UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE ”CAROL I”

FACULTATEA DE SECURITATE ŞI APĂRARE

SISTEMUL POLITIC AL REPUBLICII POPULARE

CHINEZE

GEALAPU ANDREEA-IOANA
SLSA 11
CUPRINS
Capitolul I
DESPRE CHINA ....................................................... Error! Bookmark not defined.
1.1. Prezentare istorico-geografică .................. Error! Bookmark not defined.

Capitolul II
POLITICILE REPUBLICII POPULARE CHINEZE ............................................... 5
2.1. Politica internă. Sistemul politic chinezesc ................................................ 5
2.2. Politica externă ........................................................................................... 7

Bibliografie
 CAPITOLUL I
DESPRE CHINA

China îşi spune “Ţara de Mijloc” (Zhongguo). În vremurile apuse, cei care au
ocupat “ Ţara de Mijloc”, au savurat din certitudinea că acela era centrul lumii, iar
celelalte culturi se roteau, intr-un mod dezordonat, in jurul acestui perimetru. O
urmă de destin persistă, parcă ademenitoare, în numele pe care chinezii încă îl dau
teritoriului lor.

1.1. Prezentare istorico-geografică

China este una dintre cele mai vechi civilizaţii ale lumii, contemporană cu
Egiptul Antic, civilizaţiile din valea fluviilor Tigru şi Eufrat, India Antică. Are o
istorie scrisă de 5000 de ani şi a constituit un centru de civilizaţie care a exercitat o
mare influenţă asupra neamurilor şi popoarelor într-o arie întinsă a Asiei de Est şi
Sud-Est.

Epoca mitică
Potrivit legendei, “În acele vremuri când pamântul şi cerul erau un singur tot,
universul apărea ca un haos compact, care prin forma sa amintea de un ou de găină.
În el şi-a făcut gestaţia primul străbun al chinezilor, Pangu. În acest răstimp,
răsuflând din greu, el a adormit în acel ou uriaş. Aşa au trecut 18 mii de ani. Într-o
bună zi, Pangu s-a trezit brusc, a deschis ochii şi a aruncat o privire în jur. Dar vai,
nu vedea nimic, în jurul său era doar o beznă neagră şi vâscoasă. Această stare i se
păru deplorabilă, şi mâniindu-se, apucă, nu se ştie de unde, un mare topor şi lovi cu
putere în bezna si haosul din faţa sa. Tot ce era uşor şi pur a urcat de îndată în sus,
dând naştere cerului, iar ceea ce era greu şi tulbure s-a lăsat în jos, zămislind
pământul. Astfel, cerul şi pământul s-au separat unul de celălalt în urma loviturii de
topor a lui Pangu.1

1
Yuan Ke, Miturile Chinei Antice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, pp.47-49.
Scurt istoric
Istoria scrisă a Chinei incepe odată cu Huang Di, creatorul poporului chinez,
acum vreo 5000 de ani. Urmaşii săi au înfiinţat prima dinastie, urmând numeroase
alte dinastii până în vremuri recente. În timpul dinastiei Zhou (1066-256 î.Hr.),
regatul se destramă în mai multe state. Una dintre cele mai renumite dinastii este
cea a Împăratului Qin, cel de la care vine numele Chinei-Zhongguo, care a unit
toate statele combatante sub Imperiul Qin şi care a unit toate zidurile existente la
acea vreme, dând forma Marelui Zid Chinezesc, a standardizat moneda, greutăţile
şi unităţile de masură, dar şi limba scrisă. Dupa Qin, a urmat la tron dinastia Han
(206 î.Hr), care a reintrodus confucianismul (care fusese suprimat de către Qin) ca
doctrină oficială şi a deschis Drumul Mătăsii. În vremea dinastiei Tang (618-907),
China a cunoscut o deosebită înflorire culturală, epoca în care structuri
instituţionale şi genuri literare chineze au pătruns în statele vecine. A urmat apoi
dinastia Song (960-1127), care a reuşit să restabilească unitatea statală şi să
consolideze autoritatea centrală, bazându-se pe un aparat birocratic, educat în spirit
confucianist. Între 1207-1279, China era cucerită de mongoli, marele han Kublai
întemeind dinastia Yuan (1271-1368). În anul 1368, Zhu Yuanzhang s-a urcat pe
tron , înfiinţând dinastia Ming, când s-au dezvoltat mult schimburile economice şi
culturale cu străinătatea, producţia de mărfuri a cunoscut o dezvoltare şi au apărut
germenii capitalismului.
Ultima dinastie a Chinei, dinastia Qing a început în anul 1644 şi s-a încheiat în
1911.Dinastia Qing este ultima în şirul dinastiilor care s-au succedat timp de trei
mii de ani în istoria Chinei.2
La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, istoria Chinei a fost marcată
de frământari civile, foamete, înfrângeri militare şi ocupaţie militară străină.
Conflictele cu Rusia, războaiele cu Franţa si cu Japonia au obligat China să renunţe
la suveranitatea asupra unor teritorii. În 1911, o adunare revoluţionară din Nanjing
proclamă “Republica” şi îl alege ca preşedinte pe Sun Yat-sen.
În 1997, Marea Britanie renunţă la Hong Kong, care devine Provincie Autonomă
sub administrarea Chinei, iar Portugalia renunţă la Macao, care devine o Regiune
Administrativă Specială a Republicii Populare Chineze.
2
Franz Michael, China Through the Ages.History of a Civilization, Editura Westview Press, Boulder, 1986, pp.101-
105.
 CAPITOLUL II
POLITICILE REPUBLICII POPULARE CHINEZE

China este un stat comunist. În momentul de faţă, China este alcatuită din 34 de
unităţi teritoriale administrative de nivel provincial, dintre care 4 municipii de
subordonare centrală, 23 de provincii, 5 regiuni autonome şi 2 regiuni
administrative speciale.

2.1. Politica internă. Sistemul politic chinezesc

Republica Populară Chineză este o ţară socialistă, cu dictatură popular-
democratică, condusă de clasa muncitoare şi bazată pe alianţa dintre muncitori şi
ţărani. Socialismul reprezintă sistemul de bază al ţării, care a reuşit să transforme
China în una din cele mai puternice naţiuni de pe pământ, lucru pe care mulţi nu îl
vedeau posibil, deoarece in 1850, era denumită “bolnavul Asiei”.3

Constituţia
Constituţia este legea fundamentală a Chinei. Ea cuprinde principiile de bază ale
sistemului social şi ale sistemului de stat, ale structurilor şi sferelor de activitate ale
instituţiilor guvernamentale, precum şi drepturile şi obligaţiile elementare ale
cetăţenilor. Constituţia prevede care sunt drapelul naţional, imnul de stat şi
capitala. Ea dispune de cea mai mare putere juridică, fiind baza tuturor celorlalte
legi şi regulamente. Nici un act normativ nu are voie sa contravină prevederilor
constituţiei.
După crearea la 1 octombrie 1949 a Republicii Populare Chineze, au fost
promulgate in 1954, 1975, 1978 şi respectiv in 1982, 4 variante ale constituţiei.
Actuala constituţie a fost aprobata in cea de-a 5-a sesiune a celei de-a 5-a
legislaturi a Adunării Naţionale a Reprezentanţilor Poporului şi a intrat in vigoare
la 4 decembrie 1982.

3
Jonathan Fenby, Istoria Chinei moderne. Decăderea şi ascensiunea unei mari puteri, de la 1850 până în prezent,
Editura Humanitas, Bucureşti,2018.
Adunarea Naţională a Reprezentanţilor Poporului din China
Sistemul de adunare a reprezentanţilor poporului reprezintă sistemul politic
fundamental al Chinei. Adunarea Naţională a Reprezentanţilor Poporului constituie
organul suprem de putere al ţării şi este formată din reprezentanţii aleşi de diferite
provincii, regiuni autonome, municipii de subordonare centrală şi armată. Ea
execută puterea legislativă a ţării şi ia decizii privind problemele majore din viaţa
politică a ţării.
Principalele atribuţii sunt: modificarea Constituţiei, supravegherea aplicării
Constituţiei, elaborarea şi modificarea Codului penal, aprobarea înfiinţării
provinciilor şi regiunilor autonome şi alegerea preşedintelui de stat.

Preşedinţia Republicii Populare China

Preşedintele este şeful statului şi reprezentantul suprem al Chinei în politica
externă şi internă. Preşedinţia este un aparat de stat independent şi o componentă a
organelor de stat.
Xi Jinping este din 2013 până în prezent preşedintele Republicii Populare China,
dar şi Secretar General al Partidului Comunist Chinez, preşedinte al Comisiei
Militare Centrale.

Partidul Comunist Chinez

Partidul Comunist Chinez s-a înfiinţat în iulie 1921. Din anul 1921 până în 1949,
Partidul Comunist Chinez a condus poporul chinez într-o luptă grea şi glorioasă,
care a dus la răsturnarea dominaţiei imperialismului, feudalismului şi
capitalismului birocratic şi la întemeierea Republicii Populare Chineze. După
proclamarea Chinei noi, Partidul Comunist Chinez a condus poporul din întreaga
ţară, indiferent de apartenenţa etnică, către menţinerea independenţei si securităţii
naţionale.
„Naționalismul, patriotismul, progresul, știința, democrația și libertatea au fost
scopurile; iar imperialismul, feudalismul, militarismul, autocrația , patriarhatul, și
aderarea oarbă la tradiție erau inamicii. Intelectualii se luptau pentru modul de a fi
puternic, modern și totuși chinez, pentru a prezerva China ca o entitate politică
într-o lume de națiuni concurente”.4

2.2. Politica externă

Din 1949, până la sfârşitul anilor ‘50, China a stabilit relaţii diplomatice şi a
dezvoltat raporturi de cooperare şi prietenie cu Uniunea Sovietică şi cu alte ţări
socialiste. După conferinţa Africo-Asiatică organizată în anul 1955, unele ţări
asiatice şi africane au stabilit relaţii diplomatice cu China, astfel încât, până în
1956, numărul total al ţărilor care aveau relaţii diplomatice cu China ajunsese la
25.
O cotitură importantă în afacerile externe ale Chinei noi a fost în anul 1971,
când, cu sprijinul mai multor ţări în curs de dezvoltare, Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite a aprobat cu majoritate de voturi rezoluţia prin care Republica
Populară China şi-a reluat toate drepturile legale în cadrul ONU.
De la sfârşitul anilor ’70 până la sfârşitul anilor ’80, sub orientarea concepţiei
diplomatice a lui Deng Xiaoping, China a dezvoltat raporturi de normalitate cu
S.U.A, Japonia si Europa Occidentală şi a promovat cooperarea în toate domeniile
cu ţările din lumea a treia.
Guvernul chinez adoptă cu fermitate o politică externă paşnică şi independentă.
Scopurile fundamentale ale acestei politici sunt menţinerea independenţei,
suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Chinei, crearea unui mediu internaţional
optim pentru reforma, deschiderea şi modernizarea Chinei, menţinerea păcii
mondiale şi promovarea dezvoltării comune.
China se pronunţă împotriva hegemonismului şi acţionează pentru menţinerea
păcii în lume. China susţine că fiecare ţară, indiferent de mărimea, puterea sau
bogăţia sa, este un membru egal al comunităţii internaţionale. Divergenţele şi
litigiile dintre state trebuie soluţionate paşnic şi prin negocieri.
În cei peste 50 de ani de la proclamarea Chinei noi, prin îmbogăţire, reajustare si
dezvoltare, politica externă a Chinei s-a îmbunătăţit, formându-se un set complet
de stiluri diplomatice. Tendinţele de multipolarizare a lumii si globalizarea

4
Patrcia Buckley Ebrey, Ilustrated History of China, Editura Cambridge, Londra, 1996, p.271.
economică continuă, relaţiile internaţionale aflându-se in curs de reajustare
profunda.
“Societatea chineză de astăzi este un amestec de frumos şi urât, progres şi
înapoiere, seriozitate şi ridicol. Aşa este şi fenomenul imitaţiei-reflectă şi progresul
şi regresul societăţii. Este ca atunci când cineva se îmbolnăveşte şi îi apare o
inflamaţie; imitaţia este inflamaţia corpului social, semnul că organismul luptă cu
boala, dar în acelaşi timp dă naştere la iritaţii, pustule, ulceraţii şi necroză.”5

Relaţiile chino-americane
În februarie 1972, în calitate de preşedinte al Statelor Unite ale Americii, Richard
Nixon a făcut o vizită în China, prilej cu care au dat publicităţii Comunicatul
comun chino-american, care a marcat încheierea perioadei de izolare diplomatică
reciprocă, iar la 1 ianuarie 1979 s-au stabilit în mod oficial relaţiile diplomatice
dintre cele două state. La data de 17 august 1982, cele două părţi au dat publicităţii
“Comunicatul de la 17 august”, care prevedea pas cu pas soluţionarea definitivă a
problemei privind vânzarea de armament Taiwanului de către Statele Unite ale
Americii.
În ianuarie 1984, premierul chinez a făcut o vizită in Statele Unite, iar în luna
aprilie a aceluiaşi an, Ronald Reagan, preşedintele Statelor Unite ale Americii de
atunci a vizitat China.
La 25 mai 1998, preşedintele Jiang Zemin şi preşedintele Bill Clinton au avut
pentru prima dată convorbiri telefonice prin intermediul liniei directe secrete,
deschise în acea lună, prilej cu care au discutat despre situaţia din Asia de Sud şi
relaţiile bilaterale.
După ce, în data de 1 ianuarie 1999, preşedintele Chinei şi cel al Statelor Unite
şi-au trimis reciproc mesaje de felicitare cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la
stabilirea relaţiilor diplomatice, la 8 mai în acelaşi an, 5 rachete lansate de NATO,
sub comanda SUA, au lovit Ambasada Chinei din Federaţia Iugoslavă, incident ce
s-a soldat cu moartea a trei jurnalişti chinezi, rănirea a peste 20 de lucrători ai
ambasadei şi vătămarea gravă a incintei. Poporul chinez a fost indignat de acest act

5
Yu Hua, China în zece cuvinte, Editura Humanitas, Bucureşti, 2018, p.251.
malefic comis de guvernul american, care a afectat negativ raporturile chino-
americane.
În anul 2000, legăturile la nivel înalt dintre China şi SUA şi cooperarea bilaterală
în toate domeniile s-au intensificat. Congresul american a adoptat la 15 decembrie
“Legea privind alocaţii complexe”, unde China a primit despăgubiri de 28 milioane
de dolari pentru pierderile materiale ale Ambasadei Chinei din Belgrad.
La 11 septembrie 2001, New York şi Washington au fost ţinta atacurilor
teroriste, unde aproximativ 3000 de persoane şi-au pierdut viaţa. Preşedintele Jiang
Zemin şi preşedintele George W. Bush s-au întâlnit la data de 19 octombrie la
Shanghai. Cei doi lideri au avut o serie de consultări cu privire la combaterea
terorismului şi alte probleme majore, ajungând la un consens în mai multe privinţe.
Ambele părţi au convenit să acţioneze în comun pentru promovarea relaţiilor
bilaterale de cooperare constructivă.
Bibliografie
1. Buzatu, Ion, Istoria Chinei şi a civilizaţiei chineze, Editura Uranus, Bucureşti,
2009.
2. Ebrey, Patricia Buckley, Ilustrated History of China, Editura Cambridge,
Londra, 1996.
3. Fenby, Jonathan, Istoria Chinei moderne. Decăderea şi ascensiunea unei mari
puteri-de la 1850 până în prezent, Editura Humanitas, Bucureşti, 2018.
4. Hua, Yu, China în zece cuvinte, Editura Humanitas, Bucureşti, 2018.
5. Ke, Yuan, Miturile Chinei Antice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1987.
6. Kissinger, Henry, Despre China, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2012.
7. Mearsheimer, John, Tragedia Politicii de Forţă. Realismul ofensiv şi lupta
pentru putere, Editura Antet, Bucureşti, 2003.
8. Michael, Franz, China Through the Ages. History of a civilization, Editura
Westview Press, Boulder, 1986.