Proiect Economie

Piața Monetară

Ignat Carina

Clasa XI-F

An scolar
 2018-2019

Cuprins
Introducere

Capitolul 1 Banii și sistemele monetare

Capitolul 2 Instrumentele politicii monetare

2.2 Trăsăturile specifice ale operaţiilor la piaţa liberă

 Introducere
Formarea şi mişcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu cererea
şi oferta de monedă, ca elemente componente ale conţinutului pieţei
monetare. Cererea de monedă reprezintă acea cantitate de monedă pe care toate
categoriile de persoane fizice şi juridice o solicită într-o anumită perioadă de
timp, având ca motivaţie utilităţile acesteia, date de funcţiile pe care le
îndeplineşte într-o economie. Având în vedere că structura masei monetare este
reprezentată de mai multe categorii de active monetare, grupate în funcţie de
gradul lor de lichiditate, putem considera că cererea de monedă este sinonimă cu
″preferinţa pentru lichiditate″.
Cererea de monedă depinde în primul rând de volumul operaţiunilor de
achiziţionare a bunurilor şi plată a serviciilor, precum şi de viteza de rotaţie a
monedei. Această cerere se află în raport direct proporţional cu volumul
schimburilor (exprimate în preţuri) şi în raport invers proporţional cu viteza de
rotaţie a monedei, astfel:
M = PTV× ;
unde:
M - cantitatea de monedă cerută, necesară tranzacţiilor;
T - volumul fizic al tranzacţiilor;
P - preţul mediu al unei tranzacţii;
V- viteza de rotaţie a monedei (numărul mediu de operaţiuni de vânzare-
cumpărare şi de plăţi mijlocite de o unitate monetară, într-o anumită perioadă).
Din această relaţie se constată că într-o economie, cantitatea de monedă
cerută de piaţă este în funcţie de variaţia preţurilor, a volumului tranzacţiilor şi
de viteza de circulaţie a monedei. Astfel:

 cererea de monedă creşte sau se reduce proporţional cu volumul

tranzacţiilor, când nivelul preţurilor şi viteza de circulaţie rămân
constante;
 cererea de monedă creşte, crescând implicit masa monetară, când viteza
de circulaţie scade şi se reduce când viteza de circulaţie creşte;
 masa monetară se află în raport direct proporţional cu nivelul general al
preţurilor, ceilalţi factori rămânând constanţi.
 Capitolul 1

Banii si sistemele monetare

Economia de schimb nu poate evolua fără existenţa unor mijlocitori ai

schimbului, bunuri de referinţă, în raport de care să se stabilească valoarea
celorlalte bunuri şi servicii.
Banul este definit ca orice bun care mijloceşte schimbul de bunuri şi
servicii. Astfel că bani au constituit foarte multe bunuri de-a lungul dezvoltării
umane, cum ar fi: scoicile, pieile, cerealele, pietrele, metalele, hârtia, plasticul.
Rolul monedei (banilor) în cadrul unei economii este pus în evidenţă prin
funcţiile îndeplinite:

 Funcţia de măsură a valorii

 Funcţia monedei ca mijloc de circulaţie
 Funcţia monedei ca mijloc de plată
 Funcţia monedei ca rezervă a valorii
 Funcţia de monedă universală

Funcţia de măsură a valorii

Prin această funcţie, moneda serveşte la măsurarea cheltuielilor de
producţie şi a rezultatelor, la realizarea de calcule economice prin care se
stabileşte costul activităţilor desfăşurate sau programate a se desfăşura, se
apreciază eficienţa, se determină preţul produselor şi al serviciilor. De altfel,
funcţia de măsură a valorii este exercitată prin mecanismul formării preţurilor, în
care intervin trei factori determinanţi: munca, utilitatea şi raportul cerere-ofertă.
Moneda îndeplineşte această funcţie în mod ideal; când se exprimă
valoarea unei mărfi sau cheltuielile de producţie nu este necesară prezenţa
efectivă a sa, fiind suficient ca moneda (banii) să existe, în general, în societate.
Funcţia monedei ca mijloc de circulaţie
În această funcţie, moneda serveşte procesului circulaţiei mărfurilor,
intervenind în actul de vânzare-cumpărare al unei mărfi, ce trece de la
producător la consumator în schimbul unei anumite cantităţi de monedă.
Totodată, trecerea din posesia unei mărfi în posesia altei mărfi are loc prin
intermediul monedei. În această calitate - de mijloc de circulaţie - banii apar ca
bani reali, cu existenţă efectivă: numerar sau bani de cont. Pentru exercitarea
acestei funcţii este necesar să existe o anumită cantitate de monedă în circulaţie,
care să mijlocească noi şi noi acte de vânzare-cumpărare.
Funcţia monedei ca mijloc de plată
Această funcţie constă în utilizarea monedei pentru achitarea mărfurilor
cumpărate pe credit, pentru plata salariilor, dobânzilor, chiriilor, impozitelor şi
taxelor, primelor de asigurări, pentru restituirea împrumuturilor etc. Şi această
funcţie reclamă existenţa monedei în mod real, efectiv.
Funcţia monedei ca rezervă a valorii
În fapt, această funcţie reprezintă o putere de cumpărare în aşteptare la
agenţii economici sau populaţie. Este vorba de economisirea şi acumularea unor
sume băneşti în vederea unor activităţi viitoare sau în scopuri de precauţie contra
unor cheltuieli neprevăzute. Manifestarea acestei funcţii se află, evident, în
relaţie directă cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei, fenomenul
inflaţionist afectând mai mult sau mai puţin această putere.
Funcţia de monedă universală
Moneda este folosită şi în cadrul relaţiilor economice internaţionale la
cumpărarea de mărfuri şi prestarea unor servicii. Monedele folosite cu
preponderenţă în cadrul acestor relaţii sunt denumite valute forte, adică acele
monede naţionale recunoscute pe plan internaţional ca mijloc de cumpărare,
mijloc de plată şi de rezervă (dolarul SUA, euro, lira sterlină, francul elveţian,
yenul japonez etc). Tot în acest sens, se utilizează, în prezent, şi unităţi monetare
convenţionale - DST (Drepturi Speciale de Tragere emise de Fondul Monetar
Internaţional), care însă au o circulaţie limitată la relaţiile dintre băncile centrale
ale ţărilor lumii şi între acestea şi Fondul Monetar Internaţional.
Derularea procesului de circulaţie a mărfurilor, a schimbului de bunuri şi
servicii este mijlocită de monedă. Pentru ca moneda să-şi poată îndeplini rolul şi
funcţiile sale este necesar ca aceasta să fie pusă în circulaţie într-un anumit
volum şi într-o structură anume. Cantitatea de monedă existentă în circulaţie
într-o economie naţională, într-un interval de timp dat, constituie masa
monetară.
Altfel spus, pornind de la funcţiile monedei, masa monetară reprezintă
ansamblul mijloacelor de plată şi de circulaţie, respectiv de lichiditate, existente
la un moment dat în cadrul unei economii. Într-o altă accepţiune, masa
monetară se prezintă ca o mărime eterogenă constând din totalitatea activelor
care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata
datoriilor . Numeroasele dezbateri privind definirea monedei s-au concentrat
îndeosebi asupra formelor sale de existenţă şi care trebuie incluse în structura
masei monetare.
 Capitolul 2

Instrumentele politicii monetare

Instrumentele utilizate în influenţarea economiei sunt:

 instrumentele şi tehnicile de intervenţie indirectă,

 instrumentele şi tehnicile de intervenţie directă sau reglementările
bancare.

Tehnicile intervenţiei indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra

ofertei de monedă limitând, pentru intermediarii monetari, accesul la lichiditatea
băncii centrale. Tehnicile de intervenţie globală şi indirectă se sprijină pe un
triplu fundament:

 dependenţa sistemului bancar faţă de banca centrală,

 corelaţia existentă între volumul de credit şi nivelul activităţii economice,
 caracterul elastic al cererii de credit faţă de nivelul dobânzii.

Dintre instrumentele care aparţin acestui grup menţionăm: taxa scontului şi

politica de open market. De asemenea, sistemul rezervelor minime obligatorii se
afirmă printre principalele instrumente folosite pentru a impune astfel o utilizare
predeterminată a activelor bancare.
Tehnicile de intervenţie directă asupra lichidităţii acţionează prin modificarea
operaţiilor de credit , acţionează asupra unor sfere determinate a relaţiilor de
credit, sprijinind deopotrivă liniile directoare ale politicii economice, mai ales
prin prisma intereselor însuşi sistemului bancar, funcţionalităţii şi eficienţei sale.
Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate către
banca de emisiune în cadrul operaţiilor de rescontare. În cadrul economiei de
piaţă există multiple valori ale dobânzii, ţinând cont de diversitatea condiţiilor
de creditare se formează o rată medie a dobânzii,dar toate aceste diferite valori
ale dobânzii se află la o distanţă dată de taxa scontului, astfel că la orice
modificare a ei, trebuie să varieze concentrat.
Poziţia taxei scontului în cadrul eşafodajului de dobânzi ale pieţei determină
şi utilizarea ei ca instrument al politicii monetare. În principal, acţiunea taxei
scontului influenţează piaţa capitalurilor, sfera creditului şi respectiv ritmul
desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei. Astfel, scăderea taxei scontului
determină diminuarea generală a dobânzilor, sporeşte eficienţa utilizării
creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează în sensul dezvoltării activităţii lor
pe baza angrenării de capitaluri suplimentare.
Creşterea taxei scontului are ca urmare sporirea generală a dobânzilor,
înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la scăderea profiturilor
pentru cei care utilizează capitaluri suplimentare.
Manevrarea taxei scontului acţionează şi asupra capitalurilor străine. Scăderea
taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a unor capitaluri
indigene, lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase.
Creşterea taxei scontului atrage în ţară capitaluri străine.
Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului şi refluxului capitalurilor
străine implica recurgerea la această metodă în scopul eliberării balanţei de plăţi.
Creşterea taxei scontului atrage o invazie a capitalurilor străine şi are momentan
un efect binefăcător în echilibrarea balanţei de plăţi. Afluxul capitalurilor poate
însă veni în contradicţie cu conjunctura dezvoltării economice la aceeaşi dată şi
cu obiectivele politicii economice şi de credit.
Rescontul se poate defini, pentru banca de emisiune, ca o achiziţie fermă, cu
plata imediată, a unor creanţe, în termen, prezentate de băncile comerciale. Un
regim similar au şi pensiunile, respectiv achiziţiile însoţite de angajamentul de
răscumpărare la un anumit termen a creanţelor de către banca prezentatoare.
Operaţiunile de rescontare se caracterizează prin trăsături proprii
semnificative:

 se desfăşoară pe baza unei rate a dobânzii fixe, stabilite de către banca de

emisiune, cunoscute în prealabil, a cărei valabilitate este de durată, nivelul
acesteia fiind determinant în orientarea băncilor solicitante;
 iniţiativa operaţiunilor şi oportunitatea lor sunt hotărâte de băncile
comerciale, banca de emisiune, având un rol pasiv de a răspunde acestor
solicitări;
 furnizează la nevoie lichidităţi băncilor comerciale.

Politica operaţiilor la piaţa liberă (open market ) este istoric însoţitoarea

firească a politicii de rescont, ambele avându-şi originea în economia engleză,
unde se foloseau complementar pentru asigurarea sensului dorit de evoluţia
lichidităţii, creditului şi dobânzii.
2.2 Trăsăturile specifice ale operaţiilor la piaţa liberă

 nivelul dobânzii practicate, variază în funcţie de evoluţia pieţei şi

îndeosebi sunt determinate de orientarea pe care banca centrală doreşte să
o impună;
 în desfăşurarea operaţiunilor banca centrală are un rol activ. Acesta
iniţiază alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi, în special prin oferte
proprii;
 operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens. În timp ce operaţiile de rescont
se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi a băncilor comerciale,
operaţiile la piaţa liberă permit băncii de emisiune, deopotrivă să acorde
credite, dar să şi împrumute, reducând astfel lichidităţile băncilor şi prin
aceasta ale economiei naţionale;
 volumul tranzacţiilor poate fi nelimitat, dată fiind puterea băncii centrale
de a emite monedă.

Astfel, politica open market este intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară,
zisă piaţă liberă sau deschisă ( faţă de alte pieţe ale creditului din economie care
sunt tot mai mult sau mai puţin controlate) pentru a creşte sau diminua
lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă, deci posibilităţile lor de
acordare a creditului şi de creaţie a monedei scripturale.
În derularea ei, politica monetară trebuie să tină cont de acţiunea sistemului
bancar, care reprezintă şi exprimă nevoile economiei, şi de acţiunea tezaurului,
care reprezintă şi exteriorizează cerinţele statului.
Domeniul de acţiune este totodată larg cât şi foarte precis. Prin monedă, prin
reglarea cantităţii de monedă, se acţionează pentru a controla lichiditatea şi a
satisface nevoile economiei. Obiectivele politicii monetare se confundă cu cele
ale politicii economice, pentru realizarea cărora aceasta acţionează ca un
instrument.
Astfel în formularea ei deplină, politica monetară poate fi definită ca
ansamblul intervenţiilor băncii centrale sau autorităţilor monetare care se
efectuează asupra lichidităţii economiei, în scopul de a contribui, prin utilizarea
tehnicilor sau instrumentelor monetare la realizarea obiectivelor economice.

Politica monetară ca şi cea fiscală urmăreşte 4 scopuri:

 asigurarea angajărilor,
  stabilitatea preţurilor,
 rată adecvată a schimbului valutar,
 rată înaltă a creşterii economice.

Pentru realizarea acestor obiective autorităţile monetare iau în considerare patru

categorii de constrângeri:

 prevenirea panicii financiare,

 evitarea instabilităţii excesive a ratei dobânzii,
 revenirea anumitor sectoare ale economiei să suporte povara politicii
restrictive
 câştigarea şi menţinerea încrederii investitorilor străini.
 Bibliografie
https://www.bnr.ro/Operatiunile-de-piata-monetara-(open-market)-3328-Mobile.aspx
http://www.eumed.net/ecorom/XII.%20Banii%20si%20politica%20monetara/7%20piata_monetara.htm
https://www.financialmarket.ro/terms/piata-monetara/
http://www.citibank.ro/romania/piata_monetara.html
https://conspecte.com/Macroeconomie/piata-monetara.html
https://www.scribd.com/doc/24722085/Piata-monetara
https://ro.wikipedia.org/wiki/Politic%C4%83_monetar%C4%83