Ce este epuizarea profesională?

Epuizarea profesională descrie situația unei

persoane care a devenit foarte obosită din punct de vedere fizic și emoțional după ce a
prestat o muncă dificilă și îndelungată. Sinonime pentru termenul de epuizare
profesională sunt: oboseală, colaps, extenuare, istovire, moleșeală, apatie, epuizare și
surmenaj, în timp ce antonimele se referă la stări de înviorare, întinerire, refacere și de
revitalizare (conform lui Hackman și Oldham 1980). În plus, epuizarea profesională apare
ca o consecință negativă a stresului de la locul de muncă, care ar putea duce la o stare de
epuizare emoțională generală, la lipsă de energie și la scăderea randamentului. Epuizarea
profesională se descrie, de asemenea, ca o stare de extenuare fizică, emoțională și
mentală, ce apare după o implicare pe termen lung într-o anumită activitate profesională
(conform lui Schaufeli și Greenglass 2001) și ca un răspuns prelungit la factorii cronici
stresanți de natură emoțională și interpersonali prezenți în mediul de lucru, dar și ca un
răspuns la implicarea prelungită în activități cu risc sporit de stres.

Termenul de epuizare profesională a fost introdus pentru prima dată de Freudenberger în

1974 și definește o condiție de epuizare fizică și mentală ca răspuns la o expunere
continuă la factorii profesionali stresanți. Maslach et. al. 2001 a descris epuizarea
profesională ca fiind un sindrom caracterizat prin trei aspecte cheie, și anume:sentimente
de epuizare emoțională, depersonalizare și un sentiment scăzut de împlinire personală.

Epuizarea emoțională este considerată factorul central în sindromul epuizării profesionale

și se caracterizează printr-un sentiment de extenuare, lipsă de energie, suprasolicitare
fizică și emoțională. Persoana se simte extenuată și nemotivată, neputând să se relaxeze
(Maslach și Leiter 1997; 2004).

Depersonalizarea implică atitudini negative și cinice și exagerat de dezinteresate față de

beneficiarii serviciului și ai grijii (de exemplu, pacienții), până când beneficiarul serviciului
este redus la un obiect impersonal. Se consideră unanim că epuizarea emoțională și
depersonalizarea sunt două simptome esențiale ce compun sindromul de epuizare
profsională.

Lipsa de realizare personală reprezintă evaluarea în plan personal a gradului de epuizare

profesională și se referă la sentimente de insuficiență, de incompetență, de reducere a
împlinirilor personale, dar și a randamentului în domeniul de activitate. (Maslach et al.
2001)

Fazele epuizării profesionale

Procesul care duce la epuizarea profesională este destul de lent și de înșelător. Acesta
implică faze succesive precum: entuziasmul, stagnarea, frustrarea, apatia și, în final,
disperarea.

1- Entuziasmul: Lucrătorul are speranțe și așteptări nerealiste în legătură cu munca pe

care o prestează. Persoana este entuziastă, extrem de motivată și debordează de energie,
se implică peste măsură și lucrează la program prelungit șase - șapte zile pe săptămână,
luându-și de lucru și acasă și sacrificându-și puținul timp liber rămas. Foarte copleșită de
responsabilitățile profesionale, ajunge să-și neglijeze viața și nevoile personale.

2- Stagnarea: Lucrătorul realizează, ori pe parcurs, ori deodată, că munca nu îi mai

împlinește toate așteptările sale. Persoana dorește, de exemplu, să petreacă mai mult
timp cu familia și cu prietenii, să dedice timp unui hobby, să fie plătit la un nivel
corespunzător cu eforturile sale, etc. Satisfacția pe care o are din muncă scade gradual și
primele semne ale oboselii încep să se instaleze.

3- Frustrarea: Lucrătorul devine frustrat de incapacitatea de a schimba sistemul (din

cauza birocrației, a lipsei sau a surplusului de responsabilități, sau a libertății insuficiente
în luarea deciziilor), de incapacitatea de a-și elibera pacienții de problemele lor, de a le
ușura suferința, de a-i convinge să urmeze un anume tratament. Oboseala, nemulțumirea
și stările de dispoziție proaste devin cronice. Lucrătorul devine iritat, se interiorizează
foarte mult, se îndoiește de competența sa, trăiește un sentiment de ratare personală și
se plânge de probleme fizice diverse. În timp ce unii lucrători pot renunța la slujba lor,
alții pot lupta pentru a-și îmbunătăți situația (adresând cereri de ajutor și de training
superiorilor, cereri de sprijin colectiv, de audit), alții cad în apatie.
4- Apatia: Lucrătorul devine din ce în ce mai puțin interesat de munca sa și se
detașează emoțional de pacienții săi. Acesta se protejează evitînd conflictul și provocarea
și eforturile pe care le depune în activitatea sa sunt unele minime. Acesta își pierde
preocuparea pentru propria sănătate fizică și mentală. Unele persoane se resemnează, în
timp ce altele se agață de slujbele lor, de obicei pentru că sunt bine plătite, sau pentru că
le oferă o siguranță financiară imediată sau eventuală (de exemplu, cineva care se află la
sfârșitul carierei și aspiră la o pensie pentru limită de vârstă). Această perioadă de apatie
poate dura mai mult timp.

5- Disperarea: Este faza finală a epuizării profesionale. Lucrătorul își pierde orice
speranță ca situația să se remedieze și își pierde încrederea în viitor. Unii ar putea să-și
părăsească locul de muncă, în timp ce allții se comportă ca și când ar deține controlul
situației și totul ar fi în regulă.

Gradul de epuizare profesională diferă în funcție de cultură, categorie profesională, dar și

de caracteristicile fiecărei profesii și evidențiază, astfel, importanța studiilor specifice
realizate pentru fiecare populație, în parte (Benevides-Pereira 2002). Cu toate că există
cunoștințe academice și legale despre sindromul de epuizare profesională, diagnosticul și
calificarea sa ca boală profesională rămân o provocare pentru sănătatea persoanei
încadrate în câmpul muncii.