Cum definim stresul

Există mai multe definiții ale stresului.

Institutul Național pentru Siguranța profesională și a Sănătății (1999) a definit stresul ca
fiind "acele răspunsuri dăunătoare de natură fizică și emoțională ce apar atunci când
cerințele jobului nu se potrivesc cu abilitățile, resursele și nevoile persoanei încadrate în
câmpul muncii".

Conducerea pentru Sănătate și Securitate a definit stresul ca fiind reacția ostilă pe care o
au oamenii la presiuni exterioare foarte mari sau la alte tipuri de cereri sau comenzi
îndreptate spre ei. În orice caz, o definiție cognitivă are mai mult în vedere cum percepe
fiecare persoană în parte stresul. Un exemplu ar fi: "Stresul apare atunci când presiunea
resimțită depășește capacitatea personală a fiecăruia de a face față unei situații" (Palmer
et al. 2003).

O situație sau un eveniment stresante sunt resimțite ca o problemă doar atunci când
persoana le percepe ca o amenințare. Așadar, felul în care persoana percepe stressul este
mai important decât factorul stresant în sine (Bilge 2009). Un individ percepe o situație ca
fiind stresantă atunci când are impresia că există o discrepanță între cerințele unei situații
și resursele și competențele psiho-sociale de care dispune acesta.

Selye a definit stressul ca fiind "răspunsul neuroendocrin nespecific transmis de corpul

uman" (Selye 1936; 1956; 1976).Acesta a dat întâmplător peste ideea sindromului de
adaptare generală, despre care a scris prima dată în ziarul englez "Natura",în vara anului
1936. Sindromul de adaptare generală, cunoscut și ca sindromul sau tulburarea de stres,
este ceea ce Selye a denumit ca fiind procesul prin care corpul este pus față în față cu
stressul (pe care l-a numit inițial "agentul nociv"). În sindromul de adaptare generală,
explică Selye, corpul uman parcurge trei faze generale prin care reușește să facă față
situației stresante. Faza inițială este cea a semnalului de alarmă, în care corpul se
pregătește de luptă sau de fugă, dorind să se elibereze de sub acțiunea factorului
stresant. Niciun organism viu nu poate susține această stare de entuziasm, ca apoi să
urmeze un al doilea stadiu al adaptării (cu condiția organismul să supraviețuiască
primului stadiu). În al doilea stadiu se va naște o rezistență la stress. Dacă perioada de
stress este destul de întinsă, corpul va intra, în cele din urmă, într-un stadiu de extenuare,
de istovire, un fel de îmbătrânire provocată de uzură. În lexiconul lui Syle, stressul poate fi
pus în relație cu orice dintre următoarele: înfometare, introducerea unei substanțe străine
în corp sau desfășurarea unor exerciții de rezistență pentru obținerea unei mase
musculare calitative; referindu-se la stres, el nu a inclus aici doar surmenajul psihic, dar și
răspunsul nespecific dat de corp la orice comandă sau stimul primit.

Conform lui Lazarus și Folkman (1984), stressul este un proces care parcurge două faze.
Acest proces implică producerea factorilor stresanți de către mediul înconjurător și
răspunsul pe care îl dă o persoană care este supusă acestor factori. Concepția acestora în
ce privește stressul a condus la teoria aprecierii cognitive. Lazarus a afirmat că aprecierea
cognitivă apare atunci când persoana are în vedere doi factori majori care contribuie
decisiv în răspunsul acesteia la stress. Acești doi factori includ:

1. Efectul amenințător al stressului asupra persoanei, și

2. Evaluarea resurselor necesare pentru a reduce, a suporta și a face să dispară agentul

stesant și stressul pe care îl produce acesta.

În general, aprecierea cognitivă cunoaște două etape: aprecierea primară și aprecierea

secundară.

Aprecierea primară este etapa luării unei decizii indiferent că o anumită condiție este
amenințătoare sau pozitivă, relevantă sau irelevantă. Există trei aspecte care sunt evaluate
în acest sens: 1. Dacă acea condiție este semnificativă pentru persoana în cauză, 2.
Dacă este un conflict pozitiv, 3. Este amenințătoare/periculoasă/stimulativă. Dacă
persoana decide că situația sau condiția respectivă este amenințătoare pentru sine, poate
apărea oricare lucru dintre următoarele:vătămarea, boala, supărarea, dezgustul,
dezamagirea, îngrijorarea, anxietatea, teama de reacție sau anticiparea situației.

Aprecierea secundară are loc atunci când evaluarea se face prin raportare la resursele la
care persoana poate apela pentru a combate sau a face față agenților stresori. Persoana
poate alege să se folosească de resurse interne precum voința sau forța interioară, sau se
poate folosi de resurse externe, ca de exemplu, de ajutorul unui specialist.