ca element dinamic al
raportului juridic, creditorul este subiectul activ în vreme ce debitorul stă în
postura de subiect pasiv. Aşadar, din punctul de vedere al creditorului,
raportul obligaţional apare ca un drept de creanţă, în vreme ce din punctul de
vedere al debitorului el constituie o datorie. Prin urmare, ca şi entitate juridică,
obligaţia apare şi se manifestă sub forma unui liant juridic între creditor şi
debitor, ca doi subiecţi ai aceluiaşi raport juridic. Esenţial pentru definirea
acestui liant este verbul a datora, în jurul căruia se configurează chintesenţa
noţiunii. Cum însă a datora presupune în mod necesar a putea, a fi la îndemână,
a fi în stare etc., înseamnă că existenţa obligaţiilor nu poate fi concepută decât
în sfera posibilului, căci nimeni nu se poate obliga la imposibil, altfel spus,
impossibilium nulla obligatio. Această conexiune dintre datorat şi posibil
infirmă orice alăturare între obligaţie şi imposibil, noţiuni care se exclud
reciproc.

2. În sens restrâns, „stricto senso“, prin obligaţie se înţelege numai latura

pasivă a raportului juridic, adică îndatorirea sau prestaţia ce-i revine

1Această lege a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil.
Ioan Apostu Izvoarele raportului juridic obligaţional
debitorului. Obligaţia acestuia poate consta în a da, a face sau a nu face un
anumit lucru.

3. Cel de al treilea sens al noţiunii este cel întrebuinţat pentru a desemna un

înscris destinat să servească drept mijloc de probă a raportului juridic
obligaţional (instrumentum probationem).
Asemenea înscrisuri pot fi obligaţiile nominative sau la purtător, ce au
menirea de a dovedi un împrumut, obligaţiile emise de o societate comercială
pe acţiuni ce constituie de fapt fracţiuni ale capitalului ei social sau pur şi
simplu obligaţiuni C.E.C.
În tratarea noţiunii de obligaţie, avem în vedere înţelesul ei „lato senso“,
obiectul studiului nostru constituindu-l, aşadar, raportul juridic obligaţional.
Mai precizăm că ne vom referi la acele raporturi juridice obligaţionale care au
un conţinut patrimonial şi în cadrul cărora părţile participă pe poziţii de
egalitate juridică, deci la raporturile obligaţionale civile.
Noul Cod civil defineşte obligaţia în cadrul articolului 1164:
“Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o
prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”.

Faţă de aceste elemente de individualizare, definim obligaţia ca fiind un

raport juridic în al cărui conţinut intră atât dreptul creditorului, ca subiect
activ, de a-i cere debitorului, ca subiect pasiv, să dea, să facă ori să nu facă
ceva, cât şi îndatorirea acestuia de a-şi duce la îndeplinire prestaţia sub
sancţiunea constrângerii de către stat, în caz de neexecutare de bună voie.
Ca oricărui alt raport juridic civil, şi raportului juridic obligaţional îi sunt
proprii aceleaşi trei elemente structurale: subiectele, conţinutul şi obiectul.
1. Subiecte ale raportului juridic obligaţional pot fi atât persoanele fizice cât
şi cele juridice (prin urmare şi statul). Raportul juridic obligaţional se stabileşte
între două categorii de persoane şi anume:

- subiectul activ ca titular al unui drept subiectiv patrimonial de creanţă,

numit creditor, pe de o parte;
- subiectul pasiv care are obligaţia corelativă dreptului creditorului, numit
debitor.

Diversitatea raporturilor juridice obligaţionale poate face ca un subiect să

întrunească în cadrul aceluiaşi raport o dublă calitate: atât pe cea de creditor,
cât şi pe cea de debitor. Într-un raport juridic de vânzare-cumpărare, de
exemplu, vânzătorul nu este numai creditor al preţului, ci şi debitor al obligaţiei
de transferare a dreptului de proprietate şi de predare a lucrului vândut. La
rândul său, cumpărătorul are, pe lângă calitatea de debitor al preţului convenit,
şi pe aceea de creditor în privinţa dreptului de a primi lucrul cumpărat. Pe
lângă denumirile generice de creditor şi debitor, subiectele unor raporturi
juridice obligaţionale pot împrumuta şi denumiri perechi specifice rezultate din
variate genuri de contracte numite cum ar fi: locator-locatar, mandant-
mandatar, donator-donatar, comodant-comodatar etc.
Ioan Apostu Izvoarele raportului juridic obligaţional
2. Conţinutul raportului juridic obligaţional îl constituie, pe de o parte,
dreptul subiectiv al creditorului (ca element patrimonial activ), pe de altă parte
obligaţia corelativă a debitorului (ca element pasiv al patrimoniului său).
3. Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în prestaţia de care este
ţinut subiectul pasiv. Ea poate consta într-o acţiune pozitivă (a da, a face) sau
într-o abţinere, a nu face ceva la care, în lipsa obligaţiei asumate subiectul
pasiv ar fi fost îndreptăţit.

Obligaţia de a da presupune îndatorirea de a constitui sau de a transmite un

drept real, obligaţie ce ia naştere de regulă în momentul încheierii
contractului.
Obligaţia de a da se poate consuma în mod excepţional şi după încheierea
contractului, în următoarele situaţii:
a) dacă părţile convin ca transferul proprietăţii să opereze la un moment
ulterior încheierii contractului;
b) în cazul bunurilor generice, când transferul proprietăţii operează în
momentul individualizării lor prin măsurare, numărare, cântărire etc.;
c) în regimul de carte funciară, proprietatea asupra imobilelor se transmite în
momentul înscrierii în Cartea funciară şi nu în cel al încheierii contractului.

Obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului de a efectua orice

prestaţie pozitivă ce nu se încadrează în noţiunea de a da.
Obligaţia de a face nu se confundă cu obligaţia de a da, deşi în cazul unor
contracte ele se apropie până la identitate.
Astfel, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de a da, deci de a
transmite proprietatea, poate fi executată simultan cu obligaţia de remitere
materială a bunului care este o obligaţie de a face.

Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de la

un anumit lucru la care ar fi fost legalmente îndreptăţit în lipsa datoriei
asumate.
Ea este o obligaţie negativă, de abstenţiune cu privire la un anumit fapt
determinat şi la o anumită sau anumite persoane limitativ determinate. Prin
aceasta, ea se deosebeşte de obligaţia generală de abstenţiune ce revine
subiectelor pasive nedeterminate ale unui drept real. În vreme ce în cazul
drepturilor reale obligaţia îşi are izvorul în voinţa legii, obligaţia de a nu face
un lucru determinat izvorăşte dintr-un raport juridic obligaţional.

Contractul ca izvor de obligaţii civile

Contractul ca izvor de obligaţii civile
Noţiunea şi definiţia contractului civil

Art. 134 din Constituţia României, consacrând printre libertăţile

Ioan Apostu Izvoarele raportului juridic obligaţional
fundamentale ale cetăţenilor şi principiul libertăţii comerţului, se referă
implicit şi la libertatea contractuală, definită în doctrină ca fiind posibilitatea
pe care o au, conform legii, persoanele fizice şi juridice de a crea contracte şi
de a le stabili conţinutul.
La rândul său, Codul civil român a reglementat contractele negociabile, acestea
fiind rodul exclusiv al voinţei comune a părţilor contractante. În cea mai
generală şi mai sintetică formulare, art. 1166 din C. civ. defineşte contractul
civil ca fiind

„acordul de voinţe între două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica
sau a stinge un raport juridic”. Se observă că se menţine vechea definiţie din doctrină
care formulase critici cu privire la vechea definiţie.
Totuşi, noul legiuitor nu pune capăt disputei terminologice contract/convenţie,
nefăcând nicio precizare în acest sens. Se remarcă doar faptul că noua legislaţie
face referire doar la noţiunea de contract. S-a acceptat în mod constant în
literatura noastră juridică împrejurarea că termenul de contract este sinonim şi
deci echivalent celui de convenţie.

Pornind de la aceste precizări prealabile, definiţia doctrinară a contractului

civil este aceea potrivit căreia contractul este acordul de voinţă dintre două
sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică de a da
naştere, a modifica, a transmite sau a stinge raporturi juridice civile.
Voinţa juridică, element esenţial al contractului
Potrivit definiţiilor date contractului, factorul său esenţial şi totodată
dinamizator este acordul de voinţă al părţilor manifestat în scopul de a
produce efecte juridice. Întrucât în principiu încheierea oricărui contract este
liberă, căci este permis tot ce nu se interzice, câmpul de exprimare al voinţei
juridice este şi el nelimitat. Această autonomie este traductibilă prin ceea ce se
numeşte în ştiinţa dreptului principiul libertăţii de voinţă în materia
contractelor. Teoria autonomiei de voinţă elaborată sub influenţa
raţionalismului individualist din secolul al XIX-lea şi a doctrinei dreptului
natural, considera consimţământul părţilor ca fiind creator de drepturi şi
obligaţii civile. Prin urmare forţa obligatorie a contractului este consecinţa
exclusivă a acordului de voinţă, legea nefăcând altceva decât să recunoască
puterea generatoare de drepturi şi obligaţii a autorilor actului juridic. În
raporturile sociale libertatea are un caracter complex, de multe ori ea făcând
parte din conceptele politice ale societăţii. Raportând voinţa juridică relaţiilor
juridice ca o componentă a relaţiilor sociale, avem în vedere nu numai legile
obiective ale societăţii şi condiţiile sale materiale de existenţă ci, şi necesităţile
de ordin juridic exprimate prin totalitatea normelor imperative şi a principiilor
de drept, precum şi prin complexul relaţiilor care formează ordinea de drept.
Dând cuvenita valoare acestui principiu, cel al autonomiei de voinţă,
interpretarea art. 1169 din C. civ. exprimă în acelaşi timp nu numai limitele ci
şi libertatea voinţei exprimată implicit, întrucât potrivit textului,
„Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele
impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.”.
Această dispoziţie cu caracter prohibitiv, trebuie coroborată şi cu faptul că o
obligaţie fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici
Ioan Apostu Izvoarele raportului juridic obligaţional
un efect. Referindu-se la cauză textul art. 1236 C. civ. subliniază caracterul ei
ilicit şi imoral atunci când
„este contrară legii şi ordinii publice, când este contrară bunelor moravuri”.
Ca o consecinţă imediată cu valoare practică, libertatea de a contracta surprinde
mai multe ipostaze ale încheierii unui contract. Aceasta se referă în primul rând
la libertatea oricărui subiect de drept de a încheia un contract atunci când
doreşte acest lucru sau de a refuza încheierea acestuia în caz contrar. În al
doilea rând, ea se referă la libertatea de a stabili condiţiile de formă şi de fond
ale contractului, sub rezerva de a nu fi încălcate dispoziţiunile imperative ori
prohibitive ale legii.

În consecinţă, voinţa juridică ce stă la baza contractului trebuie să fie

circumscrisă necesităţii de ordin juridic configurată de textele sus-
menţionate. Numai în măsura în care voinţa juridică respectă aceste
imperative îşi poate găsi aplicare principiul forţei obligatorii a contractelor
(pacta sunt servanda), consacrat de art. 1270 alin. 1 din C. civ., căci doar
“contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.”
Clasificarea contractelor civile
Categoria juridică generală a contractului civil implică diferite specii de
contracte, care se individualizează prin caractere specifice. Clasificarea lor
conferă atât posibilitatea caracterizării fiecărei specii particulare de contract,
dar şi putinţa de a constata că în fond, toate nenumăratele contracte speciale se
încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint dar
cuprinzător, în însăşi denumirile date acestor tipuri. Fiecare clasificare este
importantă deoarece permite a se stabili regimul juridic aplicabil speciilor de
contracte ce se subsumează fiecărui tip de contract. În acest demers vom
urmări deci criteriile de clasificare a contractelor civile aşa cum sunt ele
sistematizate în literatura juridică, respectiv:
A. După modul de formare;
B. După conţinutul lor;
C. După scopul urmărit de părţi;
D. După modul executării;
E. După cum sunt nominalizate sau nu în legislaţia civilă;
F. După corelaţia existentă între contracte;
G. După întinderea prestaţiilor ce constituie obiectul lor.
A. Potrivit primului criteriu general de clasificare, deci după modul de
formare, contractele pot fi consensuale, solemne sau reale.

1.Sunt consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord de

voinţă al părţilor, simpla lor manifestare de voinţă, chiar şi neînsoţită de
vreo condiţie de formă fiind suficientă pentru formarea valabilă a
contractului.
Este totuşi posibil ca părţile să-şi consemneze acordul lor de voinţă şi printr-un
înscris fără ca prin aceasta să denatureze caracterul consensual al convenţiei
lor, atâta vreme cât nu o fac pentru a da validitate contractului (ad validitatem),
ci doar în scopul de a-şi preconstitui un mijloc de probă privind încheierea şi
conţinutul acestuia, ad probationem. Codul civil consacră categoria
contractelor consensuale în cadrul art. 1174 alin. (2): „Contractul este
Ioan Apostu Izvoarele raportului juridic obligaţional
consensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor”.
Exemple de astfel de contracte: contractul de vânzare (cu unele excepţii),
contractul de mandat, contractul de închiriere etc.

2. Sunt solemne acele contracte pentru a căror încheiere valabilă se cere

respectarea unei anumite forme care, de regulă este forma autentică.
Caracteristic acestei specii de contracte este faptul că nerespectarea formei
solemne are ca efect juridic nulitatea absolută. Exemple: donaţia, contractul
de ipotecă, contractul de întreţinere etc.
3. În ceea ce priveşte contractele reale, pentru formarea lor nu este
suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor ci, ea trebuie să fie însoţită
şi de remiterea materială a lucrului, în sensul art. 1174 alin. (4) C. civ.:
„contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară
predarea unui bun al debitorului.”

B. După conţinutul lor, contractele pot fi bilaterale (sinalagmatice) sau

unilaterale.
1. Este bilateral sau sinalagmatic acel contract caracterizat prin
reciprocitatea obligaţiilor care revin părţilor şi prin interdependenţa
obligaţiilor reciproce, în sensul că fiecare dintre ele este cauza celeilalte.
Potrivit art. 1171 din C. civ., contractul este sinalagmatic atunci când
obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz
contrar, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune
obligaţii în sarcina ambelor părţi. În consecinţă, fiecare dintre ele poate avea
concomitent atât calitatea de creditor, dar şi pe aceea de debitor al unei
obligaţii.

2. Este unilateral acel contract care dă naştere la obligaţii numai în sarcina

uneia din părţi, cealaltă având doar calitatea de creditor al obligaţiei.
Codul civil în vigoare nu a mai rezervat o definiţie specială contractului
unilateral, prezentând doar ca acest tip de contract este opusul celui
sinalagmatic. Se includ aici: donaţiile fără sarcină, mandatul gratuit,
depozitul gratuit, împrumutul gratuit, fidejusiunea etc.

C. După scopul urmărit de părţi, contractele pot fi cu titlu oneros sau

contracte cu titlu gratuit.

1. Sunt cu titlu oneros (art. 1172 alin. 1) acele contracte în care fiecare
dintre părţi urmăreşte un folos, o contraprestaţie, deci realizarea unui interes
patrimonial propriu. Contractele oneroase au întotdeauna şi un caracter
sinalagmatic, deoarece părţile îşi asumă obligaţii, fiecare urmărind să obţină
un echivalent în schimbul a ceea ce se obligă.
2. Contractele cu titlu gratuit sunt cele ce se încheie în interesul exclusiv al
unei părţi, căreia i se procură un folos de către cealaltă parte, fără a se da
ceva în schimb.
D. După modul sau durata de executare pot fi contracte cu executare
imediată, uno ictu şi contracte cu executare succesivă.
Ioan Apostu Izvoarele raportului juridic obligaţional
1. Sunt contracte cu executare imediată (instantanee) cele a căror
îndeplinire se consumă imediat după încheierea lor, obiectul obligaţiei
constând într-o singură prestaţie.
2. Sunt cu executare succesivă acele contracte a căror realizare presupune o
desfăşurare în timp fie sub forma unor prestaţii continue, fie sub forma unor
prestaţii succesive (contractul de închiriere, locaţiune, întreţinere).

E. După cum sunt nominalizate sau nu în legislaţia civilă, contractele pot fi

numite şi nenumite.

1. Contractele numite sunt cele care au o reglementare specială şi

corespund unei operaţiuni juridice determinate, fiind nominalizate în
legislaţia civilă (contractul de vânzare sau donaţie).
2. Sunt nenumite, “nova negotio”, acele contracte care nu sunt nominalizate
ca figuri distincte în legislaţie. Având exerciţiul şi facultatea liberei voinţe,
părţile pot găsi numeroase feluri de contracte pentru satisfacerea nevoilor
lor, fără a fi ţinute a se adapta la unul dintre tipurile de contracte numite
(contractul de asistenţă juridică). În acest sens, art. 1168 C. civ. statuează:
„contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului
capitol, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile special privitoare
la contractul cu care se aseamănă cel mai mult”.
Precizăm că, odată cu intrarea în vigoare a Codului civil, contractul de
întreţinere a devenit un contract numit.
F. După corelaţiile care există între unele, contractele pot fi principale sau
accesorii.

1. Sunt principale acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a

căror soartă juridică nu este legată de cea a altor contracte încheiate de părţi.
2. Sunt accesorii acele contracte care însoţesc unele contracte principale, de
a căror soartă juridică depind. Spre exemplu, contractul de gaj şi cel de
ipotecă au un caracter accesoriu faţă de contractul de împrumut, de a cărui
soartă juridică depind, potrivit principiului „accesorium sequitur
principale”.

G. În funcţie de întinderea prestaţiilor ce constituie obiectul lor, contractele pot

fi comutative sau aleatorii. Esenţial pentru definirea celor două specii este
certitudinea sau incertitudinea întinderii prestaţiilor la momentul încheierii
contractului.

1. Comutativ este contractul caracterizat de echilibrul prestaţiilor reciproce

ale părţilor, aşa cum îl individualizează art. 1173 Cod civil „Este comutativ
contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi
obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau
determinabilă.”
Contractele comutative evocă ideea de mutaţie reciprocă a unor valori ce trec
dintr-un patrimoniu în altul.
2. Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă
cel puţin uneia din părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei
Ioan Apostu Izvoarele raportului juridic obligaţional
pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert. (art. 1173 alin. 2 C. civ.)
Din acest motiv, la încheierea lui, nu se poate şti, nici dacă va exista câştig
sau pierdere, toate aceste elemente depinzând de hazard.

Doctrina şi jurisprudenţa consideră că mai pot fi reţinute şi alte clasificări ale

contractelor civile, cum ar fi spre exemplu contractele negociate şi contractele
de adeziune, contractele constitutive sau translative de drepturi şi contractele
declarative etc.
Contractele negociate sunt acelea în care toate condiţiile şi clauzele lor, natura
şi întinderea prestaţiilor la care părţile se obligă sunt rezultatul negocierii
libere.
Contractul de adeziune este reglementat în noua legislaţie civilă în cadrul art.
1175:
„Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt
redactate de una din părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte
neavând decât să le accepte ca atare”.
Specificul acestor contracte rezidă în faptul că ele nu pot fi negociate, având la
bază inegalitatea puterii economice dintre părţile contractante, putând face
uneori posibilă includerea unor clauze abuzive. Această categorie dă
posibilitatea celui mai puternic economic să se impună, stabilind unilateral
clauzele contractului, opţiunea aderentului fiind de a încheia sau nu (Adam,
2011, p. 68). Exemplificăm: contractual de asigurare, abonamentul radio-tv,
contractul de furnizare a apei, gazului etc.
Noul Cod civil consacră şi contractul-cadru şi contractul încheiat cu
consumatorii în cadrul art. 1.176 şi 1.177 C. civ.:
„(1) Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să
menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta. (2)
Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor,
precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare”.
Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor
prezentului cod.

1.2.1. Condiţiile de validitate a contractelor

Prin încheierea contractului se înţelege, în cea mai sintetică formulare,
realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractului. Art.
1179 C.civ. precizează „ín terminis” că pentru încheierea valabilă a unei
convenţii sunt esenţiale următoarele condiţii:
„(1) Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul valabil al părţilor; 3. un obiect determinat, posibil şi licit; 4. o cauză
valabilă a obligaţiilor. (2) În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului,
aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.”
Aceste condiţii sunt generale, proprii tuturor contractelor. Analiza sumară a
fiecăreia dintre acestea ne prilejuieşte următoarele observaţii:
Capacitatea de a contracta
Ioan Apostu Izvoarele raportului juridic obligaţional
Pentru ca să fie valabil contractul, este necesar ca părţile care îl încheie să fie
capabile de a contracta. Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se
înţelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi
obligaţii civile, prin încheierea de acte de drept civil (Beleiu, 2003, p. 128).
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este reglementată de art. 1180 C.
civ., potrivit căruia:
„poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să
încheie anumite contracte”

Nu există aşadar alte incapacităţi decât acelea ce sunt determinate de lege,

astfel încât capacitatea constituie regula, în vreme ce incapacitatea este
privită ca şi o excepţie. De aici rezultă că textele referitoare la incapacitate
sunt de strictă interpretare.
Regula în această materie, consacrată în doctrină şi stabilită şi de practica
judecătorească este că orice persoană are capacitatea de a încheia acte juridice
civile, incapacităţile constituind excepţii de la această regulă. (Puşcă, 2011, p.
60). În legătură cu această regulă în art. 29 C. civ. alin.1 se prevede expres că:
„Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii
civile (art. 34 C. civ.), iar conform art. 38 C. civ., capacitatea de exerciţiu deplină
începe la data când persoana devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18
ani. Tot astfel, conform art. 39 C. civ., minorul dobândeşte, prin căsătorie,
capacitatea deplină de exerciţiu,
Potrivit dispoziţiilor legale, minorii (şi cei cu capacitate restrânsă de exerciţiu,
14-18 ani) şi interzişii judecătoreşti nu pot contracta personal. Pentru aceste
categorii de persoane actele juridice se fac prin reprezentanţii lor legali. S-a
admis totuşi, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, că sunt valabile actele
încheiate de o astfel de persoană, dacă este vorba despre acte de conservare ori
acte mărunte care se încheie zilnic pentru nevoile obişnuite ale traiului. Cu titlu
de noutate, art. 40 C. civ. reglementează capacitatea de exerciţiu anticipată
respectiv,
„Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit
vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau
tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie”.

Consimţământul

Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială a actului juridic care

constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior.
Aşa cum este deja cunoscut din studiul altor părţi ale dreptului civil, pentru a fi
valabil consimţământul trebuie să îndeplinească la rândul său următoarele
condiţii:
a) să provină de la o persoană cu discernământ
Aceasta condiţie porneşte de la premisa că pentru a i se recunoaşte efectele
juridice (deci pentru a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic
Ioan Apostu Izvoarele raportului juridic obligaţional
obligaţional), subiectul de drept civil trebuie să aibă aptitudinea de a aprecia
asupra consecinţelor produse ca urmare a manifestării sale de voinţă. În ceea ce
priveşte persoana fizică în deplinătatea capacităţii de exerciţiu, în favoarea sa
operează prezumţia că are discernământul necesar pentru a contracta.
Dimpotrivă, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu este prezumată a nu
avea discernământ fie datorită vârstei fragede, fie datorită stării de sănătate
mintală. Sancţiunea încheierii unui contract de către o persoană lipsită de
discernământ este nulitatea relativă, cu toate consecinţele decurgând din
aceasta.
b) consimţământul trebuie exprimat cu intenţia asumării unui angajament
juridic
„Per a contrario”, lipseşte intenţia de a produce efecte juridice dacă declaraţia
de a contracta a fost făcută în glumă, (jocandi causa), din prietenie sau
complezenţă. De asemenea, consimţământul nu poate fi dat sub forma unei
condiţii pur potestative din partea celui care se obligă (altfel spus, “mă oblig
dacă am chef!”) sau dacă el este prea vag şi imprecis (ad calendas graecas!).
c) consimţământul trebuie să fie exteriorizat, căci este de neconceput
încheierea unui contract fără o manifestare exterioară de voinţă
Manifestarea de voinţă poate fi în egală măsură exteriorizată fie într-o formă
expresă, fie într-una tacită. Exteriorizării consimţământului îi este aplicabil
principiul consensualismului, care le permite părţilor să aleagă în egală măsură
şi forma de exteriorizare a voinţei lor, căci simpla manifestare de voinţă este nu
numai necesară ci şi suficientă pentru ca actul să se nască valabil din punctul
de vedere al formei sale. Fireşte, de la acest principiu există şi excepţii, aşa
cum este cazul actelor solemne, când manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace
o formă specială.
d) consimţământul să nu fie alterat printr-un viciu al voinţei
Fără a dezvolta teoria viciilor de consimţământ (care a constituit obiectul de
studiu al unei importante secţiuni a părţii generale a Dreptului civil), se impune
totuşi a reaminti:
„(1) Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin
violenţă. (2) De asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune.” (1206 C.civ.)

Obiectul contractului

Prin dispoziţiile art. 1179 alin. 3 C. civ. se prefigurează condiţiile pe care

trebuie să le îndeplinească obiectul contractului, absenţa acestora fiind
sancţionată cu nulitatea absolută. Din această prevedere, rezultă că obiectul
contractului constă în prestaţia datorată de debitor, respectiv de a da, a face
sau a nu face ceva, după caz. În sprijinul acestei opinii invocăm dispoziţiile
art. 1225 C. civ., potrivit cărora: „Obiectul contractului îl reprezintă
operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele
asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor contractuale”.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească
condiţiile prevăzute în art. 1179 (1) şi art. 1225 (2) (3) din Codul civil.
a) Obiectul actului juridic civil trebuie să existe
Ioan Apostu Izvoarele raportului juridic obligaţional
Această primă condiţie este şi cea mai importantă, deoarece dacă obiectul nu
există, nu se mai pune problema observării celorlalte condiţii ale sale.
Necesitatea existenţei obiectului se apreciază în momentul încheierii actului
juridic. Într-adevăr, făcând aplicaţia acestui principiu în materia actului de
vânzare, în art. 1659 C. civ. se prevede că dacă în momentul vânzării bunul
vândut era pierit în tot, actul juridic este nul. Potrivit art. 1659 C. civ. şi art.
1658 (2) C. civ., dacă bunul a pierit numai în parte cumpărătorul are un drept
de opţiune, între a cere desfacerea contractului ori a cere o reducere de preţ. Pot
alcătui aşadar obiectul actului juridic civil şi bunurile viitoare, cu excepţia
succesiunilor nedeschise încă. (Puşcă, 2011, p. 71)
b) Obiectul să fie în circuitul civil
Această cerinţă de validitate a obiectului actului juridic civil este prevăzută
expres în art. 1229 C. civ. potrivit căruia „Numai bunurile care sunt în circuitul
civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale.”
c) Obiectul să fie determinat sau determinabil
Textul legal care prevede această condiţie este art. 1225 alin. 2 C. civ.:
„Obiectul contractului trebuie să fie determinat … sub sancţiunea nulităţii
absolute”. Părţile trebuie să individualizeze bunurile chiar în cuprinsul
contractului. Atunci când obiectul (derivat) constă într-un bun determinat prin
caractere individuale (res certa), condiţia este îndeplinită chiar din ipoteză.
Când acesta consta într-un bun ce trebuie individualizat prin însuşiri de gen
(res genera), condiţia este realizabilă prin determinarea în concret a bunului cu
ajutorul cântăririi, numărării, măsurării sau a altor operaţiuni de acest fel.
d) Obiectul să fie posibil
Condiţia se impune ca o consecinţă a aplicării principiului că nimeni nu poate
fi obligat la o prestaţie imposibilă, „ad imposibilium, nulla obligatio!” Obiectul
nu este posibil doar în cazul în care imposibilitatea este absolută, adică pentru
oricine. Dacă imposibilitatea este doar relativă, deci numai pentru un anumit
debitor, atunci obiectul contractului este valabil, iar neexecutarea culpabilă.
e) Obiectul să fie licit
Această condiţie implică raportarea conduitei pretinse sau asumate de debitorul
obligaţiei la normele de convieţuire socială stabilite de lege. În acest sens
dispun şi art. 1179 alin. 1 pct. 3 C. civ. şi art. 1225 alin. 2 C. civ., într-o manieră
imperativă, sub sancţiunea nulităţii absolute:
„Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori
bunelor moravuri”.
Pe lângă aceste condiţii generale, uneori trebuie îndeplinite şi condiţiile
speciale cum ar fi: obiectul contractului să constea într-un fapt personal al
debitorului, cel care se obligă să fie titularul dreptului subiectiv, deoarece
nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane. (Adam, 2011, p. 271)
f) Obiectul să fie moral
Obiectul contractului este moral atunci când el concordă moralei sau bunelor
moravuri.

Cauza contractului
Ioan Apostu Izvoarele raportului juridic obligaţional
Scopul sau finalitatea contractului îşi găseşte răspunsul direct în ceea ce numim
cauza contractului. Ea exprimă într-o manieră mai mult sau mai puţin directă
răspunsuri la întrebările pentru ce? sau în ce scop s-a încheiat contractul?, deci,
„cui prodest?”
În conformitate cu prevederile art. 1236 C. civ., cauza oricărui act juridic civil
trebuie să existe, să fie licită şi morală. Ca noutate existenţa cauzei este impusă
acum în mod expres. De asemenea, sunt definite noţiunile de cauză ilicită şi
morală: art. 1236 C. civ.: (2) „Cauza este ilicită când este contrară legii şi
ordinii publice. (3) Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.”
Caracterul licit al cauzei rezultă nu numai din prevederile art. 1236 C. civ., dar
şi din cele ale art. 1237C. civ., potrivit cărora „Cauza este ilicită şi atunci când
contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale
imperative.”
Sancţiunea actelor juridice civile în care cauza are caracter ilicit sau caracter
imoral este nulitatea absolută, după cum prevăd dispoziţiile art. 1238 (2):
„cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este
comună sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după
împrejurări, trebuia s-o cunoască”.
În structura cauzei există două elemente, respectiv scopul imediat, causa
proxima şi scopul mediat - causa remota.

Scopul imediat însoţeşte şi este caracteristic principalelor categorii de

contracte, respectiv:
- în contractele bilaterale sau sinalagmatice scopul fiecărei părţi constă în
reciprocitatea prestaţiilor urmărite, care sunt dependente şi se condiţionează
reciproc (fiecare parte se obligă, ştiind că şi cealaltă parte se obligă la rândul
ei);
- în contractele cu titlu gratuit scopul imediat îl constituie intenţia de a
gratifica (animus donandi);
- în contractele reale scopul imediat îl constituie reprezentarea remiterii
materiale a bunului.

Scopul mediat constă în motivul care a determinat încheierea contractului,

ce ţine de caracteristicile unei prestaţii, calităţile unei persoane, însuşirile sau
nevoia unui lucru.
Ca şi obiectul, cauza contractului trebuie să existe, să fie reală, licită şi
morală.

Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor

În cazul în care una din părţile contractante refuză să-şi execute obligaţia,
partea ce şi-a îndeplinit-o sau e gata să o îndeplinească are două posibilităţi:
- să ceară executarea silită a obligaţiei sau
Ioan Apostu Izvoarele raportului juridic obligaţional
- să solicite rezoluţiunea contractului şi eventuale despăgubiri pentru
prejudiciul încercat prin neexecutare.

Rezoluţiunea contractului este aşadar o sancţiune a neexecutării culpabile a

obligaţiilor ce decurg dintr-un contract sinalagmatic şi constă în desfiinţarea
retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii
contractului.
Având aceleaşi efecte ca şi nulitatea, rezoluţiunea prezintă atât asemănări, dar
şi deosebiri care o individualizează. Cele două instituţii se aseamănă, prin
aceea că:
- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic, în genere;
- ambele produc efecte retroactiv, ”ex tunc”;
- ambele sunt, în principiu, judiciare.
Între rezoluţiune şi nulitate există următoarele deosebiri:
- nulitatea presupune un contract nevalabil încheiat în vreme ce rezoluţiunea
este operantă în cazul unui contract valabil încheiat;
- nulitatea este o sancţiune cu aplicare oricărui contract, spre deosebire de
rezoluţiune, aplicabilă doar contractelor bilaterale;
- cauzele nulităţii sunt contemporane încheierii contractului, cele ale
rezoluţiunii sunt ulterioare;
- începutul cursului prescripţiei dreptului la acţiune urmează reguli diferite.

Faţă de cele mai sus menţionate, definim rezoluţiunea ca fiind desfiinţarea

unui contract sinalagmatic pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de
către una dintre părţile contractante, la solicitarea aceleia care şi-a
executat sau este gata să-şi execute propriile obligaţii.