CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN MEDICINĂ ŞI FARMACIE „R.

PACALO”

CATEDRA DISCIPLINE CHIRURGICALE

SUPORT TEORETIC

DIFORMITĂŢILE APARATULUI LOCOMOTOR.

ELENA Bedicov
profesor, disciplina
Chirurgie cu nursing specific
grad didactic superior
 Diformităţile aparatului locomotor.

Planul lecţiei
1. Torticolisul. Noţiuni generale.
2. Scolioza. Cauzele, clasificarea, manifestările clinice, principiile de diagnostic şi
tratament.
3. Malformaţie luxantă a şoldului. Manifestările clinice. Principiile de diagnostic şi
tratament. Managementul pacienţilor conform PCN.
4. Picior plat. Cauzele, manifestările clinice. Principiile de diagnostic şi tratament.
5. Picior strâmb, congenital. Noţiuni generale.

Ortopedia este ştiinţa care studiază: Diagnosticul,tratamentul şi profilaxia

deformaţiilor oaselor, articulaţiilor, dereglărilor funcţionale ale sistemului
osteomuscular, apărute în urma defectelor congenitale sau traumatice.
Termenul ortopedie din limba greacă înseamnă “ copil drept” . El a fost
propus de francezul Nicola Andry ( în anul 1658-1742).
Dintr-o specialitate îngustă cum era la început şi trata numai copii, şi numai
prin metode conservatoare, ortopedia s-a dezvoltat într-o specialitate multilaterală
cu următoarele ramuri:
a) Ortopedia generală.
b) Ortopedia infantilă.
c) Traumatologie.
d) Chirurgie reparatorie a aparatului locomotor.

În RM prima secţie de traumatologie şi ortopedie a fost deschisă în 1959 la

baza S.C.R. cu 40 paturi.
Spitalul republican de traumatologie şi ortopedie –1962. În prezent SCTO a
MS.
1. Aportul ştiinţific al savanţilor din RM vizează în primul rând:
a) Studiul şi tratamentul leziunilor articulaţiei genunchiului ( S. Stomatin,
V.Remizov).
b) Tratamentul pseudoartrozelor ( C.Cozub).
c) Studiul tratamentului nervilor periferici ( M.Corlăteanu).
d) Cercetarea fracturilor şi polifracturilor ( V.Beţişor, P.Moroz).
e) Afecţiunile coloanei vertebrale. ( P. Pulbere, Ch. Pavelescu)etc.

În ortopedie se aplică două metode principale de tratament: conservator şi

ortopedo – chirurgical.

1.Conservatoare:
 Aparate ghipsate.
 Diferite metode de extensie.
 Redresare şi bandajare pe etape (corsete, proteze, orteze, încălţăminte
ortpedică etc.).
 Metode fizice: gimnastică, masaj, electroterapia, balneoterapia.
2.Chirurgicale:
 Operaţii la oase.
 Operaţii la articulaţii.
 Operaţii la muşchi, tendoane, fascii, nervi, piele.

Operaţii pe oase:
1. Osteotomia – tăierea osului. Pentru corectarea osului strâmb şi diformaţiilor
articulare, pentru alungirea membrului.
2. Osteoclazia – în fracturi închise cu scop de corectare a deformaţiei osului,
sau alungirea membrului.
3. Osteosinteza care poate fi:
 Supra- şi transcorticală – legătura fragmentelor osoase cu şuruburi, breşe,
construcţii metalice, aparatul Jlizarov etc.
 Intramedulară – tije metalice, auto- sau aloconservanţi cu utilizarea
conservanţilor sintetici şi naturali.
4. Rezecţia osoasă – porţiunii de os atins de proces patologic (tumoare,
inflamaţie).
5. Amputaţia – cu formare de mont.
6. Trepanaţia – descoperirea cavităţii osoase cu ţel de a extirpa procesul
patologic ( focar purulent, chist, tumoare ).
 Operaţii pe articulaţii:
1. Artrtomia – deschiderea capsulei articulare.
2. Sinovectomia – rezecţia capsulei articulare.
3. Artroliza, artroplastia – restabilirea mobilităţii în articulaţiile anchilozate.

Operaţii pe muşchi, tendoane, fascii:

1. Mioliza şi Tenoliza – eliberarea muşchilor şi tendoanelor de aderenţe
cicatriceale, ce împedică să funcţioneze.
2. Miotomia şi tenotomia – secţionarea muşchilor şi tendoanelor pentru
lichidarea contracturii coxo-femorale , a genunchiului etc.
3. Fasciotomia – secţionarea parţială sau totală a cicatricelor ligamentare,
fasciale.
4. Tenodeză – fixarea tendonului de fascie sau periost.

Operaţii asupra nervilor:

1. Neuroliză – eliberarea trunchiului nervos din cicatrizări, aderenţe.
2. Neurorafie – suturarea nervilor.
3. Neurotomia şi neurectomia – disecare şi rezecţie a ramurilor nervoase.
Transplante osoase – osteoplastia este înlocuirea defectelor osoase cu auto-
sau os conservant ( alo- şi xeno-). Apariţia unor metode noi de conservare prin
îngheţare, liofilizare, iradiere în sol. slabă de 0,5% de formalină a făcut
posibilă osteoplastia defectelor scheletale.
Cea mai eficientă este conservarea în sol. de 0,5% de formalină. Ea este
simplă, contribuie la păstrarea celulelor sterile timp îndelungat ( 2-3ani).

Protezarea:
Principiul de bază al protezării moderne este adaptarea fiziologică a
montului în termene cât se poate mai scurte.
Mai întâi montul se antrenează în 5-6 luni. Montul suferă anumite
transformări (atrofie musculară). Prima proteză deseori este înlocuită cu a doua.
Uneori apar maladiile montului ca dereglări vasculare şi trofice în formă de
 Edem.
 Escoriaţii.
 Dermatite.
 Ulcere.
 Bolnavii nu se pot în aşa caz folosi de proteze şi este necesar tratamentul
chirurgical sau conservator.

Deformaţiile aparatului locomotor pot fi:

1. Dobândite (spondilită, tbc a oaselor şi articulaţiilor, lues, gonoreia,
reumatism ).
2. Congenitale – deformaţia congenitală este cea înăscută (odată cu apariţia
copilului

Torticolisul - Gât strâmb este contractura muşchiului sternocleidomastoidean şi

ţesuturilor moi vecine. Apare de 3 ori mai frecvent la fete.

Clasificarea
Se distinge torticolis:
1. Dobândit - în urma arsurilor, traumei.
2. Înnăscut – gât strâmb format în perioada embrionară.

MC - Semnul principal este înclinarea capului în partea muşchiului contractat cu

rotaţia lui anterioară. Cu vârsta dacă nu s-a făcut tratamentul
cuvenit diformitatea progresează, contractura se măreşte, creşte asimetria feţei şi
a cutiei craniene. Din partea patologiei umărul este ridicat în sus. Cu timpul se
dezvoltă scolioză secundară.

Tratamentul - la nou–născuţi în primele luni după naştere este de ajuns

gimnastică de corecţie, masajul, fixarea gâtului cu guler Schanţz. După doi ani
dacă tratamentul este ineficient se recomandă intervenţie chirurgicală. Se face
secţionarea pedunculilor sternali şi claviculari a muşchiului
sternocleidomastoidean şi a aderenţilor din această regiune, se imobilizează cu
aparat ghipsat capul, gâtul şi cutia toracică timp de 3-4 săptămâni.
Tratamentul adjuvant:
 Fizioterapeutic.
 Corecţie de reabilitare.
 Deformaţiile coloanei vertebrale.
Coloana vertebrală este alcătuită din 33-34 vertebre, 344 suprafeţe articulare şi 24
de discuri intervertebrale.
Ea se împarte în 4 regiuni:
1. Regiunea cervicală –7vertebre.
2. Regiunea toracică –12vertebre.
3. Regiunea lombară – 5vertebre.
4. Regiunea sacro- coccigiană –9vertebre.

Ţinuta – este menţinerea corpului în poziţie verticală şi în timpul mersului.

Se cunosc 5 tipuri de ţinută ce apar în funcţie de micşorarea sau majorarea
curburilor fiziologice.
1. Spate normal.
2. Spate rotund.
3. Spate plat.
4. Spate concav plat.
5. Spate concav rotund.

Ţinuta normală se caracterizează prin pronunţarea curburilor fiziologice

a coloanei vertebarle.
În medie 26-30% de copii suferă de ţinută incorectă. Apare mai des la
fetiţe.
Cauzele:
 Şederea incorectă în bancă.
 Purtarea genţii pe un umăr.
 Slăbirea aparatului ligamentar, a muşchilor coloanei vertebrale.
 Diferite anomalii de dezvoltare a coloanei vertebrale.

Scolioza – ( înseamnă “strâmb”).

Este incurbarea laterală stabilă a coloanei vertebrale în plan frontal însoţită de
rotaţia vertebrelor.
Ea este:
 Congenitală
 Dobândită.
 Scolioza dobândită poate fi:
 Rahitică.
 Paralitică.
 Profesională.
 Traumatică.
 Şcolară.

Cauzele:
 Slăbirea muşchilor, ligamentelor coloanei vertebrale.
 Rahitismul.
 Poliomielita.
 Radiculita.
 Leziunile discurilor intervertebrale.
 Arsuri.
Cauza principală este Deformarea corpurilor vertebrelor anterior şi lateral.
Vertebrele se rotesc în jurul axei verticale provocând răsucirea coloanei vertebrale.
Ca consecinţă:
1. Se deplasează poziţia vertebrelor, coastelor.
2. În proces sunt incluse discurile intervertebrale, aparatul ligamentar şi
muscular, sistemul nervos, oasele bazinului.
3. Are loc deplasarea mediastinului cu dereglarea volumului respiraţiei şi
funcţiei sistemului cardiovascular.

Procesul patologic afectează întreg organismul. Deci scolioza nu este numai o

afecţiune a coloanei vertebrale.
Scolioza poate fi:
1. Scolioza parţială - cuprinde una din regiunile coloanei vertebrale.
1. Scolioza totală - uneori poate cuprinde toată coloana vertebrală.
Pe primul loc se află scolioza în regiunea toracică.
După tipul încurbării poate fi:
 Unilaterală (dreapta, stânga).
 În formă de “S”.
 Triplă.
Deformaţiile în scolioză pot fi de 4 grade.
Gradul unu – deviaţia laterală a coloanei vertebrale este neînsemnată şi ea
dispare în poziţie culcată. Torsiunea vertebrelor este abia vizibilă.
Gradul doi – deviaţia laterală a coloanei vertebrale este vizibilă, dar nu
fixată. Torsiunea vertebrelor este mai pronunţată, în regiunea deviaţiei laterale apar
curburi de compensare. Deformaţia laterală se corectează parţial în poziţie
orizontală şi după câteva cursuri de gimnastică medicală, masaj.
Gradul trei – deviaţia laterală este pronunţată cu curburi de compensare.
Deformaţia este deja fixată, are loc torsiunea vertebrelor în jurul axei lor verticale,
în partea convexă a coloanei vertebrale; din cauza deformaţiei coastelor apare un
gheb costal destul de pronunţat.
Radiologic – apar vertebre cuneiforme.
Gradul patru – deformaţia este fixată, foarte pronunţată, torsiunea
vertebrelor, ghebul costal nu se corijează. Trunchiul este foarte deformat printr-o
răsucire şi deviaţie. Ghebul costal foarte pronunţat este situat posterior şi anterior.
Se observă o deformaţie a bazinului pelvian, membrele inferioare sunt asimetrice.
Diagnosticul se confirmă Roentghenologic.
Manifestările clinice: Bolnavul acuză deformaţia coloanei vertebrale,
oboseală în muşchii spatelui, dureri în coloana vertebrală, asimetria umerilor şi
omoplaţilor.
Regiunea umărului din partea incurbării e mai scurtă, omoplaţii sunt
asimetrici.

Tratamentul – scoliozei este una dintre cele mai dificile probleme ale
ortopediei. Toate mijloacele de tratament au drept scop formarea “ corsetului
muscular propriu” care să menţină stabil coloana vertebrală în poziţie corectă.
În formele uşoare este indicată:
 Gimnastică medicală.
 Masajul.
 Înotul în piscine, mări, râuri, iazuri.
 Jocuri sportive - volei, baschet, patinajul.
 Noaptea să doarmă pe pat drept şi tare.
În deformaţii stabile:
 Paturi de corecţie.
 Corsete ortopedice, orteze ortopedice.
 Extensia cu ansa(căpăstrul) Glison.
 În deformaţii grave – tratament chirurgical. Operaţia constă în fixarea coloanei
vertebrale cu fire de argint, tije,etc. Intervenţia constă în reducerea deformaţiei şi
fixarea după aceea a coloanei vertebrale cu fire de argint, tije, alte construcţii
metalice etc..

Malformaţia luxantă a şoldului.

Una din cele mai complicate deformaţii congenitale. Se întâlneşte în 0,5% cazuri ,
de 5-6 ori mai frecvent la fete.
Mai rar se întâlneşte luxaţia bilaterală.
Luxaţia congenitală a femurului dacă nu este tratată la timp, din primele zile după
naştere, provoacă complicaţii nu numai din partea articulaţiei femurale dar şi a:
1. Coloanei vertebrale.
1. Bazinului.
2. Membrelor inferioare din partea luxaţiei.
3. Alte schimbări locale şi generale.

Manifestările clinice:
La nou-născuţi luxaţia congenitală este greu de diagnosticat. Pot fi observate
numai:
 Displazia articulaţiei cu deformitate prin înclinare.
 Întinderea aparatului capsulo-ligamentar.
 Capul femurului poate fi deplasat
 Pe suprafaţa antero–medială a coapsei în loc de 3 pot fi observate
 4-5pliuri, iar abducţia coapsei este limitată.
 Are importanţă semnul Putti-Marx în depistarea luxaţiei şi reducerea ei.
Însă el nu-i la toţi nou născuţii. Pentru aplicarea lui membrul este flectat în
articulaţia coxo-femurală şi a genunchiului în unghi drept.
 Deplasarea coapsei în poziţie de abducţie contribuie la reducerea luxaţiei, iar
adducţia la reluxaţie. În timpul acestor manevre se poate simţi o clonţare
caracteristică. Mai târziu la 6-8 luni de viaţă semnul Putti –Marx se observă
în formă de rotare externă a rotulei şi piciorului în poziţie orizontală.
 Prin palpare se apreciază dislocarea laterală a trohanterului mare.
 Examenul radiologic: nucleul de dezvoltare a capului femurului lipseşte. În
normă el se constată radiografic la 6 luni. În luxaţie la vârsta de 6-9 luni el
lipseşte.
  Capul şi partea proximală a femurului sunt atrofiate.
După vârsta de 1 an diagnosticul luxaţiei devine mai uşor:
 Copiii merg cu 6-9 luni mai târziu decât cei sănătoşi.
 Şchiopetează înclinând capul în partea lezată.
 În poziţie verticală se observă înclinarea bazinului în partea bolnavă.
 Membrul bolnav este mai scurt.
 Mersul este legănat şi capătă denumirea de “ mers de raţă”.
 Semnul Trendelenburg – în poziţie verticală cu sprijin în piciorul bolnav
este devierea şi mai mare a trohanterului mare, corpul înclinat, spre partea
sănătoasă, plica gluteană devine strâmbă şi ridicată mai sus.

Tratamentul:
Se face din primele zile de la naştere ambulatoriu cu:
1. Atele de corecţie.
1. Perna de abducţie Freic.
2. Dispozitivul – scăriţa Pavlic.
Principiul de bază al acestor metode este fixarea membrelor inferioare în poziţia
de abducere în articulaţia coxo-femurală şi menţinerea capului femurului în
corecţie.
În această poziţie se aplică masaj, gimnastică medicală. Tratamentul de corecţie
durează 6-8 luni şi este suficient pentru refacerea articulaţiei coxo-femurale.
Pentru a menţine piciorul în poziţie de abducţie, în ultimul timp se folosesc
metodele:
 Pantalonaşi profilactici speciali.
 Riglă dispozitivă cu două manşete de flanea.
Aceste metode se recomandă până la 7-8 luni.
După reducerea luxaţiei se recomandă fixarea membrului timp de 6 luni se
înlătură atela-aparat şi se începe activ tratamentul funcţional datorită căruia mai
repede se tratează luxaţia femurului.
La vârsta de 3 ani tratamentul conservator este foarte dificil se recomandă
reducerea deschisă a luxaţiei. Toate operaţiile se împart în:
1. Operaţii extraarticulare.
1. Operaţii intraarticulare.
2. Operaţii paliative – în cazuri învechite după 10 ani.
Picior strâmb congenital.
Prezintă contracturi congenitale ale articulaţiilor cu deformare în răsucire internă
şi plantară. Picior strâmb ocupă primul loc printre afecţiunile congenitale ale
paratului locomotor şi alcătuieşte 35,8%.
Manifestările clinice:
Semnele de bază sunt:
 Poziţia ecvină – flexia plantară.
 Supinarea-rotarea internă a tălpii cu coborârirea marginii laterale a
piciorului.
 Răsucirea internă a gambei.
 Limitarea mişcărilor în articulaţia talocrurală.
Deformaţia creşte cu vârsta. Complicaţiile deformaţiei se agravează când copilul
începe să meargă.El este nevoit să calce pe marginea exterioară a piciorului, ca
urmare pielea se îngroaşă, se formează bătături. Muşchii gambei continuă să se
atrofieze. Mersul este cu înclinarea corpului, cu vârsta diformitatea se complică.
Tratamentul:
Tratamentul trebuie început cât se poate mai precoce fiindcă ţesuturile nou–
născutului sunt elastice, mobile şi deci corectarea e mai uşoară.
1.Conservatoriu - se începe din primele săptămâni şi constă în corectare prin
manevre manuale a deformaţiei. Manevrele încep cu acţiuni fine de corecţie şi cu
imobilizare ulterioară cu pansament moale de flanea ce durează până la 6 luni.
După 6 luni imobilizarea se face cu aparat ghipsat sau aparate din masa plastică,
care trebuie schimbate peste fiecare 2 săptămâni până la vârsta de 1 an. După asta
piciorul se fixează în aparate de corecţie de polietilenă cu căptuşeală.
Tratamentul continuă şi apoi când copilul începe să meargă, se comandă
încălţăminte ortopedică bine modelată până la 5-6 ani, masajul şi gimnastica
curativă.
2. Dacă tratamentul conservator nu ajută – atunci se face tratamentul
chirurgical.

Picior plat - Se numeşte deformitatea caracterizează prin prăbuşirea

bolţilor,valgizare posterioară şi abducţie anterioară a piciorului poate fi:
1. Congenital.
1. Dobândit.
Cauzele piciorului plat dobândit:
 Mersul precoce.
 Rahitismul.
 Toxicoinfecţii.
 Tulburări de creştere.
 Obezitate.

Se disting 3 grade.
I gr. – oboseală şi dureri în muşchii gambei după mers îndelungat.
II gr. – se adaogă deformaţii ale piciorului.
III gr. – prăbuşirea bolţii, mărirea pronunţiei posterioare a piciorului.

Manifestări clinice:
Unul din primele semne este durerea. Durerea din picior iradiază în timpul
mersului în muşchii gambei, coapsei, în genunchi şi în regiunea lombară.
Mersul devine după expresia lui A.Rădulescu parcă are cuie în pantofi. În gr. II –
III pacienţii urcă cu greu scările şi acomodează cu atenţie partea anterioară a
piciorului. În schimb bolnavii coboară scările sigur şi îndesat călcând în călcâie.
Alt simptom este oboseală şi tumefierea regiunii maleolare care apare evident la
sfârşitul zilei.
Diagnosticul diferenţial trebuie efectuat cu tbc osteoarticular, cu reumatismul.
Diagnosticul nu-i o problemă. Însă uneori când prăbuşirea bolţii nu este
evidenţiată există probleme în diagnostic şi atunci se face:
1. Plantografia.
2. Pedometria.
3. Radiografia.
Plantograma – se obţine prin presiunea piciorului pe un strat moale de parafină,
ceară sau ghips. Mult mai practic se capătă imaginea plantară pe o coală de hârtie ,
care rămâne drept act medico-juridic. Pentru aceasta se prelucrează talpa cu
cerneală, tuş, cremă de ghete dizolvată în benzină, sol. de iod cu glicerină etc. şi se
calcă ferm pe coala curată.
Tratamentul.
Este foarte importantă profilaxia piciorului plat încă din copilărie. Purtarea
încălţămintei cu călcâi de 1 cm, exerciţii de gimnastică medicală, folosirea
încălţămintei cu supinatoare etc.
Piciorul plat de gr. I – se fac băiţe calde, gimnastică de corecţie, încălţăminte cu
supinatoare de corecţie, mers pe pietriş, rotirea bilelor, a garafei cu tălpile etc.
În gr.II – se aplică aparate ghipsate bine modelate pe 3-4 săptămâni. Dacă este
necesar se mai repetă de câteva ori bandajarea cu ghips. Apoi se continuă cu
hidrofizioterapie şi gimnastică medicală.
În gr.III- încălţăminte ortopedică ,,intervenţii chirurgicale, aplicarea aparatului
Ilizarov etc.
Rolul a/m constă în depistarea precoce a oricărei anomalii de dezvoltare şi
anunţarea imediată a medicului de familie sau a medicului curant, deoarece reuşita
tratamentului ortopedic depinde în direct de termenii depistării. Cu cât mai precoce
se va începe tratamentul, cu atât mai bune vor fi rezultatele şi mai puţin
costisitoare în plan material şi plan moral. A/m trebuie să manifeste o
responsabilitate deosebită în aplicarea tehnicilor de tratament şi îngrijire. În cazul
când părinţii se eschivează de la tratament, trebuie să insiste, să explice
consecinţele grave care pot surveni în caz de netratare a viciilor de dezvoltare la
copii.

Bibliografia la specialitate:
1. Gudumac E., Benea T., Golovin B., Creţu E., Chirurgie, Î.S.F.E.”Tipogr.
Centrală”, Chişinău 2009, pag. 154-162.
2. Spînu A., Chirurgie generală şi semiologie chirurgicală, CEP Medicina,
Chişinău 2008.
3. Strucicov V.I., Chirurgia generală , traducere G. Ghidirim, Lumina,
Chişinău, 1992. pag. 363 – 377.
4. Daşchevici S.,Mihăilescu M., Chirurgie, editura Medicală, Bucureşti 1998.
5. Anghelescu N., Patologie şi nursing chirugical, editura Medicală, Bucureşti,
1998.
6. Vasile D. Grigoriu M., Chirurgie şi specialităţi înrudite, ed. Didactică şi
pedagogică, R.A., Bucureşti 1995.
7. CNMF, Standarde/Protocoale de proces, Ch.: S.n.(Tipog.-3 SRL), Chişinău
2008.