2.

2 RESURSELE UMANE

Populaţia prezintă obiectul unor preocupări intense şi permanente atât prin creşterea
numărului, mişcarea naturală, mobilitatea teritorială, prin structură, forţă de muncă etc, cât şi
ca factor de creştere şi dezvoltare economică. Deoarece resursele umane reprezintă factorul
esenţial al existenţei şi evoluţiei unui sistem economic, cu atât mai mult preocupările
demografice sunt la nivel naţional şi internaţional, ca parte a unor strategii.

2.2.1 Structuri demografice – evoluţie, inegalitate şi distribuiri

Odată cu explozia demografică şi cu părerile neomalthusianiste au început să apară fel de fel

de teorii şi estimări cu privire la viitorul omenirii – număr de populaţiei, resurse de hrană etc.

De semnalat este faptul că prognozele mai vechi asupra numărului populaţiei chiar până în
anul 2100 (v. fig. nr. 5) au coincis în linii mari până acum cu realitatea, indicând creşteri ale
acesteia la nivel mondial, chiar dacă ritmurile de creştere au fost diferite pe continente, pe ţări
şi pe tipologii de ţări după gradul lor de dezvoltare; pentru anul 2000 populaţia prognozată
ajungea al 6,2 mld, datele statistice au indicat 6 056 715 mii (cca 6,0 mld), iar pentru 2015 la
7,5 mld, valoare care e posibil să fie atinsă deoarece în 2011 populaţia înregistrată a fost de
6,9 mld. Dar şi prognozele actuale (v. tabelul „Populaţia pe regiuni după gradul de dezvoltare
şi pe continente/ţări – mişcarea naturală, mobilitatea teritorială, grupe de vârstă - 2011)”)
prevăd, ca şi cele vechi, cam aceleaşi valori pentru anii 2025 şi 2050, adică cu puţin peste 8
mld şi, respectiv, cca 9,4 mld.
Deplasări importante de distribuţie a populaţiei planetei s-au făcut în favoarea ţărilor în curs
de dezvoltare, datorită ritmurilor diferite de creştere demografică.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea (1950-1995)1, populaţia regiunilor în curs de

dezvoltare a crescut cu 118%, cu un ritm anual de 2,0%, în timp ce populaţia regiunilor
dezvoltate a crescut cu un ritm mediu anual de numai 1,0%; ¾ din populaţia planetei se află în
regiunile în curs de dezvoltare, conform tendinţelor de creştere demografică pe glob. Astfel
s-au produs şi alunecări de structură prin creşterea constantă a ponderii populaţiei din
regiunile în curs de dezvoltare (v. Tabelul nr. 16).

1
Mircea Bulgaru, op cit, p.156.
 Tabelul nr. 16

Regiuni ţări în
Anul Regiuni dezvoltate (%)
dezvoltare (%)

1950 33,1 66,9

1960 31,3 68,7

1970 28,4 71,6

1980 25,6 74,4

1990 23,1 76,9

2000 20,9 79,1

Mircea Bulgaru, Mileniul III – disperare şi speranţă, Editura Revista

Română de Statistică, București, 2003, p.157

Ţările dezvoltate şi-au redus ponderea în populaţia mondială, coborând de la 1/3 în 1950, la
1/5 în anul 2000 şi care potrivit prognozelor O.N.U. va coborî şi mai mult, ajungând în anul
2025 la 17,0%, faţă de 83% la cât va urca aceasta în ţările aflate în curs de dezvoltare.2

Pentru anul 2011 datele statistice (enunţându-se ca justificare diferiţi indicatori asupra
mişcării naturale şi mobilităţii populaţiei) indică deja valori de 17% pentru ţările mai mult
dezvoltate (cu o populaţie de 1 242 mil din totalul 6,987 mil), restul deţinând ţările mai puţin
dezvoltate (v. Tabelul nr. 17).

De creşterea populaţiei pe glob depinde evoluţia resurselor umane. Dintre toate criteriile
structurii populaţiei cel al vârstei apare limpede cel mai important, vizează resursa umană.

Prima reuniune mondială cu caracter politic care a analizat multiplele probleme ale resurselor
umane a fost Conferinţa Mondială a Populaţiei din 1974 de la Bucureşti, aceasta reprezentând
şi un moment istoric de cotitură, omenirea devenind conştientă, la nivel planetar, de
problemele complexe pe care le implică populaţia şi dezvoltarea.

2
Mircea Bulgaru, Mileniul III – disperare şi speranţă: o nouă paradigmă a dezvoltării, Editura Revista Română
de Statistică, Bucureşti, 2003, p.157.