Sunteți pe pagina 1din 4

Renuntarea la judecata Bun gasit,

Pentru ca am primit in ultima perioada intrebari referitoare la renuntarea la judecata, astazi am decis sa
postez acest articol, avand ca tema renuntarea la judecata. Sper sa va fie de folos. Astfel, art. 406 din
NCPC prevede: (1) Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în
şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă. (2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură
specială. (3) Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la
cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut. (4) Dacă
reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui
moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul
nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda
pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns
până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare. (5) Când renunţarea la judecată se face
în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot
sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză. (6) Renunţarea la judecată se
constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară celei care a
luat act de renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
hotărârea este definitivă. Clarificari: 1. Raţiunea normei. Articolul 406 reglementează condiţiile în care
poate opera renunţarea reclamantului la judecată, aceasta reprezentând un alt act procesual de
dispoziţie, alături de renunţarea la drept, achiesare şi tranzacţie. Reclamantul fiind cel care a iniţiat
demersul judiciar, este firesc să aibă dreptul de a renunţa la judecată, fără vreo obligaţie de a justifica în
vreun fel manifestarea sa de voinţă şi fără vreo constrângere de ordin temporal în privinţa acesteia.
Norma conţine toate aspectele dezvoltate în doctrină şi în practica instanţelor în contextul reglementării
anterioare. 2. Condiţiile renunţării la judecată 2.1. în principiu, renunţarea la judecata poate fi făcută
oricând în cursul judecăţii şi trebuie să fie expresă şi neechivoca, neputând fi dedusă din alte susţineri
ale părţii, care pot avea alt înţeles decât cel al unei renunţări. Atunci când reclamantul majorează ori
reduce, în cursul judecăţii, câtimea pretenţiilor, nu este vorba despre o renunţare la judecată, ci despre
o precizare a cererii, impu-nându-se calificarea juridică în acest sens, de către instanţă, a manifestării de
voinţă a reclamantului (de exemplu, reclamantul adaugă bunuri ori înlătură anumite bunuri din
compunerea masei partajabile, în cadrul unei cereri de împărţeală judiciară). 2.2. Cererea de renunţare
se face personal sau prin mandatar cu procură specială. Cererea făcută personal de către reclamant se
susţine fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă. în asemenea cazuri, reclamantul trebuie să aibă
capacitate procesuală de exerciţiu deplină sau, în cazul celui lipsit de capacitate procesuală de exerciţiu
sau cu capacitate procesuală de exerciţiu restrânsă, trebuie respectate condiţiile prevăzute de art. 81
alin. (1) NCPC privind limitele reprezentării legale a acestor persoane. Astfel, toate actele procesuale de
dispoziţie, inclusiv renunţarea la judecată, nu pot fi efectuate decât în baza unui mandat special ori cu
încuviinţarea prealabilă a instanţei (de tutelă şi de familie) ori a autorităţii administrative competente. în
asemenea cazuri, art. 81 alin. (2) prevede că actele procesuale de dispoziţie făcute de reprezentanţii
minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă
instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane. Astfel, o eventuală renunţare a mamei la
judecarea cererii în stabilirea paternităţii, chiar cu încuviinţarea autorităţii tutelare, poate fi considerată
de către instanţă ca fiind contrară intereselor copilului. De asemenea, dacă actul procesual de dispoziţie
urmează a se face prin reprezentant convenţional, acesta are nevoie de o procură specială, procura de
reprezentare prevăzută de art. 85 NCPC nefiind suficientă. Dacă partea este reprezentată ori asistată de
avocat, partea nu trebuie să înfăţişeze o procură specială dacă în contractul de asistenţă juridică este
prevăzut dreptul de a efectua acte de dispoziţie. 2.3. Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea
cererii de chemare în judecată, dar până la primul termen la care părţile sunt legal citate, nu este
necesar consimţământului pârâtului pentru a se lua act de manifestarea de voinţă a reclamantului, dar,
la cererea acestuia din urmă, reclamantul poate fi obligat la cheltuieli de judecată. Per a contrario din
art. 406 alin. (3), dacă renunţarea intervine înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată,
respectiv în etapa regularizării cererii (art. 200 NCPC), o asemenea obligaţie nu ar putea fi stabilită în
sarcina pârâtului, constatare, de altfel, superfluă, din moment ce pârâtul nici nu are cunoştinţă despre
demersul reclamantului. 2.4. Daca renunţarea s-a facut la primul termen la care părţile sunt legal citate
sau ulterior acestui moment, este necesar acordul pârâtului. Soluţia - regăsită şi în codul anterior - a fost
justificată în doctrină pe considerentul că pârâtul, existând riscul unui alt proces şi apreciind din actele
de procedură efectuate în cauză că reclamantul nu va câştiga procesul, urmăreşte obţinerea unei
hotărâri cu autoritate de lucru judecat, motiv pentru care se opune renunţării reclamantului şi cere
continuarea judecăţii. în reglementarea anterioară (art. 246 CPC 1865), momentul procesual în raport de
care se impunea sau nu consimţământul pârâtului era acela al intrării în dezbaterea fondului (care
începea odată cu încuviinţarea probelor). Articolul 406 NCPC a preluat această concepţie, raportându-se
la momentul la care începe, practic, cercetarea procesului (cel la care, printre altele, pot fi încuviinţate
probele), respectiv primul termen la care părţile sunt legal citate. Articolul 406 prevede că acordul
pârâtului la renunţarea reclamantului la judecată poate fi expres sau tacit, tranşându-se, în acest fel,
disputa din practica instanţelor în legătură cu modalitatea de exprimare a acceptului pârâtului.
Legiuitorul înfăţişează condiţiile în care se prezumă acordul pârâtului, arătând că, dacă pârâtul nu este
prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un
termen până la care sâ îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la
termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare. în procesele de divorţ (art. 923 NCPC), opoziţia
pârâtului nu are relevanţă, reclamantul putând renunţa la judecată în tot cursul judecăţii, inclusiv în faza
recursului, fără vreo restricţie (spre deosebire de reglementarea anterioară, în care era necesar
consimţământul pârâtului pentru renunţarea în faţa instanţelor de recurs). 3. Felurile renunţării.
Renunţarea la judecată poate fi totală sau parţială, în sensul că poate privi întreaga cerere ori doar
anumite capete de cerere. Dispoziţiile art. 406 sunt aplicabile şi în cazul renunţării la cereri accesorii,
adiţionale sau incidentale. Articolul 406 se referă doar la renunţarea la cererea de chemare în judecata,
nu şi la renunţarea la calea de atac exercitată, ce reprezintă o achiesare la hotărâre şi pentru care nu
este necesar consimţământul părţii adverse. 4. Soluţiile instanţei în cazul renunţării. Instanţa ia act de
renunţarea la judecata cererii printr-o hotărâre supusă recursului. Spre deosebire de reglementarea
anterioară [art. 246 alin. (2) CPC 1865], în care se prevedea expres felul hotărârii prin care instanţa
constata renunţarea la judecată, respectiv încheiere dată fără drept de apel, actualul cod se referă
generic la o hotărâre susceptibilă de recurs, fără menţionarea felului hotărârii posibil a fi adoptată în
diferitele etape procesuale. Acest mod de formulare indică intenţia legiuitorului de aplicare a regulilor
prevăzute în art. 424 NCPC în ceea ce priveşte denumirea hotărârilor, cu precizările ce vor fi făcute în
continuare. Când renunţarea intervine în cursul judecaţii în prima instanţa, instanţa ia act de
manifestarea de voinţă a reclamantului printr-o sentinţă, indiferent de momentul renunţării, respectiv
dacă aceasta se produce în etapa regularizării cererii de chemare în judecată, în cursul cercetării
procesului ori al dezbaterilor în fond. Nu există niciun impediment în aplicarea prevederilor art. 424 alin.
(1) şi pronunţarea unei sentinţe prin care prima instanţă ia act de renunţarea la judecată, cât timp
printr-o asemenea hotărâre instanţa se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza. Astfel, dacă intervine în
etapa cercetării procesului, art. 243 NCPC prevede expres că renunţarea echivalează cu o împrejurare
care pune capăt procesului, nemaifiind necesară dezbaterea asupra fondului. Pe de altă parte,
legiuitorul nu prevede expres că ar fi vorba despre o încheiere, şi nu despre o sentinţă [ca în fostul art.
246 alin. (2) CPC 1865], excepţiile de la regula din art. 424 alin. (1) fiind de strictă aplicare şi interpretare.
Pentru aceleaşi raţiuni, instanţa ia act de renunţare prin sentinţă chiar în etapa regularizării cererii de
chemare în judecată. Prima instanţă pronunţă o sentinţă chiar dacă renunţarea vizează o parte sau
totalitatea cererilor formulate de către reclamant. în cazul renunţării parţiale, independent de
împrejurarea că actul de dispoziţie se consemnează în încheierea de şedinţă de la termenul la care
reclamantul îl învederează instanţei - judecata continuând cu privire la capetele de cerere la care nu s-a
renunţat -, instanţa ia act de renunţare prin hotărârea finală, prin care se dezînvesteşte de soluţionarea
cauzei. în cazul în care renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa
va lua act de renunţare, de regulă, printr-o decizie, dar şi printr-o sentinţă, dacă renunţarea are loc în
cadrul unei contestaţii în anulare sau revizuiri împotriva unei sentinţe. Luând act de renunţare, instanţa
va dispune, în acelaşi timp, anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor
pronunţate în cauză. Această soluţie preconizată de către legiuitor impune admiterea, în prealabil, a căii
de atac, act de procedură formal, dar necesar pentru a se putea dispune anularea hotărârii atacate.
Soluţia este aceeaşi, chiar dacă nu reclamantul este cel care a exercitat calea de atac, întrucât norma nu
distinge, ceea ce înseamnă că este admisibilă renunţarea la judecată în calea de atac exercitată de către
pârât, astfel cum s-a apreciat constant în practică. Recursul împotriva hotărârii prin care s-a luat act de
renunţare se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţare. Când
renunţarea are loc în faţa unei secţii a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă. în
reglementarea anterioară (art. 246 CPC 1865), legiuitorul nu a descris regimul juridic al hotărârii prin
care se ia act de renunţarea la judecată decât în cazul în care renunţarea intervenea în faza judecăţii în
primă instanţă, arătând că este vorba despre o încheiere fără drept de apel, iar norma a fost aplicată ca
atare în doctrina şi practica anterioare, considerându-se că nu este incidenţă şi în situaţia hotărârii
pronunţate în recursul împotriva respectivei încheieri. în actualul cod, s-a intenţionat reglementarea
acestui regim juridic şi pentru căile de atac, art. 406 alin. (6) având caracterul unei norme speciale,
prevalând faţă de dispoziţiile de drept comun, când este cazul. Astfel, este neîndoielnic faptul că sunt
susceptibile de recurs hotărârile prin core s-o luot oct de renunţare, pronunţate în prima instanţa ori în
apel. în privinţa unei asemenea hotărâri pronunţate în recurs, actualul art. 406 alin. (6) nu prevede
expres posibilitatea exercitării unui recurs la recurs, derogator de la prevederile art. 634 alin. (1) pct. 5,
potrivit cărora sunt definitive hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul
pricinii; ca atare, hotărârea instanţei de recurs prin care s-a luat act de renunţarea la judecată nu este, la
rându-i, susceptibilă de recurs. Referirea la situaţia hotărârii pronunţate de o secţie a înaltei Curţi nu
este suficientă pentru a se reţine intenţia legiuitorului de a deroga de la regulă în această materie, nu
acoperă omisiunea precizării exprese a posibilităţii exercitării unui recurs la recurs. Derogarea de la
caracterul definitiv al hotărârilor date în recurs, prevăzut de art. 634 alin. (1) pct. 5, ar fi trebuit să fie
explicit formulată, potrivit regulii de interpretare logică în sensul că excepţia este de strictă interpretare
şi aplicare. Referirea în discuţie are rostul de a sublinia caracterul definitiv al hotărârii pronunţate de o
secţie a înaltei Curţi în alte cazuri decât în recurs, respectiv în cele care se încadrează în categoria
prevăzută de art. 97 pct. 4 NCPC („alte cereri date prin lege în competenţa sa"), în măsura în care partea
are un drept de dispoziţie asupra cererii date în competenţa unei secţii a instanţei supreme. în ipoteza în
care instanţa în faţa căreia a intervenit renunţarea la judecată nu a luat act de renunţare, nu se poate
considera că partea a suferit o vătămare prin lipsa unei dispoziţii exprese asupra renunţării dacă
instanţa, soluţionând fondul cauzei, s-a pronunţat în limitele cererilor cu care a rămas învestită. Chiar
dacă s-ar reţine o asemenea vâtâmare, aceasta ar putea fi înlăturată, în calea de atac, prin modificarea
hotărârii, luându-se act de renunţare.

Make Google view image button visible again: https://goo.gl/DYGbub