SPINA BIFIDA, MIELOMENINGOCELUL

Spina bifida (SB) desemnează o malformație congenitală osoasă, localizată la nivelul

coloanei vertebrale, caracterizată prin dezvoltarea embrionului cu un defect de închidere a părții
anterioare a vertebrelor, care se constituie la sfârsitul primei luni de dezvoltare embrionară.
Cea mai comună formă este mielomeningocelul ce reprezintă o formaţiune chistică ce
conţine ţesut nervos (nervi şi măduvă) neacoperit de tegument.
Spina Bifida este o afecţiune care cauzează disfuncţii ale aparatului loco-motor la copii,
aflându-se pe locul doi în ceea ce priveşte incidenţa imediat după paralizia cerebrală.
Managementul initial are un efect profund asupra supravietuirii nou-nascutilor si
dizabilitatilor cu care vor trebui sa se descurce toata viata. Copiii nascuti cu aceste malformatii
complexe au nevoie de medici priceputi si care sa fie empatici cu problemele lor unice.
Cele mai multe mielomeningocele (peste 85%) sunt localizate pe maduva toracolombara
caudala sau distal de aceasta regiune. 10% se afla in torace, iar restul sunt cervicale.
In Statele Unite ale Americii, prevalenta mielomeningocelului a scazut datorita
administrarii de folati si intreruperii sarcinii prin accesul la diagnosticul antenatal. Inainte de
1980 prevalenta mielomeningocelului era de 1 – 2 per 1000 de nou-nascuti vii. Recent prevalenta
a scazut la 0,44 per o mie de nou nascuti vii. Douazeci pana la 30% din reducerea numarului de
cazuri se datoreaza intreruperii sarcinii dupa diagnosticul prenatal.
 Etiologie
Există mulţi factori care pot duce la apariţia spinei bifide iar predispoziţia genetică poate fi
favorizată de existenţa a numeroşi factori de mediu. Mai multe studii au subliniat impactul
negativ unui nivel scăzut de acid folic în corpul mamei înaintea concepţiei. Utilizarea de către
mamă a acidului valproic, împotriva convulsiilor epileptice, poate de asemenea să inducă această
malformaţie la copii. Recent au fost studiate efectele hipertermiei datorate folosirii saunelor,
băilor fierbinţi şi păturilor electrice ca şi febră în timpul primului trimestru de sarcină. Doar băile
fierbinţi au părut să ducă la creşterea riscului de apariţie a spinei bifida.
Creierul şi măduva spinării se dezvoltă în primele 28 zile ale sarcinii. Din motive necunoscute
încă, anumiţi factori interferă cu formarea ţesutului nervos. Cauzele nu sunt cunoscute cu
precizie.
Numerosi factori par să intervină:
 factori geografici sau etnici ;
 circumstanțe particulare ale sarcinii – febră în primele luni, consum de medicamente, carență
nutrițională în zinc şi folaţi (acid folic);
 abuzul de alcool în primul trimestru de sarcină,
 diabetul matern,
 un antecedent familial.
Circa 90% din cazuri pot fi detectate ecografic în primele 3 luni de sarcină.
Factori de risc:
Medicali:
 istoric de sarcina cu defecte de tub neural 2-3%
 partener cu defect de tub neural 2-3%
 diabet zaharat de tip I 1
 epilepsie(acid valproic si carbamazepina) 1
 ruda apropiata cu defect de tub neural 0.3 – 1
 obezitate presarcina (>110kg) 0.2

Non-medicali:
 Pesticide si chimicale folosite in agricultura
 Solventi de curatat si dezinfectanti
 Nursing
 Radiatii
 Agenti anestezici
 Medii supraincalzite, saune si dezinfectanti (hipertermia)
 Plumb
 Fumatul

Manifestări clinice
 Spina Bifida SB este un defect congenital caracterizat prin formarea incompletă a măduvei
spinării şi a structurilor ce o protejează (la exterior). Acest defect apare în timpul primei luni de
sarcină.
Manifestările clinice cele mai frecvente ale mielomeningocelului sunt:
 paraliziile membrelor inferioare
 tulburările de sensibilitate cutanată
 ulcerele cutanate de presiune
 absenţa controlului urinar şi al defecaţiei
 deformările musculo-scheletale
Pentru alte tipuri de spina bifida, aceste manifestări variază în funcţie de gradul şi nivelul de
interesare/lezare a structurilor nervoase.
Forme
Spina bifida occultă– este forma uşoară ca manifestări, foarte adesea asimptomatică, doar cu
defect de închidere a unor vertebre, fără hernie de ţesut nervos, relativ frecventă (10% din
populatie), fără consecințe, depistabilă doar radiologic. Dispare la vârsta de 17- 18 ani.
Meningocelul pur – (numit curent spină bifidă) – cu hernie de ţesut medular și nervos – este
forma moderat severă, măduva nu este lezată, poate fi rezolvată chirugical cu/fără sechele
neurologice la nivelul nervilor spinali.
Mielomeningocel– localizat lombar sau sacral, cea mai severă formă, o porţiune din măduvă
herniază, în unele cazuri fiind acoperită de tegument, alteori nu, cu expunerea țesuturilor
nervoase.

Mielomeningocel este cel mai grav tip de spina bifida, în care oasele coloanei vertebrale
copilului spinarii nu se dezvolta in mod corespunzator in timpul sarcinii, determinând apariția
unei pungă în spatele copilului care conține măduva spinării, nervii și lichidul cefalorahidian.
În general, apariția mielomeningocel sac este mai frecvent in partea inferioara, dar pot
apărea oriunde la nivelul coloanei vertebrale, cauzând copilul să-și piardă sensibilitatea și funcția
membrelor de mai jos problema de locație.
 Mielomeningocel nu are nici un leac pentru ea, deși este posibil să se reducă punga cu
interventii chirurgicale, leziuni cauzate de problema nu poate fi inversat complet. Iată cum se
face tratamentul: tratamentul mielomeningocelei.

Tratamentul mielomeningocel
Tratamentul pentru mielomeningocel se face, de obicei, în primele 48 de ore după naștere
cu o intervenție chirurgicală pentru a închide coloanei vertebrale și de a proteja măduva spinării,
prevenirea infecțiilor sau vătămări grave care pot pune în pericol viața al copilului.
În plus, cei mai multi copii cu mielomeningocel pot dezvolta, de asemenea, hidrocefalie,
care este o problemă în care există o acumulare excesivă de lichid în interiorul craniului și, prin
urmare, poate fi necesară o intervenție chirurgicală suplimentară pentru a plasa un sistem de
drenaj.
După o intervenție chirurgicală, medicul poate recomanda, de asemenea, ca copilul face
terapie fizică după recuperare pentru a menține gama de articulații și pentru a preveni atrofia
musculară în timpul creșterii.
 Tratamentul recuperator
Tratamentul trebuie să fie precoce și se urmărește lupta împotriva paraliziilor, a
retracturilor și a deformărilor.
Încă de la naştere, copilul trebuie să fie menţinut în decubit ventral ( pe burta ) şi leziunea
să fie acoperită de comprese neadezive, aplicate delicat şi îmbibate în ser fiziologic, pentru a
evita uscarea structurilor din care este compusă. Dacă copilul trebuie să fie transportat, trebuie să
se evite contactul plăgii neurale cu alte suprafeţe, izolând cu o protecţie specială de alte suprafeţe
de contact. Mielomeninocelul trebuie să fie operat, de preferat, în primele 24 ore, tratamentul
chirurgical vizând înainte de toate să reducă riscul de infecţie şi să prezerve funcţia nervoasă.
Spina Bifida, in kinetoterapie se urmareste:
 pozitionarea corecta a membrelor inferioare;
 evitarea retractiilor;
 verticalizarea si mentinerea pe verticala;
 crearea unor reflexe sfincteriene;
 mobilizari analitice la nivelul membrului inferior si prevenirea asimetriilor;
 stimularea miscarilor pasivo-active prin folosirea gravitatiei;
 exercitii de coordonare a miscarilor pentru membrele superioare;
 exercitii de prehensiune;
 stimularea echilibrului;
 exercitii de mers cu cadru, carje, baston etc.
 OBIECTIVE ŞI METODE KINETOTERAPEUTICE:
1. Prevenirea şi corecţia contracturilor/retracturilor
Copiii cu spina bifida tind să dezvolte retracturi fie datorită dezechilibrelor musculare, fie
datorită spasticităţii (mai rar). Retracturile se dezvoltă frecvent la nivelul şoldului, genunchiului
şi piciorului. Mobilizarea articulară (pasivă, ajutată, asistată, activă), posturarea şi
stretching-ul previn şi corectează retracturile.
 Muschii paralizați se întind de kinetoterapeut, de cel puţin 2-3 ori pe zi. Stretching-ul
musculaturii toracelui şi musculaturii umărului este benefic pentru pacienţii ce folosesc fotolii
rulante şi tind să aibă o postură cifozată.
 Stretching-ul tricepsului sural previne instalarea equinului, uneori asociind masajul.
1. Stimularea dezvoltării neuromotorii a copilului
Mulţi copii cu spina bifida sunt paralizaţi în jumătatea inferioară a corpului. În ciuda afectării
prezente, trebuie să-şi dezvolte funcţiile cognitive, de comunicare, motorii şi sociale la nivelul
maxim permis de dizabilitate.
Copiii cu potenţial de mers vor necesita, în fazele iniţiale ale terapiei, cârje, bastoane, ajutătoare
de mers. Cei cu hipotonie severă nu vor putea merge şi au nevoie de fotolii rulante pentru
participarea la activităţile sociale.
Terapia kinetică funcţională, în scopul dezvoltării motorii şi combaterii deformărilor, se
completează cu sporturi terapeutice: înotul, baschetul, voleiul şi dansul adaptat personelor în
scaune cu rotile. Terapeutul va încuraja şi antrena activităţile vieţii zilnice (ADL) ca alimentaţia,
îmbrăcarea, igiena personală, transferurile (din şi în scaunul cu rotile) în scopul câştigării
independenţei pacientului.
1. Tonifierea musculară – creşterea forţei musculare
 Se tonifiază toate grupele musculare active. Se începe cu rezistenţe mici, se creşte progresiv
rezistenţa şi numărul de repetări.
 Se indică antrenament de forţă musculară de 3 ori pe săptămână.
 Nu se tonifiază aceleaşi grupe musculare în zile consecutive.
 În scopul menţinerii posturii corecte a trunchiului, balansului şi echilibrului, pacienţii dependenţi
de fotoliul rulant necesită tonifierea musculaturii umărului şi spatelui.
 Pacienţii care au mişcare activă la membrele inferioare vor tonifia musculatura cu inervaţie
prezentă şi vor face exerciţii de ridicare-aşezare.
 Se variază tipul exerciţiilor de tonifiere pentru a preveni leziunile prin suprasolicitare musculară.
 Rezistenţele folosite la pacienţii cu spina bifida pot fi ganterele, scripeţi cu greutăţi, mingi
medicinale, benzi elastice.
 Schema unui program kinetic la copilul cu spina bifida
Mobilizările articulare (ROM) se execută de cel puţin două ori pe zi. Dacă redoarea articulară s-a
instalat deja, mobilizările şi stretching-ul se execută mai des şi pe o durată mai mare de timp.
Dacă articulaţia este rigidă sau dureroasă, mobilizarea se precede de aplicaţii de caldură pe
muşchi şi articulaţie.
 Căldura reduce durerea şi relaxează musculatura. Poate fi aplicată sub formă de compresă
caldă, apă caldă, parafină.
Articulaţia se mobilizează lent, pe întreaga amplitudine de mişcare.
Nu se forţează şi se opreşte stretching-ul atunci cînd apare durerea.
Se menţine articulaţia în poziţia întinsă cca 20-30 sec.
Copilul trebuie motivat să efectueze cât mai mult activ exerciţiul.
Exerciţii cu rezistenţă (bandă elastică) din şezând
 Se stă şezând cu spatele drept şi piciorele bine sprijinite pe sol.
 Se începe cu câteva repetiţii, se creşte până la 12 repetiţii pe măsura creşterii forţei musculare.