VIAŢA

MĂICUŢII
VERONICA
 CUVÂNT ÎNAINTE

Am fost îndemnată de mai mulţi prieteni să pun pe hârtie

întâmplările deosebite din viaţa mea. La început mă temeam să fac
aceasta, ca nu cumva să fie socotită o trufie şi mă închideam în
inima mea, zicând să le scrie cine o vrea după trecerea din viaţă a
mea.
Dar sporind această dorinţă din partea mai multor iubitori de
Hristos şi pentru a nu mă face nerecunoscătoare milei Maicii
Domnului, care mi-a fost povăţuitoare, ridicându-mă din praful
necazurilor, m-am hotărât să povestesc ca sub epitrafirul
duhovnicului meu toată viaţa mea, începând din fragedă copilărie,
de când mă ştiu, până azi când Domnul m-a chemat "moştenitoare
în Grădina Maicii Sale Preacurate".
Acum, încep în numele Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu
luminarea Duhului Sfânt, să povestesc:
Este 1 septembrie 1952 - praznicul Sfântului Simion
Stâlpnicul şi noul an bisericesc.

2
 COPILĂRIA LÂNGĂ MAMA

Din frageda mea copilărie m-am trezit lângă mama, lângă doi
fraţi şi două surori, care erau mai mari ca mine.
Când am început a cunoaşte binele de rău, am băgat de
seamă că cei patru fraţi nu mă iubeau. Eu, văzându-mă singură am
început să o întreb pe mama de tatăl meu.
Ea îmi răspundea cu vorba scurtă:
- A murit!
O întrebam din nou:
- Dar cum a murit şi de ce l-ai lăsat?
Îmi spunea:
- A murit în război şi eu am n-am fost cu el.
- Dar de când s-a terminat războiul?
- Ei! De mult!
- Şi în ce loc a murit tata?
- La Mărăşeşti...
- Dar câţi ani sunt de când a murit tatăl meu?
- Şapte ani!
- Şapte ani?
- Da...
- Bine mamă, atunci eu de ce am numai cinci ani?
- Taci şi nu mă întreba; aşa este cum ţi-am spus şi nimic mai
mult...
Plângând, ieşeam afară din casă, bombănind că dacă aş fi
avut şi eu tată, nu m-ar mai bate fraţii mei. Când auzeam unii copii
pomenind de tatăl lor, simţeam o usturime în inimă şi plângeam
zicând: "Cine poate să-mi spună mai adevărat decât mama?".
Cuvântul mamei a fost literă de evanghelie pentru mine şi am
crezut cele spuse de ea.
La toate micile necazuri ce le aveam cu ai mei, gândul îmi
zbura la tata, zicându-mi: "Unde-i tata acum să-mi ia apărarea?",
căci, mama nu vroia să se arate că ţine la mine mai mult ca la ei
şi-mi zice:
- Tu eşti mai mică, rabdă!
Când avem o bucurie sau mâncam ceva bun, mă gândeam la
tata şi-mi ziceam: "Unde-i, să se bucure de mine şi să mănânce şi

3
el?". Şi m-am hotărât că nimic bun n-oi mânca, până nu-i dau şi lui
tata. Şi rugând pe mama să-mi încuviinţeze acest gând, aud că-mi
zice:
- Morţii nu mănâncă...
- Dar ce le trebuie lor, mămică...
- Rugăciuni...
- Cum?
- Doamne, ţine-i ţărâna uşoară lui tata.
- Şi cum? Numai atât?
- Da!
- Dar matale de ce dai de pomană mâncare la zile mari şi zici
că pomeneşti morţii?
- Ei! Numai la zile mari!
- Mămica mea scumpă, eu pentru tatăl meu vreau ca fiecare zi
să fie o zi mare!
- Şi ce ai să dai tu lui tatăl tău?
- Ce-mi place mai mult.
- Şi ce-ţi place mai mult?
- Lapte cu mămăliguţă caldă...
- Ei bine, nu ceri mult, dar să nu ştie nimeni acest lucru.
- Nu, mămică.
De fericire am început să sar prin curte. Mama mă cheamă
şi-mi zice:
- Dar pentru mine când o să mor, ce ai să-mi faci, că văd că
pentru tatăl tău te pierzi toată?
- Ai să vezi matale ce-o să-ţi fac...
- Dar morţii nu văd, că-s morţi.
- Nu se poate - spun eu şi fug la joacă.
Eram încredinţată că tot ce fac pentru morţi ei mă văd şi se
bucură.
Din acea zi era lege pentru mine de a da o farfurie de mâncare
lui tata (lapte dulce cu mămăliguţă caldă).
Ocazie aveam, pentru că trecea pe la poarta noastră un
bătrân, moş Gheorghe Bardaş, care păzea ţarina, iar eu eram în
culmea fericirii când îl vedeam. Îl chemam şi-i dam porţia mea de
lapte, iar pentru mine, ceream de la mama alta. Într-o zi, mama îmi
zice:
- Să nu-i mai dai uncheşului ăsta să mănânce, că-i murdar...
Tu ştii că eu am visat odată pe Ioana, sora ta cea mai mare, care e

4
moartă, ca să dau de pomană la oameni curaţi, că ei privesc pe cei
ce mănâncă pomana dată de noi şi, dacă-s murdari, nu le cade
bine.
Eu îi răspund:
- Ştii ceva, mamă? Hai să-l spălăm pe săracu moş Gheorghe.
Mămica îmi zice:
- Ei n-o să mă pui tu spălătoreasa ţiganilor!
Eu o întreb:
- Mamă, dar pe tata cine-l spală?
Mama îmi zice:
- Hai du-te la joacă şi lasă-mă!
Când vine moş Gheorghe, eu îi zic:
- Moş Gheorghe, de ce nu te speli?
- N-am săpun, fata moşului...
Eu, fără să mă gândesc mult, strig la mama să-i dea săpun să
se spele. Acest lucru se repeta de câte ori vedeam pe moşul murdar,
iar când mama nu-mi dădea, mă tăvăleam toată curtea prin ţărână
şi vai de părul meu şi de rochiţa mea, că erau una cu pământul. Iar
mama nu mă bătea, că mă iubea, şi cine se necăjea cu mine să mă
cureţe! Tot biata mamă! Ba încă tot eu îi ziceam:
- Dacă îmi dădeai, nu mă tăvăleam! Şi vai ce păţeam, până mă
pieptăna.
Când am împlinit şase ani, mama nu vrea să mă dea la şcoală
căci zicea că sunt prea mică şi iarna o să rămân prin nămeţi. Dar
eu i-am cerut rochiţa cea curată şi m-am dus la şcoală.
Directorul şcolii noastre, domnul Tuchel, ne înscria pe toţi
copiii, iar pe mine nu voia, căci zicea că sunt prea mică. Eu, când
l-am auzit şi pe dânsul că nu mă primeşte, am început să plâng, de
nimeni nu mă mai putea opri.
- Ce dacă am şase ani, vreau să învăţ carte!
Văzând directorul plânsul meu, aud că-mi zice:
- Hai, vino în clasă, că atunci când o să dai de greu, fugi tu
singură acasă. Şi nu m-a înscris până mai târziu, când a văzut
că-mi place să învăţ.
În cursul anului şcolar, învăţătoarea noastră ne spune într-o
zi:
- Copii, fiţi cuminţi, că avem la cancelarie o inspecţie care vine
şi la clasa noastră. Nu termină vorba şi intră pe uşă un domn,
însoţit de directorul şcolii.

5
 Noi, copiii, stam cu ochii aţintiţi şi cu inima la gât. Vedeam pe
acest domn că vorbeşte ceva cu învăţătoarea noastră şi că mă arată
pe mine. Mie mi-a început să-mi bată inima de credeam că iese din
piept şi-mi ziceam: "Ce-am făcut, Maica Domnului, de mă arată, că
doar am fost cuminte şi mi-am ştiut lecţia?".
Învăţătoarea se uită iar la mine zâmbind şi-mi zice:
- Gurău, ce poezie ţi-i dragă ţie mai mult?
Eu am respirat adânc şi-i răspund:
- Noaptea Crăciunului!
- Ia zi-o!
Şi, liniştindu-mă puţin, am început să zic poezia astfel:

Noaptea Crăciunului

Afară ninge liniştit,

În casă arde focul,
Iar noi pe lângă mama stând,
De mult uitarăm jocul.
E noapte. Patul e făcut,
Dar cine să se culce,
Când mama spune de Iisus
Cu glasul rar şi dulce.
Cum s-a născut Iisus in frig,
În ieslea cea săracă,
Cum boul îi sufla,
Căldură ca să-i facă.
Cum au venit
Păstorii de la stână,
Şi îngerii din cer cântau
Cu flori de măr în mână.

Tot timpul cât am spus poezia, acel domn plângea, stând cu

spatele la mine. Eu eram foarte mirată de această purtare a lui şi
când m-a scos la tablă să fac o socoteală, mă uitam în ochii lui şi
doar cât n-am deschis gura să-l întreb de ce plânge. M-a pus să
citesc şi o lecţie şi a ieşit din clasă însoţit de învăţătoarea noastră şi
tot timpul m-a privit cu drag şi-i curgeau lacrimile pe obraz. Se
întoarce învăţătoarea noastră în clasă, vine la mine, mă mângâie
şi-mi spune:

6
 - Bravo, Gurău, ai ştiut bine.
Eu o întreb:
- Domnişoară, de ce plângea domnul acela?
Dânsa îmi răspunse:
- Copiii nu trebuie să ştie toate... Am rămas nedumerită.
Mergând acasă, i-am povestit mamei toate cele întâmplate la
şcoală. Mama stă puţin pe gânduri şi apoi mă întreabă:
- Altceva nu ţi-a spus?
- Nimic, i-am răspuns eu.
- Să-ţi spun eu de ce plângea acel domn? Te-a văzut aşa
micuţă şi i-a fost milă.
- Oare, de asta?
- Sigur că da... şi am crezut.
Adevărul era că, acest domn era chiar tatăl meu, despre
cunoaşterea căruia voi vorbi la locul potrivit.
Tot în primul an de şcoală, într-o dimineaţă pe la ora şapte şi
jumătate, pe când mergeam la şcoală, după ce-am trecut calea
ferată, am văzut cum venea de la răsărit un nor alb, cam pătrat şi
s-a lăsat peste mine. Eu am început să strig pe mama, dând din
mâini şi mă simţeam ca într-o baie. N-am văzut şi n-am auzit
nimic, decât simţeam o pace şi o bucurie lăuntrică, de care nu-mi
dam seama.
Când am ajuns la şcoală, domnişoara era în clasă şi mă
întreba de ce am întârziat şi ce am de sunt schimbată şi palidă la
faţă. Eu i-am spus toate cele întâmplate pe drum. Ţin minte că
dânsa mi-a spus aşa:
- Aş vrea, Vasilico, să trăiesc, să văd ce-o să fie cu tine în
viaţă!
Bunul Dumnezeu a binevoit ca în toamna anului 1945, să ne
întâlnim la sfinţirea bisericii din Tg. Iveşti, Tecuci, eu fiind
călugăriţă cu sobor de maici, iar dânsa - aceeaşi vrednică
învăţătoare, cu eleve în jurul ei. Când ne-am văzut, am plâns
amândouă de bucurie şi am prea mărit pe Dumnezeu pentru toate
binefacerile Lui.
Întorcându-mă acasă, la prânz, i-am spus şi mamei cele
întâmplate dimineaţa cu acel nor. Mama plânge şi-mi zice:
- Draga mamei, cum aş vrea să-mi ajute bunul Dumnezeu să
trăiesc, să văd ce va fi cu tine!
Eu o întrebam:

7
 - Dar ce-a putut să fie aceasta, căci vedeam pe mama
cutremurată de cele spuse de mine. Mama îmi zice:
- Lasă acum... să fii cuminte şi să te rogi lui Dumnezeu aşa
cum ştii...

MOARE MAMA

În primăvara anului 1929, mama se îmbolnăveşte dintr-o frică

şi, căutându-se cu doctori, n-a avut parte a se vindeca şi în luna
septembrie trăgea să moară. Toate rudele vorbeau cu cei doi fraţi,
care acum erau amândoi căsătoriţi şi stăteau în casă cu mama, că
în timpul cel mai scurt mama va trece la cele veşnice. Eu, auzind ce
vorbesc, am mers la patul mamei, îngenunchind. Mama mă
întreabă ce am. I-am spus:
- Toţi în curte spun că ai să mori, dar eu ce-o să mă fac? Cui
mă laşi, că nimeni nu mă iubeşte?! Scumpei mele mame îi curgeau
lacrimile pe obraz, mă ia, mă sărută şi îmi zice:
- O vezi? La Ea să te rogi de acum, căci ea ţi-i mama ta
adevărată şi de la nimeni să nu mai aştepţi milă, decât numai de la
Ea!
Eu aşa de tare am crezut cuvintelor ei, încât plină de bucurie,
i-am răspuns:
- Bine, mamă! Şi fericită m-am ridicat din genunchi, mi-am
şters lacrimile de pe obraz, m-am închinat la Prea Sfânta
Născătoare de Dumnezeu şi am plecat la joacă.
Noaptea, mama a trecut la cele veşnice, lăsându-mă pe mine,
de nouă ani, în grija Maicii Domnului.
În ziua de 14 septembrie i-a fost înmormântarea. Am stat
liniştită până a fost să o scoată din casă, când au scos-o s-o ducă la
biserică, am început să ţip, trăgându-mă de cele două coade ce-mi
atârnau pe cap, încât lumea adunată lăsase pe mama şi plângea de
mila mea. Şi cu adevărat eu eram mai de plâns, căci rămâneam a
nimănui.
Întorcându-mă de la cimitir, după ce s-a dat masa, cei patru
fraţi au început să împartă tot ce avusese mama în casă, în curte şi
la câmp. Eu îi priveam şi aşteptam să văd mie ce-mi dă. După ce au
împărţit tot, eu le zic:

8
 - Dar mie nu-mi daţi nimic?!
Toţi se uitau la mine cu priviri urâte, iar fratele Petrică îmi
zice:
- Tu să mergi la tatăl tău să-i ceri avere, nu de la noi!
Eu, ca deşteptată dintr-un somn, am strigat tare:
- Cum? Eu am tată, bădie Petrică?
- Da! Ai!
- Şi unde-i?
- La Galaţi...
Am ieşit afară în curte, mă uitam spre cer şi nu-mi venea să
cred. Intru repede în iatac, unde zăcuse mama şi iau icoana Maicii
Domnului, căreia mă predase mama, o strâng la piept şi-i spun:
"Mama aşa mi-a zis că tu eşti Mama mea, Prea Sfântă!" Şi căutând
perna ce-o aveam dată de pomană de nana mea la botez, am aflat
că mi-o împărţiseră între ei. Necăjită le zic:
- Daţi-mi perna ce-o am de la mama mea, ce mi-aţi luat-o.
Eu fericită că o am, fug în curte, într-o mâna ţinând icoana,
iar în cealaltă perna. Şi fiindu-mi necaz pe mama că nu mi-a spus
că eu am tată, am alergat la cimitir, la mormântul ei şi plângând
mult, am adormit toată noaptea pe mormânt, iar dimineaţa m-au
sculat nişte femei care tămâiaseră un alt mormânt şi m-au dus
acasă, cu icoana şi cu perna în braţe.

DUPĂ MOARTEA MAMEI

De-acum începe viaţa de suferinţă, care m-a ţinut strâns

legată de Maica Prea Curată, singura verigă a nădejdilor mele.
Trăgându-se toţi pe la casele lor, eu rămâneam a nimănui.
Văzându-mă îndepărtată de toţi, am mers în grădină cu icoana
Maicii Domnului, singura mea mângâiere şi perna, averile mele
preţioase şi plângeam vorbindu-i Maicii Domnului: "Miluieşte-mă,
că aşa mi-a spus mama mea!” Şi nu ştiu de ce, că de câte ori
spuneam Maicii Domnului aceste cuvinte, pe loc adormeam. Iar
când mă sculam, eram tare fericită şi nu-mi mai trebuia nimic.
Văzându-mă atât străinii, cât şi unele din rudele mele că
mergeam de colo-colo, ca melcul cu casa în spate, s-au gândit să
facă un sfat familial şi să vadă ce-i de făcut cu mine. După cum
vorbeau, am văzut că nimeni nu vrea să-şi împovăreze familia şi cu
grija mea, dar, până la urmă, s-a hotărât că acela ce stă în casa

9
mamei să mă ţină şi pe mine, dându-mi îngrijirea trebuitoare. Şi
am rămas în casa mamei, lângă fratele Petrică şi cumnata Ionica.

ÎNTRERUP ŞCOALA

A venit vremea să merg la şcoală. Intram în clasa a treia, dar

bădia Petrică, fratele la care stam, nu vrea să mă dea, zicându-mi:
- Vrei carte? Nu-ţi mai merge ca atunci când erai cu mama!
Când trăia mama, mereu îi spuneam că vreau să mă fac
doctoriţă, că eu credeam că doctorii nu se îmbolnăvesc niciodată. Şi
mai târziu am aflat că nu-i aşa cum credeam eu de doctori, şi-i
spuneam mamei că vreau să învăţ carte să mă fac preoteasă. Biata
mamă îmi ţinea hangul şi-mi zicea: "Tu să înveţi bine, că mama
coase cu acul şi te dă la şcoală!" Mama era croitoreasă, de aceea
vorbea aşa.

BUCURII DIN COPILĂRIE

Gândind la mama care era moartă, îmi aduceam aminte de

unele bucurii copilăreşti trăite în preajma ei.
Mie îmi plăcea tare mult să mă joc cu păpuşile. Le făceam case
în livadă şi ţineam să fie mare familia păpuşilor, cu copii, iar mama
lor să fie bine îmbrăcată. Pentru a-mi vedea această dorinţă
împlinită, mă furişam pe lângă mama şi ocheam câte o stofă
frumoasă, cu flori pe ea sau de mătase şi fără să mă vadă, tăiam
din materialul, desigur străin, zicând că doar merită şi păpuşa mea
o rochiţă ca asta. Iar când începea biata mama să croiască, vedea
că nu-i iese. O sucea în toate părţile, vedea că în carnetul ei era
atât cât îi trebuia, iar acum îi lipseşte şi nu-şi putea închipui de
unde-i vine asta. Iar eu făceam păpuşei mele rochiţă cu volane, ba
şi la copiii păpuşei! Câteodată, când luam mai mult şi de simţeam
că mama e necăjită că nu-i iese rochia clientei, eu mergeam şi o
mângâiam, sărutându-o şi rugând-o să mai lase lucrul, că o să
îmbătrânească.
Văzându-mă mama cum mă învârteam pe lângă dânsa, a
priceput că eu trebuie să-i fi făcut bucata, şi întrebându-mă de
n-am tăiat din materialul de rochie, eu, foarte liniştită, îi
răspundeam că da, am luat că-mi trebuia pentru păpuşi, că
duminică am o nuntă. Scumpa şi buna mea mămică nu mă bătea,
nici nu mă ocăra, decât se prefăcea că moare, iar eu o trăgeam de

10
mâini şi o rugam să nu moară, că nu mai fac niciodată; dar ea
nu-mi răspundea nimic. Eu îi ziceam că am crezut că ţine mai mult
la mine şi la păpuşile mele, decât la acea femeie, căreia-i lucrează
rochia, dar n-o să mai fac aşa ceva în veac. Şi, lăsându-mă să plâng
bine, de aproape credeam că a murit, deschidea ochii zicându-mi că
i-a fost milă că plângeam, altfel nu mai învia. Eu credeam şi n-am
mai pus mâna nici pe un fir de aţă. Şi mă feream ca de foc să n-o
supăr, ca să nu moară iubita mea mamă, că Doamne, era cea mai
mare durere şi teamă să rămân fără mama. Şi chiar când scumpa
mea mamă a închis ochii pentru totdeauna, eu credeam că am
supărat-o cu ceva şi se face că moare.
Stam nemişcată pe patul unde era aşezată în odaia cea mare
şi o mângâiam ca de obicei pe mâini şi pe obraji, dar acum era toată
rece, ceea ce-mi slăbea nădejdea că o să mai deschidă ochii.
Aşa era buna şi blânda mea mamă. Mă învăţa cum trebuie să
fiu, fără să mă atingă cu două degete măcar. Era veşnic veselă şi
totodată îmi arăta zâmbetul ei de mamă, chiar de era învăluită de o
anumită tristeţe, pe care niciodată nu mi-a arătat-o. Nu-mi tăia
avântul de la ceva, dacă vedea că nu mi se croieşte rău viaţa mea
de copil.
Îmi mai aduc aminte cum pe la noi se obişnuia vara să se facă
căluian (un copil mort, făcut din lut). Acest căluian se făcea în
timpul verii când nu ploua. Era pus într-un sicriu de mărimea lui şi
înconjurat cu flori. Se bocea de fete de la vârsta de cinci ani până la
doisprezece ani. După ce era bocit de fiecare fetişoară în parte, se
alegea o fată care avea părul capului mai mare şi-o punea ca preot,
despletindu-i coadele şi atârnându-i ceva de gât ca epitrafir şi pe
spate vreun bariz, ca felon, iar celelalte se împărţeau în cântăreţe şi
bocitoare. Apoi patru fete luând sicriaşul, mergeau cu toatele,
colindând în alai de îngropare satul şi apoi o luau spre Siret, fiecare
făcându-şi datoria, adică, preotul, cântăreţele şi bocitoarele. Tot
satul ieşea şi se uita la acest joc copilăresc.
Când m-am făcut de cinci ani, am mers şi eu la o adunare de
copii pentru bocit şi eu căluianul. Dar mama mea care mă iubea
atât de mult, fără să-i cer, mi-a făcut repede un şorţ cu piept
(bretele) tare drăgălaş, mi-a pieptănat părul împletindu-mi coadele
ce-mi atârnau pe spate, mi-a legat funde negre şi mi-a dat un
buchet de flori, trimiţându-mă să bocesc căluianul.

11
 Era chiar ziua când căluianul trebuia să fie pornit spre Siret.
Când m-au văzut toate fetele au sărit în sus de bucurie că şi-au
găsit preotul. Eu muream bocind căluianul, iar ele care mai de care
trăgeau de coadele mele lungi, să le despletească, pregătindu-mă
pentru alai.
Şi când au văzut că am şi şorţ nou, toate ziceau că a trimis
căluianul pe un înger şi i-a şoptit mamei să mi-l facă. Mama, care
poate bănuia ce avea să se întâmple cu mine la căluian, veni cu o
casâncă frumoasă (basma de cap) ce-o avea, cu ţurţuri şi mi-o dădu
spre a o folosi ca felon. Când am văzut această iubire din partea
mamei mele că-mi da casânca pe care nu o lua decât când se ducea
la biserică, am plâns şi mai tare pe căluian. Şi primind găteala de
preot, am plecat spre Siret. Lumea toată zicea: "Preotul căluianului
este cea mai mică dintre copile, dar merită fiindcă-i atârnă părul
aproape de pământ!"
Ducerea la Siret nu se făcea decât duminica după masă.
Ajunse la Siret, aşezam căluianul pe mal, îl mai boceam puţin şi
lăsam binişor sicriul pe apa Siretului, care-l ducea la vale. Cu cât
se depărta sicriul de noi, cu atât îl boceam mai tare şi stam pe mal
până nu-l mai vedeam.
Şi de când ştiu eu această jucărie copilărească, niciodată nu
ne-am întors de la Siret fără să nu ne ploaie până la piele. Căci cu
această credinţă se făcea această jucărie, pentru a ne da bunul
Dumnezeu ploaie. După ce ne întorceam în sat, mergeam toate la
părinţii acelei fete la care făcuse căluianul şi ne puneau masa şi
mâncam toate fetele.
Îmi aduc aminte când eram de şapte ani, am cerut mamei
mele să fac şi eu căluian, iar ea mi-a încuviinţat cu toată dragostea.
Dar preot tot eu am să fiu din pricina părului care, numai cu două
palme nu atingea pământul. N-aş putea spune că nu-mi plăcea, dar
atât praf ce primeam, că vai de capul meu ce păţeam când mă
întorceam acasă plouată. Nu puteam să-l împletesc dacă nu mi-l
spăla biata mamă.
De data asta când am fost eu mama căluianului, a fost o
ploaie mare, că n-am mai ştiut care este satul nostru şi am luat-o
spre Vameş, un sat vecin cu al nostru. Când ne-am văzut în Vameş
nu eram nici una dumerită unde ne găsim. Întrebându-ne lumea
ce-i cu noi, am povestit toate despre căluian şi prinzându-ne
noaptea, am rămas pe la casele credincioşilor, împărţite în câteva

12
grupuri. Ai noştri ne căutau pe malul Siretului, crezând că ne-a
aruncat furtuna în apă şi aşteptau să vadă dacă valurile ne aruncă
pe careva pe mal. Iar noi a doua zi veneam cântând spre satul
nostru din satul vecin.
Mergând acasă, mamaica mea ne-a aşezat la masă şi nu ştia
ce să ne mai dea de bucurie că ne vede. Luni n-am mers la şcoală
că eram obosite, iar marţi, toate fetele au fost întrebate de ce am
lipsit ziua trecută. Ele au aruncat vina asupra mea, zicând că am
avut căluian. Eu am rugat pe domnişoara învăţătoare să mă ierte,
dar datorită căluianului meu a plouat. Domnişoara râzând, căci ştia
prin ce am trecut, ne-a iertat, spunându-ne ca pe viitor să nu mai
lipsim orice-ar fi.
Eu povesteam mamei mele cele spuse de învăţătoarea noastră
şi-i ceream lămurire:
- Dacă se întâmplă aşa cum ni s-a întâmplat nouă, cum să
mai fiu şi la şcoală?
Mama mă mângâie zicând:
- Altădată să aveţi cu voi pe cineva mai mare ca să nu se mai
întâmple nimic rău şi să fiţi toţi copiii la şcoală că aşa-i frumos.
Şi aşa, biata mamă căuta cu tot prilejul să-mi facă bucurii şi
să-mi înţeleagă zburdălnicia copilăriei.
Sigur că toate acestea, fraţii mei le vedeau şi din pricina asta
nu rareori erau certuri, că mama ţine mai mult la mine.

CUM AM AFLAT DESPRE TATĂL MEU

...Şi aşa şcoala s-a deschis, dar eu nu m-am mai dus, căci nu
mă lăsau să ies din curte.
A venit învăţătoarea mea şi alte învăţătoare să mă ceară, dar
fratele Petrică nici nu le auzea, zicând că şi amendă suferă şi tot nu
mă dă!
Plecând dânsul în armată, eu am rămas cu ţaţa Ionica,
cumnata mea care veşnic îmi spunea că trebuia să mor eu, nu
mama.
De durere că nu mă duc la şcoală, şi de toate ocările ce le
primeam din casă, m-am gândit să merg la tuşa Anica, o bătrână
care torcea mamei, s-o întreb dacă cu adevărat eu am tată cum îmi
ziceau în casă mereu: "Pleacă la tatăl tău".

13
 Şi mergând la această bătrână, am aflat adevărul că eu am
tată.
Şi-i ziceam:
- Tuşă Anica, ia spune-mi de eu am tată şi totuşi nu-l cunosc?
De ce mama nu mi-a vorbit niciodată de tatăl meu, că doar vedea
cât mă omoram eu să ştiu toate despre tata? Care a fost pricina?
Spune-mi, te rog! Şi stând jos, la genunchii bătrânei, ascultam cu
inima la gât şi mă năpădeau lacrimile de nu mai puteam să bag
seama la cele spuse.
- Ei, Lico, draga tuşii, iacă-ta aşa a fost venirea ta pe lume:
mama ta a rămas văduvă de război şi în răstimp a venit în casa ei
unul din învăţătorul şcolii, care o iubea mult pe mama ta...
- Şi cum, tuşa Anica, s-au căsătorit la preot?
- N-au apucat, că unii au băgat zâzanie între ei.
- Şi?
- Pe urmă, tatăl tău, se zice, că şi-ar fi făcut mutarea din
comună... Dar adevărul numai Dumnezeu îl ştie, că mama ta, tare
mai era tainică, nu-i prea ştiai ale ei, nu ştiu cui îi semeni tu.
- Şi ia spune-mi, tuşă Anica, ce s-a mai făcut pe urmă?
- Să vezi, fata tuşei, mă cheamă pe mine într-o zi şi-mi spune
plângând: "Ce-o să fac, tuşă Anica, că eu am să am un copil?"
- Bine, bine, dar tata nu era la noi? Nu sta cu mama?
- Nu, plecase...
- Dar de ce?
- Se certase...
- Şi?
- Să vezi... Când eu mă gândeam ce să-i spun, vine mătuşa
Sanda, sora mamă-tei, cea mai mare şi o aud că-i zice: "Teodoro, a
plecat şepcaliul de la casa ta? Ce bine că nu l-am găsit! Tu nevasta
unui om cât un brad, care ştia duce plugul cu patru boi, să te uiţi
la un nimica de om. Ce dacă-i învăţător?". Mamă-ta ofta. Eu îi zic:
"Ei, dar ce să vezi, Sando, că Tudora are să aibă un copil de la cel
pe care tu îl ocărăşti". "Taci, babo, din gură, că-i găsim noi leacul!
Nici nu vreau să aud de el! Nu ştii matale ceva ca să lepede
copilul?" Eu i-am răspuns: Cum să nu ştiu? Dar ia întreab-o, vrea?
Şi mamă-ta, săraca, tăcea fără să scoată un cuvânt.
- Şi cum, tuşă, Anica, vroiai să mă omori?
- Dacă voia mamă-ta, de bună seamă te omoram!
- Cu ce?

14
 - Cu buruieni otrăvitoare.
Atunci, sar de gâtul babei, o sărut şi-i mulţumesc că nu m-a
omorât. Bătrâna îmi zice:
- Lui Dumnezeu să-I mulţumeşti că El a voit ca mamă-ta să
aibă un vis în care o ţinea de rău cineva să nu primească sfatul
meu...
- Ce spui, tuşă Anica?
- Da, fata tuşei, aşa e!
- Şi cum a fost visul, tuşă Anica?
- Îmi povestea mamă-ta, fata tuşei, că cineva o ţinea de rău să
nu se învoiască la sfatul meu, că zicea ea, i-a spus că acel copil
ce-o să-l aibă îi va fi ei şi multora spre mângâiere şi bucurie...
- Ah, tuşă Anica, ce vis mincinos a fost! Că iată eu am parte de
suferinţe nu de bucurie!...
- Taci, fata tuşii, e drept că nu toate visele sunt bune, cu toate
acestea, prin visul acesta tu ai scăpat cu viaţă!...
Am rămas mult timp pe gânduri...
- Şi când m-am născut eu, tuşă Anico?
- Pe ziua de 26 august 1920...
- Da?!...
- Şi tata s-a supărat aşa de rău, de n-a mai venit niciodată să
mă vadă?
- Cum a avut dreptate, fata tuşii, din câte ştiu eu...
- Ah, şi cât îmi ardea inima după el, tuşo!
- Ştiu, şi vorbeam cu mamă-ta că parcă nu faci a bine...
- Şi cum îl chema pe tata, tuşă Anico?
- Ioan Constantinescu...
- Dar mama de ce nu a voit să-mi spună niciodată?
- Nu vroia să-l cunoşti...
- Dar matale de ce nu mi-ai spus?
- N-avem nici un amestec...
- Ei... şi lăsându-mi capul în jos, am plâns mult. Ea mă
mângâie, eu o întreb:
- Şi ce să fac eu acum, tuşă Anico?
- Ce să faci? Să te duci la el!
- Ba n-o să mă duc de loc, iac-aşa! El nu ştie că a murit
mama.
- Eu cred că ştie...
- A fost certat cu mama, dar cu mine ce-a avut?

15
 Şi iar plâng, zicând:
- De nu mă caută el, nici eu nu-l voi căuta şi, de azi înainte
nu-i mai dau de pomană. Că ştii matale ce-am făcut într-o zi?
- Ce-ai făcut?
- N-am avut ce să-i dau de pomană şi i-am dat rochiţa mea
cea cu volane la o fată săracă. De-acum numai mamei am să-i dau
de pomană, că ea m-a crescut! Ah, dar ce-o să-i mai dau de
pomană, că lapte nu mai am, ba chiar nici mămăliguţă caldă nu
mai am, căci ţaţa Ionica îmi dă când vrea să mănânc şi aceea
îngheţată. O să-i dau ce am, până am să rămân cu o cămaşă şi
după aceea să mor şi eu! Dar numai icoana Maicii Domnului n-o
s-o dau la nimeni şi aş vrea să mă îngroape cu ea!

MÂNGÂIETOAREA MEA

Şi, întorcându-mă acasă, mereu plângeam şi vorbeam numai

cu Maica Prea Curată din icoană. Nu ştiu de ce, tare mă înţelegeam
bine! De rugat nu ştiam să mă rog, decât rugăciunile ce le
învăţasem la şcoală şi de la mama, adică: “Doamne, Doamne,
ceresc Tată"; "Toţi cu inima curată”; “Înger, îngeraşul meu” şi “Tatăl
nostru”.
Dar mai bine mă simţeam când îi spuneam Maicii Domnului
ceva, cum aş fi vorbit cu mama mea. De pilda, când îmi era foame,
îi ziceam: "Maica Domnului, mie mi-e foame!", sau: "Maica
Domnului, mie mi-e frig" şi multe altele... câte mi-a fost să le
întâmpin.

DESCULŢĂ PRIN GER

În iarna lui 1929 se zice că a fost un ger mai mare ca în

celelalte ierni. Eu, deşi am făcut această iarnă numai într-o
cămăşuţă, căci ce avusesem dădusem de pomană pentru morţi, nu
l-am simţit aşa de grozav cum se spunea. Ţaţa Ionica tare era
bucuroasă să mor şi când era gerul mai mare mă dădea afară din
casă, în cămăşuţă, cu capul şi cu picioarele goale. Dânsa avea o
vacă de zestre de la părinţii ei, pe care o chema Marţolica şi când eu
nu aveam loc în casă, mergeam în grajd, în iesle, băgându-mă în
fân.

16
 Aveam grijă când se zicea că-i gerul mai mare, puneam fân
mai mult în iesle ca să aibă ce mânca vaca şi să-mi rămâie şi mie
de învelit.
De câte ori se repeta lucrul acesta, mergeam în ieslea vacii iar
vaca se scula şi dând fânul cu coarnele peste mine, mă învelea
toată, apoi vâra botul până dădea de picioarele mele şi aşa de tare
sufla, de credeai că pocneşte. Eu adormeam ca într-un pat moale şi
cald până dimineaţă, iar dimineaţa când mă vedea ţaţa Ionica îmi
zicea:
- A naibii mai eşti, că n-ai murit! Mor oamenii de treabă, iar
tu, nădufule, trăieşti!
Eu mă uitam la ea şi râdeam. Ea îmi spunea că-s tâmpită de
ger. Iar eu cântam cât puteam "Doamne, miluieşte" şi "Veşnica
pomenire", căci îmi plăceau că erau de mort.
Dacă se întâmpla să duc vaca de funie la fântână să-i dau
apă, iar ţaţa Ionica era prin curte, se repezea asupra ei s-o spargă.
Parcă era turbată vaca atunci când o vedea pe ţaţa Ionica. A şi
vândut-o până la urmă. Mai luam bătaie şi pentru asta că zicea că
eu o învăţ.
Îi ziceam:
- Da-i om vaca asta să mă înţeleagă pe mine ce să fac?! Şi vai
de mine ce-mi veneau pe cap pe urmă!

UN VIS MINUNAT ÎN ABURII MARŢOLICĂI

Într-o noapte, când dormeam în iesle, am avut un vis foarte

minunat. Mă făceam pe o câmpie cât cuprinzi cu ochii. Parcă eram
cu tetea (bunicul după mamă, care trăia şi nu ştia nimic de mine,
că se dăduse zvon că-s dată la cineva în alt sat vecin de crescut) şi
altcineva nu mai era. Aud o voce:
"Coboară Mântuitorul pe pământ".
Deşi nu era nimeni cu mine decât tetea, strigam cât puteam
că, coboară Mântuitorul pe pământ. Şi, uitându-mă să văd de unde
vine, am văzut în văzduh o biserică toată de sticlă, nu prea mare
şi-mi închipuiam că acolo trebuie să fie Mântuitorul. Am început să
strig cât puteam: "Doamne Iisuse Hristoase, nu coborî pe
pământ, ci coboară pe mâinile mele!" - şi ţineam mâinile întinse.
Văd că bisericuţa se lasă aşa cum rugasem pe Domnul, adică pe
mâinile mele. Se deschide uşa şi în bisericuţă am văzut o iesle de

17
fân, în mijlocul ieslei sta un prunc gol, cu raze de lumină de jur
împrejur. Era aşa de frumos cum nu pot spune! Se juca cu
mânuţele în gură şi cu ochii se uita la mine şi râdea. La capul lui
stătea Maica Prea Curată, aşa de tânără ca o copilă de cincisprezece
ani şi-I ţinea pruncul în jurul capului un voal foarte fin.
Dimineaţa, m-am sculat aşa de fericită, că îmi aduc aminte
cum am sărit din ieslea vacii şi nu ştiam ce să fac, căci încă nu se
luminase de ziuă. Auzeam cum scârţâie zăpada sub picioarele mele,
dar n-o simţeam şi rupeam crengi de salcâmi pentru foc şi cântam.
Ţaţa Ionica zicea că am înnebunit, iar eu eram în culmea fericirii!
Aveam atâta căldură în bucuria mea, măcar că eram în cămăşuţă
cu capul şi cu picioarele goale, dar vedeam cum se topeşte zăpada
sub tălpile mele.
Oamenii ziceau că ar fi fost în noaptea aceea un ger straşnic.
Am văzut că în faţa bucuriilor cereşti toate se arată neputincioase.
De câte ori aveam parte să fiu musafirul Marţolicăi, deşi grajdul era
fără uşă şi cam dărăpănat în capătul celălalt, eu eram tare fericită,
căci nu rareori vedeam o lumină argintie, care mă adormea cu
un somn dulce.
Cumnatei mele fiindu-i teamă să nu ştie vecinii de felul
odihnei mele, s-a hotărât să mă bage într-un chiler, unde zicea că
să-mi aştept moartea. Pe când stăteam în acest chiler, nimic având
mai mult decât icoana Maicii Prea Curate şi perna, a venit ţaţa
Aneta, cealaltă sora mai mare a mea, să-mi ia singura pernă ce
aveam, căci zicea că-i trebuie să-şi împlinească zestrea, că se
căsătoreşte. Eu am început să plâng şi-i ziceam că doar atâta am şi
eu şi asta-i de la nana. Ea s-a necăjit pe mine şi mi-a luat faţa de la
pernă, aruncându-mi coşul ei, de s-a făcut tot chilerul numai pene.
Am început din nou să plâng şi vorbeam cu Maica Domnului din
icoană, zicându-i: "Maica Domnului, numai tu mi-ai mai rămas!"
Atunci am auzit un oftat ce ieşea din icoana şi aceste cuvinte:
"Nu mai plânge, vei fi mai fericită ca toţi!"
În acest chiler am stat două veri şi două ierni, hrana fiindu-mi
privirea spre icoana Maicii Sfinte, căldura - de asemenea. Şi toată
îngrijirea ce trebuie să aibă un copil la vârsta ce-o aveam la acea
vreme, era, zic, privirea spre Maica Milei care îmi împlinea totul.
Cu păduchii am dus-o greu, căci în chilia mea nu se găsea nici
pieptene, nici apă, nici săpun. Îmi aduc aminte cu groază cum îi
spuneam Maicii Domnului: "Maica Domnului, nu mai pot, mor!" şi

18
adunam păduchii cu mâna şi-i dădeam pe geam afară. Ah,
Doamne, că mulţi şi mari mai erau! În necazurile mele începeam să
plâng după mama, zicând: "Maica Domnului, mama mea când trăia
mă spăla, mă pieptăna, dar Tu de ce mă laşi acum, că mama mea
m-a lăsat în grija Ta?! Dar de îndată îmi era frică că pleacă şi Maica
Domnului de la mine şi începeam s-o sărut, s-o mângâi, cerându-i
iertare.
După o vreme, m-am obişnuit şi cu păduchii. Îmi aduc aminte
că-i spuneam Maicii Domnului: "Nu-i aşa, Maica Domnului, că Tu
mi-ai trimis păduchii ca să am de lucru, căci dacă oamenii m-au
părăsit măcar ei să stea cu mine?!"
De la o vreme, nu mă mai mâncau deloc. Stăteau ca leşinaţi.
Îmi aduc aminte că spuneam păduchilor: "Mai dormiţi, că aţi
mâncat destul. M-aţi lăsat fără pic de carne pe mine!" Ah, dacă
m-ar vedea mama mea acum, cred că ar muri de durere, căci eram
oasele goale, învelite cu piele. Norocul mea era că n-aveam haine pe
mine decât cămăşuţa rămasă de la mama, căci cred că nu le-aş fi
putut duce, aşa eram de slabă.
Odată, m-am urcat la o fereastră şi am început să cânt aşa:
Moartea îmi vine, dar nu-mi pasă,
Moartea în suferinţă e mult mai frumoasă!...
Îl ştiam de la şcoală. Auzindu-mă ţaţa Ionica, vai de pielea
mea ce bătaie am luat! Căci zicea că o fac de ruşine. Mai târziu am
auzit că spusese peste tot că m-a dat de crescut la o familie.
Eu nu-i ieşeam din cuvânt, îi luasem frica, căci mai veneau şi
mama ei şi frate-său şi la toţi eram toba bătăilor. Nu putea nimeni
să mă vadă. Ajunsesem ca un sălbatic. Capul îmi era măciucă
învelită cu pâslă, căci părul era una cu păduchii şi încurcat de nu
se mai cunoşteau firele de păr. Cred că dacă m-aş fi uitat într-o
oglindă, m-aş fi speriat singură de mine, căci numai cât mă
pipăiam, mă îngrozeam. Câteodată îmi venea dorul să mă văd între
copii şi să mă joc. Dar când mă uitam ce sunt, îmi trecea toată
pofta. Parcă îmbătrânisem chiar, aşa mă simţeam. Cred că mă şi
prostisem, căci nu se explică altfel.

19
 FUGA DE LA BĂDIA PETRICĂ

Într-o zi era în toată casa o linişte de mormânt. Ce-mi veni în

gând?! Dacă aş fugi de aici, ce-ar fi? Îmi ziceam: "...a venit şi bădia
Petrică de la armată şi ce-mi face de-oi ieşi!"
Îmi vine o furie şi bag degetele jos la uşă să văd de n-o pot
scoate din balamale şi numai ce văd că sare uşa cât colo din
mâinile scheletului de mine şi ies încet pe sală, mă uit prin odăi;
nu-i nimeni! Uşa la faţă era încuiată. Ce-mi trece prin minte să ies
pe geam şi să fug la drum! Şi am ieşit printre drugi într-o clipă în
curte şi, ca un hoţ, aş putea spune, am sărit gardul ieşind la drum,
venită ca din altă lume.
Mă gândeam încotro s-o iau? Un gând îmi zicea să mă duc la
mormântul mamei la cimitir, alt gând, mai stăruitor pe care l-am şi
ascultat, să merg la moş Ionică Barbu, singurul frate al mamei. Şi
aşa am şi făcut. Ştiu că era vară şi cald când fugeam pe drum ca
scăpată din puşcarie spre moş Ionică Barbu şi cine mă vedea nu
ştia ce naţie sunt; om sau altceva! Vă puteţi închipui!...

ÎN CASA LUI MOŞ IONICĂ

Ajunsă la moş Ionică Barbu nu îndrăzneam să mă apropii de

poartă, căci îmi ziceam că-i naşul de cununie al fratelui Petrică, că
o să mă trimită înapoi, crezând că ţine mai mult la ei, că-i este şi fin
şi nepot. În faţa casei lui moş Ionică Barbu, la moş Ghiţă Cristea,
stăteau la umbră mai multe femei, lucrând. Acolo era şi mama
Maria, mătuşa mea, soţia lui moş Ionică. Eu m-am apropiat sfioasă
de ele, dar, spre bucuria mea, aud pe cineva zicând: "Asta-i Lica!"
Eu m-am aşezat lângă ele şi am început să plâng, povestindu-le
prin ce am trecut. Ele amuţiseră, stând cu mâinile încrucişate şi nu
le venea să creadă că sunt eu. Una din ele, tuşa Ilinca, mi-a zis
mirată:
- Şi cum de doi ani ai suferit aceasta cumplită viaţă?!
Eu o întreb:
- Cum? Doi ani sunt de când a murit mama?
- Da... îmi răspunde ea. Iar celelalte se uitau la mine ca la o
arătare.
Le spun:
- Ia uitaţi-vă ce-i în capul meu!

20
 Când încercară să-mi desfacă părul, eu am leşinat. M-am
deşteptat udă toată, cum mă udaseră dânsele şi zicând:
- Săraca! Tizic este în capul ei de păduchi! Cum de n-ai murit
fetiţo!?
Alta zicea:
- Haideţi s-o batem pe Ionica lui Petrică!
Alta răspundea:
- Să aruncăm gaz pe ea şi să-i dăm foc!
Eu le rugam s-o lase şi să mă spele pe mine, că de ea are grijă
Maica Domnului.
Aude moş Ionică gălăgie la drum şi iese să vadă ce-i. Când mă
vede în ce hal sunt, ia o furcă de fier, zicând că se duce la ei şi îi
bate pe amândoi. Eu l-am rugat şi pe el să-i lase în ştirea Domnului
şi să aibă milă de mine că nu mai pot.
Era pe vremea secerei când am mers eu la moş Ionică Barbu.
A pus mama Maria, mătuşa mea, să mă spele, dar era jale că eu
mereu leşinam. S-au hotărât să mă tundă cu maşina zero, iar eu o
rugam să-i fie milă de părul meu şi să nu mă tundă. Nu ştia ce
să-mi facă. A început câte o şuviţă şi în mai multe rânduri şi cu
multe leşinuri m-a descurcat. Ajunsesem să nu mai pot pune nici
măcar un deget pe cap, aşa de tare mă ustura pielea. După vreo
săptămână de zile am scăpat de păduchi şi parcă începusem să văd
bine şi cu ochii. De mâncat aş fi mâncat ca un lup, dar nu-mi
dădea decât lapte, căci ziceau ei, trebuie să mă obişnuiesc cu
mâncarea, că altfel mor. N-aş putea spune că la ţaţa Ionica,
cumnata mea, nu am mâncat, dar abia când îşi aducea aminte îmi
dădea câte ceva...
Biata cămăşuţă de pe mine care era putredă toată, a fost
schimbată cu o cămăşuţă nouă, de pânză de casă, de mătuşa mea,
mama Maria, că aşa-i ziceam. Acum eram alta şi nu-mi venea să
cred că-s slobodă, că pot ieşi la drum să văd lumea şi să vorbesc cu
cine vreau.
Într-o zi, pe când mă simţeam fericită, aud pe mătuşa mea,
mama Maria, că-i spune lui moş Ionică:
- Să ducem pe Lica la soră-sa Maria, ori la frate-său Gheorghe,
căci acum am scos-o la lumină şi să stea la ei...
Eu am început să plâng şi-i rugam să nu mă dea la nimeni din
fraţii mei, că iar o să păţesc ce-am păţit la bădia Petrică.
Mama Maria zice:

21
 - Să facem o încercare!
Şi am plecat, însoţită de moş Ionică, de mama Maria şi de
tetea, tata mamei, care era aproape de optzeci de ani şi pe care-l
vedeam cum se ruga de moş Ionică să mă ţie pe lângă el. Moş
Ionică n-a avut copii, dar creştea o nepoată de-a mătuşii Maria şi
zicea:
- Dacă ar fi fost un băiat, ar fi fost mai de folos, dar cu două
fete ce mă fac eu?
Eu îi ziceam că o să mă învăţ şi la plug şi peste tot, numai să
nu mă ducă nicăieri.
Măicuţa Domnului m-a ascultat, căci deşi m-au dus pe la
poarta fraţilor mei, nu a voit nimeni să mă primească, zicându-mi
că trebuia să mor la bădia Petrică. Moş Ionică le-a tras câte o ocară
bună la toţi şi m-a luat la dânsul, fiind rugat şi de mama Maria,
care zicea că dă o bucăţică de mămăligă la un câine, dar la un
copil?! Ştiu că mătuşa Maria îi ocăra, zicându-le că o să facă din
mine o fată să moară de necaz toţi...

ZORII BUCURIEI

Încep anii de fericire pentru mine. Mătuşa mea îmi dădu de

lucru şi mă învăţa cum să torc borangicul, lâna şi cum să cos. Eu
eram în culmea fericirii. Moş Ionică avea un cal foarte frumos. Îl
chema Mişu. Eu eram tare fericită când puteam să-i fac curat
acestui cal, că ziceam să nu stea în mizerie cum am stat eu. Orice
animal aş fi văzut murdar, începeam să plâng, gândindu-mă în ce
stare am fost eu şi aş fi voit să le vin în ajutor curăţindu-i. Toţi
râdeau de mine cum umblam cu găleata de apă în mână, să arunc
pe porc când era murdar de noroi.
Când am venit la moş Ionică Barbu aveam unsprezece ani, dar
mă băgai într-o trăistuţă mică. După câteva luni nu mă mai
cunoşteam că am trecut prin ce trecusem.

PE MÂINI STRĂINE

La câteva luni, m-au luat să mă crească o familie Constantin

şi Anica Susanu, cărora le murise singura fată ce-o avuseseră şi
ziceau să mă crească pe mine în dorul fiicei lor. Dar n-am stat decât
o lună şi am fugit tot la moş Ionică, fiindcă această familie mai avea
un băiat şi i se părea că părinţii ţin mai mult la mine decât la el şi a

22
început ceartă grozavă între părinţi şi fiu, zicând că o să-mi dea
toată averea mie.

TETEA MĂ SCAPĂ DIN MÂINI STRĂINE

După aceea au venit să mă dea tot de crescut unui şef de

gară, nici nu ştiu cum îl cheamă, căci eu am fugit zicând că nu mă
duc de la dânşii. Săracul tetea se ruga de moş Ionică să nu mă mai
lase pe mâna nimănui şi să mă ţie el să mă crească.
De plânsetele mele, de rugăciunile lui tetea, moş Ionică cu
tuşa Maria s-au hotărât ca, pe viitor, oricine ar veni să mă ceară,
nu mă vor da şi mă vor creşte ei, numai eu să fiu fată bună. Le
făgăduiam tot ce ştiam că o să-i bucure şi tot timpul le-am fost
supusă. La orice oră din zi şi din noapte m-ar fi trimis, sau să dau
chiar şi roata în jurul satului sau a cimitirului, m-aş fi dus. Când
strigau la mine pentru ceva, eu eram gata cu mâna pe uşă, doar
aşteptam unde mă trimite şi tot într-o fugă eram. Atât moş Ionică,
cât şi mama Maria, căci aşa le ziceam la început, au prins să mă
iubească şi să mă înveţe la toate celea în casă şi în gospodărie.
Acum nimeni nu era mai fericită ca mine. Cu Ghiniţa, fata ce-o
luase s-o crească încă de când trăia mama mea, am început din
cele dintâi zile să ne iubim ca două surori bune. Mie îmi plăcea să
învăţ de toate şi ce nu putea să facă ea, făceam eu fără să ştie
nimeni. Acest lucru ne-a legat şi mai mult.

PAZA POSTULUI

Acum, având masă ca oamenii la fiecare prânz, aveam grijă să

nu greşesc să mănânc de dulce într-o zi de post, căci ştiam de când
trăia mama mea că dacă mâncam lapte sau altceva ce nu se mânca
în zile de post, vai de mine, că muream de durerea capului.
Biata mamă se ferea ca de foc să nu greşească să-mi dea lapte
dimineaţa, vinerea sau miercurea. Şi în mine intrase o frică aşa de
mare că, de câte ori mâncam de dulce, întrebam pe mama: "Ce-i
azi?" Şi mama îmi spunea că-i zi de dulce, când se poate mânca
lapte, ouă şi ce se mai găsea. Mama Maria, mătuşa mea, ştia acest
lucru, dar voia să se încredinţeze şi în post dânsa lua dimineaţa
lapte, iar eu făceam cafea din năut prăjit de mine şi eram tare
mulţumită. Până să ştiu eu, mama Maria vâra linguriţa mea în
lapte şi apoi în cafea, ba îmi spunea pe urmă că mai punea şi câte

23
puţin lapte, să vadă dacă eu nu ştiu, o să-mi facă rău? Şi cum luam
cafeaua, cine să moară? Nu eu?! Aveam dureri de cap toată ziua de
nu puteam face nimic, ba le răpeam şi la cei din casă timpul, stând
în jurul meu şi punându-mi comprese la cap.
Pe a doua zi nu mai puteam mânca nimic, căci de îndată
vărsam. Aşa s-au încredinţat şi m-au lăsat să-mi ţin toate zilele de
post de peste an. Îmi ziceau "bătrâna casei", că ştiu toate posturile
şi mă fereau toţi să nu calc acest lucru. Pentru mine posturile erau
zile de mare bucurie. Şi în aceasta tot mila Maicii Domnului, care
m-a ferit de păcatul îmbuibării, chiar din fragedă copilărie.

PLATA PĂCATULUI

Ah, Doamne, cum uită omul mila cerului, când dă de bine!...

Într-o zi îmi spune Ghiniţa că în grădina de lângă noi este un
păr cu pere de toamnă şi mă roagă să merg cu ea să furăm pere.
Eu îi zic:
- Dar nu ne pierdem prin bălării? Grădina era lăsată în
paragină de stăpânul ei şi avea tot felul de ierburi crescute.
Răspunsul Ghiniţei:
- Ce proastă eşti! Ce crezi că mai eşti la ţaţa Ionica, să-ţi fie
frică şi de umbra ta? Hai cu mine, că de câte ori am fost eu şi nu
m-am pierdut!...
- Ghiniţa, dar dacă vine baba Floarea? (stăpâna grădinei).
- Ei, da ce? Poate fugi ea cât fugim noi? Hai tu, Lico, şi nu-ţi
mai face tot felul de gânduri!
Şi, învoindu-mă, am sărit gardul în grădina vecinei, am ajuns
lângă părul care era plin cu pere gălbuie şi făceam sfatul cum să
furăm.
Eu îi spun:
- Cămaşa mea e nouă. O să mă leg la mijloc cu o curea, ridic
cămaşa şi am să bag în sân, iar tu să pui în şorţ.
- A, e bine să te sui tu în copac, că eşti mai uşoară.
- Bine, mă sui.
Şi m-am suit şi am început să rup pere, dând jos şi puind şi în
sân. Dar iacă şi plata păcatului... Aud un glas de femeie:
- Staţi, nu fugiţi!
Eu, când am auzit, mi-am dat drumul tocmai din vârful
copacului printre crengi. Când m-am trezit jos, m-am uitat să văd

24
pe Ghiniţa, dar ea fugise înaintea mea, pe unde, nu ştiu. Şi eu o iau
la fugă. Când ajung spre fundul grădinii, mi-a venit să sar gardul în
curte la noi, dar să vezi ce s-a întâmplat!... Când am sărit mi-a
intrat un par de la gard în cămaşă şi eu am rămas spânzurată cu
capul în jos dincolo la noi, dar nu ziceam nici un cuvânt; credeam
că m-a apucat baba Floarea. Văzându-mă moş Ionică cu Ghiniţa au
venit şi m-au scăpat din atârnarea minunată, râzând de mine, căci
eu plângeam şi rugam pe Maica Domnului să mă ierte că n-am să
mai fac.
Şi mă întrebam: de ce numai eu am fost pedepsită pentru
acest păcat, că doar am fost îndemnată de Ghiniţa? Iată de ce cred
eu: bunul Dumnezeu a voit să mă scape de acest păcat al furtului
şi, pentru că eu eram mai mare de ani ca Ghiniţa şi cu mine făcea
mai multă milă Maica Prea Curată şi de aceea m-a pedepsit
agăţându-mă de gard... Am făgăduit că nu mai fac aşa ceva.

CEL RĂU NU DOARME

De la o vreme, lui moş Ionică şi mamei Maria nu le mai plăcea

nimic. Tot ce făceam era rău. Iar am început să plâng la Maica
Domnului şi să-i cer să-mi vie în ajutor.
Într-o zi, vine moş Ioniţă Mâţu, un vecin al nostru şi-mi spune
să ies la şosea, că mă aşteaptă tatăl meu. Zicea acest bătrân că i-a
spus cineva că a auzit de chinurile mele şi că nu mai are linişte, să
mă duc la el, că numai el este acela care mă poate iubi cu adevărat.
Eu am început să plâng şi-l întreb pe bătrân:
- Moş Ioniţă, dar tatăl meu mai are copii?
- Da, mai are...
- Câţi?
- Trei copii...
- Dacă-i aşa, spune-i lui tata pe care nu-l cunosc, că nu mă
duc, chiar de-oi mânca şi pământ. Că nici la dânsul nu o să fiu
fericită.
- Da, Lico, fata moşului, pe mama ta nu o mai găseşti tu, dar
ai pe tatăl tău care-ţi va fi totul, mi-a spus el. Şi să mai ştii că nici
la moşul tău Ionică n-ai să fii fericită.
- Ei, ce-o vrea Maica Domnului!
- Ascultă, fata moşului, tatăl tău m-a rugat să nu mă întorc
fără tine.

25
 - Mergi, te rog, moş Ioniţă, şi spune-i că nu mă duc. Sunt
sătulă de bătaie ca de mere acre.
- Şi de ce crezi tu că moşu-tău Ionică n-o să te bată?
- Cum o vrea Dumnezeu!
- Da, dar până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii! Nu te
încăpăţâna! Hai, că te aşteapta bietul om cu inima friptă.
- Fiindcă ai zis, moş Ioniţă, că până la Dumnezeu mă
mănâncă sfinţii, iacă, nici nu merg, că eu am văzut ajutorul lui
Dumnezeu şi al Maicii Domnului, cum m-au scăpat în cei doi ani la
bădia Petrică, de n-am murit de frig, de foame şi de grozăvia
păduchilor. Să-i spui lui tata prin ce-am trecut eu şi că nu-mi mai
pui nădejdea în nimeni, decât în Dumnezeu şi în Maica Domnului,
care au fost lângă mine în vremea necazului meu.
- Eşti o îndărătnică, fetiţo!
- Sunt, dar nu pot să fiu altfel, simt că cineva mă face să fiu
aşa.
- Să ştii că tătică-tău o să te fure de pe drum.
- Cum o vrea Maica Domnului!
Pleacă moş Ioniţă trist spre şosea, iar eu îi ziceam să spuie lui
tata prin toate câte am trecut, şi m-am pus pe plâns. Simţeam că
mi se rupe inima de durere, pentru durerea pe care i-o provoc eu,
dar era o putere, care nu-mi da voie să zic cum ar fi voit inima mea.
Această împietrire cred că a fost cu hotărârea cerului, pentru ca
Maica Domnului să-mi fie mamă şi tată şi sădind în inima mea
dorul de Iisus, mi-a udat acest dor cu roua iubirii Sale de mamă şi
pentru a-l păstra cu dorul Ei, până la vremea chemării mele mult
nevrednice. Se întoarce iar moş Ioniţă Mâţu şi mă cheamă la poartă
şi-mi zice:
- Lico, a plâns tatăl tău de neascultarea ta şi zicea că ar fi voit
să te dea la şcoală, să facă ceva din tine, că a auzit că eşti un copil
sârguitor.
- Da, moş Ioniţă, dar eu mă rog în fiecare seară şi dimineaţă la
Maica Prea Curată, în a cărei grijă m-a lăsat mama mea, să-mi dea
sănătate, minte şi noroc! Şi cred că ea îmi va da!...
I-am închis portiţa şi am intrat în curte fără să spui cuiva cele
vorbite cu el. Mă întreb, eu, care ascultam de toţi, că-mi aduc
aminte când eram la fratele Petrică, dacă mă punea ţaţa Ionica să
stau trei zile într-un colţ, nu mă mişcam de loc, sau când mi-a spus
să nu vorbesc cu nimeni, n-am vorbit doi ani cu nimeni, sau cum

26
ascultam şi de Ghiniţa care era mai mică decât mine când m-a
îndemnat să fur, sau ce-mi spunea moş Ionică şi mama Maria eu
săream gata a face, oare de ce n-am sărit când a venit moş Ioniţă
Mâtu, când mi-a adus vestea bună că tata mă aşteaptă să mă duc
lângă el?! Oare nu eram mai fericită lângă tatăl meu decât lângă un
unchi? Oare nu avea mai multă milă tata decât unchiul meu? Da,
avea, desigur că avea mai multă milă de mine decât toţi şi cred că
era singurul care m-ar fi înţeles şi m-ar fi iubit sincer şi pe care îl
iubeam şi eu grozav de mult, fără să-l cunosc. Oare cum am putut
să stau şi eu să nu alerg în braţele lui de părinte?
Adevărul este că eu totdeauna m-am lăsat condusă de o
putere ce n-o vedeam, dar o simţeam şi aşa a fost ca eu să nu mă
lipesc cu inima de nimeni decât de Dumnezeu şi de Maica Sa Prea
Curată.
Prea mărit să fii tu, Doamne, de toate şi pentru toate!...
Totdeauna am rugat pe Maica Domnului să mă primească în
mâinile Ei ca pe un aluat spre frământare şi să mă primească în
mâinile Sale de mamă. Niciodată nu i-am cerut ce-mi dorea inima,
căci îmi era teamă că nu mi-e de folos. Chiar când au început să se
vadă zorii suferinţei din nou, deşi acum eram mai mare, nu voiam
să-I nai cer nimic, simţeam că o supăr şi mă uitam numai spre
sfântul Ei chip şi-I şopteam atât: "Măicuţa Domnului, miluieşte-mă
că aşa mi-a spus mama mea. Tu ştii ce-mi trebuie!” Şi,
închinându-mă, îi ceream iertare de greşalele mele zilnice şi ieşeam
la lucru.

ISPITITORUL STĂRUIE PE LÂNGĂ MINE

Într-o seară aud cum îi spunea mama Maria lui moş Ionică:
- Ştii ceva omule? Eu sunt de părere să facem la un fel cu
Lica. Fata s-a mărit, are ca mâine, paisprezece ani şi o să-i
trebuiască zestre...
Moş Ionică întreabă:
- Şi ce să-i facem?
- Să se ducă tot la fraţii ei sau... şi tăcea.
Moş Ionică:
- O să mă mai gândesc...
- Ce să te mai gândeşti? Anii trec şi ca mâine o să-ţi ceară
zestre...

27
 Eu, auzind tot sfatul lor, am mers în grădină şi plângeam,
zicându-i Maicii Prea Curate să mă miluiască cum o şti, că simţeam
cu adevărat că n-am chiar pe nimeni.
Mă făceam că nu ştiu nimic din cele ce vorbise dânsa cu moş
Ionică şi o rog într-o duminică dimineaţa să-mi dea voie să merg la
biserică. Îmi zice:
- Du-te! Dar îmi ascunde broboada ce-o puneam pe cap. O rog
să-mi dea măcar un bariz, că nu pot să merg la biserică cu capul
descoperit. Şi, în sfârşit, cu ocări şi cu multe lacrimi, plecam la
biserică, unde puteam să-i spun Maicii Prea Curate şi scumpului
Iisus mai bine durerea sufletului meu. În biserică niciodată nu mă
puteam ţine de plâns. Mă simţeam ca un copil, pe care l-a bătut un
străin şi când ajunge în faţa mamei lui îşi dă drumul la lacrimi.

COPACUL - BUNUL MEU DUHOVNIC

Odata, mă găseam în postul Paştelui şi o rugam pe mama

Maria să mă îngăduie să merg să mă spovedesc, că nu mă
spovedisem de când mergeam la şcoală şi nici Sfânta Împărtăşanie
n-o luasem. Dânsa cred că a voit să mă încurce, că-mi spune:
- N-ai să te duci, că ce păcat ai tu?
Auzind acest cuvânt, am început să plâng şi-mi ziceam: când
eram la fratele Petrică, fugeam cât puteam în livadă şi alergam la
copacul cel mai frumos şi mă spovedeam lui. Căci mama când trăia
îmi povestea că cei dintâi oameni pe care i-a făcut Dumnezeu, au
fost puşi în rai, căci raiul era o grădină frumoasă. Şi toţi pomii erau
ai lor, numai unul a fost oprit pentru Dumnezeu: cel mai frumos
din care le-a spus la acei oameni să nu mănânce din el. Aşa o să fac
şi eu... Mă duc în grădină şi o să aleg cel mai frumos copac din
toată livada noastră şi o să zic că-i al lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu
care-i bun, o să mă audă şi o să mi-l primească, iar eu am să merg
în fiecare zi la acel copac, să-i spun toate greşalele mele.
Şi Dumnezeu care va fi aproape de copac o să mă audă şi câte
zile voi avea eu, n-o să mănânc fructe din acel copac.
Aşa am şi făcut... Am mers, m-am uitat prin toată livada şi
care copac mi-a părut mie mai frumos, pe acela l-am ales şi mă
spovedeam la el, ca în faţa unui preot, căci eu îl credeam că ţine
locul lui Dumnezeu pe pământ.

28
 Spun acum lucruri pe care nu le-am spus la nimeni niciodată,
căci mă temeam să nu fiu greşit înţeleasă şi să se creadă că eu
cinstesc un copac, ca pe un Dumnezeu. Doamne fereşte! Niciodată
nu m-am gândit la aşa ceva, dar aşa m-a dus capul să fac. Şi am
înţeles că n-am supărat pe Dumnezeu. Odată am glumit cu maicile
mele, arătându-le numai partea copilărească a încrederii mele în
scumpul meu duhovnic.
Când mă aşezam în genunchi lângă acest copac, mă
năpădeau lacrimile grozav şi, în suspine, începeam să-mi
spun păcatele mele.
Prima dată când m-am spovedit, era plin de flori, căci
era primăvară şi-mi aduc foarte bine aminte că în clipa când
eu rugam copacul să fie mijlocitorul meu pentru păcatele
mele, la Dumnezeu, a luat copacul foc şi m-a cuprins şi pe
mine, fără să simt ceea ce ai putea simţi când stai în preajma
unui foc. Atât am simţit: o răceală şi o nesăţioasă bucurie şi
fericire. Şi de câte ori rugam acest copac să fie mijlocitorul
meu, se petrecea acelaşi lucru; adică lua foc. Era foc care îţi
lăsa o bucurie fără seamăn. Limba era neputincioasă să
grăiască ceea ce simţea inima. Vara a făcut atâtea fructe acest
copac şi-mi aduc aminte cum umblam pe lângă el şi-i puneam
proptele ca să nu se rupă nici o creangă din el. Dar ce să vezi? Că
nimeni n-a mâncat fructe din el, căci erau un fel de prune gălbui
mari care se coc pe toamnă şi era singurul copac care mai avea la
acea vreme fructe şi eu tare aş fi dorit să nu mănânce nimeni din
el, că nici eu n-am pus în gură fructe de la el niciodată.
Ştiu că m-am dus la el odată şi-i spuneam aşa: "Fratele meu,
dacă ai trecere în faţa lui Dumnezeu ca să mă încredinţez şi eu, fă
ca să nu mănânce nimeni din fructele tale în această toamnă!” Şi,
deodată, copacul a luat foc. Şi parcă mi-a rămas în clipa aceea,
când a luat foc, că se întâmpla câteodată să nu ia foc. Acest lucru
se repeta când eu nu aveam lacrimi. Adică numai când plângeam
ieşea din inimă ceea ce îi spuneam şi el lua foc. Şi să vezi minune:
toţi ai casei s-au îmbolnăvit de dezinterie, nu prea rău, dar nu
puteau mânca nimic. Eu eram doctorul lor, că-i îngrijeam pe toţi şi
aşa s-au uscat toate fructele de pe copacul meu scump.
Chiar când mergeam la preotul nostru de mă spovedeam şi mă
împărtăşeam, eu mă duceam zilnic la copacul meu şi-i spuneam
toate păcatele, că uitam de la un post la altul.

29
 În primăvara anului 1940, când am mers de la Mănăstire la
tata Ionică Barbu, căci aşa îi ziceam acum, îl tăiase, căci zicea că s-a
uscat. L-am rugat să-mi arate unde a pus copacul şi mi-a spus că l-a
ars tot. Groaznică mi-a fost durerea. Eu în acest an nu mai eram la
dânşii, căci începusem Mănăstirea şi eram în bordeiul fericit, de pe
dealul Gurguietei, unde m-a chemat acea lumină care se arăta şi în
copac, duhovnicul meu de fiecare zi.

BABA ILEANA

Într-o dimineaţă aud două femei ce vorbeau de la cimitir

zicând:
- Moare săraca...
Le întreb:
- Cine moare?
Ele îmi spun:
- Baba Ileana a lui moş Gavril, de la cimitir.
Am alergat la ea s-o văd; adevărat, aşa era de slabă, încât
credeam şi eu că moare. Săraca, murea că n-avea ce mânca. Merg
la copacul meu (căci eram la moş Ionică în acest timp) şi încep
să-mi mărturisesc greşeala, că de câte ori am mers la mormântul
mamei, n-am intrat niciodată să văd cum trăieşte acea babă şi
simţeam atâta durere, gândindu-mă câtă mila a avut Maica
Domnului de mine. Şi rugam pe duhovnicul meu (copacul) să se
roage la bunul Dumnezeu să mă ierte şi numai aşa o să cred că
m-a iertat, dacă-i dă babei zile, măcar o lună, dacă nu un an şi s-o
îngrijesc eu fără să ştie nimeni. Şi, Doamne, a luat copacul iar foc.
Am crezut şi am luat o oală cu lapte şi puţină făină şi m-am dus la
baba Ileana şi i-am dat să mănânce. Am adunat crengi uscate de
prin cimitir şi le-am făcut celor doi bătrâni foc şi am plecat fericită.
Nimeni nu m-a întrebat unde am fost.
Şi mergeam zilnic la biata babă şi a pus-o Dumnezeu pe
picioare, dar nimeni, niciodată, nu mă întreba. Eu cred că mila
Maicii Domnului le lua minţile să uite de mine în acel timp.
Odată, am luat săpun să-i duc babei s-o spăl şi l-am pus în
sân şi mergeam cam cu teamă să nu mă cunoască mama Maria. Mă
rugam să se facă groapă în stomac, să nu se cunoască săpunul ce-l
aveam în dreptul meu. Mama Maria mă ocărăşte zicându-mi că ce
am de merg aşa fudulă, că ştia că umblam numai fuga. Atunci, am

30
văzut minunea Maicii Domnului şi că ce fac nu supăr pe
Dumnezeu. Căci aveam ispita să fac păcat, fiindcă iau din casă şi
nu le spun. Dar mă duceam la copacul meu scump şi spuneam aşa:
"Doamne Dumnezeule, dacă-i păcat ce fac eu cu baba Ileana, să nu
vie lumina Ta peste acest copac, dar dacă fac bine, să vie, căci eu
fac aceasta pentru dragostea Ta, pentru sănătatea lui moş Ionică şi
a mamei Maria şi pentru iertarea păcatelor lor!” Şi deodată a venit
lumina peste copac şi m-a umplut de bucurie şi de nădejde.
Şi baba Ileana a mai trăit vreo doi ani…

OASTEA DOMNULUI

Într-o seară aflu de la o vecină că este adunarea "Oastea

Domnului". Eu întreb:
- Ce-i aceea adunarea "Oastea Domnului"?.
Vecina mea îmi zice:
- Un fel de şezătoare cu oameni, femei, fete şi băieţi.
- Ce vorbeşti? Şi ce fac ei acolo?
- Se roagă, cântă, citesc din biblie...
- Ce spui tu, Catrino? Cred că o fi frumos, fato?
- Vezi-ţi de treabă, Lico, nu cumva ai vrea să te duci?
Adunările astea sunt, la drept vorbind, pentru babe şi moşnegi.
- E, bine, Catrino, dar sunt şi fete şi băieţi! Ei nu sunt tineri?
- Da, sunt tineri, dar sunt proşti...
- Cum sunt proşti?
- Adică nu-s de lume...
- Cum nu-s de lume? Eu nu înţeleg...
- Ei, nu înţelegi!?
- Adică sunt mai proşti când ies în lume?
- Ştii ceva? Eu o să rog pe mama Maria să mă lase şi pe mine
diseară să văd şi eu ce-i acolo...
- Ei, că toate vrei să le ştii... Sigur că o să te faci ostăşiţă, că îţi
plac cântecele.
- Ce-o vrea Maica Domnului! Şi plec să rog pe mama Maria să
mă lase să merg la adunare, că era sâmbătă seara şi nu se lucra.
Şi, spre bucuria mea, m-a lăsat mama Maria, dar mi-a spus să nu
stau mult că de vine moş Ionica şi nu mă găseşte, vai de pielea
mea!

31
 Eu am plecat fericită la vecina unde era adunarea, însoţită de
tetea (bunicul). După vreo oră, văd că se deschide uşa şi intră moş
Ionica beat, strigând:
- Lico, unde eşti?
Eu m-am pierdut de frică, dar Măicuţa Domnului a avut grijă,
că l-au înconjurat toţi cei din adunare cu dragoste, l-au poftit pe
scaun şi l-au rugat să asculte o cântare. Ştiu că i-am cântat
cântarea: "Lume, lume înşelătoare". Dânsul a început să plângă şi
s-a pus pe cântate şi a ţinut pe toţi până la ziuă, când s-a trezit din
beţie. Când s-a trezit bine, a făgăduit Domnului că nu se mai
îmbată şi din acea clipă va urma la biserică cu toată casa lui. Să-mi
vie rău de bucurie!... A doua zi am mers eu cu dânsul la biserică şi
tot amândoi am mers multă vreme şi la adunările Oastei Domnului.
Mai târziu a venit şi mama Maria la adunare. Acum aveam două
bucurii mari: baba Ileana şi biserica. Dar biserica n-a mers mult, că
dânşii s-au lăsat de "Oastea Domnului", oprindu-mă şi pe mine de
a mai merge şi la biserică mai rar. Dar aveam pe baba Ileana despre
care nu ştia nimeni decât Cel de sus şi nu mă putea lipsi de aceasta
bucurie nimeni.
Căci am văzut că, de un lucru bun când vrei să te bucuri
sufleteşte, să ştie numai Cerul.

ÎNCERCĂRI PENTRU DRAGOSTEA DE BISERICĂ

Câteodată, ca să nu mă duc la biserică, mă punea să fac

sarmale ca să pierd toată dimineaţa. Dar ca să pot, totuşi, să merg
la biserică foloseam o viclenie binecuvântată. Mă dădeam sâmbătă
seara pe lângă mama Maria şi o rugam să-mi spuie cam ce-ar vrea
să gătim de mâncare pe a doua zi.
Şi aşa, ştiam ce se găteşte şi mă sculam de noapte şi găteam
toată mâncarea, iar când se scula dânsa eu eram gata cu mâncarea
şi-i ziceam:
- Nu-i aşa că acum mă laşi să merg la biserică, mamă Marie?
Şi nu mai avea încotro şi mă lăsa. Eram cea mai fericită când mă
întorceam tot într-o fugă făcând mămăliguţă şi puind masa şi toţi
erau parcă liniştiti şi era o pace în toată casa.
Aceste lucruri le spun nu ca să-mi arăt vreun merit al meu,
căci nu-i al meu nimic, deoarece n-am făcut nimic şi nici nu fac
bine înaintea Milei Cereşti care m-a umbrit în toate necazurile mele.

32
Am ţinut să arăt toate acestea, pentru ca acei ce vor ceti cândva
aceste povestiri să vadă cât de aproape este purtarea de grijă a lui
Dumnezeu de om, numai să-L chemi cu tot dorul şi să-ţi laşi toate
în braţele calde ale Maicii Prea Curate şi să crezi că ceea ce ceri vei
căpăta, numai dacă Atotputernicul va socoti că cele cerute de noi
ne sunt de folos. Că, de multe ori, noi cerem lucruri care nu ni-s de
folos, dacă nu ne dă, ne supărăm, ba chiar ne răzvrătim. Cine oare
poate să ne iubească pe noi mai mult decât Părintele nostru şi acest
Părinte care ne vrea totdeauna binele, este Dumnezeu. Fiindcă
numai El ştie viitorul nostru şi de aceea să-L iubim şi să-I
mulţumim de toate şi pentru toate, că toate ce ne trimite sunt bune
şi de folosul nostru, spre apropierea de El...

CHEMAREA FĂCUTĂ DE CER PRIN SFINTELE VEDENII

Numai această minune de chemare mă copleşeşte ştiind cu

câtă nevrednicie am primit-o, dar nici a tăcea nu pot, căci
Domnul însuşi mi-a poruncit să mărturisesc cuvintele cereşti
primite.
În această povestire a vieţii mele, eu nu pot amesteca vedeniile
avute, cuvânt şi în amănunte, căci ele izvorăsc din nepătrunsa voie
a lui Dumnezeu, de care eu mă înspăimânt.
Totuşi, ţin să arăt şi aici că, la vârsta de şaisprezece ani,
în ziua de 22 octombrie 1937, pe când culegeam păpuşoi, a
venit bunul Dumnezeu să se pogoare pe pământul nostru,
înconjurat de o lumină minunată şi slăvită, arătându-se în
faţa unui putregai ca mine, desăvârşindu-şi iubirea ce o are
pentru neamul omenesc şi de neamul din care mă trag eu,
dându-mi poruncă să spun lumii să se pocăiască.
După această primă vedenie, au urmat şi altele, pe care cu
blagoslovenia Sfântului Sinod şi a Sfintei Episcopii de Roman, de
care ţineam pe acea vreme, le-am propovăduit lumii prin oraşele şi
satele ţării noastre scumpe şi am scris o carte. Cititorul doritor să le
ştie în amănunt, le poate găsi pe toate, adăugate la sfârşitul
povestirii mele.
Prima mea propovăduire a fost la halta din satul nostru, Tudor
Vladimirescu, la Sf. Cruci şi pe urmă în lungul şi în latul ţării, până
în ziua de 21 august 1938, când am primit poruncă de sus de la

33
Dumnezeu să se facă o Mănăstire de maici, numai fecioare,
închinate Maicii Sale Prea Curate. Aici m-a chemat şi pe mine
nevrednica, Stăpâna cerului să fiu povăţuitoarea surorilor mele
întru credinţă şi să priveghez ca poruncile Domnului împrăştiate
altădată oamenilor prin lume, să le dau creştinilor, pe care însuşi
Ea, prin milă şi purtare de grijă avea să-i aducă în Casa Milostivirii
Sale de pe Colina Gurguietei. Desigur, lucrul acesta n-a fost uşor
pentru mine, o copilă nepricepută şi slabă şi cu trupul şi cu duhul,
dar, smerindu-mă, am primit, socotindu-mă un vas şubred, pe care
vrea Stăpâna Milei să-l cureţe cu apa iubirii, întărindu-l şi
ajutându-l pentru a mă folosi eu şi a folosi şi pe alţii din mireasma
de taină lăsată din mâna iubirii a mamei lui Iisus.
Deci, uitându-mă la trecut, mă uimesc de marea iubire a
Stăpânei Cereşti şi Bunului Dumnezeu cum mi-au umbrit copilăria.
Găsindu-mă în faţa acestei chemări acum mă înspăimânt. Dar
încredinţată fiind că nici un merit al meu nu s-a adus pe aceasta
colină sfinţitoare a dumnezeieştilor arătări, ci numai dragostea fără
margini a lui Dumnezeu, am păşit la îndeplinirea chemării cu multă
teamă şi adâncă sfială, căci ştiam că acest drum va avea multe
urcuşuri grele de suit şi coborâri prăpăstioase, pricinuite de
îmbătrânitul în rele, satana. Îmi ziceam: dacă Cel ce m-a chemat a
simţit greutatea crucii suferinţelor, dar, eu un vierme? Şi totuşi,
ştiind că a biruit chiar şi porţile iadului, ridicând prin ascultarea Sa
din groapă tot neamul omenesc, mi-am înfipt (puterea) încrederea
în puterea Sa dumnezeiască, crezând în atotputernicia Sa, că-mi va
netezi cu iubire gropile deznădejdii, ale temerii de duhurile rele şi
ale oamenilor care îmi vor pune piedici.
Şi, încredinţată în chemarea cerului, n-am mai stat mult să
mă gândesc ce voi întâlni în cale, plecând pe drumul necunoscut,
dar luminat de iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi de dragostea
de Mamă a Maicii Prea Curate. Şi, o, Stăpâne al meu, n-aş putea
spune că, mergând pe potecuţa luminii, n-am întâlnit în cale şi
gloduri şi beznă. Acele popasuri eu cred că au fost cu îngăduinţa
Ta, Bunule, ca lovindu-mă şi simţindu-le dureroase în inima mea,
să Te chem mai cu foc, pe Tine Doamne al meu!...

34
 DUPĂ PRIMA ÎNTÂLNIRE CU IISUS

Îmi aduc aminte cu multă bucurie de prima mea întâlnire cu

Iisus şi cu Sfântul Simion Stâlpnicul. Eram toată un foc, o râvnă
neîntâlnită de mine vreodată. Îmi venea să merg zi şi noapte pe
drumuri să arăt că este Dumnezeu şi că El ne iubeşte şi ne cheamă
la El, să ne dea în dar împărăţia Sa cerească. Cred că de m-ar fi
aruncat cineva într-un cuptor cu jar, n-aş fi ars, aşa îmi erau
dragostea şi râvna de mare. La toată clipa simţeam pe Dumnezeu.
Îmi ieşeau din gură cuvinte ce nu le vorbisem niciodată până
atunci, de mă minunam eu şi-mi ziceam: oare unde am găsit eu
cuvinte? Dar nu aveam timp să mă gândesc mult, căci veneau ca
ploaia. Oboseală nu simţeam niciodată. Mai tare oboseam când
stam liniştită acasă.
Dar începutul răutăţii, satana, nu mi-a suferit "nebunia" şi a
răscolit omenirea împotriva mea. Totuşi, a pierdut, căci dintre cei
răzvrătiţi, mulţi au căzut în mreaja Duhului Sfânt şi s-au făcut fii ai
Bisericii din fii ai păcatului. Veneau la mine să mă întrebe dacă cu
adevărat este Dumnezeu şi dacă-i va ierta. Eu la toţi le dădeam
nădejdi şi le spuneam că este Dumnezeu, că L-am văzut şi că ne
aşteaptă pe toţi să ne întoarcem la El şi la Biserica Lui.

CEL RĂU IARĂŞI SE TULBURĂ

Ce s-a gândit înrăutăţitul? Să învrăjbească pe moş Ionică

asupra mea. Şi vai, Doamne! A început să mă înjure şi să mă
ocărască zicându-mi să-mi scot prostiile din cap, că l-a zăpăcit
lumea, doar la el nu-i bâlci. Eu tăceam şi aşteptam hotărârea
Cerului şi asupra lui. Nu-l puteam urni din loc, căci vedeam că nu-i
de vină, ci lucrătura de la cel rău. Striga la mine cât putea, că l-am
făcut de ruşine în sat, să plec de la casa lui, sau să mă căsătoresc,
că zicea el:
- Sigur de acum ai să spui că nu te mai căsătoreşti. Dar n-ai
să stai la mine să împleteşti coada albă. Ori să te căsătoreşti, ori să
pleci de la casa mea, că m-ai făcut de vorbă în sat!
La toate câte îmi spunea, eu tăceam, arătându-mă veselă şi
începeam să-i cânt cântări religioase şi aşa îl potoleam, cu darul lui
Dumnezeu. Mereu îngenunchiam şi mă rugam Domnului şi Maicii
Sale, zicându-le: Stăpâne Doamne şi Prea Sfântă Maică, voi mi-aţi
dat pe unchiul meu să mă scape de la moarte... Acum mi-l lăsaţi
35
să-şi piardă sufletul, iar dacă mi-i de folos ceea ce face el, daţi-mi
răbdare, ca să nu-l judec!
Cu vremea s-a potolit şi chiar a lăsat înjurăturile şi toate cele
rele şi urma la biserică. Mama era mai liniştită, căci eu, fiind mereu
cu ea, îi spuneam mai multe din ceea ce simţeam că-i este de folos.
Dar cum se linişteau valurile dintr-o parte se ridicau de
cealaltă parte. A început lumea din sat să spuie că sunt bolnavă la
cap şi că de asta văd. Ba chiar îmi venea şi mie să cred acest lucru.
Veneau acasă femei, parcă le-ar fi plătit cineva şi-mi ziceau că din
pricina copilăriei mele necăjite mi s-a părut, dar să-mi văd de
treabă, că nu-i nimic adevărat. Aproape să cred, dar a trimis
Dumnezeu un înger şi m-a certat, zicându-mi să nu mai stau de
vorbă cu asemenea fiinţe şi să le părăsesc, oricine ar fi ele, că-şi va
lua plata fiecare la ziua cea mare.
Şi aşa am făcut totdeauna în asemenea prilejuri, chiar când
era vorba de feţe bisericeşti. Îmi ziceam în gând numai: dacă n-au
gustat îndeajuns din dulceaţa sfinţeniei lui Iisus, cum o ştie ei cât
de dulci sunt minunile Sale?! Şi nu-i uram, dar îmi era milă de ei,
fiindcă mi se păreau aşa de mici că te bătea jalea.

DOCTORII ÎŞI SPUN CUVÂNTUL

Într-o zi de vară, după masă, eu ţeseam la război nişte preşuri.

Aud la drum gălăgie. Ies să văd ce-i? Se opriră la poarta noastră trei
maşini, având în ele pe prefectul judeţului şi doisprezece doctori.
Eu i-am primit în curte fără să ştiu cine-s, decât cunoşteam pe
domnul prefect al judeţului nostru, colonelul Pata.
Într-o clipă s-a umplut drumul de lume. Care mă plângea,
care se bucura că scapă de-o vrăjitoare (aşa-mi ziceau cei
necredincioşi). Văd că cei doisprezece domni mă înconjoară şi mă
întreabă:
- Vrei să ne spui şi nouă ce-ai văzut tu, Lico?
Le răspund:
- Da cum să nu vă spun? Am început să le spun de lucrurile
lui Dumnezeu.
Văd că se întreabă unul pe altul:
- Ce facem?
Răspunde cel întrebat:
- E mai sănătoasă ca mine!...

36
 Altul:
- Ne facem datoria, că n-o fi nimic...
Eu îi întreb:
- Dar ce-i cu dumneavoastră? Ce sunteţi şi ce vă întrebaţi?
Parcă ar fi vorba de mine?
Răspunsul prefectului:
- Da Lico, de tine-i vorba. Uite-te, dumnealor sunt medici şi au
venit să te vadă, căci mi s-a adus la cunoştinţă că eşti bolnavă.
Eu îi spun:
- Să poftească în casă şi să mă cerceteze cum ştiu dânşii. Dar
eu ştiu că nu m-a durut niciodată nimic şi nu mă doare - şi veselă
intru cu ei în casă. Toţi ai noştri fugiseră de acasă, că nu ştiau
despre ce-i vorba. Când au intrat în casă, îi aud zicându-mi:
- În ce cameră te rogi tu?
Le arăt camera mea cu icoane şi cu şapte candele ce ardeau.
S-au închinat toţi şi mi-au spus:
- Nu-ţi facem nimic, căci lumina din ochii tăi ne vorbeşte
totul!...
Şi, ieşind din casă la maşină, îmi zice prefectul:
- Lico, n-ai vrea să mergi cu noi acum?
Eu, bucuroasă că mă urc pentru prima dată în maşină, ne
mai gândindu-mă la nimic, ţuşti în maşină cum eram în casă cu
picioarele goale şi îmbrăcată ca de lucru.
Doamne, ce era pe drum! Unii ţipau de bucurie, parcă-i
apucase ceva rău, dar cei mai mulţi plângeau că nu mai mă văd.
Ziceau că m-au arestat. Eu eram veselă parcă mergeam la un
ospăţ, deşi nu ştiam ce vor face cu mine. Nu puteam fi altfel. Când
am ieşit la şoseaua naţională, văd că o iau la Sfânta Cruce, opresc
maşinile şi se dau toţi jos şi să mă dau eu. Mă salută şi-mi zic să
mă rog şi pentru ei.
De aici, au plecat la primărie, unde au făcut proces-verbal
cum că sunt sănătoasă, iar eu m-am închinat la Sfânta Cruce şi
m-am întors acasă. Cu cine mă întâlneam mă întreba:
- Da unde te-au dus cu maşina? Le răspundeam că m-au dus
la Sfânta Cruce să mă închin, eu şi ei, şi aşa mureau de necaz
necredincioşii. Mă înjurau şi strigau după mine:
- Fermecătoareo! I-ai vrăjit şi pe ăştia! Ei, n-o să-ţi mai meargă
mult!
Altădată, strigau după mine, ca să mă înspăimânte, aşa:

37
 - Împuşcaţi-o! Trageţi fără milă! Eu mă uit la ei şi-mi venea să
râd. Le spuneam:
- Dacă vă porunceşte Dumnezeul meu cel cu cruce, trageţi şi
mă împuşcaţi! Iar dacă vă porunceşte ispititorul vostru, satana, să
vă potoliţi!
Vreau să arăt aici mila lui Dumnezeu. Într-o zi, mă găseam la
câmp cu doi oameni: Dumitru C. Dumitru (Harcana) şi Pavel Bratu,
amândoi necredincioşi şi înjurau vedeniile mele şi mă făceau cum le
venea la gură. A doua zi, Dumitru C. Dumitru a venit la mine mut
şi mi-a scris pe hârtie cele petrecute cu ei la câmp. Scria că după
bârfelile lor, deodată au văzut pe un nor trei persoane: una i-a
ameninţat cu degetul, iar ceilalţi doi le vorbeau aşa: "Ce să le
dăm?". Ei înţepeniseră de frică şi au auzit aşa: "Pavel să ologească,
pentru că a înjurat de Dumnezeu, din care i se va trage şi moartea,
iar Dumitru, fiindcă are copii mulţi, să-i luăm gura, să fie mut". Aşa
s-a şi petrecut.
Văd că vine mutul la mine şi mă roagă să-i fac rugăciuni că nu
mai poate. Eu l-am amânat pe vineri, când vor face preoţii la Sfânta
Cruce, Sfântul Maslu, iar ologul a chemat pe părintele paroh
Gheorghe Dimitriu şi i-a făcut Maslu, dar n-a mai trăit mult şi a
murit. Vineri a venit şi mutul pedepsit şi după mai multe Sf.
Masluri, şi-a căpătat bine vorbirea. La primul maslu puţin numai
cât a putut să-şi mărturisească greşeala în faţa tuturor.
Această faptă minunată a mai închis gura la necredincioşi.

JANDARMUL ISPITIT

Lumea dorea să merg şi în alte sate, căci era mai uşor să merg
eu una singură, decât să vina ei la mine şi, de altfel aveam poruncă
de sus să le spun la toţi să se întoarcă la Dumnezeu şi la Biserica
Sa.
Într-o primăvară am mers în comuna Vlad Ţepeş, judeţul
Ialomiţa, însoţită de fratele Iordache Grigoraş, fratele Tache
Grădinaru, Ghiţă Vlad, Ioan Mitu cu soţia lui, Anghelina, sora
Cleopatra şi fratele Ioan Iancu. Aceşti fraţi erau trei din comuna
Pechea, judeţul Covurlui şi trei din comuna Tudor Vladimirescu cu
cele două surori. Cu toţii am mers pe jos vreo trei zile. Făceam câte
40 de kilometri pe zi şi cincizeci am făcut în prima zi, dar toţi
mergeam şchiopătând şi totuşi eram fericiţi, căci tot drumul ne-a

38
condus când un miros de smirnă, când un sul de nor minunat, pe
care îl simţeam toţi. Acest drum îl făceam pentru a ne închina la
Sfânta Cruce din această comună ridicată în cinstea Maicii
Domnului, prin descoperire dumnezeiască de către fratele Gheorghe
Enică din Vlad Ţepeş.
Când am ajuns la această Sfântă Cruce, ne-am aşezat să
facem acatistul Maicii Domnului şi, cum îl cântam noi, mi se părea
că strigă la noi cu înjurături. Eu am crezut că e o nălucire de la
satana şi nu m-am sculat din genunchi. Ceilalţi toţi, câţi erau cu
mine, au fugit care pe unde au putut, căci cel care înjura era şeful
de post al comunei Vlad Ţepeş. El, văzându-mă pe mine că n-am
fugit, ştiu eu ce-o fi crezut? Începe să mă bată cu patul puştii, cu
mâinile, cu picioarele, cum îi venea lui bine, iar eu ziceam de zor
acatistul, căci nu mai aveam mult să-l isprăvesc. Nu mai ştiu dacă
l-am isprăvit, căci m-a trântit într-o parte şi mă bătea. Eu râdeam
şi-i ziceam:
- Mai ai mult de dat? Şi de ce mă baţi, fratele meu? Ce ţi-am
făcut? Doamne, iartă-l c-o fi beat!
El când auzea ce-i spuneam, mai tare îmi da cu cizmele, unde
apuca. Dar Dumnezeu mi-i martor şi ştie că nu mint, nimic n-am
mai simţit din bătaia aceea, deşi cred că a fost înspăimântătoare la
vedere, căci soţia acestui om orbit de furia satanei, a început să
ţipe, zicându-i:
- Gheorghe, de nu-i dai pace acestei fete, eu din clipa asta mă
despart de tine! Şi aşa mi-a dat pace. Nu eram speriată deloc, ba
dimpotrivă, aveam un dor de cântat, căci după ce s-a depărtat de
mine, am început de la capăt acatistul Maicii Domnului şi-l cântam
cu o bucurie nestăpânită şi mă simţeam ca după o baie caldă.
După ce am isprăvit acatistul, nu ştiam unde s-o iau. Mi-am
zis: "Să merg la Biserică”, fiind duminica în acea zi, căci se şi
auzeau clopotele. Pe însoţitorii mei de drum i-am găsit în biserică şi
nu le venea să se uite la mine. Eu zâmbesc către ei şi fac o glumă,
zicându-le:
- Aţi dat bir cu fugiţii? Ei plângeau şi mă întrebau dacă m-a
bătut rău. Le spuneam că nu m-a bătut nimeni, ci un creştin
numai cu numele mi-a dat un buchet de flori prea bine mirositoare.
După Sfânta Liturghie, eu ca mânată de cineva, le spun la cei ce mă
însoţeau:

39
 - Ştiţi ceva? Plecăm de aici cu primul tren, aşa-mi spune
inima.
După luarea mesei la fratele Gheorghe Enică, am plecat la tren
iar în urma noastră ne-a căutat acel şef de post, ca să mă împuşte.
Căci când s-a întors el de la târg după masă, a găsit singurul
băieţel ce-l avea acasă, tot o vânătaie, iar cei din casă i-au spus ca
vânătăile şi durerile copilului au început la ora opt dimineaţa,
tocmai la vremea bătăii mele, şi până seara a şi murit.
După vreo două săptămâni, am primit o carte poştală de la
acest şef de post, în care îşi cerea iertare şi mulţumea lui
Dumnezeu că nu m-a găsit când m-a căutat, că mă împuşca, căci
scria el, a crezut el că sunt fermecătoare, dar mai pe urmă i-a spus
preotul comunei cu totul altceva decât credea el şi acum se ruga de
iertare ca să nu-i vie ceva şi mai greu.
După cum mi se pare, toate vânătăile ce trebuia să le am eu în
urma bătăii, s-au dus pe bietul copil nevinovat, prin durerea
copilului ce trebuia s-o simt eu, i s-a produs o mai mare durere
celui care m-a bătut. Nu mă bucur de răul altuia, dar preamăresc
pe Sfânta Treime, care face minuni preaslăvite cu oameni mici,
slabi şi păcătoşi ca mine.
Acest fapt mi-a întărit credinţa mai mult în mărturisirea celor
ce-mi descoperea Mila Cerească, iar Maicii Prea Curate nu-I găseam
şi nici azi nu-I găsesc cuvinte potrivite pentru a O preamări, pentru
toată grija şi ocrotirea Sa, de Mamă scumpă, de Mamă dulce, de
Mamă dumnezeiască. În acest fapt am văzut că toate ce le cere
Maica Domnului de la iubitul Ei Fiu, Iisus Hristos, dobândeşte.
Mijlocirile Ei au nemărginită putere asupra vieţii noastre. O scurtă
rugăciune spusă din evlavie e primită de Dânsa, ca un preascump
dar. Cea mai mică faptă de evlavie, făcută în cinstea ei valorează
mai mult decât cinstea dată tuturor sfinţilor. Cinstea ce-o dăm
Maicii Domnului înveseleşte pe toţi sfinţii. Maica Domnului scoate
zilnic mai multe suflete din iad. Cu cât soarele este mai mare decât
o stea, cu atât întrece cu mila Maica Domnului pe ceilalţi sfinţi.
Aşa-i cum am spus: nu se pot găsi cuvinte îndeajuns pentru a
o proslăvi pe Maica Preacurată. Să-I aducem laude că-i curată!? Nu
puteam, că-I însăşi curăţia întruchipată. Să-i zicem că-i miloasă?
Iar nu-i de ajuns, că în făptura Ei este toată mila întruchipată şi
este nedespărţită de dreptatea dumnezeiască pentru a o muia. Să
zicem că-I frumoasă? Iar nu-i găsit cuvântul, că-I frumuseţea

40
întruchipată, Mama preaiubită a dulcelui Iisus şi a noastră, a
tuturora. Ah! numai cât ne gândim la toate cu câte este împodobită
Stăpâna noastră, am vrea într-o clipă să zburăm din cătuşele
acestei vieţi şi să mergem în veşnicie, să ne bucurăm de vederea Ei
preaminunată, a Prea Sfintei Treimi şi a tuturor sfinţilor care au
avut trupuri ca noi, dar prin credinţă şi dragoste de Cer, au ajuns
în acel Cer al fericirii pe care l-au dăruit, necruţându-şi viaţa
aceasta care-i ca un fum şi ca un vis frumos sau mai puţin frumos,
sau chiar urât câteodată. Zic: dacă această viaţă o călătorim cu
dorul după Cer, să fim siguri că-l vom câştiga în dar! Ce minune!
O, Maică Prea Curată, pe mine care, cândva eram aruncată şi
umilită de toţi, acum, prin mila Ta, m-ai învrednicit să stau în
preajma Ta, a scumpului Iisus, dulcele Tău Fiu şi Dumnezeul
nostru şi a Sfinţilor Tăi iubiţi! Văd, Stăpână, că nimic vrednic nu
am şi nici nu găsesc cu mintea mea slabă şi neputincioasă a-Ţi
aduce cuvinte de laudă şi mulţumire, fă-mă Tu, Te rog, a Te iubi cu
tot focul inimii mele şi a-mi da chiar şi viaţa, de se poate, pentru
iubitul Tău Fiu şi Mântuitorul nostru scump, Iisus Hristos.
Atâta îţi cer şi cred că îmi vei da, de ştii, că mi-i de folos pentru
a câştiga Cerul, eu şi obştea mea scumpă, pe care Tu mi-ai dat-o
pentru a Te proslăvi pe Tine şi pe Sfânta Treime, cu toţi Sfinţii.

BUNII MEI OCROTITORI

Vreau să arăt că din cei trei fraţi credincioşi din comuna

Pechea care m-au însoţit spre comuna Vlad Tepeş, fratele Ilie
Badiu, şi fratele Iordache Grigoraş m-au însoţit peste tot, timp de
doi ani, cât am mers prin lume, atunci când nu puteau să meargă
unul din părinţii care mă creşteau, căci niciodată nu mă lăsau să
merg singură. Deci, până la urmă, aceşti doi fraţi, deşi înaintaţi în
vârstă, au îmbrătişat viaţa monahicească. Fratele Ilie Badiu a
rămas monah, fiind prea bătrân şi ducând viaţă schivnicească, iar
fratele Iordache Grigoraş este ieromonah (preot călugăr). Amândoi
au metanie, adică au fost călugăriţi la Sfânta Mănăstire Bogdana,
judeţul Bacău. Primul a primit numele de Varnava, iar al doilea de
Isidor.

41
 ALTĂ CURSĂ ÎNTINSĂ

În primăvara anului 1938, pe când mă găseam la săpat de vie,

văd că se opreşte cineva în dreptul viei noastre. Era maşina
prefectului de Tecuci cu cineva de la primăria noastră şi mă
cheamă să merg acolo, că are să-mi spună ceva domnul prefect. Las
lucrul şi plec la primărie cu maşina.
Ajunsă la primărie, începe prefectul să-mi spună că el nu are
copii şi că s-a vorbit cu soţia lui să mă ia să mă crească ei,
dându-mă şi la şcoală, că a auzit că îmi plăcea mult cartea. Şi zicea
el:
- De abia nu mai faci şi atâta tulburare în satul tău cu
vedeniile ce le-ai avut.
Eu m-am învoit cu gândul şi-mi ziceam în sinea mea: are
dreptate. Că voi suferi eu ce voi suferi, dar scapă lumea de mine.
Şi-i zic:
- Da-ţi-mi voie să mă duc acasă să mă rog, să-mi iau ce mai
am şi să spun şi părinţilor mei, că nu pot face acest lucru de capul
meu.
Când am ajuns acasă, veniseră de la vie şi ai mei şi le spun
propunerea prefectului.. Dânşii îmi zic să fac ce vreau. Intru să mă
rog în camera mea şi am simţit un vânt uşor care m-a trântit la
pământ, lăsându-mă fără puteri. Încercând să mă scol, am văzut că
nu pot să mă ţin pe picioare; le simţeam moi ca o cârpă şi mă
muiasem tare. Văzând mama că nu ies din cameră, a venit să mă
vadă şi aşa m-a ridicat în pat. Am stat două zile în pat, fără să mă
pot purta pe picioarele mele. Nu aveam dureri deloc, dar simţeam o
slăbiciune grozavă în tot corpul şi nu puteam să fiu trează. Aş fi
dormit într-una. După două zile, m-am dat jos din pat şi am mers
la biserică, însoţită de nepoata mea, Didina Ivan, azi maica
Heruvima, că în aceasta zi era vineri şi se făcea Sf. Maslu. Prefectul
judeţului auzind cele întâmplate, a făgăduit că nu va mai încerca
nimic. Eu cred că dânsul nu cu gând rău a făcut acest lucru.

STRIGĂ VICLEANUL

Văzând necredincioşii că cu nimic nu mă pot face dispărută

din comună, ce s-au gândit? Să spuie că din pricina mea nu plouă.
Şi când mă vedeau că merg la Sfânta Cruce sau la Biserică, strigau
după mine ca turbaţi:
42
 - Înşelătoareo! Rătăcito! Vrăjitoareo! Şi multe alte câte le aveau
la gură. Eu mă uitam la ei şi-mi venea să râd, dar îmi era milă că-şi
puneau jar pe capul lor. Şi totuşi, eram fericită când strigau aşa,
decât dacă m-ar fi fericit unul singur în faţă. Nu ştiu de ce te doare
mai mult când te fericeşte cineva, decât atunci când te huiduieşte.
Eu am trăit aceste clipe. Când te fericeşte, te vezi aşa de mic şi-ţi
vine să plângi.

S-O ARDEM ÎN FOC

Într-o dimineaţă vine la noi acasă un cioban trimis de

proprietarul Gheorghe Iade cu un bilet, în care-mi zicea să nu mai
ies din casă că unii din consătenii mei au mers la ei şi au cerut să
le vândă lemne uscate şi vor să facă un foc mare în mijlocul satului,
să ardă o vrăjitoare din a cărei pricină nu le plouă. Şi întrebând
proprietarul cine-i vrăjitoarea, ei au spus de mine. Auzind
proprietarul aceste urzeli spurcate, nu numai că nu le-a vândut
lemne, dar, zicea el, că i-ar fi dojenit, arătându-le că fac fapte
păgâneşti.
Nu m-am înfricoşat de acest lucru, ci mă rugam la Măicuţa
Domnului să mă înveţe ce să fac, să pot scuti de la păcat pe cei ce
nu au loc de mine în sat, căci nici închisă în casă nu puteam sta.

CE-MI VINE ÎN MINTE

Văzând că fac atâta nelinişte în sat, m-am gândit să-mi tai

părul, să mă îmbrac bărbăteşte şi să merg la o mănăstire de
călugări pentru a nu fi cunoscută. În vremea aceea, mă duceam la
Sfânta Mănăstire Adam din Tutova, însoţită de alte surori, nu ca să
stăm ci doar să vedem şi noi cum este într-o mănăstire de maici.
Gândul nostru era pentru a ne închina viaţa Domnului, între
zidurile unei Mănăstiri, dar aşteptam ceva, adică timpul hotărât de
Sus.
Când am plecat spre această sfântă Mănăstire, am rugat pe
cele ce mă însoţeau să nu spuie la nimeni nimic despre mine şi aşa
am şi făcut. Dar când eram la Sfânta Biserică la Liturghie, o
creştină se repede la mine şi mă ia de braţ, zicându-mi pe nume şi
întrebându-mă ce fac. Eu am rugat-o să nu spuie la nimeni nimic
de mine. Dar ea de bucurie că m-a văzut, n-a putut să ţie şi a spus
maicilor toate câte ştia de mine şi aşa mi-au aprins focul în cap,

43
căci maicile credeau că m-am dus să rămân la ele. Parcă văd cum
m-au dat afară din curtea Sfintei Mănăstiri, maica Stareţă a şi
chemat jandarmul, zicând ca să mă ducă din post în post, până
acasă, sau mai bine, să mă puie la zid şi să mă împuşte, că eu
vreau să le stric rânduielile lor cu vedeniile mele. O întrebam pe
maica stareţă ce-a auzit din gura mea, de zice că le stric rânduielile,
fiindcă nu am vorbit nimic cu nimeni. Dânsa îmi zice:
- De ce noi nu vedem pe Maica Domnului că suntem maici şi
tu ai văzut-o? Pleacă! Du-te de la noi!
Şi aşa am părăsit sfânta mănăstire fără să mă mai pot închina
o dată la Maica Domnului - făcătoarea de minuni. Jandarmul era
tare nelămurit şi nu ştia ce să facă cu noi. Într-o clipă s-a adunat
tot satul şi ruga lumea pe primarul comunei şi pe jandarm să-mi
dea voie să le vorbesc lor ceea ce am vrut să le spun maicilor. Eu le
spuneam că am venit să mă închin la Sfânta Icoană a Maicii
Domnului, făcătoare de minuni şi nu să le vorbesc. Dar pentru a nu
se crede că am venit cu alt gând, ştiu că m-am suit pe un scaun şi
am spus la toţi cei adunaţi că Bunul Dumnezeu vrea să fim buni,
ca mireni, chiar şi cei ce trăiesc prin Mănăstiri, că altfel nu vedem
Cerul, ci iadul. După ce am arătat toate câte trebuie să le împlinim
şi cum ne vrea Maica Prea Curată, aud că zice jandarmul:
- Pentru aceste cuvinte ce ni le-a spus aceasta fată, s-o pun la
zid s-o împuşc? Ce ziceţi, oameni buni şi dumneavoastră maicilor,
căci aşa mi s-a spus de maica stareţă că trebuie împuşcată la zid că
strică rânduielile Mănăstirii? Toţi au lăsat capul în jos şi mirenii şi
maicile şi au plecat către casele lor, iar noi am rămas singuri.
Numai o singură maică ne-a condus până la ieşirea din sat, căci
jandarmul ne-a liberat cu pace.
Această teamă de a nu mai răzvrăti pe maici de prin Mănăstiri
m-a dus cu gândul să mă îmbrac bărbăteşte şi să merg într-o
Mănăstire de călugări, fără să fiu cunoscută. Dar când eram gata
cu hainele ce mi le probasem şi vroiam să-mi tai părul, am văzut că
am găuri în urechi, căci mama mea când am fost mică mi le făcuse
pentru cercei şi acest lucru m-a oprit, căci despre celelalte nu
aveam grijă, că aveam la îndemâna postul şi privegherea, care m-ar
fi făcut să pot duce viaţa acolo unde se zice că nu s-ar putea. Dar
toate le hotărăşte Cel de Sus...
Învrăjbirea maicilor de la sfânta Mănăstire Adam a fost
rânduită de Dumnezeu, căci dacă dânsele mă primeau cu bucurie,

44
desigur aş fi rămas acolo. Iubirea mamei mele de a-mi pune cercei
în urechi iar a fost ca o poruncă să nu plec unde mă hotărâsem.
Am văzut că toate le orânduieşte Cel Atotputernic pentru
binele nostru, chiar şi când ţi se pare că întâmpini un necaz. Acel
necaz are în sine un rost de proslăvire Lui Dumnezeu - şi bine-i să
te laşi în voia Lui.
Am hotărât în faţa Sfintei Icoane a Maicii Domnului că
nu voi mai asculta gândul care mă va îndemna să scap de
vreun necaz, că Bunul Dumnezeu are mai multă grijă decât aş
avea eu şi ştie şi cunoaşte El puterile mele şi niciodată cred,
nu-mi va da să duc ceva mai mult decât pot duce eu.

DOMNUL ÎNCREDINŢEAZĂ PE AI MEI

Spre marea mea bucurie, aud pe mama Maria zicându-mi

într-o seară pe când mă întorsesem de la Sfânta Mănăstire
Dălhăuţi:
- Ştii ceva, Lico?
I-am răspuns:
- Ce să ştiu, mamă?
- În zilele acestea cât ai fost tu plecată, moşu-tău Ionica a fost
la plug pe Gurgueta, unde ai avut tu vedenii. Şi se silea să termine
să vie acasă. Deodată vede un pătrat de lumină care a venit
dinspre răsărit şi s-a aşezat cam acolo unde ai spus tu că ai
avut vedenia. Caii s-au speriat şi au fugit tocmai acasă cu grapa
după ei, cum erau înhămaţi. Eu când am văzut caii în felul acesta
am crezut că s-a întâmplat vreo mare nenorocire şi nu ştiam ce să
fac.
Apare şi Ionică, schimbat la faţă şi întreabă de cai. Eu i-am
spus că sunt în grajd şi să-mi spună şi mie de ce au fugit de la
plug. El mi-a spus că a văzut acel pătrat de lumină şi cum s-a
mistuit acea lumină în pământ şi cum s-au speriat caii.
- Mamă Marie, dar moş Ionică nu s-a speriat?
- Cum să nu! Era schimbat şi este şi astăzi şi zice că niciodată
n-o să te mai ocărască, că a văzut că tot ce ai spus tu a fost de la
Dumnezeu... Dar ce să vezi? N-a mai înjurat deloc de atunci. Ah,
de-ar mai vedea o dată măcar lumina!

45
 - Slavă Domnului că mi-a ridicat ocara şi numai păcătuiesc cei
din casă. Mamă, eu văd şi în acest semn mila Maicii Domnului cu
noi păcătoşii...
- Aşa-i, Lico... Şi cum ai petrecut tu săptămâna asta la
Mănăstirea Dălhăuţi?
- Cum să petrec? Bine! Unde poţi să fii mai mulţumit ca acolo
unde se laudă Dumnezeu şi Maica Prea Curată?
- Dar cum se laudă?
- În cântări, în cetirea sfintelor cărţi şi chiar în lucru.
- În lucru? Cum se poate asta?
- Da, se poate foarte bine, dacă ceea ce lucrezi tu faci ca
pentru Dumnezeu şi pentru folosul altuia, nu pentru tine.
- A! Aşa-i!
- Dar eu să-ţi spui matale ceva, că ştiu că tot ai să auzi, numai
să nu-ţi pierzi credinţa: şi călugării tot oameni sunt şi de ei se ţin
mai mult diavolii decât de noi, că ei se roagă mai mult lui
Dumnezeu şi acest lucru îl supără pe cel rău şi din aceasta pricină
sunt şi ei ispititi.
- Ei! Trebuie că ai mai păţit ceva?!
- Uite ce: dacă îmi făgăduieşti, eu îţi spun, iar de te aprinzi de
mânie voi tăcea.
- Nu, nu le zic nimic.
- Să vezi matale: cum au aflat de mine, m-au chemat
zicându-mi că sunt îndrăcită şi să-mi fac Sfântul Maslu. Eu nu
m-am supărat deloc şi am rugat să-mi facă, numai că eu nu am
bani să le plătesc Maslul, dovadă că am venit pe jos. Când au auzit
că nu o să le plătesc Maslul, nu mi-au mai făcut, dar m-au întrebat
ce rugăciune vreau să-mi facă, să scap de satana, care mi se arăta.
Eu i-am rugat să mă spovedească şi ei s-au bucurat că nu era ceva
prea greu şi acest lucru mi-l făcea un singur preot.
- Dar Maslul câţi vroiau să-ţi facă?
- Şapte preoţi şi trebuiau plătiţi...
- Dar cine te-a spus pe tine la ei?
- Să vezi matale, mamă. Într-o dimineaţă când se făcea
utrenia, a căzut un părinte jos şi făcea tare rău din mâini, din
picioare şi spumega. Acest părinte striga cât putea în boala lui aşa:
"Daţi pe Lica afară din biserică, că-i îndrăcită!" Eu, când am auzit
că-i vorba de mine, m-am îngrozit, că acest părinte nu mă ştia pe
mine, căci nu vorbisem cu sfinţia lui deloc.

46
 Am început să fac la metanii la icoana Maicii Domnului
făcătoare de minuni, şi m-am liniştit. Toţi părinţii au venit spre noi,
fetele, căci am fost vreo cinci fete şi ne întreabă: "Cine se numeşte
Lica să iasă din biserică!"
- Stai! Dar unde se dusese fratele Badiu şi Iordache? Nu erau
şi ei cu voi?
- Nu. Ei se duseseră în pădure să se roage singuri, că toată
săptămâna ajunaseră.
- Ce spui tu?
- Da.
- Şi tu cu cine zici că erai?
- Cu cele cinci surori.
- Ei şi?
- Să vezi!... Eu le spun că mă numesc Lica şi mă minunez cum
m-a pomenit acest părinte în boala lui, că niciodată n-a vorbit cu
mine. Dânşii îmi ziceau: "Diavolul care îl munceşte pe el te-a
descoperit". Iertaţi-mă, părinţilor, pe mine păcătoasa, le zic eu, dar
dacă-i vorba că diavolul îl munceşte pe acest părinte, nu mă daţi
afară din casa lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Bine, îmi zice
unul mai mare, cred că era stareţul, că-i sărutau mâna toţi, să stai
în tindă! Şi fericită că sunt măcar în tinda bisericii, aşteptam să
iasă acel părinte din biserică şi să-l întreb de unde mă cunoaşte şi
la ieşire aşa am şi făcut. L-am întrebat şi el mi-a zis că nu mă
cunoaşte, că nu m-a văzut niciodată şi că el nu ştie nimic de mine.
Eu îi zic:
- "Dar de ce ai strigat să ies din biserică?"
El mi-a spus că n-a strigat şi că nu ştie nimic. Un alt părinte
slab, cu numele Nazarie mă ia deoparte şi-mi zice: "Te jur cu
numele lui Dumnezeu, spune-mi cu ce-l arzi tu pe satana, de a
strigat asupra ta?". Eu l-am rugat să mă ierte că nu ştiu să am ceva
bun decât că ceea ce a lucrat Domnul cu nevrednica de mine, a
făcut din milă şi am spus chemarea ce mi-a făcut-o Cerul. El s-a
închinat şi a plecat la chilie.
- Ce vorbeşti tu, Lico? Mare ţi-i minunea, Doamne, ce multe ai
să mai auzi în lumea asta!
- Şi stai, că vine ceva frumos!
- Ei?
- Joi, după ce s-a terminat Sfânta Liturghie, am plecat cu toţii
spre casă. Când am ajuns la podul de peste Siret, un jandarm nu

47
ne-a lăsat să trecem pe pod, zicându-ne că dacă suntem sfinte, să
trecem pe apă ca pe uscat. Eu, care-s din fire veselă am început să
cânt şi să merg pe malul apei, zicând că, totuşi, o să trecem pe apă
ca pe uscat. Deodată vine o luntre cu un luntraş care striga la noi
unde mergem, că podul este în urma noastră. Noi îi spunem cele
zise de jandarm, dar el ne sfătuie să mergem la un mal unde se
poate coborî şi să ne suim în luntrea lui pentru a ne putea trece şi
aşa să-i arătăm că am trecut şi fără podul lui.
După toate aceste încercări, m-am hotărât să nu mai plec
nicăieri, decât când voi primi poruncă.

ÎN CHILIUŢA MEA DE LA SAT

Veneau la mine surori care mă cunoşteau, din comunele

Pechea, Slobozia Conache (jud. Covurlui), Nămoloasa (jud. Putna),
Risipiţi (jud. Râmnicu Sărat), Brăila, Gurguieţi, Gemeni (jud. Brăila)
şi Barcea (jud. Tecuci).
Ne strângeam şi cântam cântece religioase şi câte una citea
din Noul Testament, iar la despărţire era un chin. Toate plângeau şi
mă luau de gât zicându-mi că nu pot să stea fără mine. Plângeau
cu toatele şi ştiau că în mai multe rânduri ne puneam în genunchi
în chiliuţa mea de rugăciune şi rugam pe Maica Prea Curată să facă
cum o şti şi să ne adune pe toate la un loc. Căci toate aceste surori
care veneau la mine nicăieri nu se simţeau mai bine, ba, de la o
vreme, chiar nici în sânul "Oastei Domnului", căci toate aveau
gândul Mănăstirii. Unii din adunarea "Oastea Domnului" ne
spuneau că nu-i de la Dumnezeu să părăsim lumea şi să ne
închidem în Mănăstiri, ziceau ei, cu ce folosim noi pe aproapele
nostru dacă fugim de ei. Poate aveau dreptate, căci nu ştiau
dulceaţa singurătăţii, cum nici noi nu ştiam dar o doream cu dor
sfânt şi nerăbdător. Prin Mănăstiri nu erau bietele surori primite,
că iubeau pe zăpăcita de mine. Aşa că aveau tot dreptul să plângă
la despărţire. Le mângâiam citindu-le din psaltire următoarele
cuvinte din catisma a cincea: "Mântuieşte-ne pe noi Doamne
Dumnezeul nostru şi ne adună din necazuri ca să ne mărturisim
numelui Tău celui Sfânt, ca să ne fălim întru lauda Ta".
Şi aşa puteam să le îndrept paşii spre casele părinteşti,
întărite în credinţa că Cel Atotputernic ne va purta de grijă şi ne va
pregăti şi nouă loc unde să-L preamărim.

48
 Dar lacrimile acestor fete care urau deşertăciunile acestei lumi
trecătoare ardeau pe satana, care a început să mă chinuie pe mine
cu alte născociri de-ale lui venind noaptea în chilia mea, în care mă
rugam şi, făcându-mi tot felul de năzdrăvănii crezând că o să mă
sperie. Să vedeţi: mai întâi a început să mă strige pe nume, în
timpul când îmi făceam şi eu sfânta rugăciune, prefăcându-se cu
vocea celor din casa noastră, venea cu vocea mamei, chemându-mă
să fac ceva treburi ce ştiam că le făcusem, când cu a lui tata,
chemându-mă să dau de mâncare la vite şi eu îi răspundeam că
vitele sunt rostuite şi că eu sunt la rugăciune, când cu vocea lui
tetea. După ce terminam rugăciunea, mergeam să le cer iertare că
n-am ieşit când m-au strigat. Ei ziceau că nu m-au chemat. Eram
tare nedumerită şi-mi ziceam: ce-i cu strigătele astea? Şi m-am
hotărât ca atunci când mă va striga, să nu-i răspund deloc, să văd
ce-o să facă. Dar, se vede că nu ştie ce gândeşte omul, că venea şi
în serile următoare şi mă striga să ies la diferite treburi afară. Eu
nu-i răspundeam deloc. El începea să strige şi mai tare şi dacă
vedea că nu vreau să răspund, începea să mă ocărască cum era
mai urât. Îi ziceam că ai mei nu zic cuvintele pe care le zici tu.
Aşadar, piei, satano, arde-te-ar Sfânta Cruce! Şi înfuriindu-se, îmi
scotea uşa din balamale, mi-o arunca în curte şi intra şi-mi stingea
lampa cu o suflare aşa de tare că te luau toţi fiorii când o auzeai,
fără să vezi ceva. Pe urmă, îmi lua covoraşele de pe jos şi mi le
arunca prin curte. Râdeam şi-i ziceam: "Scutură-le bine,
blestematule!"
Şi aşa m-a chinuit vreo două luni. Nu mă lăsa noaptea să
dorm deloc. Într-una mă striga să mă scol la rugăciune. Ajunsesem
să-i spun: "Nu vreau să mă rog când vrei tu, de-ai şi muri!". Apoi,
venea şi-mi trăgea învelitoarea de pe mine, fără să văd pe cineva.
N-am mai putut suferi şi am plecat la sfântul schit Sihastru din
judeţul Tecuci, cu fratele Badiu, fratele Iordache, sora Tinca Vlad şi
alte surori. Ajunserăm la schit, părintele stareţ Clement Cucu ne-a
dat o chilie, mie una cu surorile Tinca Vlad din Tudor Vladimirescu,
Niculiţa Susanu şi sora Catinca din Buceşti. Seara cum ne-am
aşezat la rugăciune, a venit iar ispititorul şi ne-a purtat prin chilie
coşul în care aveam pâinea şi şerveţelele de şters pe obraz. Surorile,
când au văzut cum se plimbă coşul prin chilie, s-au speriat şi s-au
urcat în pat, strigând la mine:
- Ce-i asta, soră Lico?

49
 Eu nu puteam să mă ţin de râs şi-i ziceam: "Şi aici ai venit
înrăutăţitule?". Un părinte ne-a auzit cum ne certam cu străinul
nepoftit şi vine la noi să vadă ce-i. În timpul acesta, ispititorul ne
aruncase pâinea din coş şi ne scutura şerveţelele de zor. Surorile
înlemniseră în pat, văzând fluturarea şerveţelelor prin aer, fără să
vadă pe cel ce le purta.
Intrând părintele, vede coşul în mijlocul chiliei, pâinea
aruncată într-o parte, iar noi cocoţate în vârful patului cu ochii
aţintiţi să vedem ce mai are de gând să facă. Îi spunem părintelui
toată întâmplarea, iar el ne sfătuie să facem Paraclise Maicii
Domnului şi, când o să vedem că vine, să zicem rugăciunea
"Născătoare de Dumnezeu bucură-te" şi celelalte. Şi cu acestea ne-a
dat pace îmbătrânitul în rele. Am văzut că nu e îngăduit să facă
ceva rău cuiva mai mult decât poate duce cel încercat de el. Numai
să nu-ţi fie frică deloc de el, că-i tare neputincios şi chiar prost, căci
cu toate relele pe care le arunca el, cu îngăduinţa Milei Cereşti, el
pierde, iar noi câştigăm, numai dacă nu ne îndulcim cu cele ale lui
şi nu-i primim sfaturile. Deci, trebuie să fim treji mereu tot timpul
cu inima şi să ne rugăm lui Iisus, lumina şi bucuria noastră. Eu pe
satana cel mare, cu toţi ucenicii lui, fii ai întunericului, aşa-i cred
că sunt: legaţi ca nişte câini care au o lungime de lanţ. Ei latră
veşnic cu tot felul de lătrături şi se aruncă şi ei cât pot din lanţul în
care se găsesc.
Dacă pot să apuce pe cineva în ghearele lor, încep să le dea
diferite gustări care, deodată, par dulci, dar pe urmă sunt ca
fierea de amare. Dar când omul merge ca un orb cu a lui voie în
negrele şi murdarele braţe ale acestui duşman al neamului
omenesc, atunci e cam greu. Şi, totuşi, scapă dacă se găseşte
cineva care să-i arate minunata şi dumnezeiasca baie a veşnicului
Siluam vindecător sub epitrafirul duhovnicului, oricare ar fi el şi
oricum ar fi el de drept sau de păcătos, căci darul de vindecare
sufletească şi chiar trupească este acelaşi, ca de sub dumnezeiescul
Omofor al lui Iisus Hristos, căci însuşi Duhul Sfânt lucrează la
dezlegarea din lanţurile satanei şi iertarea păcatelor. O altă baie
pentru pământ, pentru suflet, afară de baia Duhului Sfânt de sub
epitrafir, nu există. Şi cine nu apucă să treacă prin această baie,
spălându-se de toate murdăriile satanei eu, nevrednica şi
păcătoasa, le spun în numele lui Iisus cel răstignit pe Sfânta Cruce

50
că de-ar vieţui ca sfinţii nu vor vedea Cerul. Căci spune psalmistul:
"De-ar fi viaţa noastră de o zi şi totuşi e plină de păcate."
Cel rău este neobosit în răutăţi. Iar după această baie,
primeşte mărgăritarul cel scump. Pe Iisus Euharistic, cel ce se
jertfeşte pe Sfânta Masă a sfintelor Altare din bisericile noastre
dreptmăritoare, prin săvârşirea Sfintei Liturghii. Cine nu-i
îndrăgostit de Sfânta Liturghie nu cunoaşte pe Iisus Hristos
Euharistic şi de-ar vorbi despre Iisus chiar în limbi îngereşti îl
încredinţez că nu-l va vedea niciodată. Nu-i destul să vorbeşti
despre Iisus, dacă nu te hrăneşti cu Iisus. Respiraţia noastră s-o
scoatem cu dulcele nume al lui Iisus. Bucuriile noastre să nu fie
altele decât gândul că ne întâlnim cu Iisus prin Sfânta Liturghie şi
că ne unim cu El prin dumnezeiasca pâine şi dumnezeiescul vin din
Sfântul Potir. Să ajungem să numai putem trăi fără Iisus
Euharistic. Ah! Ce nume dulce are darul să te facă fericit, de parcă
ai vrea, în clipa aceea să zbori în cer.
- O, Iisuse, Iisuse, dar nu toate zilele sunt ca atare. Petrec zile
în care mă ruşinez de mine însumi. Ah, de câte ori am ascultat de
linguşirile lumii şi ale satanei şi Tu, prea bunule, iarăşi m-ai primit.
De câte ori m-am chinuit să pot sta în preajma iubirii Tale, Iisuse,
şi am văzut că Tu ai fost gata să-mi dai mâna. Iisuse, al meu dor,
picură un strop de sânge din ranele Tale şi în inima mea ca să Te
pot iubi mai mult. Iisus ne spune la toţi: "Această picătură pe care
o cereţi, o găsiţi în Sfântul Potir din Biserica Mea, căci în dar v-o
dau, nu prin meritele voastre"! Ce bun e Domnul! Şi cred că nu
greşesc spunând că-i bun, căci este însăşi bunătatea întruchipată.
De te-ai găsi în cel mai mare întuneric, Tu eşti fericit, că ai
lumina cu Tine: pe Iisus. De-ar striga tot iadul şi toată lumea aceasta
asupra ta tot felul de hule, tu eşti fericit că ai pacea cu tine, pe Iisus.
Deci, cine vrea să fie fericit chiar în lumea aceasta, să trăiască şi să
se hrănească cu Iisus. Iar cel rău nu va avea putere să te atingă cu
otrăvitoarele lui gheare de mai şchiopătezi pe drumul lui Iisus.

LA CEI MARI AI ŢĂRII

Îmi aduc aminte de acea vară a anului 1938, când am plecat

la Bucureşti, nu ca să văd un oraş frumos, ci ca să arăt celor mari
ai ţării voia lui Dumnezeu, primită prin poruncă de Sus.

51
 Întorcându-mă de la Bucureşti, sora mea Ghiniţa cu care am
crescut, mă aştepta cu mare nerăbdare să-i spun ce am văzut eu şi
cum e lumea pe acolo.
- Ia spune, tu, Lico, cum ai mers la Bucureşti şi cum e lumea
pe acolo, mai credincioasă ca la noi?
- Să vezi tu, Ghiniţo, peste tot acelaşi lucru...
- Adică cum?
- Cum să fie?! Lume de toată mâna, şi credincioasă şi
necredincioasă!…
Dar cei mari ai ţării cum sunt?!
- Îi ştie bunul Dumnezeu cum sunt, că n-am fost primită de
nimeni din cei mari!
- Dar la cine ai fi voit tu să mergi?
- La Părintele cel mare al bisericii căruia i se mai zice şi
Patriarh, căci decât dânsul eu nu înţeleg altul mai mare, chiar nici
pe rege nu-l văd mai mare decât dânsul.
- Şi cum? Ai fost şi nu te-a primit?
- Nu.
- Dar cum îl cheamă pe Părintele Patriarh?
- Miron Cristea, Patriarhul Bisericii noastre creştine Ortodoxe
Româneşti.
- N-ai ştiut pe unde să intri?
- Dar nu m-am dus singură. Am mers cu domnul colonel
Coman Ionescu din Tecuci şi cu un părinte care avea un brâu roşu
şi-i zicea că-i Prea Sfinţit. Era mâna dreaptă a Părintelui Patriarh şi
se numea Prea Sfinţitul Irineu Mihăilescu. Acesta m-a ascultat cu
multă răbdare şi m-a însoţit la Părintele Patriarh. Tot dânsul a
intrat să vadă de mă primeşte şi a ieşit dându-mi acest medalion de
aur cu Sfânta Treime pe el şi mi-a zis aşa: "Înalt Prea Sfinţitul nu
poate să vă primească, fiind ocupat. Vă trimite înalte binecuvântări,
dându-vă, totodată, încuviinţarea să mergeţi mâine, fiind sfânta
Duminică a Pogorârii Sfântului Duh, după Sfânta Liturghie, în
parcul Carol, la Arenele Romane, căci acolo este adunarea societăţii
"Miron Cristea", o adunare de lume credincioasă, care cântă cântări
religioase şi unde se ţin predici din Scriptură. Acolo va veni şi Prea
Sfinţitul Pocitan, vicarul Patriarhiei, trimis de înaltul Patriarh,
care-i va spune cele auzite. Dacă vrei să vorbeşti acolo toate câte ai
să le spui Înaltului, iar Prea Sfinţitul Pocitan le va aduce la

52
cunoştinţa Patriarhului. Şi ne-am despărţit sărutându-i mâna. A
doua zi am mers la Sfânta Liturghie de la Patriarhie.
- Şi cum era acolo, tot ca la biserica noastră?
- Da, aceeaşi slujbă, decât făcută cu mai mulţi preoţi, cu
diaconi şi cu un Prea Sfinţit. Şi mai avea un cor straşnic de frumos!
- Să vezi Ghiniţo! Când ne-am despărţit de Preasfinţitul Irineu
aşa eram de amarâtă, că i-am spus domnului colonel Coman să
intrăm într-o biserică; îmi venea să plâng pe stradă, că trecea lume
ca furnicarul. Şi mergând, am găsit o biserică deschisă, unde se
făcea Sfânta Slujbă. Eu m-am răcorit puţin la icoana Maicii
Domnului, că simţeam că mă înec cu ceva. La sfârşitul Sfintei
Liturghii, m-au înconjurat mai multe doamne, iar una dintre ele s-a
interesat cu cine sunt venită, ca să-l roage să mă lase la dânsa. Pe
aceasta doamnă o chema Victoria, iar pe soţul ei, Gheorghe Cazacu.
Copii nu au, cresc o nepoată de-a domnului Cazacu, pe care o
cheamă Maricica. Era un copil bun. La aceasta familie am stat tot
timpul şi cu masa şi cu dormitul. Iar dânsa m-a însoţit tot timpul
pe unde am mers...
- Şi, cum îţi spusei, duminica după slujba Liturghiei, am mers
însoţită de domnul Coman Ionescu şi de familia Cazacu la
adunarea societăţii "Miron Cristea". Acolo era aşa de multă lume,
cum n-am văzut niciodată. Văd că vine Prea Sfinţitul Pocitan cu un
Episcop care se zicea că-i dintr-o ţară străină. Eu eram aproape
pierdută prin lumea aceea, care stătea pe bănci, una mai sus ca
alta în formă de trepte.
În mijloc era o masă care avea un aparat pe trei picioare care
făcea să se audă cuvântul la mari depărtări.
- Ce spui tu, Lico?
- Şi stai să vezi... Pesemne că Prea Sfinţitul Pocitan, pe care eu
nu-l cunoşteam şi nici dânsul nu mă cunoştea, a întrebat pe
părintele care conducea această adunare, dar nici acest părinte nu
mă ştia şi deodată, îmi aud numele.
- Cum? Te-a strigat fără să te ştie?
- Da, că eu, după cum îţi spusei cred că l-a întrebat pe Prea
Sfinţitul acela trimis de Părintele Patriarh.
- Şi cum te-a strigat?
- Deodată aud aşa: "Rog pe sora Vasilica Gurău din comuna
Tudor Vladimirescu Tecuciului, de este aici, să poftească la această
masă!" Eu, când am auzit, m-am dus. Sfinţia Sa m-a dus la cei doi

53
Prea Sfinţiţi, iar eu i-am sărutat mâna. Cel care zicea că-i străin nu
vorbea ca noi, ci o vorbă neînţeleasă de nimeni. Preasfinţitul nostru
îmi zicea:
- Vrei să ne spui şi nouă ceea ce ai fi dorit să-i spui Înaltului
Patriarh?
Eu îi răspund că da, şi mi-a zis să merg să mă aşeze Părintele
Teofil Ionescu, care conducea acea adunare, la masa din mijloc şi
să vorbesc ce ştiu. Când m-am văzut la masa din mijloc, mă
gândeam cum să vorbesc ca să audă toată lumea, că era multă
lume şi pe distanţă mărişoară. Dar un frate care se ocupa cu
aparatul acela din faţa mesei, mi-a zis:
- Să nu începi până nu îţi spun eu!
El se necăjea să lase în dreptul gurii mele aparatul acela, care
era ca o goarnă. Eu am început să tremur şi parcă nu mai ştiam
nimic să vorbesc. Aşa eram de goală sufleteşte, de parcă nu se
întâmplase niciodată nimic cu mine. Când am văzut aşa, am
început să mă rog Maicii Domnului şi dulcelui Iisus, să-mi vină în
ajutor şi să-mi dea ce să vorbesc din cele arătate mie, mult
nevrednica. Atunci am văzut că toate ale noastre sunt în mâna lui
Dumnezeu şi dacă El vrea, îţi dă. Adică şi minte şi grai şi curaj.
Vreau să-ţi mărturisesc un păcat al meu.
- Ei, ia spune!
- Când m-am văzut la acea masă şi atâta lume ce avea să mă
asculte, am zis în gândul meu: "Unde-s cei care strigau după mine
tot felul? Să mă vadă acum şi să moară de ciudă!"... Şi pe loc, cum
îţi spusei, am rămas goală sufleteşte, şi nu mai ştiam nimic să
vorbesc din cele petrecute cu mine. Mi-am dat seama de îndată că
am greşit şi m-am rugat Domnului şi Maicii Milei, pentru a mă
ierta. Cum mi-am terminat rugăciunea începută în gând, aud că-mi
spune acel frate care aşeza aparatul: "E gata!". Eu am simţit atunci
o putere nemaiîntâlnită asupra mea şi am vorbit pe lângă vedeniile
pe care le avusesem şi alte lucruri pe care eu până atunci nu le-am
auzit niciodată. Te rog să mă crezi că n-am ştiut nimic de mine şi
nici de cele vorbite, dacă nu-mi spunea domnul colonel Coman că,
deşi m-a auzit vorbind, parcă, zicea dânsul, că n-am vorbit eu.
După ce am vorbit, am mers şi am sărutat mâna celor doi
Preasfinţiti, iar Preasfinţitul cel străin mi-a dat şirul acesta de
boabe, zicându-mi Preasfinţitul nostru că sunt metanii de la
Ierusalim... Seara am venit din nou la doamna Victoria Cazacu.

54
 - Ai mai mers pe undeva?
- Am mers pe la câteva biserici.
- Ei! Nu zic de biserici...
- Dar de cine zici?
- De cei mari la care ai fost trimisă...
- Ce să mă mai duc?! Dacă nu m-a primit cel mare al Bisericii,
m-ar fi primit alţii?! Nu, nu m-am mai dus la nimeni. Am zis:
"Doamne, Tu toate le ştii şi le vezi! Eu nu am nici o putere, sunt
mică şi nebăgată în seamă.” Ei, Ghiniţo, când e omul fericit şi are
de toate, pe cele ale lui Dumnezeu le lasă numai la zile mari. Uită
că Dumnezeu trebuie să fie cu noi în fiecare clipă. Aşa-s oamenii!
Adă-ţi aminte de mine, când eram la fratele Petrică în lipsă şi necaz,
aveam în faţă în fiecare clipă pe Maica Prea Curată lângă mine prin
chemări şi suspinuri şi nu se putea spune că nu eram fericită
sufleteşte. Iar când am venit la moş Ionică şi mă simţeam bine, am
uitat de binele ce mi-l făcuse Maica Domnului şi m-am învoit cu
tine şi am mers la furat. Uitasem totul prin ce trecusem. Aşa-i toată
lumea, dar Dumnezeu, în marea lui iubire, ne iartă şi aşteaptă
întoarcerea noastră la El, prin diferite chemări. Cine ştie cu ce fel
de chemare va aduce Bunul Dumnezeu această lume la El? Căci eu
cred că aşa nu va mai merge mult, că lumea e nemulţumitoare de
toate cele trimise din Cer.
- Auzi tu, Lico, se poate să fie aşa?! Mama mi-a spus ieri că i-a
spus părintele Gheorghe, parohul nostru, că a auzit la radioul
Sfinţiei Sale tot ce-ai vorbit tu la Bucureşti la acea adunare... Crezi?
- Da, cred, că se zicea că tot ce se vorbeşte la acel aparat se
aude şi în alte oraşe sau sate de cei care au radio.
- Mare ţi-i minunea, Doamne, la aşa distanţă să se audă o
vorbă spusă de cineva?! Cine a făcut acest aparat, Lico?
- Dumnezeu, prin înţelepciunea omului...
- Ce multe ştie Dumnezeu!...
- Ei, Ghiniţo, încă nu a descoperit toate omului câte ştie
Atotputernicul, că atunci oamenii s-ar fi crezut nişte dumnezei. Şi
aşa sunt oameni care nu cred deloc în Dumnezeu, ci numai în
mintea lor şi vine într-o noapte bătrâna moarte şi le arată că trebuie
să se înfăţişeze înaintea Aceluia pe care ei niciodată nu au voit să-l
cunoască. Şi atunci, ce fac? Ce să mai facă? Unii trimit după preot
să vie să-i spuie de Dumnezeu, spovedindu-şi păcatele, alţii mor în
îngâmfarea satanei, crezând că-i vreun vis urât şi când colo este

55
adevăratul sfârşit şi merg, săracii, în braţele căruia i-au slujit toată
viaţa, lui satana, în chinurile cele grozave. Ah, de ne-ar feri Bunul
Dumnezeu pe noi, Lico de aşa grozăvie!
- Pe noi şi pe toată lumea, scumpa mea soră. Căci bucuria
noastră numai atunci va fi mare, când ne vom şti neamul din care ne
tragem mântuit, iubit de Dumnezeu şi de Maica Prea Curată,
Fecioara Maria, Mama tuturor necăjiţilor.

SUNTEŢI ARESTAŢI, SPUNE PĂRINTELE

În vara anului 1938 am fost chemată de preotul Cercel din

comuna Risipiţi, judeţul Râmnicu Sărat, căci credincioşii Sfinţiei
Sale făcuseră din evlavie o troiţă şi au dorit ca la sfinţire să fiu şi
eu. Şi am plecat pe jos însoţită de surorile Cleopatra şi Măndica din
comuna noastră, şi de fraţii: Badiu Ilie, Iordache Grigoraş şi Tache
Grădinarul.
La Risipiţi am stat numai Duminica, la sfinţirea troiţei, iar luni
dimineaţa am pornit spre casă. Când am ajuns în comuna Vulturul,
căci pe aici ne era trecerea, preotul acestei comune ducea un mort
la groapă. Cu toate că eram obosite, am voit să stăm pe loc, ca să
treacă mortul. Vedeam că se apropie mortul, iar Părintele vine la
noi înfuriat şi zice:
- Sunteţi arestaţi! Cine-i fata de la Vladimireşti? Eu îi ies
înainte şi mă aplec să-i sărut mâna, zicându-i:
- Eu sunt!
Sfinţia sa nu-mi dă mâna şi zice:
- Eşti arestată!
Îl întreb:
- Pentru ce motiv sunt arestată?
Sfinţia sa îmi repetă:
- În numele legii eşti arestată şi taci!
Îi răspund:
- Iertaţi-mă, părinte, eu nu mă ştiu cu nimic vinovată şi
mergeţi de îngropaţi mortul!
Am plecat mai departe pe drumul meu, lăsându-l, crezând că-i
ameţit de băutură, că aşa părea. Nu ştiu cum o fi îngropat pe bietul
om, pe care îl ducea la groapă, că s-a întors repede şi a anunţat
jandarmii să vină după noi, să ne aresteze. Noi, dacă am văzut că
vin jandarmii cu o căruţă după noi, am stat pe loc la un creştin cu

56
numele Dobrea, şi nu ştiu ce s-a zvonit, că a venit tot satul să vadă
ce se întâmplă. Sosind jandarmii la noi, unul din ei întreabă:
- Care-i fata de la Tudor Vladimirescu?
Eu ies şi le spun:
- Eu sunt!
Ei îmi spun:
- Să meargă cu noi la post!
- Bine, merg, dar de ce?
- O să vedem! Însoţitorii mei se vorbeau cum să nu mă lase
singură, dar jandarmii nu-i primeau.
Lumea striga după jandarmi:
- Daţi drumul fetei! Ce v-a făcut? Şi se reped nişte femei
tinere, cine-or fi fost, nu ştiu, care mă apucă în braţe din mâinile
jandarmilor şi le ziceau:
- Criminalilor, ce aveţi cu fata?!
Atunci jandarmii întind mâinile să tragă, iar lumea venea
puhoi peste ei şi gata să se încaiere la bătaie. Eu aveam o linişte
deplină, dar eram ca după un somn, nedumerită ce poate fi asta.
Am strigat cât am putut, rugând lumea să fie liniştită, că eu nu mă
ştiu cu nimic vinovată, şi că n-o să fie nimic rău. Iar jandarmilor
le-am spus, de mergem la post să ne suim în căruţă, că altfel nu
vom putea trece teferi prin învălmăşeala acestei lumi, care, nu ştiu
de ce se tulburase. Ei au fost bucuroşi de îndemnul meu, şi mi-au
spus aşa:
S-a tulburat lumea ca şi preotul. Nici noi şi nici alţii nu ştiu de
ce te ducem noi pe tine la post.
Suindu-mă în căruţă cu sora Măndica şi jandarmii, nu era
chip să trecem la şosea, că lumea se făcuse zid de-a curmezişul
drumului.
- Eu le spun jandarmilor:
- Daţi-mi voie să cântăm ceva, ca atunci o să putem trece. Şi
dându-ne voie, am început să cântăm noi, fetele, cântarea:
„Mai sfântă mângâiere nu-i
Pe acest pământ de suferinţă,
Pentru creştini, ca sfânta Cruce,
Slăvitul semn de biruinţă!”
Şi, dând bici la cai, am trecut glonte printre lume, şi aşa am
ajuns la postul de jandarmi. Doamne! Ce era în inima noastră!

57
Lumea fugea după caruţă ca ieşită din minţi. Unii cădeau pe jos,
alţii treceau peste ei şi nici nu mai ştiai ce este.
Intrând în post, jandarmii ne întreabă:
- Ce-aţi făcut Părintelui de ne-a zis să vă arestăm imediat, şi
iată ce zarvă s-a mai făcut!
Eu le răspund:
- Nu i-am făcut nimic, decât priveam cum duce mortul la
groapă.
Şeful postului rămâne pe gânduri. Acum a ajuns toată lumea
la post şi striga cât putea ca să-mi dea drumul. Şeful postului îmi
zice:
- Ce să fac la lumea asta, că a turbat?
Eu îi spun să cheme pe Părintele şi să-i explice el pricina
arestării mele, şi aşa o să se liniştească. Apar şi însoţitorii mei la
post şi întreabă de noi. Dar şeful de post striga supărat la un
soldat:
- Bagă-i în beci pe bărboşi, că asta caută! Cine i-a chemat
aici?
Nu ştiu dacă i-au băgat sau nu la beci, că nu puteam să-i văd,
că noi, fetele, eram în altă cameră. Iată, aud pe şeful postului că
zice:
- Vine popa Strechie!
Eu îl întreb:
- Cine-i?
- Popa care te-a dat pe mâna noastră! Aha! Mi-l ia poporul la
căngi!
Aşa-ţi trebuie, popă, dacă nu te-astâmperi! Staţi, băieţi, nu
ieşiţi nimeni!…
Mie îmi venea să râd cum bietul Părinte Strechie o păţise cu
poporul sfinţiei sale, căci lumea era necăjită zicându-i că vor hui
toate sectele că Preotul lor a arestat pe fata de la Tudor
Vladimirescu.
Bietul Părinte Strechie vine cu părul vâlvoi în post, însoţit de
primar şi de nu mai ştiu cine era cu el, care se uitau la mine ca la o
fiinţă venită din altă lume. Părintele zice şefului de post:
- A! Te-a plătit fermecătoarea cu bani grei, de asta nu ieşi la
mine şi mă laşi să mă sfâşie poporul! Şi, arătând cu degetul spre
mine, zice:
- Uită-te, domnule primar, asta-i o fermecătoare grozavă!

58
 Pe mine m-a bufnit râsul. Şeful de post s-a supărat că l-a
insultat Părintele, zicându-i că l-am plătit cu bani şi s-a făcut
apărătorul meu, zicându-le:
- Dacă această fată ar fi avut bani, ar fi mers cu trenul, nu pe
jos, şi cum spui că m-a plătit pe mine cu bani? Meriţi să fii arestat
dumneata acum, că m-ai insultat!
Părintele zicea:
- Vedeţi, domnilor, dovada că aceasta-i vrăjitoare, priviţi cum a
băgat vrajba între noi!
Eu, nemaiputându-mi ţine firea, îi zic Părintelui:
- Părinte, Părinte, ce faceţi sfinţia voastră nu-i după
Dumnezeu, zicând de mine că sunt vrăjitoare. Eu cred că sfinţia
voastră sunteţi învrăjbit de duhul lăcomiei, care-i cel mai grozav
diavol ce bântuie pe unii dintre preoţi!… Căci eu n-am venit în satul
sfinţiei voastre să cer ceva, ci doar am trecut numai pe drum.
Văd că cei ce erau cu sfinţia sa ies unul câte unul şi rămâne
Părintele singur. Pleacă şi sfinţia sa, ameninţându-mă că n-o să
mai văd soarele.
Şi, nu ştiu de unde o fi dat telefon la legiunea de jandarmi din
Focşani, că de îndată primeşte şeful de post un telefon, în care
zicea să nu-mi dea drumul, iar pe a doua zi, că acum se înserase,
să mă pornească la Focşani. Văzând că stăm noaptea în post, am
rugat pe şef să ne dea voie să stăm la un loc cu ceilalţi însoţitori ai
noştri, şi el ne-a îngăduit, dându-ne o cameră la toţi, şi aşa ne-a
trecut noaptea.
A doua zi dimineaţa, şeful de post a căutat o căruţă şi am
plecat la Focşani, el, eu şi toţi însoţitorii mei. Ajunşi la Focşani la
legiunea de jandarmi, am fost chemată de căpitanul legiunii în
biroul lui, împreună cu şeful de post al comunei Vulturul.
A început acesta să mă întrebe de unde sunt şi cum mi-i
numele. Eu i-am răspuns la toate cele întrebate cu voce umilită,
căci aşa mă învăţase şeful de post, că zicea el că-i tare rău, şi să-i
răspund frumos. Ah, Doamne, când îmi aduc aminte ce mi-au auzit
urechile de la acest om, mă îngrozesc! Mă uitam la el cu multă
atenţie să văd, îi om sau diavol, că eu nu mai auzisem până atunci
aşa cuvinte ruşinoase! Fără să vreau, am dat din cap, fiindu-mi
milă de el în gândul meu. El m-a văzut când am făcut acest semn şi
s-a năpustit la mine ca o fiară, luându-mi coşuleţul din mână, şi
căutând în el ca o altă arătare, să vadă ce am în el. Sună la soneria

59
ce-o avea în birou şi văd că intră doi tineri, nu ştiu ce erau, că nu
m-am uitat la gradele lor, doar atât am văzut, că erau îmbrăcaţi
milităreşte, ca şi această fiară sălbatecă.
Ţipa la ei ca un ieşit din minţi:
- Luaţi pe nebuna aceasta şi vă bateţi joc de ea, ca să ştie că
în ţara asta este o jandarmerie!
Cei doi pui de draci s-au năpustit asupra mea cu aceeasi
sălbăticie ca şi tatăl lor, satana cel mai bătrân. Eu nu ştiu de unde
am avut putere şi curaj că le-am pus mâna în piept, îmbrâncindu-i
şi pe unul, şi pe altul, zicându-le înfuriată:
- N-o să vă mai rabde Maica Domnului mult, tâlharilor! Cred
în Dumnezeu Atotputernicul că o să vă umilească. Eu cred că şi pe
vremea păgânilor cei fără de Dumnezeu n-a fost barbaria pe care o
arătaţi voi, ticăloşilor! Iată icoana ce o aveţi în perete, sunteţi
creştini, aşa aţi învăţat voi în creştinătatea noastră, să faceţi
blestemăţii?! Oare voi n-aveţi surori?! Nu vi-i teamă de Dumnezeu,
că o da ceva peste voi? Aşa ştiţi să ocrotiţi pe o fată care şi-a
petrecut toată copilăria în cea mai neagră mizerie, neavând milă
părintească şi ducându-şi zilele orfană? Să nu puneţi mâna pe
mine că vă trăzneşte Dumnezeu!
Cei doi s-au dat deoparte, tăcând ca muţii, iar comandantul
mă înjura cum îi venea la gură, zicând şi alte cuvinte ruşinoase, pe
care greu îmi este să le şi cuget. Găseşte în coşuletul meu o sfântă
Cruce de care eram nedespărţită, dată de domnul colonel Coman
Ionescu, şi care avea ceva scris pe dosul lemnului. Când o vede, mă
acuză că am furat-o.
Eu îi zic:
- Bine, dacă am furat-o, de ce totuşi e adresată mie de cel ce
mi-a dat-o?! Şi, dacă nu vă încredinţaţi, daţi-i un telefon domnului
colonel de la Tecuci, că-i prefect, şi-l întrebaţi ce ştie despre mine.
Şi aşa au făcut. Când aude domnul colonel Coman că mă găsesc la
legiunea din Focşani, a început să-l facă pe însălbăticit de toată
necinstea, zicându-i printre altele să-mi dea, atât mie, cât şi
însoţitorilor mei, bani de tren pentru a ajunge la Tecuci. El îşi cerea
mii de scuze, zicând că popa Strechie de la Vulturul i-a spus să
procedeze aşa cu mine. Şi, dându-mi bani de drum, mie şi la toţi cei
care erau cu mine, am plecat la Tecuci, spunându-i domnului
colonel o parte din cele multe prin care am trecut, căci nu puteam
să grăiesc cu gura mea ceea ce grăise acel nelegiuit de om. Nu-mi

60
pare bine, dar din aceasta s-a tras darea afară din serviciu a acelei
fiare sălbatice. Dumnezeu nu l-a mai răbdat, căci spurcat era la
vorbirea lui. Doamne, de-o fi trăind, iartă-l, iar de-o fi trecut din
viaţa aceasta, fie-ţi milă de el, şi nu-i socoti păcat neştiinţa lui, de
om pierdut sufleteşte.

TÂNGUIREA SATANEI

Văzând eu cât de mult îşi bate joc satana de oameni, de

aproape nu-i mai cunoşti ce sunt, mereu doream şi ceream de la
Dumnezeu să-mi dea putere pentru a-l birui. Dar Dumnezeu,
Preamilostivul, ştiind neputinţa şi ticăloşia mea, nu mi-a îndeplinit
această rugăciune în aievea, ci în vis.
Să vedeţi, mă făceam într-o casă unde am întâlnit un om
gârbovit, cu ochii plini de viclenie şi cu o haină cum ar fi un cojoc
cu miţe mari, şi la fiecare miţă avea câte un şurub atârnat. Eu îl
întreb:
- Ce naţie eşti tu? Că vedeam că nu-i dintre oamenii noştri, că
era prea urât.
El îmi răspunde aşa:
- Eu sunt drac şi ce vrei tu? Că numai puţin să-mi scutur
haina, şi praful se alege de tine!
Atunci îi zic:
- Ah, de când vreau eu să mă bat cu tine, satano, şi nici că mă
las, că rău chinui tu pe oameni, pe mireni şi pe slujitorii Altarului,
gândindu-mă la Părintele Strechie de la Vulturul.
Şi începem bătaia. Îi trăgeam şi eu, dar el era groaznic. Mă
buşea la pământ ca pe o minge. Eu mă sculam şi mă învârteam,
ţâşneam în capul lui, că el nu se putea întoarce, că părea bătrân.
Când am văzut că mă doboară, am strigat: Născătoare de
Dumnezeu, ajută-mă! Şi cu acel nume al Preasfintei l-am trântit la
pământ, şi-i trăgeam cu pumnii în cap. Ce-mi vine în gând? Să-i
dezbrac haina, căci îmi spuneam că-i sta puterea în ea. Şi în bătaie
aşa i-am şi făcut, l-am dezbrăcat de acea haină miţoasă şi plină de
şuruburi, şi i-am aruncat-o într-un cuptor cu jar ce se făcea în altă
cameră, şi m-am repezit după aceasta şi i-am dat câţiva pumni în
cap. Era ca leşinat. Atunci, fericită, am alergat să văd dacă a ars
haina; în acea cameră unde era cuptorul ieşise un miros de la
arderea hainei lui, aşa de greu, că nu se putea asemăna cu nici un

61
miros greu din lumea noastră. Începe să se trezească din bătaie, şi
se tânguie amar după haină, blestemându-mă. Eu am intrat într-o
cameră şi am încuiat uşa. Uşa avea un gemuleţ, şi dânsul îşi băga
laba prin el, să mă apuce, dar eu strigam la Născătoarea de
Dumnezeu aşa:
„Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, Marie,
Domnul este cu tine!” şi celelalte… şi aşa îşi trăgea gheara cea
urâtă, zicându-mi:
- Blestemat-o! Cu acest nume mă biruiţi voi pe mine! Şi aşa
m-am trezit fericită că măcar în vis l-am bătut!
Ah, cât rău face acest duşman al mântuirii noastre, când noi
nu-l alungăm cu postul, cu rugăciunea, cu milostenia şi cu
nerăutatea.

AMINTIRI FERICITE

Îmi aduc aminte cu multă bucurie de porunca dumnezeiească

pentru a începe aşezământul nostru, dar şi cu durere din pricina
neîncrederii mele totale în a duce la desăvârşire voinţa Cerului,
uitând pentru o clipă făgăduinţa Domnului, precum spune în
Sfânta Scriptură: “El toate câte a voit, a făcut, în cer şi pe pământ”,
şi ispitindu-mă că toate cele poruncite atârnă de puterile mele. Din
această teamă, am voit ca să ascund de toţi cei din jurul meu
porunca de la Dumnezeu Preamilostivul, ca să încep o Mănăstire pe
locul unde Mila Maicii Preacurate a voit să ne adune pe noi, pentru
a ne face fericite. De ce am zis că-mi aduc aminte cu bucurie de
acele clipe?! Din acea clipă am văzut, aş putea zice, fericirea mea şi
a tuturor care aveau acelaşi dor de a sluji lui Iisus şi Maicii Sale
Preacurate, şi tuturor sfinţilor, şi a ne ruga mai cu uşurinţă şi
pentru neamul din care ne tragem.
Ah, ce dulci au fost acele clipe de înştiinţare dumnezeiască!
Nu se poate asemăna cu nici o bucurie din lumea aceasta. Toate
bucuriile pe care ţi le poate da această lume sunt gunoaie pe lângă
bucuriile sufleteşti pe care ţi le dă cerul din milă şi iubire.
Atât ne trebuie pentru a aduce Raiul pe pământ: voinţa de a
cunoaşte pe Dumnezeu, şi iubirea nemarginită ce-o are El pentru
noi, de a-L iubi cu tot dorul, de a ne strădui să-L simţim şi să-L
gustăm. Cum să-l gustăm pe Dumnezeu? E tare uşor! În clipele
când inima ta bate odată cu inima lui Iisus, şi nu are nimic viclean

62
în ea, să ştii că atunci L-ai simţit şi, simţindu-L, nu poţi să-L laşi
afară, şi-L chemi în inima ta prin rugăciune, şi apoi mergi să-l
primeşti chiar aievea din Casa Iubirii, din Stolul dumnezeiesc,
Biserica creştinătăţii noastre, din Altarul unde se jertfeşte, din
Potirul minunat care ţine în el pe Iisus Euharistic.
Iată, aşa se poate gusta Dumnezeu Euharistic şi gustându-L şi
aflându-I dulceaţa, nu te mai poţi despărţi de El, şi atunci nu mai
trăieşti tu, ci El, Dumnezeu din Sfintele Taine trăieşte în tine.
Aşa cum dacă nu avem aer, ne înăbuşim şi nu putem trăi, sau
dacă nu avem hrană, stomacul nostru sau chiar tot trupul nostru
slăbesc şi se îmbolnăvesc, şi se poate să şi mori, tot aşa se petrece şi
cu sufletul, dacă nu-i dai ceea ce doreşte, dacă nu-i dai pe Iisus
Euharistic, viaţa şi bucuria lui, Creatorul şi Stăpânul lui mult
preţuit. E mai de preţ plămânul, care nu ne serveşte dacă nu-i dăm
aer, decât sufletul care ne dă frumuseţea veşniciei? Sau, e oare, mai
de preţ stomacul care, de multe ori, din pricina mâncărurilor
nepotrivite ne dă dureri, decât sufletul care ne duce în frumuseţile
raiului şi care nu ne cere decât să-l păstrăm curat şi să-i dăm pe
Iisus din Sfântul Potir?
E bine ca omul să fie drept cu el însuşi şi să nu
nesocotească pe nici unele din acestea, căci toate sunt de folos,
dacă avem aer şi hrană, trupul nostru este sănătos şi poate să
servească sufletului. Ferice de omul care, folosind aerul şi puţină
hrană pentru întărirea trupului său, caută să-şi împodobească
sufletul ca pe o mireasă preafrumoasă, pentru Mirele său, Hristos.
Dorinţa mea este, Iisuse preadulce, ca tot neamul din care mă trag
să ajungă în aşa măsură, cum nu poate trăi fără aer şi mâncare, să
nu poată trăi nici fără a Te gusta pe Tine, Bunule, ca să poată fi
fericit. Adă-l ca să nu mai poată trăi fără să Te guste pe Tine şi
Lumina neînserată a bucuriei veşnice, pe care o poate gusta chiar
de pe pământ.
Iată, aşa poţi gusta din fericirile raiului şi a suspina după
lumea Cerului, gustând tot mai des din Iisus Euharistic care stă la
îndemâna tuturor, numai să vrem să-l luăm.

PE DRUMUL CHEMĂRII

Durerea pe care am avut-o în clipa chemării mele la începutul

Mănăstirii, am mai spus-o: teama de a nu putea duce la îndeplinire

63
ceea ce-mi poruncise Dumnezeu. Îmi ziceam: cine o să ştie ceea ce
mi-a spus Domnul, dacă eu nu voi spune nimănui? Vedeam un
lucru prea mare şi prea greu pentru mine, şi aveam şi de ce să-l văd
greu, că nu ştiam pe cineva lângă mine care să pună umărul şi o
inimă sinceră lângă inima mea, care, în acea clipă, n-a putut să se
suie cu înţelegerea mai sus de puterile şi priceperea ei slabă. Pe toţi
parcă îi vedeam străini de mine şi de chemarea aceasta. Desigur că
această teamă era de la duşmanul mântuirii noastre, satana, căci,
pe urmă, Maica Milei, Preasfânta Fecioara Maria, mi-a dat şi
oameni care m-au ajutat şi au pus umărul cu credinţă la această
înfăptuire pentru preamărirea lui Dumnezeu.
Cel dintâi care a ştiut despre acest lucru a fost moş Ionică
Barbu, care a dat şi locul unde este clădită azi Sfânta Mănăstire, şi
apoi Părintele Paroh Gheorghe Dimitriu. După aceea i-am adus la
cunoştinţa Preasfinţitului Episcop al Romanului, Lucian Triteanu.
Am mers la Roman pentru a spune Vlădicului aceasta voie a
Cerului, însoţită de domnul colonel Coman Ionescu din Tecuci.
Preasfinţitul ne-a ascultat, dar a spus că nu poate să ne aprobe
acest lucru deoarece toate Mănăstirile mor de foame. Preasfinţia sa
zicea apoi că Mănăstirile au fost făcute de domnitori de ţară, de
boieri mari, înzestrate cu moşii şi averi mari, şi când cauţi, vezi pe
drum numai călugări şi călugăriţe cerşind, că nu au ce mânca. Şi
se adresează domnului colonel:
- Credeţi dumnevoastră că această copilă o să facă o
Mănăstire?
Eu am început să plâng şi-i zic preasfinţitului:
- Preafinţite Stăpâne, Mănăstirile ce sunt făcute au fost din
dorinţa şi credinţa domnitorilor şi boierilor noştri. Această
Mănăstire se va face tot din dorinţa Împăratului şi Împărătesei
Cerului, şi din credinţa noastră, a fetelor ce dorim să ne petrecem
tinereţile noastre în ea, aducând laudă Celui Atotputernic, care a
voit ca din mâna lui Dumnezeiască să lase o flacără de lumină,
arătându-mi mie, nevrednica, unde să fie Altarul Său; încredinţată
în puterea acelei dumnezeieşti mâini, care a slobozit pe pământul
nostru acea lumină sfântă, eu vă rog, Preasfinţite Stăpâne, faceţi
bine şi-mi daţi binecuvântare ca să pot începe lucrarea Mănăstirii.
Eu sunt mică şi slabă, dar Dumnezeu şi Maica Sa Preacurată, sunt
tari şi puternici, şi cred că-mi ajută să încep şi să termin acest
lucru al Lor. Faceţi, vă rog, o încercare, după a cărei urmă sunt

64
sigură că o să vă bucuraţi şi n-o să vă pară rău. Ştie Dumnezeu de
ce a poruncit acest lucru, şi cred în El, că va desăvârşi această
lucrare începută de noi…
Cum stam îngenunchiată, şi-i spuneam aceasta Preasfinţitului
Episcop, aproape ca o rugăciune, am văzut cum Preasfinţia Sa îşi
ştergea lacrimile şi mi-a zis:
- Ce-o vrea Dumnezeu! Eu o să-ţi dau o aprobare scrisă şi
numai când o să veniţi cu o suprafaţă de ceva teren arabil mai
mult, căci numai pe trei hectare nu se poate aproba o Mănăstire.
Deocamdată, eu vă dau aprobarea verbal, cum că aveţi toată
încuviinţarea mea de a procura cele necesare.
Noi ne-am mulţumit şi cu atâta şi, făcându-i metanie şi
sărutându-i mâna, am plecat la tren. Domnul colonel Coman
Ionescu mă întreabă în tren:
- Ce-i de făcut, soră Lico? Unde să mai găsim noi ceva pământ
arabil, căci până la zece hectare mai sunt şapte? Cine poate să-ţi
dea pământul cum a făcut unchiul tău?
Eu îi răspundeam liniştită:
- Dacă este voia Domnului să se facă această Mănăstire, o să
avem mai mult pământ decât cer cei în drept.
Dânsul rămâne nedumerit şi-mi zice:
- Frăţia ta eşti aşa de liniştită, ca şi cum ai avea Mănăstirea
gata!
- Da, eu o văd chiar gata, căci ştiu cine a poruncit şi a cui voie
este să se facă această Mănăstire, şi pentru asta n-am de ce să nu
fiu liniştită. Să credem numai în Dumnezeu şi în Mila Maicii
Preacurate şi vom vedea-o gata, căci, ce nu poate El să facă?
De la Tecuci eu am venit acasă singură. Acasă am găsit cinci
surori din comuna Pechea, judeţul Covurlui. Cu dânsele mai erau şi
surori din comuna Slobozia Conache. Toate acestea erau
nerăbdătoare să ştie când se începe lucrul la facerea Mănăstirii, ca
să vie să lucreze. Eu le-am spus că Mănăstirea nu se mai face,
pentru că Preasfinţitul Episcop nu ne aprobă, că nu avem pământ
arabil de pe care să ne fie asigurată existenţa. Cu trei hectare pe
care le-a dat tata, le spun eu, nu se poate da aprobarea. Ele au
început a plânge şi au plecat acasă. Dar pe drum, ce-i vine în gând
sorei Justina, care era mai în etate, avea 17 ani, pe când celelalte
aveau de la 14 până la 16 ani, să le spuie că dacă ele s-ar căsători,
părinţii lor nu le-ar da zestrea de pământ? Şi, zicea ea, că de ce să

65
dea numai părinţii sorei Lica, pământ, iar părinţii noştri să nu dea,
că doar ne dau nouă? Atunci, toate au sărit de bucurie şi ziceau
una către alta:
- Haideţi să spunem sorei Lica, să vedem ce zice ea?
Şi aşa le văd că intră pe poarta noastră, pline de fericire, şi îmi
spun gândul lor, insuflat de sus. Eu, la început, nu prea voiam să
le încuviinţez acest gând, căci doream să le văd dorinţa, care-mi
dădea mai mult curaj.
Ele ziceau:
- Noi vrem să îi facem şi pe părinţii noştri părtaşi la această
lucrare dumnezeiască.
Mie îmi creştea inima ca un aluat de cozonac, care stă la
căldură, căci sta la căldura dragostei lor. Şi, sărind şi eu de
bucurie, le-am spus să meargă să spună părinţilor lor, şi, îndată ce
le va încuviinţa, să vie cu ei să mergem la Tecuci pentru a face acte
de donaţie sfintei Episcopii de Roman, iar când Mănăstirea se va
face, atunci pământul va fi al Mănăstirii.
Acest gând a mers în toate comunele unde erau surori care
aveau dorul de Mănăstire, şi, în câteva zile s-au putut face acte de
donaţie pentru 27 hectare.
După aceea am mers la Sfânta Episcopie însoţită de domnul
colonel Coman Ionescu, şi de avocatul Traian Codreanu, care mi-a
făcut toate actele gratuit. Când ne-a văzut Preasfinţitul, şi-a
închipuit de ce am venit. Noi, toţi trei, am căzut în genunchi în faţa
Preasfinţitului, iar domnul Traian Codreanu, care era şi un creştin
desăvârşit, a prezentat toate actele Preasfinţitului, spunându-i cu
câtă uşurinţă şi credinţă şi-au dat creştinii bucăţica de pământ şi
un vlăstar din butucul familial, adică o fată care va sluji în viitoarea
Mănăstire. Preasfinţitul ne spune să ne sculăm din genunchi,
pentru că vede voia lui Dumnezeu să se facă această Sfântă
Mănăstire. De îndată ne dă aprobarea scrisă pentru un comitet de
construcţie, căci nu se putea pune temei pe mine, căci eu aveam
numai 18 ani, ci pe acel comitet şi pe cei doi stâlpi care erau cu
mine, cerându-le sfatul cine ar fi mai nimeriţi să fie puşi în acest
comitet.
Dânşii recomandară pe Părintele Paroh al nostru, Gheorghe
Dimitriu, ca preşedinte al Comitetului de Construcţie, pe tata,
Ionică Barbu, de casier, şi mai mulţi membri, dar roagă pe
Preasfinţitul să arate în ordinul dat ca niciodată să nu se adune

66
fără a fi şi eu de faţă. Şi, dându-ne binecuvântarea şi în scris, şi
verbal de a începe lucrul, eram gata de plecare.
Eu n-am fost mulţumită şi rog pe Preasfinţitul să-mi dea pe
numele meu aprobarea ca să pot avea voie să colectez ceea ce-mi
vor da credincioşii pentru a putea să începem lucrul Mănăstirii,
căci, în prezent nu aveam nici un ban. Bucuros, Preasfinţitul
Lucian ne-a dat şi aceasta, iar eu mă găseam în al noulea cer de
bucurie.
Ajunşi la Tecuci, cei doi stâlpi ai mei, domnul colonel Coman
şi domnul Traian Codreanu, mi-au comandat o condică-chitanţier
şi mi-au arătat cum să lucrez în ea atunci când cineva îmi va da
vreun ban pentru Mănăstire.
Pământul nu mă mai ţinea de fericită ce eram.
Văzând condica pantahuză în mâna mea, parcă vedeam
Mănăstirea gata, şi, fericită cum eram, am mers la Târgul Iveşti,
judeţul Tecuci, la o familie cu numele Sighijeanu, nişte buni
creştini, să le spun bucuria că Preasfinţitul Episcop mi-a aprobat
să încep Mănăstirea, şi mi-a mai aprobat să am şi o condică
pantahuză, ca atunci când cineva îmi va da vreun ban, să pot
înregistra, eliberând chitanţă. Nu ştiu cum mi-am exprimat eu
bucuria, că aud pe doamna Sighijeanu spunând soţului său:
- Să dăm şi noi ceva, şi, ia seama, Sighijene, câţi pui, că noi
suntem întâi pe condică, iar cât dai să dai cu toată inima!
Domnul Sighijeanu scoate portofelul, şi chiar cu mâna
dânsului începe condica mea de încasări pentru casa Măicuţii
Domnului, scriind două mii de lei. Eu mă zăpăcisem de bucurie şi
parcă nici nu mai vedeam. Îndrăznesc să-l întreb înainte de a-mi
număra banii, că nu mai aveam răbdare:
- Să nu vă supăraţi, domnule Sighijeanu, eu văd două mii de
lei, aşa-i sau aţi greşit?!
Dânsul îmi răspunde:
- Nu, n-am greşit, aşa-i cum se vede.
Nu se pot găsi cuvinte pentru a arăta în ce bucurie mă aflam.
Ei au început să plângă de bucuria mea, iar eu nu mai ştiam ce
sunt de fericire.
- Fiindcă te bucuri aşa de mult de darul meu, îţi mai dau trei
mii de cărămizi pe care le-am făcut pentru a-mi mări casa, dar
renunţ la casa mea şi le dau Casei Maicii Domnului.

67
 Auzind şi aceste cuvinte de binefacere, să-mi vina rău de
bucurie.
Mai târziu am căutat căruţe prin sat şi am adus cărămida pe
locul unde trebuia să începem lucrarea Sfintei Mănăstiri. Dar nu
era de ajuns atâta cărămidă, şi trebuia să mai facem.
Era vineri când am fost eu la familia Sighijeanu.

ÎNCEPE MĂNĂSTIREA CU DOUĂ MII LEI

Aşteptam cu mare nerăbdare Sfânta Duminică să spun

bucuriile mele Comitetului de Construcţie. Şi, în ziua aceea, după
slujba Sfintei Liturghii, a fost convocarea comitetului la biserică,
unde se găsea şi domnul colonel Coman Ionescu şi eram şi eu.
Ascultam cum se sfătuiau pentru strângerea fondurilor, iar eu
tăceam. De la o vreme, n-am mai putut să mă stăpânesc, şi le zic:
- Ştiţi ceva? Eu am la condică două mii lei încasaţi şi trei mii
de bucăţi de cărămidă donată.
Dânsii se bucurară şi încep mai departe alte vorbe. Eu le zic:
- Dar cu banii ce-i adun eu ce se face?!
Mi se spune că o să-i depună la bancă sau la poştă. Nu mi-a
venit bine şi le zic:
- Eu nu adun banii ca să stea la bancă sau la poştă, ci vreau
să se vadă că se începe să se lucreze, că doar oamenii de asta mi-i
dau, să vadă că se începe ceva, nu să stea depuşi.
Încep toţi cu gura pe mine, că eu sunt copil şi nu-mi dau
seama, dar nu se poate începe o lucrare aşa de mare fără un capital
de cel puţin o sută de mii. Eu încep să plâng şi le dau condica,
zicându-le:
- În felul acesta eu nu mai primesc de la nimeni nici un ban, şi
poftim condica, să meargă cine o vrea să adune bani!
Această supărare a mea a fost de la Dumnezeu, că nimeni nu
voia să ia condica pentru a merge să strângă, şi mă întreabă:
- Ce să începem cu două mii de lei?
Eu le spun:
- Cărămida!
- Dar nici nu ştiu cât ne trebuie, că încă nu avem planurile.
- Fiindcă aţi spus că trebuie să aveţi o sută de mii de lei şi
apoi începem lucrul, eu vă rog să se înceapă o sută de mii de
cărămizi.

68
 Toţi se uitau unul la altul şi nu ştiau ce să răspundă.
Eu le spun:
- De ce tăceţi? Oare Măicuţa Domnului nu ne va da tot ceea ce
ne va trebui? Fiţi, vă rog, liniştiţi, şi haideţi să începem ceea ce eu
vă rog, că o să vedeţi cum o să vină ajutoare din toate părţile, şi va
veni şi planul Mănăstirii.
- Dacă sora Lica ne spune că Maica Domnului ne dă de toate,
hai să începem aşa cum ne roagă ea, că poate Dumnezeu îi
porunceşte ceea ce ne spune!
Văzându-i că-mi încuviinţează dorinţa, le dau cele două mii de
lei, rugându-i să fie arvună pentru începerea cărămidei, iar de rest
să nu aibă grijă. Tata, care era casier, se hotărăşte să plece la
Focşani să aducă şi cărămida, iar domnul colonel urma să plece la
Bucureşti pentru întocmirea planurilor Mănăstirii cu arhitectul
Sfintei Patriarhii, domnul Berechet, care a primit să ni le facă
gratuit.
Ţin să spun că la ieşirea din biserică după cea dintâi
consfătuire a Comitetului de Construcţie, la poarta bisericii,
factorul poştal mi-a dat un plic închis pe care-l trimeteau mai multe
credincioase din Sinaia. Desfăcându-l, mi-l citeşte Părintele Paroh,
Gheorghe Dimitriu, şi vedeam cu toţii că în el este Mila Maicii
Domnului, că mă chemau la Sinaia, pentru a-mi da ajutor la noua
Mănăstire ce auziseră că se va face.
După ce s-a întors domnul colonel de la Bucureşti cu
planurile Mănăstirii, m-am dus, dimpreună cu domnul Traian
Codreanu la Sinaia, dându-mă în grija doamnei Curec, o bună
creştină. La Sinaia, am stat trei săptămâni, umblând din casă în
casă cu doamna Curec. Am adunat în acest timp o sută
douăsprezece mii de lei şi mai multe icoane, feţe de masă pentru
biserică, şi alte mărunţişuri ca: sfeşnice, cădelniţe, candele. Acest
timp era în vara anului 1938. Acasă m-au dus domnul şi doamna
Curec, la care am stat tot timpul cât am strâns.
Înfăţişând toate cele aduse întregului Comitet de Construcţie,
n-au mai zis nimeni nimic, proslăvind pe Dumnezeu şi pe Maica
Milei, Fecioara Maria.

69
 COMITETUL ŞOVĂIE

Dar, învechitul în răutăţi n-a încetat, uneltind tot felul de

născociri, băgând îndoieli în cei din comitet că Mănăstirea n-o să se
facă. Ei se încredeau pe puterile lor, şi nu pe ale lui Dumnezeu.
Veşnic îmi ziceau:
- „Să mai aşteptăm să vină ani mai îmbelşugaţi, căci
Mănăstirile se fac în zeci de ani”, nu aşa cum cred eu, în câţiva ani.
Şi, dacă domnitorii nu le făceau aşa de repede, care aveau toate la
îndemâna lor, dar noi?
Mie îmi venea tare rău când îi auzeam, dar ştiam ca şi eu am
trecut prin aşa criză de neîncredere, şi le ziceam:
- Da, în câţiva ani se va face şi Mănăstirea noastră, dar noi să
începem lucru la ce se poate, ca la zece ani să fie gata, că Măicuţa
Domnului ne ajută.
Ba, ceva mai dureros: s-a scos un zvon că nu se mai face
Mănăstirea şi cine vrea, n-are decât să meargă pe malul Siretului să
ia din cărămida ce era făcută pentru Mănăstire. Acest lucru tare
greu îl primea sufletul meu, şi m-am pus pe plâns la Maica
Preacurată. Maica Domnului n-a întârziat, şi a venit în descoperire
dumnezeiască, încurajându-mă şi zicându-mi să lupt cu toţi, că El
mă va ajuta, şi să nu las lucrul Mănăstirii pe mai târziu, că VIN
ANII DURERILOR, şi când o să vrem noi s-o facem, n-o să se mai
poată. Luând puteri mari din gura Domnului, am început lupta pe
faţă cu toţi cei care mă împiedicau. Le era milă de mine. Satana
este şi milos în asemenea împrejurări. Am rugat pe Stăpânul
Cerului să-mi dea un Înger bun, care să-mi şoptească în inima şi în
mintea mea cum să purced în toate lucrările mele. Şi cred că mi-a
dat, că-mi venea o dată un gând de a merge în cutare loc, la cutare
familie, şi aşa puteam aduna fonduri pentru primăvara ce bătea la
uşa în 1939.

UN DOR ÎMPLINIT

Dar aveam o durere: că strângeam pentru Mănăstire şi eram

tot mireană îmbrăcată. Ştiam din vedenia ce-o avusesem în august
1938, când mi-a poruncit Domnul să începem Mănăstirea, că şi eu
o să stau cu acele vieţuitoare, ce-şi vor petrece viaţa acolo, dar nu
ştiu de ce, tare des suspinam după îmbrăcămintea monahală. Îmi
cercetam cugetul să nu fie ceva străin învăluit în această dorinţă, şi
70
nu-mi găseam răspunsul. Vineri, 27 mai 1938, s-a milostivit
Măicuţa Domnului şi mi-a dat răspunsul mult dorit de mine,
trimiţându-mă să-mi duc actele la Mănăstirea Buciumeni, jud.
Tecuci, iar după încuviinţarea Preasfinţitului Episcop, să primesc
îmbrăcămintea de soră în acea Mănăstire. Preasfinţitul Lucian mi-a
aprobat îmbrăcarea, făcându-mi închinovierea la Mănăstirea
Buciumeni, până ce se va face Mănăstirea noastră. Iar în ziua de
Sfânta Treime 1939, am fost îmbrăcată cu rasă şi culion de către
Maica Stareţă Leonida Vrânceanu.
Am căpătat mai mult curaj, şi simţeam şi ajutorul Maicii
Domnului mai aproape de mine.

CU PANTAHUZA

După aceasta am primit aprobare de la Sfânta Episcopie că

pot merge în patru judeţe să strâng pentru Mănăstirea noastră, dar
să iau cu mine o maică cu experienţă, dintr-o Mănăstire mai veche.
Părintele Clement Cucu, stareţul Mănăstirii Sihastru, care mai pe
urmă l-am avut duhovnic, mi-a recomandat pe maica Evghenia
Costin, din Mănăstirea Trotuşan.
Era o maică bună, dar, cum era şi firesc, nu avea tragere de
inimă pentru lucrul ce-l pornisem, ba căuta să-mi vâre îndoieli în
suflet, zicându-mi:
- Ce să dăm noi tot ce adunăm Comitetului de Construcţie, că,
chiar de se va face Mănăstirea asta pentru care te osteneşti frăţia
ta, soro Lico, să vezi că Episcopia aduce o stareţă străină, de la cine
ştie ce Mănăstire, şi o să te chinuie, că o să poarte invidie pe frăţia
ta, că ai fost cea dintâi lângă care s-au adunat celelalte, şi până nu
te va băga în mormânt, n-o să te lase. Aşa că-i bine să ne mai dăm
şi noi ceva bani albi pentru zile negre, că nu-i nevoie să trecem în
chitanţier chiar tot, şi să mâncăm şi noi o masă bună cu un vin
curat, că doar nu-i păcat. Că zice în Scriptură: să nu se lege gura
boului ce treieră. Şi, în alt loc mai zice că slujitorului Altarului i se
cade să trăiască de la Altar.
Eu aveam o stare de nesuferit şi-mi venea să plâng, dar nu
voiam să mă vadă şi să creadă că nu-mi convin cele spuse de sfinţia
ei. Şi am mers trei săptămâni împreună prin diferite sate din
judeţul Bacău. Din ce strângeam, trebuia întâi să-i dau rabatul de

71
15%, „masă omenească”, iar restul rămânea şi pentru Mănăstirea
noastră. Sfinţia ei vedea că eram veşnic supărată, şi mă întreba:
- Ce, soro Lico, nu-ţi convine de mine? Că doar sunt dată de
Episcopie să te însotesc!
Eu, la aceste cuvinte, n-am mai putut răbda, şi i-am zis:
- Măicuţă dragă, eu te iubesc, te respect şi te ascult, după
cum mă vezi că intru cu sfinţia ta şi în bodegi, şi în restaurante
pentru a putea să-ţi servesc o masă cum doreşti, dar inima mea să
ştii că-i pământ!
- De ce?
- Iată de ce: eu am plecat pe drumul acesta nu ca să ajung
stareţă, nici ca să trăiesc bine în Mănăstire, când va fi gata, nici
să-mi pun bani deoparte, cum mă sfătui sfinţia ta, şi nici să
mănânc bine, cu mese alese şi vin din cel mai scump, ci umblu să
împlinesc voia Cerului. De rest nu mă interesez, că va hotărî cel ce
a poruncit această Mănăstire.
- Ce?! Ştie Sfânta Episcopie ce face frăţia ta?!
- Degeaba mă ameninţi, că nu mi-e teama. Nu vezi că s-a
supărat Maica Domnului pe noi? Că aseară era să dormim în
stradă? N-ai văzut că nimeni nu voia să ne primească, parcă eram
leproase, aşa fugeau toţi de noi!?
Maica Evghenia tace, apoi cu capul în jos îmi zice:
- Să te văd cât ai să fii aşa cum vrei frăţia ta. Bine, n-ai decât
să umbli singură şi să trăieşti cu aer. Crezi că Maica Domnului se
supără pentru toate nimicurile? Eu te-am sfătuit ca o maică bună
şi frăţia ta te-ai supărat! Ce trebuie să ştie Episcopia ce facem noi?
- Bine măicuţă, Episcopia nu va şti, dar Dumnezeu şi Maica
Preacurată ştiu şi văd toate ale noastre. Cred că cel mai bun
răspuns al Cerului l-am avut aseară.
Umblasem din casă în casă să ne primească cineva la dormit,
şi nimeni nu ne-a primit. Atunci ne-am gândit să mergem spre
marginea oraşului, şi, de nu vom găsi loc la nimeni, să stăm pe-o
bancă, la poarta cuiva. La marginea oraşului, la o casă modestă,
vedem o lumină în curte, şi un om lucra la nişte butoaie şi cânta,
iar în jurul lui stăteau şase copii şi-l priveau pe tatăl lor. Eu stam
în poarta acestuia şi priveam spre cei din curte. Spun maicii
Evghenia:
- Sigur acest creştin ne va primi!
Maica îmi spune:

72
 - Să nu batem la el, că are copii mulţi şi n-o avea loc.
Eu, fără să-i răspund, bat în poartă, iar creştinul vine cu
copilaşii după el, să vadă cine-i la acea oră târzie de noapte la
poarta lui.
Eu îi spun:
- Frate creştine, n-ai putea să ne primeşti în seara aceasta să
ne odihnim în casa matale?
Dânsul, bucuros, ne zice:
- Poftiţi, măicuţelor, cu toată inima!
Copiii ne iau de mână şi ne întreabă să le spunem cum e la
noi.
Eu, care nu eram departe de firea lor copilărească, m-am
aşezat pe prispa lor de lut, cu cei şase copii în jurul meu, şi le
spuneam că noi slujim lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, care, cândva a
fost copil mic ca şi ei, şi care era foarte cuminte şi asculta de
părinţii lui, lucrând şi citind cărţi sfinte.
Nu ştiam să le spun lucruri mari, că, n-aveam de unde să
ştiu, dar nu vream să-i las fără răspuns. Maica Evghenia, care era
mai în vârstă ca mine, râdea şi spunea:
- Copilul a tras la copii. Dar eu eram fericită.
Unul din cei şase copii mă întreabă:
- Da’ acum Iisus s-a făcut mare?
- Da, s-a făcut mare, şi a fost bătut şi răstignit pe cruce de cei
fără de Dumnezeu, de oameni răi.
Altul îmi zice:
- Ce-i aceea răstignire?
Eu le explic cum era crucea de un lemn tare şi greu, cum a
dus-o El pe umeri, bătut de oamenii cei răi, şi, la urmă, cum L-au
întins pe ea şi I-au bătut cuie în palmă şi în picioare, scoţându-le
crucea mea care îmi era nedespărţită, şi arătându-le cum stă acel
Iisus care ne dă nouă tot ce ne trebuie. Ei încep să plângă toţi,
tăbărând pe cruce şi mângâindu-l pe Iisus. Mama şi tatăl lor au
crezut că se bat pe crucea mea şi căutau să le-o ia, căci toţi ţineau
de ea ca de ceva scump, şi cu adevărat, scump şi era. Eu le spun:
- Lăsaţi-i că nu se bat, ci mângâie pe Iisus cel răstignit de pe
cruce, şi-o spală cu lacrimile lor curate. Apoi le-am spus şi eu ce le
spusesem copiilor, şi aşa ne-am despărţit, mergând să ne culcăm
fiecare cum se putea, căci era casa mică. Noaptea am avut un vis
care m-a cutremurat grozav. Nu ştiu unde mă făceam, că vedeam o

73
stradă largă, cu multă lume, ce ducea la groapă pe cineva. Toţi erau
cu capul în jos şi tăceau. Eu întreb pe o femeie:
- Pe cine duceţi la groapă?
Ea îmi spune:
- Pe Iisus Hristos!
Îi răspund:
- Cum, iar îl îngroapă?! Şi nimeni nu-i cântă?!
- Nu, îmi spunea ea.
Mântuitorul era aşezat pe o pânză care avea la cele patru
colţuri câte un stâlpişor de lemn, şi care era dusă de patru oameni
foarte voinici. Eu am început să cânt, şi parcă aveam o voce foarte
tare. Toţi au sărit asupra mea să mă omoare, zicându-mi că cine
m-a pus să cânt, că nu-i voie. În clipa aceea Mântuitorul a înviat şi
s-a sculat în capul oaselor pe acea pânză, iar pe mine, nu ştiu cine
m-a pus lângă El, chiar când mulţimea voia să mă omoare. Eu,
văzându-mă lângă Salvatorul meu care înviase, şi pentru care furia
mulţimii era şi mai mare, am luat picioarele Domnului în braţe, şi
mă vâram sub braţul Său pentru a mă acoperi şi a mă feri de
mânia mulţimii. Domnul, cu o voce aşa de blândă, le zicea celor
înfuriaţi:
- Lăsaţi-o! Ce aveţi cu ea?! Ce v-a făcut?!
Iar eu mă făceam şi mai mică sub braţul dumnezeiesc al
Domnului, şi aşa am scăpat fără vătămare, dar am rămas lângă
Domnul!
A doua zi pe la amiază, când am fost cam obraznică cu maica
Evghenia, eu îi spun să mergem la gară, să vedem când avem tren
spre Tecuci.
Sfinţia sa îmi zice:
- Nu glumeşti?! O să te facă cei de la Episcopie că eşti o
îndărătnică!
- Nu-i nimic! Poate m-au mai făcut vreodată, şi ce-i dacă mă
vor face şi de data aceasta? Eu vreau să nu am mustrare de cuget
pentru cele ce le fac. Dar la gară vedem că n-avem bani de ajuns
pentru bilete de drum. Atunci am avut o aşa de mare jale, că în trei
săptămâni cât am stat în acele locuri, n-am făcut nimic pentru
Casa Domnului, şi am mers la câteva case să cerem ajutor, şi
făcând cât ne trebuia de scos biletele de tren, am plecat, eu la
Tecuci, iar maica Evghenia a coborât la Mărăşeşti, ca să ia trenul
spre Mănăstirea Trotuşanu. La despărţire m-a rugat să-i trimit ceva

74
bani, căci nu-i dădusem rabatul de 15%. Eu, fericită c-am scăpat,
i-am făgăduit că-i trimit.
Ajunsă la Tecuci, am mers la familia Rotaru, spunându-le
toate cele întâmplate, şi-mi era frică să dau ochii cu domnul colonel
Coman, că dânsul făcea parte din Comitetul de Construcţie, şi-mi
ziceam că dacă o să vadă că n-am adus nici un ban, ce-o să-mi
spună? Că ce-am încasat la condică numai am mâncat?! Şi, parcă
fusese un făcut, că nu prea ne da lumea bani, decât câte doi, trei,
cinci lei. Când ne da cineva cinci lei, erau foarte mari. Iar mesele
costau treizeci, patruzeci lei una, şi, vai de mine, numai ghionturi
mergeau pe gâtul meu, când vedeam cum se duc banii.
- Întâlnindu-mă cu domnul colonel Coman şi spunându-i şi
dânsului toate, mi-a spus să nu am teamă, că Sfânta Episcopie
nu-mi va face nimic, şi să fiu fericită c-am scăpat de-o aşa
tovărăşie. Era îngrijorat cum o să mai merg de-acum, şi se gândea
să ceara sfatul Părintelui Clement. Dar eu, îngrozită de prima mea
însoţitoare, l-am rugat pe domnul colonel Coman să nu-l vestească
pe Părintele Clement, ca nu cumva să-mi mai dea iar pe cine ştie
cine, şi să mă lase că vreau să mă mai odihnesc. Dânsul s-a învoit.
Iar eu, pe a doua zi, am cerut bani de tren de la doamna Rotaru, şi
i-am spus că vreau să merg la Iveşti la doamna Sighijeanu. Dânsa
mi-a dat bani de tren, iar eu am plecat, căci aşa mă îndemna inima,
şi nu puteam sta.

DOAMNA MARE CU SUFLET MIC

Ajunsă la doamna Sighijeanu, i-am spus că vreau să merg la

doamna general Ierimia Grigorescu, să-i cer ajutor. Dânsa îmi
spune să merg, dar să ştiu că-i foc de zgârcită şi necredincioasă. Eu
îi răspund că ştiu despre toate acestea, şi totuşi inima mă
îndeamnă să merg. Şi glumind îi zic:
- Vreau s-o fac părtaşa raiului şi pe dânsa!
Şi aşa am pornit spre curtea ei, închinându-mă pentru a mă
ajuta bunul Dumnezeu.
Ajunsă la curtea doamnei general Grigorescu, aveam o aşa
mare bucurie lăuntrică, şi-mi ziceam că nu mă opresc la nimeni din
funcţionarii curţii, ci să merg la stăpâna lor, că dânsa are mai
multă nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, şi s-o fac pe dânsa întâi
părtaşă bucuriilor cereşti, şi apoi pe slujbaşii ce-i are.

75
 Dar, la intrarea în curte, mă întâmpină un domn, de care se
zicea că-i contabilul curţii. Mă întreabă cu cine vreau să vorbesc.
Eu îi răspund foarte grăbită:
- Cu doamna cea mare, stăpâna curţii!
El dă din cap şi-mi zice:
- Ei, e greu să ajungi la ea!
- Da ce-i greu, domnule?! Dânsa m-a chemat!
El, foarte mirat mă întreabă:
- Cum, dânsa te-a chemat?!
- Da.
- Nu eşti fata de la Vladimireşti?!
- Da, eu sunt!
- Oare nu cumva vrei să-ţi dea ceva pentru Mănăstire?!
- Să văd ce i-o şopti îngerul!
- Doamne, chiar ar fi o minune asta! Să ştii că doamna
noastră e cam zgârcită, şi dacă te-a chemat, înseamnă că-i bine!
Hai să te duc până la dânsa! Mergând spre casa doamnei, îmi venea
să râd de mine, cum de spusei acestuia că m-a chemat doamna. Nu
ştiam ce am să-i spun când ne vom întâlni. Aş fi dorit să fiu numai
eu cu dânsa, şi să vezi minunea! Când m-am apropiat de casa ei, a
început să-mi bată inima şi mă rugam la Maica Domnului să-mi
dea ce să-i vorbesc. Când urcam scările, doamna ieşea din casă la
aer, pe terasă, că de abia luase masa. Dând cu ochii de mine, văd
că se încruntă din sprâncene. Contabilul a crezut că din pricina lui
s-a încruntat, şi zice:
- Sărut mâna coniţă, am condus-o că nu ştia pe unde să vie!
Şi a plecat.
Eu mă apropii de doamna întunecată, şi-i fac o plecăciune ca
la maici, că era în vârstă, şi-i sărut mâna. Dânsa se aşează pe
scaun şi porunceşte la o slugă să-i aducă cafeaua. Apoi mă pofteşte
să stau pe scaun şi să-i spun ce doresc. Eu am început să-i spun:
- Bună Doamnă, în comuna Tudor Vladimirescu facem o
Mănăstire din porunca Domnului şi din dorinţa Maicii Sale, şi am
auzit că dvs. sunteţi milostivă, şi sunteţi o doamnă mare cu multe
greutăţi pe cap, şi, fiindcă vă trebuie ajutorul lui Dumnezeu, să-l
aveţi mai aproape de dvs. iar Maica Preacurată să vă fie mângâiere
şi bucurie, atât în viaţa aceasta, cât şi în cea viitoare, mi-am luat
curajul şi am îndrăznit a veni la dvs., cerându-vă un ajutor, ca să
vă fac ctitoră la Casa Maicii Domnului. Mănăstirile noastre au fost

76
făcute de domnitorii şi de boierii noştri cei de demult. Eu vă cer
numai ce vă lasă inima.
Şi scot condica şi o pun pe masă. Dânsa îmi spune:
- Milostivă nu prea sunt că nu prea cred în Dumnezeu, dar
greutăţi pe capul meu am destule. Şi ce ziceai? Există viaţa
viitoare?!
- Da, da, doamnă, există! Căci să vedeţi dvs., sincer să vă
spun că eu, nevrednica, am văzut pe Domnul Iisus şi pe Preasfânta
Fecioară Maria, şi dânşii nu stau între noi, ci stau în viaţa veşnică,
unde toţi vom merge după moarte! Credeţi, vă rog, în această viaţă,
faceţi-vă părtaşă la frumuseţile şi bucuriile ei, care sunt
nepieritoare!
- Şi cum? Vrei cu orice preţ să cred în viaţa veşnică?
- A! Nu numai să credeţi, ci doresc să vă fac moştenitoare a
vieţii veşnice, că de asta am şi venit la dvs.
- Dar ce studii ai?
- Am două clase primare!
- Ei, de asta crezi în Dumnezeu şi în viaţa veşnică, că eşti
simplă!
- Cum, dar oamenii culţi nu cred în Dumnezeu şi în viaţa
veşnică?!
- Nu prea!
- Păcat! Ei ar trebui să creadă mai mult decât cei simpli, căci
citesc mai mult! Dar eu ştiu oameni culţi care cred în Dumnezeu şi
în viaţa veşnică!
- Cine-s aceia?
- Domnul colonel Coman Ionescu şi domnul avocat Traian
Codreanu.
- Da? Adevărat?! Şi cred?… Ei, şi cât să-ţi dau la condică?!
- Cât vă lasă inima să daţi pentru sufletul dvs. pe care cred că
îl iubiţi.
- Ei, dar bine mai ştii să ceri!
- Nu cer pentru mine ci pentru Maica Domnului!
- Bine, atunci să-ţi dau cinci mii de lei. Eşti mulţumită?
Eu, când am auzit de cinci mii de lei, mă zăpăcisem de
bucurie şi nu ştiam ce să-i mai fac. Uitasem că-i doamnă mare şi
eram gata s-o iau în braţe! Când m-a văzut cât m-am bucurat, fără
să vrea i-a scăpat o lacrimă pe obraz. Cred ca înaintea Maicii

77
Domnului, această lacrimă de înduioşare e mai de preţ decât cei
cinci mii de lei.
Apoi scrie suma de bani cu mâna ei în condică. Eu,
aducându-i mii de mulţumiri, am plecat spre poartă, unde mă
aştepta contabilul cu alţi funcţionari, să vadă ce mi-au dat. Când
au auzit de suma dată, toţi s-au închinat şi nu le venea să creadă.
Eu le spuneam că au o doamnă bună, şi s-o slujească cu credinţă.
Spun bucuria mea doamnei Sighijeanu, şi merg apoi şi la
Tecuci, la domnul colonel, şi la toţi nu le venea să creadă. De ce nu
le venea să creadă?! Fiindcă era o sumă foarte mare, şi, aşa cum
suntem noi de multe ori, ne place să arătăm defectele oamenilor,
ştiute sau închipuite, umbrindu-i de neîncrederea că ar putea face
o faptă care să mişte inimile. Dar, ştiutorul inimilor, iată, vădeşte ce
pot ascunde multe inimi, care, de oameni sunt poate, chiar
defăimate. Sunt inimi între inimi, şi atârnă mult şi cu ce duh te
duci să baţi la acea inimă, pentru ca să-ţi răspundă la dorinţa ta.
Îmi aduc aminte când mergeam la doamna aceasta despre care
ziceau că-i necredincioasă şi nemilostivă, eu rugam pe Creatorul ei,
pe Dumnezeu, să-i picure în inimă un strop de iubire, şi am ieşit de
la ea foarte mulţumită.

PENTRU CĂSUŢA NOASTRĂ

Aflând că se găsesc câteva surori de-ale noastre trecute la

schitul Sihastru, am lăsat banii şi condica la domnul colonel
Coman şi i-am spus că vreau să merg să iau cu mine pe o soră din
acelea, şi aşa am să mă duc cu condica mai departe, lucru pe care
dânsul l-a primit bucuros, căci văzuse că Maica Domnului voieşte
să se ostenească întru această lucrare numai acelea care vor vieţui
în noua Mănăstire. Ajunsă la Sihastru, am găsit mai multe surori,
dar a mers cu mine timp de două săptămâni numai una din ele,
sora Didina Muşală, azi maica Clementina. În aceste două
săptămâni, am mers prin şase sate din jurul Tecuciului, Matca,
Nicoreşti, Poiana, Fântânele, Vizureşti şi Cernicari. Nu mai ţin
minte cât s-a strâns, dar îmi aduc aminte că tot timpul am fost
foarte mulţumită de ajutorul dat, atât de preot, cât şi de autorităţile
comunale. Fiindcă era timpul muncii, nu voiam să supăr pe părinţii
surorilor, şi dând drumul sorei Didina, am luat pe sora Paraschiva
Matei, azi maica Pelaghia, din satul Malul Alb, timp de o lună de

78
zile. Cu dânsa am mers prin unsprezece sate tot din jurul
Tecuciului: Malul Alb, Drăgăneşti, Cernicari, Barcea, Dărăşti,
Salcia, Iveşti, Buceşti, Lieşti şi Şerbăneşti. Apoi i-am dat şi ei
drumul acasă şi am luat cu mine pe sora Ileana Aurica, azi maica
Epiharia din comuna Nămoloasa, jud. Putna, timp de două
săptămâni. Cu dânsa am mers prin satele tecucene: Ţepu,
Tecucelul Sec, Ionăşeşti, Coasta Lupei, şi altele pe care nu le mai
ţin minte. Alt răstimp de două săptămâni am mers cu sora Ileana
Benea, azi maica Epraxia, din comuna Cuca, judeţul Covurlui.
Când mergeam prin sate nu ne dădeau numai bani, ci mai
mult cereale, iar noi le vindeam şi făceam bani. Îmi aduc aminte cu
mult drag, cum ocoleam casele care ni se păreau a fi de oameni
săraci, şi mergeam la altă casă, care ni se părea că e mai avută. Dar
ce să vezi?… De cele mai multe ori fugeau după noi fetele să ne dea
milostenie de la casele care ni se păreau nouă sărace, ori vreo
femeie tânără cu câţiva copilaşi după ea, ori vreo bătrânică,
dezlegându-şi bănuţul legat în colţul basmalei de cap, zicând cu
lacrimi pe obraz:
- Nu mă ocoliţi! E ban curat, că l-am câştigat torcând cu furca
şi vreau să-l dau pentru Casa Maicii Domnului. Şi, de fericire că a
putut să ne prindă, tremura toată, închinându-se şi mulţumind
Măicuţii Domnului că a putut să se facă şi ea părtaşă la Mănăstirea
ce se va ridica la Tudor Vladimirescu. Iar dacă se întâmpla să afle
că eu sunt aceea prin care Maica Preacurată şi-a arătat dorinţa de a
se face această Mănăstire, băbuţa mea nu mai ştia ce face şi mă
săruta pe amândoi obraji, zicându-mi:
- Fata babei, poate că n-oi mai trăi să mă închin în acea
Sfântă Mănăstire, dar te rog, când s-o sluji în ea, să-ţi aduci aminte
de satele prin care ai strâns ajutoare, şi că ţi-a dat un ban şi o babă
ca mine. Şi de-i mai întâlni şi altele ca mine, să nu le uiţi! Poate
numele ai să mi-l uiţi, dar nu uita dragostea mea! Eu plângeam şi-i
făgăduiam că n-o s-o uit niciodată, şi să fie încredinţată că, chiar de
nu va trăi să se închine la această Mănăstire pe care o ajută cu
atâta dragoste acum, se va bucura şi o va privi din înălţimile
cerului, pe care sunt sigură că-l va câştiga de la Dumnezeu pentru
credinţa ei. Şi aşa ne despărţeam, noi mergând mai departe, iar
băbuţa rămânând sprijinită în băţ, şi stergându-şi lacrimile cu
pestelca. Iar de la unele case pe care noi le credeam mai înstărite,
iesea câte un copil şi ne zicea:

79
 - Mama mi-a spus să vă spun că nu-i acasă. Iar noi începeam
să drăgălim pe copilaş, dându-i vreun bănuţ, sau de aveam vreo
cruciuliţă, şi voiam să mergem mai departe. Copilul nevinovat
începea să strige pe mamă-sa, scoţând-o de unde era, şi aşa,
ruşinându-se, biata femeie venea să ne ceară iertare, dându-ne câte
ceva. De la alte case luam ocară şi înjurături, căci n-aveau săracii
ce ne da pentru sufletul lor pe care îl lăsaseră în paragină, sau,
cum spun alţii, că nu există viaţă viitoare: aici e raiul, aici e iadul,
şi aşa se înşeală, sărmanii, ascultând şoapta satanei.

AVEA GRIJĂ CERUL

Pusesem legământ în faţa Maicii Preacurate că tot timpul cât

voi strânge ajutor pentru Mănăstire, nu voi cumpăra pentru
mâncarea mea nici un covrig. Dar n-am spus aceasta nici uneia din
surorile ce au mers cu mine prin sate, că-mi era teamă să nu mă
părăsească. Şi când venea vremea prânzului şi trebuia să mâncăm,
îmi ziceau:
- Soro Lico, soarele e sus, nu mâncăm ceva, că drept îţi spun,
mi-e foame! Eu le răspundeam cu bucurie:
- Da, şi mie mi-e foame, dar să mai mergem şi pe uliţa asta, că
se văd case mai frumoase, şi poate Măicuţa Domnului o să ne
scoată vreo creştină care să ne dea să mâncăm. Şi aşa începeam,
eu pe o parte, sora ce mă însoţea, pe cealaltă parte a drumului,
bătând pe la casele creştinilor, cerându-le milostenie, pentru
facerea Mănăstirii! Eu începeam să mă rog Măicuţii Domnului să ne
trimită în cale o creştină care să ne dea o bucăţică de pâine, pentru
a nu slăbi sora mea de foame. Şi, Doamne! Numai ce vedeai că ne
întreabă câte o femeie, după ce ne da ce-o lăsa inima, la condică:
- Da, aţi mâncat?
- Noi le spuneam:
- N-am mâncat…
Ea ne întreba:
- N-aţi vrea să mergeţi la mine să mâncaţi?
Îi răspundeam cu lacrimi de bucurie:
- Mergem! Iar femeia era aşa de fericită de n-o mai ţinea
pământul. Mai mult, de se întâmpla să rămânem şi seara în satul
acela, nu ne lăsa să mergem la preot şi ne ruga să rămânem la
dânsa cu dormitul şi masa.

80
 Şi aşa tot timpul cât am mers să strângem ajutor pentru
Mănăstire, n-am cheltuit nici un ban pentru mâncarea noastră,
purtându-ne de grijă Maica Milei, Preasfânta Curata, Fecioara
Maria, Mama orfanilor şi Ajutătoarea tuturor celor care O cheamă
să le vină în ajutor.
Când trebuia să mergem cu trenul, atunci luam bani strânşi
pentru bilete, şi mai mult nimic. Căci oricât ar fi cheltuit Comitetul
de Construcţie, noi toate aveam de unde le da bani, căci nu dădeam
de la noi, ci din ceea ce ne da Stăpâna Casei ce se făcea. Că în clipa
când ne dădea cineva, fie ban, fie alt lucru, îl socoteam al Maicii
Domnului. Şi aşa şi era, căci pentru lăcaşul Ei ceream.
Apoi am început să merg singură că mi se părea că cheltuim
prea mulţi bani cu trenul, pentru două persoane, şi mi-a ajutat
Stăpâna şi Povăţuitoarea mea tot timpul cât am mers până după
sărbătorile Naşterii Domnului, ale anului 1939. În iarna asta m-am
îmbolnăvit de apendicită şi n-am mai putut merge să strâng
ajutoare, şi i-am dat condica sorei Didina Filip, azi maica Fevronia,
însoţită fiind de sora Ioana Benea, azi maica Epraxia, fratele Ilie
Badiu şi fratele Iordache Grigoraş. Ei au mers prin sate până în
primăvara 1940, cam vreo patru luni, până la Sfintele Paşti.

BĂNUŢUL VĂDUVEI

Ţin să mai povestesc unele întâmplări din timpul când

mergeam cu strânsul fondurilor pentru Mănăstire.
Când mergeam într-un sat sau într-un oraş în care cunoşteam
pe cineva, umblam cu el din casă în casă, cerând milă. Unii preoţi
adunau lumea la biserică şi după ce-i vorbeau, mai spuneam şi eu
câteva cuvinte, arătând porunca cerului, pentru care umblu s-o
aduc la îndeplinire. Iar la ieşire, părintele paroh punea pe cineva de
încredere să strângă ceea ce dădea fiecare, şi aşa se făcea proces
verbal, tăindu-se o singură chitanţă. Aşa s-a făcut aproape în toate
bisericile din Braşov, şi aproape în toate satele din jurul lui, pe care
nu le mai înşir din pricina mulţimii lor, şi, ca să spun drept, le-am
şi uitat. Sunt însă sigură că ele sunt scrise cu litere de aur de mâna
Atotputernicului Dumnezeu, căci de ochiul Său nu scapă nimic,
nici din cele bune, nici din cele rele.

81
 MINTEA SUS

Odată, la Braşov, cred că ne-a pândit cineva, căci se făcuse

seară târziu când am ieşit dintr-o biserică, însoţită fiind de doamna
general Elisabeta Teodorescu. Mergând spre casă, dânsa îmi zice să
luăm o maşină, că aveam bani mulţi şi să nu păţim ceva. Eu îi
răspund bucuroasă că eram toată o apă din pricina căldurii. De
bani n-aveam teamă, şi i-am spus să fie liniştită, că doar banii nu-s
ai noştri, ci ai Maicii Domnului. Dar… cel ce ne urmărea să ne ia
banii se urcă în maşină lângă şofer, şi-i spune ceva la ureche. Eu
am priceput ce-au pus la cale, că şuşotesc pentru bani, nu ajungeţi
voi să puneţi mâna pe ei, că doar îs ai Maicii Domnului. Văd că
maşina o ia pe o stradă dosnică. Doamna Elisabeta îmi zice,
strângându-mă de mână:
- Suntem în primejdie!
O liniştesc zicându-i că n-o să se întâmple nimic, căci ceea ce
avem noi, adică banii, nu erau ai noştri, ci ai Măicuţii Domnului.
Rugăm pe şofer să întoarcă maşina, că a luat-o pe o stradă greşită,
dar el nu ne răspundea nimic. Îl rugăm a doua oară, dar el şi de
data aceasta nu ne răspunde nimic. Atunci am tăcut şi ne-am
ridicat mintea sus, la Stăpâna Cerului, rugând-O să ne vie în
ajutor. Şi minune! Motorul maşinii a început să nu mai meargă cu
viteza cu care pornise soferul, şi iată în calea noastră şi un domn
ofiţer. Doamnei Elisabeta, de frică, i s-a părut că-i soţul ei, şi-l
strigă disperată:
- Gicule, Gicule!
Ofiţerul şi-a închipuit că este cineva în primejdie, şi, scoţând
pistolul, ameninţă pe şofer, strigând să oprească maşina. Şoferul
nu vrea să oprească, dar ofiţerul s-a repezit din fugă pe scara
maşinii, şi s-a prins de geamul ce era deschis, strigând către şofer:
- Ce faci? De ce nu opreşti? Nu vezi că mergi pe strada greşită,
cum îţi strigă cele din maşină? Motorul se înfundă şi începe să
pocnească ceva şi s-a oprit brusc.
Atunci noi am sărit din maşină, zicând şoferului că ce-a voit
să facă nu e după Dumnezeu, şi că o să-i plătească Maica
Domnului. El tăcea ca un mut, iar ofiţerul îl dojenea cu cuvinte
aspre. Din vorbire am aflat că-i ungur. Am respirat uşurată, văzând
că nu-i român, că ne-ar fi fost durerea mai mare. Ofiţerul acela era
străin, dar cu frică de Dumnezeu, şi ne-a dus până la casa doamnei

82
general Teodorescu. Mulţumindu-i, i-am dorit răsplata cuvenită de
la Dumnezeu, şi de la Maica Sa Preacurată.
Din aceasta am tras multe învăţături. Întâi că Bunul
Dumnezeu nu te lasă când Îl chemi, şi mai ales când te afli în
primejdie pentru El. Al doilea, că niciodată în viaţa mea nu o să mai
merg pe drum seara, fără să am printre însoţitori şi un bărbat
cunoscut şi credincios, pentru a înlătura născocirile satanei care, în
tot felul ni le scotea în cale, pentru a ne tulbura.
Face şi el ce poate, şi ce-i este îngăduit de sus!

AMINTIRILE GURGUETEI

Când veneau la mine surori care aveau aceeaşi dorinţă de a-şi

închina viaţa Domnului, nu aveam o altă desfătare sufletească,
decât dacă era duminica, după Sf. Liturghie, să mergem pe dealul
Gurguetei, unde am avut cea dintâi chemare, şi unde ştiam că va fi
“Grădina Maicii Domnului”, care ne va mângâia sufletele cu
mireasma iubirii cereşti. Deşi nu vedeam nimic frumos care să
încânte ochiul, decât un lan de păpuşoi şi gândacii sau şopârlele
care alergau şi-şi căutau hrana, totuşi noi ne simţeam în atâta
fericire şi pace, cum nicăieri şi niciodată nu puteam simţi.
Câteodată citeam un Acatist sau alte rugăciuni, dar, de multe ori,
când era zi de lucru şi nu aveam timp, eram mulţumite că venim să
călcăm pe locul blagoslovit de Domnul şi de Maica Sa Preacurată,
făcând doar o sfântă cruce şi aşa plecăm la ale noastre treburi,
găsindu-ne în culmea fericirii. Doi fraţi credincioşi din satul Tudor
Vladimirescu, care-s încă în viaţă, s-au gândit să lucreze ei o sfântă
cruce din lemn de salcâm, şi, aducând-o, să o aşeze în locul unde a
poruncit Domnul să fie Altarul Mănăstirii. Aceştia sunt: Irimia
Căluianu şi Titi Răducănescu, iar lemnul l-a dat moş Vasile
Căluianu, tata lui Irimia Căluianu. Fratele Titi Răducănescu, fiind
meşter lemnar, a lucrat-o destul de simplu, dar împodobită cu
dragoste curată. Aceşti doi fraţi au aşezat-o, fiind de faţă numai eu
cu ei. Dar nevăzuţi, au fost mii de îngeri, care binecuvântau prima
noastră osteneală pe locul ales de Domnul, pentru a face lăcaş de
preamărire, Maicii Sale Preacurate şi tuturor sfinţilor.
Al doilea semn de preamărire a fost Sfânta Cruce de
marmură neagră, în cinstea Maicii Domnului, făcută din banii
ce s-au strâns de la mai mulţi credincioşi. Sfinţirea acestei cruci a

83
fost în ziua de 14 septembrie 1938, Înălţarea Sfintei Cruci. La
sfinţirea ei a fost lume foarte multă şi preoţi. După ce s-a terminat
slujba aghiazmei, părintele Clement Cucu, doamna Sevastiţa
Ionescu din Tecuci, şi cu mine, am mers peste tot locul Sfintei
Mănăstiri, cântând: “Mântuieşte, Doamne, poporul tău” şi celelalte,
iar părintele Clement stropind cu aghiazmă.
După aceasta veneam mai cu dor aici, şi mai la noi acasă, căci
erau puse primele semne ale mântuirii: Sfânta Cruce de lemn,
lângă care străjuia chipul îndoliat al Măicuţii Domnului de pe
Sfânta Cruce de marmură. Şi la ele ne vărsam noi tot focul şi ne
spuneam toate dorinţele sufletului. Ca să nu se stingă candelele
niciodată de la Sfintele Cruci, am făcut un bordei nu prea mare, cu
două încăperi, şi ne rugam Măicuţii Domnului să ne trimită pe
cineva care să poată sta tot timpul de strajă, ca să nu se stingă
candelele, pe care le socoteam ca pe-o rugăciune neîntreruptă. Şi
cred că şi aşa era, că mult ajutor am văzut de la mila cerească.
Şi ne-a trimis Stăpâna pe un suflet pregătit de jertfă, pe fratele
Ghiţă Vlad, un băiat văduv, de vreo douăzeci şi cinci de ani, care
dorea să meargă la o sfântă Mănăstire, şi, când mi-a cerut sfatul,
eu l-am rugat întâi să facă ascultare la locul acesta ales de Domnul,
păstrând zi şi noapte luminiţa celor două candele aprinse, ca să fim
toţi, cei ce ostenim pentru lăcaşul Domnului, luminaţi de dragostea
Ei de Mamă şi Povăţuitoare, şi să nu facem nimic care ar putea s-O
întristeze. Şi aşa a şi făcut.
Acest fraţior, din dragostea prea mare ce-o avea de Măicuţa
Domnului, vedea mereu lumini în jurul celor două sfinte cruci, şi
necontenit simţea miros de smirnă, când sta pe locul acela gol,
neîmbrăcat de nici o frumuseţe a firii, ba chiar pustiit de asprimea
vânturilor, care nu aveau în ce să se oprească, decât în cele două
sfinte cruci. Din credinţă şi respect pentru cele văzute şi simţite pe
acest loc sfânt, el, timp de un an cât a stat la bordeiaşul nostru, n-a
pus pe cap nimic şi nici în picioare încălţăminte, şi aşa s-a stins,
cum şi din pricina postului ce-l făcea, ştie numai Cel de Sus cât.
Fericit, într-o bună zi, îmi spune că în curând o să se ducă
acasă. Eu am crezut că acasă la mama lui, şi-l întreb:
- Nu te mai lasă mama fraţiei tale să mai stai la bordeiul
nostru?
El, zâmbind, îmi răspunde că nu la casa asta de pe pământ va
merge, ci la casa cea mult dorită din cer.

84
 Şi, după un timp foarte scurt, şi-a dat sufletul liniştit în
mâinile lui Dumnezeu. Când am ajuns cu el la cimitir şi-i citea
părintele Gheorghe Dimitriu coliva lângă groapă, a asudat grozav,
având pe faţa lui sudoarea ca boabele de păpuşoi. Toţi care erau la
această înmormântare, s-au minunat şi au preamărit pe
Dumnezeu, care face minuni preaslăvite. În locul fratelui Ghiţă Vlad
a venit fratele Ilie Badiu, azi monahul Varnava, care a stat tot
timpul, şi stă şi azi, până când va merge şi sfinţia sa acasă la
fericirea neînserată a iubirii lui Hristos.

PORNIM LA LUCRUL DOMNULUI

De teamă că nu se va putea face o biserică prea mare, s-a

cerut ca planurile Sfintei Mănăstiri să aibă şi o bisericuţă mică, şi,
treptat se va face una mare pe locul unde S-a arătat Domnul. Şi, în
ziua de 8 septembrie 1939, Naşterea Maicii Domnului, s-a pus
piatra fundamentală a Bisericuţei noastre. Din surori n-au fost
decât sora Justina Ştefu, cu sora ei Constantina, azi maica Filofteia
şi maica Haritina. Mai era din familia Stamatiade din Galaţi care a
dat masă la toţi cei de faţă, aducând oale cu sarmale făcute de
doamnă la Galaţi, şi alte bunătăţi ce nu se găseau la noi. Domnul
conductor tehnic Ştefan Stamatiade ne-a condus lucrările tot
timpul, ostenindu-se şi venind de două ori pe săptămână între noi,
gratuit. Şi asta a fost o milă a Maicii Domnului. Ca zidar la lucrul
Bisericuţii am avut pe Damian Adamescu din Galaţi, iar ca salahori
au fost surorile care aşteptau cu nerăbdare să se înceapă lucrul, să
poată veni. Au fost surori din comunele: Tudor Vladimirescu, Malul
Alb, Nămoloasa, Hânguleşti, Pechea, Slobozia Conache şi Cuca,
nouăsprezece la număr. Deşi se înscriseseră treizeci şi şapte, dar
nu au venit toate, din pricină că la unele intrase îndoiala la părinţi,
şi nu le lăsau să vie deocamdată, căci cel rău nu dormea şi lucra şi
el unde putea şi cu ce se pricepea. Când s-a început lucrul din plin,
a început să vie şi părintele Clement Cucu, care era încă stareţ la
schitul Sihastru, dar nu se puteau hotărî să vie cu totul că nu era
unde sta, căci în micul bordei de-abia puteau sta rezemate una de
alta, nu culcate, surorile care se osteneau la salahorie. Dar Măicuţa
Domnului nu ne-a lăsat, ci ne-a trimis un creştin din
Nămoloasa-sat, judeţul Putna, Ioan Nistor, care a adus întreg
acoperişul unei case pe căruţe, şi aşa a fost uşor să-i facem pereţii,

85
alcătuind o casă cu două camere pe un antreu, unde sta părintele
Clement când venea, şi unde a stat mai pe urmă multă vreme după
ce a venit la noi. Eu încă nu mă strânsesem după drumuri, când
adunam fonduri cu condica, pe unde se putea.
Odată am venit să las banii, şi era o ploaie grozavă, dar nu
m-am lăsat şi am venit să văd cum lucrează surorile mele. Am
plâns de bucurie când am văzut că turna cu găleata şi ele aşezau
cărămizile stivă. Le-am rugat să aştepte să stea ploaia, dar ele
mi-au răspuns că dacă stau, n-au unde să se adăpostească, fiindcă
în bordei nu pot să intre că-s ude şi-şi udă culcuşul pentru noapte,
aşa că mai bine fac treabă, să se încălzească. N-au terminat vorba
şi am văzut deasupra lor o lumină de mărimea soarelui care, cred
eu, le încălzea, şi care a ţinut tot timpul cât a plouat, cam vreo
două ore. După ce a stat ploaia, a ieşit soarele şi s-a făcut frumos,
iar ele s-au uscat la razele strălucitoare şi calde ale soarelui. Tot
timpul cât a ţinut ploaia, ele cântau aşa de fericite, şi aveau de ce
să fie fericite. Atunci mi-am dat seama cine le dă putere de muncă,
şi pricepere, era Mila Maicii Preacurate, Stareţa noastră de Obşte.
Eu am stat mai puţin la începutul ostenelilor ce se făceau pentru
zidirea bisericuţii noastre, căci trebuia să adun fonduri, dar era
părintele Clement cu ele, care a venit când a fost gata căsuţa
minunată, adusă pe căruţă, adică în decembrie 1939.
De-ale mâncării mai aduceau şi părinţii surorilor, şi ce mai
trimetea Comitetul de Construcţie, aşa că se ducea prânzul de azi
pe mâine, cu ajutorul şi purtarea de grijă a Marii Gospodine,
Măicuţa Domnului. Bucătăria o aveam în dosul câtorva scânduri,
înşirate pe câţiva stâlpişori, şi acolo aveam un cotlon, plită ca la
ţară, şi o măsuţă pe care se pregăteau legumele din care se făcea
mâncare. În faţa acestei mândre bucătării, aveam un dulap de un
lat de mână gros, adică o scândură, aşezată pe cărămizi, care ne
servea de masă. Ca bucătărese erau tot surorile care făceau de rând
câte două.
Când au venit, le-am rugat să-şi aducă fiecare câte o lingură şi
câte o farfurie, ca să aibă cu ce mânca, dar ele, de fericire că vin, au
uitat, şi nu şi-au adus nimic. Chipurile eu eram cea mai mare,
aveam nouăsprezece ani, iar cea mai mică era de paisprezece ani, şi
aveau tot dreptul să uite, aşa că o săptămână am mâncat toate cu o
lingură. Pornea lingura de la mine, şi până ajungea iar la mine, îmi

86
pierea foamea. Şi, totuşi, au fost cele mai frumoase clipe de iubire şi
de frăţietate Sfântă, pe care nu le poţi uita niciodată.
Odată, era de rând la bucătărie sora Ionica Bacău, azi maica
Agaftonica, cu altă soră. Ea fiind mai marea bucătăriei în acea zi,
vine la mine la bordei şi mă cheamă să-mi spună că ea-i de rând la
bucătărie şi nu are nici un praf de mălai ca să facă mămăliguţa, şi
nici nimic de-ale mâncării. Eu venisem doar de câteva zile de pe
drumurile cerşitului, şi nu ştiam nici de unele, dar ea, ca să n-o las
fără răspuns, îi zic:
- Soră Ionica, mergi, te rog, la Sfânta Cruce de marmură şi
spune Maicii Domnului ceea ce mi-ai spus mie acum, iar Ea, care
este Mama şi Ajutătoarea noastră, îţi va trimite tot ce ai nevoie.
Ea, ascultând cele spuse de mine, a mers în fata Sfintei Cruci
pe care era Sfânta Icoană a Măicuţii Domnului, şi a început să
spuie:
- Măicuţa Domnului, eu sunt de rând la bucătărie, şi n-am
nici făină să fac măcar mămăliguţă la surori şi nici altceva de-ale
mâncării. Eu i-am spus sorei Lica şi ea m-a trimis la Tine,
Preasfânto, să-ţi spun să-mi dai tot ce-mi trebuie.
Eu stăteam pitită la uşa bordeiului şi ascultam cum se
tânguia, spunând Maicii Domnului durerea sufletului ei. Nu mă
puteam ţine de plâns şi mă rugam din toată inima Stăpânei noastre
Preacurate, să n-o lase fără răspuns, şi am intrat în încăperea
cealaltă a bordeiului în care erau celelalte surori cu părintele
Clement, care le învăţa să cânte. Dar aud că mă strigă sora Ionica
să-mi spuie că s-a rugat, şi acum ce să facă? Eu o rog să fie liniştită
şi să pregătească de mămăliguţă ceaunul, şi să facă focul, că până
se va încălzi apa din ceaun, va veni şi făina, căci Măicuţa Domnului
nu se poate să nu-i trimeată ceea ce are nevoie.
Şi, încredinţată în ajutorul Preacuratei, a pregătit cele spuse
de mine. Adună ierburi uscate de pe câmp pentru foc, spală
ceaunul pentru mămăliguţă, şi, cântând, aprinde focul, fără să aibă
nimic. Eu n-aş putea să spun cum mă simţeam în acele clipe, decât
ştiu că nu puteam face altceva decât plângeam, uitându-mă la o
iconiţă a Maicii Domnului, ce era în bordeiaşul nostru, şi aşteptând
răspunsul de Mamă al Preasfintei. Şi minune! Aud pe sora Ionica
strigându-mă, şi, ieşind din bordei, văd că vine la noi moş Nicolae
Lupoaie, din Tudor Vladimirescu, cu căruţa lui, şi ne descarcă la
uşa bordeiului un sac de făină, un sac de cartofi, fasole, brânză, şi

87
o putinică cu lapte bătut. Sora Ionica sărea în jurul căruţei şi nu
ştia ce să mai facă de bucurie că-i trimesese Măicuţa Domnului
atâtea bunătăţi. Iar eu nu ştiam unde să mă bag să pot plânge,
plâns de bucurie şi de mulţumire Milostivei noastre, Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu.
După ce a luat în primire bucătăreasa noastră cele de hrană,
am trimis-o să meargă din nou la binefăcătoarea ei, Preasfânta
Maica lui Iisus, şi să-i mulţumească cum o şti. Ea m-a ascultat şi a
început să facă metanii Preacuratei, zicându-i:
- Măicuţa Domnului, eu ţi-am cerut să-mi dai numai pentru
azi, că sunt eu de rând la bucătărie, iar Tu ai trimis să mâncăm o
săptămână, şi poate şi mai mult! Cum să-ţi mulţumesc, nu mă
pricep, decât te rog să ne fii mereu Mamă şi Ajutatoare! Şi aşa,
fericită, a plecat la bucătărie gătind mâncare pentru prânz.

VIAŢA DIN BORDEI

În anul 1939, iarna a venit târziu, aşa că ne-a îngăduit să

lucrăm tot postul Crăciunului. Totuşi, venind îngheţul, a trebuit să
oprim lucrul la bisericuţă, iar noi, surorile, eram nevoite să mergem
pe la părinţii noştri până la primăvară. Doamne Sfinte, ce era!
Plânsete şi vaiete de parcă se sfârşea lumea! Eu le zic:
- Ce vreţi să facem, surorilor, că în bordeiul care-l avem nu
putem sta?! Ele plângeau toate împrăştiate şi spuneau că nu pleacă
nici una. Văzând părintele Clement toate acestea, îmi zice:
- Ia spune-le, soro Lico, vreţi să facem un bordei mai mare?
Când au auzit spusele mele, ele săreau ca nişte mieluşei când îi
încălzesc razele soarelui, şi alergau care pe unde puteau să caute
sape, hârleţe şi târnacoape, să începem noul bordei. Să ne fi văzut
un om mai cu cap, cum măsuram cu pasul lungimea şi lăţimea,
cred că ar fi râs, ori ar fi plâns, de marii meşteri şi ingineri ce-şi
puneau la cale culcuşul lor, dându-i lungime de 15 metri iar lăţime
de 3 metri...
Şi am început să săpăm cu multă greutate, căci îngheţase
pământul de vreo două palme. Şi totuşi, cu dragostea lor fierbinte
cu care săpau pământul, ne-a ajutat Dumnezeu să trecem cu
săpatul prin pământul îngheţat şi să ajungem la cel care se putea
săpa mai uşor.

88
 Cei din Comitetul de Construcţie au venit să vadă ce se face.
Când au văzut că începem un nou bordei, bucuria le-a fost mare,
dar le era milă de noi, zicând că o să ne mănânce lupii iarna. Noi
însă eram aşa de fericite, că le ziceam că-i mult mai bine să fim
mâncate de dinţii unei fiare sălbatice, decât să stăm în lume!
Şi, liniştindu-i, am rugat pe fratele Nicolae Negoiţă din Tudor
Vladimirescu, să fie bun şi să meargă cu căruţa la un depozit de
cherestea, să ne cumpere scândură pentru căptuşirea bordeiului
nostru. Şi, sărindu-ne în ajutor mai mulţi fraţi credincioşi, ne-au
lucrat lemnăria pentru acoperişul bordeiaşului nostru. După o zi au
venit şi scândurile pentru căptuşirea lui.
Când a fost gata de săpat, fraţii credincioşi ne-au făcut
acoperişul şi l-am căptuşit ca pe-o cutie. Şi, Doamne, era aşa de
frumos, că cine ni-l vedea, nu se mai îndura să iasă din el. Avea
câte un geam la amândouă capetele, şi o uşă cu o scară la o parte.
Era tot văruit şi părea că-i un salon mai mare. Surorile toate şi-au
adus din zestrea lor de la părinţi câte un pat, îmbrăcat şi cu un
covoraş mic, de pus pe perete, în dreptul patului. Paturile erau
aşezate ca într-un salon de spital, de-a lungul bordeiului,
rămânând numai o cărare pe lângă un perete. În fundul bordeiului
pusesem pe tot peretele de la răsărit, icoane pe care le aveam noi,
surorile, şi o masă. Iar la fiecare pat, la covoraşul ce atârna la
perete pusesem fiecare icoana Domnului Hristos, pe a Măicuţii
Sale, şi câte un sfânt la care aveam evlavie. La capătul bordeiului,
la apus, aveam o sobă de încălzit, şi plite de gătit mâncare. Acum
s-au adunat surori până la douăzeci şi nouă. Eu îmi aveam patul
pe la mijloc.
Seara, după ce luam masa şi ne făceam rugăciunea spre
somn, nu ne culcam, ci se adunau toate surorile în jurul patului
meu, iar eu le povesteam din cele spuse de Cer, şi ne puneam la
cale viaţa noastră, spuind fiecare ce se pricepea, pentru a ne alcătui
o viaţă în aşa fel să nu supărăm pe Stăpâna noastră, Preasfânta
Fecioară Maria, şi, de foarte multe ori, când punem la cale, ca nişte
băbuţe, începutul vieţii noastre duhovniceşti, aveam miros de
smirnă, ca şi când ne-ar fi dat cineva cu o căţuie pe la nas. Noi am
crezut că-i semn dumnezeiesc şi ne închinam, bucurându-ne
sufletele noastre şi socotind că ceea ce vorbim îi place Stăpânei
Cereşti!

89
 Şi aşa ne-am petrecut toată iarna lui 1939 spre 40, ziua
lucram de mână câte ceva şi începeam să citim din Ceaslov şi
Psaltire, iar seara, înainte de masă, Părintele Clement ne învăţa
muzica bisericească.

ÎNCEPUTUL NEVOINŢELOR CĂLUGĂREŞTI

Toată scumpa noastră familie a pus hotărâre să ne sculăm la

ora douăsprezece noaptea, să facem utrenie, şi ce mai puteam, dar
nu aveam ceas şi eram tare amărâte că nu ştiam când este ora
douăsprezece. Părintele Clement avea un ceas de buzunar, dar
sfinţia sa sta în casă, iar noi eram în bordei, şi când nu era viscol
afară mergeam să-l sculăm.
Dar minune! Câte una din noi auzea cum bate un clopot mare
şi ne scula şi pe celelalte surori, speriate, neştiind ce-o fi. Ieşeam
toate afară şi auzeam cum trage clopotul undeva, departe dar foarte
clar. Atunci noi începeam rugăciunea de miezul noptii şi sculam şi
pe Părintele Clement, spunându-i că am auzit clopot trăgându-se.
Sfinţia să ne zicea că ni s-a părut şi că de ce n-a auzit şi el. Ceasul
nu era mai mult de douăsprezece. Noi am început să ne întrebăm
cum să tragă la acea oră clopotul, şi unde? Că totuşi, se auzea
foarte limpede! Şi aşa am crezut multă vreme că ni se pare nouă,
dar acest lucru se repeta în fiecare noapte. Câteodată Părintele
Clement se culca târziu, iar noi, dacă auzeam clopotul, vrând,
nevrând, ne duceam să-l sculăm, spunându-i că iar se aude. Sfinţia
să ne mai da câte o ocară, zicându-ne că visăm numai clopote, dar
când se uita la ceas, vedea că-i douăsprezece fără un sfert, sau fără
zece minute, şi rămânea pe gânduri, şi aşa venea la noi în bordei să
facem pravila.
Eu nu eram deloc mulţumită, căci, deşi socoteam semn ceresc
acest clopot, totuşi aveam îndoială şi-mi ziceam: se poate să fie
ispită de la cel rău, care nu doarme niciodată; de ce nu aude şi
părintele, ci numai noi?
Părintele, fiind preot nu aude, iar noi, nişte surori, auzim?! Şi
spun surorilor să ne aşezăm pe acatiste până la acea oră, să vedem
dacă mai auzim. Iar de vom mai auzi, să rugăm pe Măicuţa
Domnului să facă în aşa fel să audă şi părintele nostru. Altfel nu
vom mai crede ca e semn ceresc, şi vom dormi mai departe. Şi aşa
am şi făcut, aşteptam hotărârea şi răspunsul Stăpânei.

90
 N-a trecut mult şi Maica Domnului a răspuns în felul următor:
Mai pe primăvară au venit la noi doamnele Victoria Cazacu şi
Lucia Costin din Bucureşti. Am rugat pe părintele Clement să le
dea camera sa să doarmă, iar sfinţiei sale să-i facem un pat
provizoriu, pentru o noapte, în antreu. A primit cu bucurie, dar n-a
vrut să-i facem pat, culcându-se jos. În această noapte, noi, cele din
bordei, n-am mai auzit clopotele, iar părintele vine la noi speriat,
strigând să ne sculăm, că grozav trag clopotele, şi e ora
douăsprezece fără zece minute. Am sărit din aşternutul nostru,
închinându-ne cu metanii de mulţumire Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, şi după ce ne-am îmbrăcat, am auzit şi noi clopotele.
Părintele Clement s-a gândit să ne cumpărăm un ceas deşteptător,
şi să vadă dacă se mai aud clopotele care ne deşteptau. Cum ne-am
cumpărat ceas, n-a mai auzit nimeni clopotele, decât foarte rar.
Ţin să spun că iarna, după ce ne făceam pravila, noi iar ne
culcam, că mai era până la ziuă. De foarte multe ori ne înfunda
viforul geamul cu zăpadă, şi noi dormeam până ne deştepta foamea.
Începeam să ne întrebăm una pe alta (că nu aveam încă
ceasornicul), ce o fi de nu se mai isprăveşte noaptea, că nu mai
puteam dormi şi ne era foame. Ieşeam afară să vedem cum e
timpul, dar spre mirarea noastră, vedeam viscol mare şi ziua la
amiază, iar zăpada ne acoperea cu totul bordeiul. Alergam cu
toatele să ne scoatem lemne din zăpadă, pentru a ne face mâncare.
Şi totuşi, eram tare fericite în aceşti primi paşi ai vieţii noastre
Mănăstireşti! Duminicile şi sărbătorile mergeam la biserica din
Tudor Vladimirescu, la Sfânta Liturghie, dând răspunsurile la
strană.
Când era o zi mai liniştită, venea pe drum, de la sat spre noi,
sora Tinca Căluianu, azi maica Tecla, care încă nu venise la noi căci
făcea pe poştaşa, aducându-ne scrisorile şi având grija Sfintei Cruci
de la gară. Când o vedeam, ieşeam toate în calea ei, nu să vedem ce
ne aduce, ci s-o vedem pe ea, că ne era dragă şi-i ziceam „bunicuţa
noastră”, că era fată nemăritată de peste cincizeci de ani. Toate
săreau în jurul ei şi nu mai ştiam ce să-i facem de bucurie c-o
vedem. De cercetat nu prea ne cerceta nimeni, că începuse
zavisticul să facă pe unii să compătimească pe surorile care erau în
fericirea în care eram şi eu, şi pe care o simţeam toate la fel. Deci,
cei care ascultau şoapta acestui milos al răutăţii, începură să zică:
nebuna de Lica a nenorocit atâtea fete care, părăsindu-şi familia

91
comună, stau ca neoamenii, pe sub pământ! Şi răul tare uşor se
prinde, mai cu seamă de cei dornici de noutăţi! Şi aşa era: ei
rămâneau cu spusele, iar noi cu fericirea lui Iisus Hristos, Mirele
nostru scump şi veşnic, care ne mângâie cu razele nădejdii din raiul
nemuririi. Falşii sfătuitori miloşi ne trimeteau vorbe să nu mai stăm
nici o clipă pe locul unde ne aflăm, că oamenii răi au pus la cale să
vină noaptea să ne sperie, şi că n-o să fie bine. Râdeam de toate
astea. Alteori aveau obiceiul să ne trimită biletele scrise. Eu ziceam
tuturor:
- Nu cu a noastră voie am venit aici, ci îndemnate de Duhul
Domnului, şi strânse de mâna iubitoare de Mamă a Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, şi dacă Stăpâna noastră, în care ne
punem noi toate nădejdile, va îngădui, atunci să vină cine vrea! Şi
le mai spuneam că chiar de nu va rămâne nimeni aici, eu tot nu voi
pleca, deoarece ştiu cine m-a adus aici, şi ştiu cine m-a ridicat din
praful mizeriei, al necazurilor şi al umilinţei, Măicuţa Domnului, în
care o clipă nu-mi pierd nădejdea. Dar nu erau oamenii de vină,
căci ei sunt fii lui Dumnezeu, ci ispititorul, duşmanul omenirii şi al
tuturor celor ce năzuiesc spre o viaţă plăcută Domnului.
Căci, într-o seară, când citea sora Didina Filip, azi maica
Fevronia, din viaţa sfântului Vasile cel Mare, noi toate stam şi
ascultam cu multă bucurie sufletească, şi am fi voit să nu se mai
termine, deodată auzim cum cineva dă cu pumnul în geam cu
multă putere, dar sticla nu s-a sfărâmat, şi auzeam tropote de
oameni mulţi în jurul bordeiului nostru, de credeai că a năvălit o
armată puternică. Eu eram cocoţată pe nişte plăpumi ce erau
strânse grămadă, şi muream de râs. Surorile toate îngheţaseră de
frică, iar părintele Clement uitându-se la mine, îmi zice:
- Ne găsim în primejdie mare, şi frăţiei tale, soro Lico, îţi mai
vine să râzi?! Până acum ne-a fost! Mă iau eu, om bătrân, după un
copil?! Acum ce-o să facem, spune şi nu mai râde!
Eu mă chinui să mă fac serioasă şi le spun:
- Făceţi-vă Sfânta Cruce şi luaţi-vă lămpile, şi haideţi afară,
că-i zăpada proaspătă, şi, de-om vedea vreo urmă de om, să-mi
ziceţi ce vreţi!
Părintele Clement îmi zice:
- Cum să ies afară? N-auzi ce s-aude? Lasă! Să fie acest bordei
mormânt!

92
 Dar eu mă reped la o lampă ce era în cui, mă închin cu
semnul Sfintei Cruci, şi ies pe scările bordeiului, zicându-le:
- Care vreţi, veniţi după mine să vă convingeţi cine-i afară, şi
să vă piară frica!
Toate surorile s-au luat după mine, şi, ieşind, n-am zărit nici
măcar vreo urmă de pasăre pe zăpada proaspătă, nicidecum pas de
om. Părintele Clement iese la urmă şi strigă la noi:
- Nu-i nimeni, surorilor?!
Noi îi răspundem că nici măcar o pasăre n-am întâlnit. Sfinţia
sa ne spune:
- Dar n-aţi auzit ce zgomot se auzea, de parcă credeai că-i un
regiment de soldaţi?!
Eu îi răspund:
- N-am făcut eu mai bine că am râs, şi n-am dat importanţă?!
Ei, acum să facem un acatist Maicii Preacurate, care ne acoperă cu
mantia ei de Mamă. Şi, intrând în bordei, am făcut cântare de laudă
Ocrotitoarei noastre.
Iată acest regiment de soldaţi ai duhului celui rău punea şi pe
oamenii din sat la cale să ne sfătuiască cu milă a părăsi calda
noastră vatră a bordeiului. Aşadar, de la acest viclean pornesc toate
cele rele, prin oamenii care se lasă prinşi de şoaptele lui, pline de
otrava zavistiei ce o are asupra neamului omenesc.
De aceea rog, în numele celui răstignit pe Sfânta Cruce,
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi pe toţi cei cărora le
vor cădea aceste rânduri la mână, şi le vor citi, să nu asculte şoapta
celui rău, care, câteodată, pare că vrea să ajute sau să curme
vreun păcat, sau să vădească greşeala cuiva, înfăţisându-se
ca sfătuitor şi îndrumător. La toate acestea este bine să astupăm
urechea, şi să plecăm genunchii, ceea ce aduce mai mult folos, şi
ţie, şi celui pe care ţi-l pârăşte satana. Căci, am văzut în vieţile
sfinţilor din luna ianuarie, minunata întâmplare cu sfântul părinte
Macarie Egipteanul, cum odată, fiind făptuită o ucidere, se punea
vina asupra unui nevinovat, iar acela a alergat la chilia sfântului
Macarie, au mers în urma lui, şi cei ce voiau să-l prindă ca pe un
ucigaş voiau să-l dea în judecata cea legiuită. Deci, acela se lepăda
şi se jura că-i nevinovat de sângele celui ucis, dar ei stăruiau,
făcându-l vinovat. Şi făcându-se de amândouă părţile multă vorbă
şi sfadă, i-a întrebat sfântul Macarie:

93
 - Unde este îngropat cel ucis? Şi, sculându-se a mers cu
dânşii la mormânt, apoi plecându-şi genunchii, s-a rugat mult şi a
zis către cei ce stăteau de faţă:
- Acum vă va arăta Domnul dacă este acesta vinovat de
uciderea despre care ziceţi. Şi a strigat cu mare glas, chemând pe
nume pe cel ucis, iar el a răspuns din mormânt. Atunci sfântul a
zis către dânsul:
- În numele lui Iisus Hristos, zic ţie să ne spui dacă eşti ucis
de omul acesta!
Iar acela cu glas foarte lămurit a răspuns din mormânt
încredinţându-i că nu a fost ucis de acela pe care-l năpăstuiesc fără
vină. Mirându-se toţi de o minune ca aceea, au căzut la pământ.
Apoi rugau pe sfântul să-l întrebe pe cel din mormânt cine l-a ucis.
Cuviosul le-a răspuns:
- Despre aceasta nu-l voi întreba pentru că destul este mie să
izbăvesc de năpasta pe cel nevinovat, iar a da judecăţii pe cel
vinovat, nu este lucrul meu!
Iată, dragii mei, toţi să avem pe sfântul preacuviosul părinte
Macarie oglinda în care să ne vedem, şi prin care să luăm pildă.
Întâi, pildă de rugăciune, aşa cum a făcut el când era la mormântul
celui ucis, pentru îndreptare sau descoperire. Pe urmă,
nedescoperirea răului cuiva, căci aşa cum ne-a spus sfântul părinte
Macarie, nu este al nostru acest lucru, ci al lui Dumnezeu, care
vede toate, judecă, descoperă şi plăteşte toate. Cel rău nu-ţi arată
niciodată greşelile şi neputinţele tale, ci numai pe ale aproapelui
tău.
Deci, chiar când vezi greşind pe cineva, nu-l pîrî la nimeni, ci
sfătuieşte-l şi te roagă pentru el, că ai plată de la Dumnezeu.
De câte ori nu ţi se pare că îndreptezi pe cineva şi faci greşeli
de moarte, şi când vezi că ai greşit, satana vine degrabă să te
trântească în groaznicul păcat al deznădejdii. Aşa face el, întâi
caută să greşeşti umflându-ţi înţelepciunea şi măiestria cuvintelor,
arătându-ţi că doar vrei să îndrepţi anumite greşeli şi să pui în
rânduială pe anumiţi oameni, pe care ţi i-a descoperit el cum a voit
în inima şi în mintea ta, şi pe urmă vine şi-ţi şopteşte că ai luat
locul lui Dumnezeu de judecător, şi că ai făcut mare păcat, şi te
tăvăleşte în deznădejde, iar de se întâmplă să nu-ţi ridici mâinile
spre mila cea fără de margini a iubirii lui Hristos, vine îmbătrânitul
în răutăţi şi-ţi zice: degeaba mai trăieşti, că nu ai iertare,

94
sfătuindu-te să-ţi ridici viaţa. Vedeţi unde vă duce cel rău? El pe
nimeni nu iubeşte, căci unde-i ura întruchipată, cum poate să stea
iubirea? Se înşeală grozav cei care-i ascultă mincinosul sfat.
Spun acestea nu ca să mă fac sfătuitoare. Departe de mine
acest gând, ci le spun ca una care am văzut lucrarea răului asupra
bietului om.

PĂRINTELE VISARION

Găsindu-mă acum în tânăra noastră familie monahală, într-o

seară, stând în bordeiul nostru, sfătuiam şi puneam la cale mica
noastră gospodărie pentru primăvara anului 1940, care se apropia.
Dorinţa tuturor era să ne vedem bisericuţa, paraclisul gata, şi
aşa m-am hotărât să merg cu părintele Clement la Galaţi, să
căutăm un sculptor pentru a ne lucra catapeteasma. Domnul
Ştefan Stamatiade, care ne conducea lucrările, ne-a dus la meşterul
Tomasek, cu care am şi împăcat lucrul catapetesmei, cu treizeci şi
cinci de mii de lei. Urma să fie gata în iulie. În acest drum am auzit
că la biserica Sfântul Gheorghe din Galaţi, se găseşte un părinte cu
numele Visarion Nicolau, în etate de optzeci de ani. Eu când am
auzit, am şi plecat cu părintele Clement Cucu să-l cunoaştem. La
întâlnire, am văzut că şi părintele Visarion dorea mult de tot să ne
cunoaştem, şi, auzind de ce am venit la Galaţi, ne-a dat zece mii de
lei ajutor, punându-se cu toată bătrâneţea sfinţiei sale în slujba
Maicii Domnului, chiar de a doua zi, căci auzind că noi am pornit
să lucrăm Mănăstirea şi n-avem bani, mi-a zis să rămân eu câteva
zile în Galaţi, iar sfinţia sa va merge cu mine la credincioşi
cunoscuţi, pentru a le cere ajutor. Şi aşa am şi făcut. Părintele
Clement întorcându-se singur acasă, eu am mers cu părintele
Visarion mai întâi la familia Vasile Constantinescu care, auzind că
facem Mănăstire, a dorit mult să doneze un clopot, dându-mi
şaptesprezece mii pentru el, pe care l-am şi luat pe primăvară de la
Bucureşti, şi încă trei mii de lei să fie pentru cheltuieli. Apoi am
mers la familia Dumitrache Popa Gheorghiu, care, cu ceilalţi fraţi ai
lui, au dat un vagon de var şi un vagon de ciment. Pe urmă am mai
cunoscut şi alte persoane, care nu au dat sume mari, dar au dat
sume mici şi dese, lunar rupeau pentru lăcaşul Maicii Domnului.
Printre aceştia, cel care a fost neîntrerupt ajutător, până la sfârşitul
vieţii lui, este adormitul întru fericiţi Constantin Dumitriu.

95
 Părintele Visarion nu s-a lăsat, dând pildă fiilor lui
duhovniceşti, şi tot venitul ce-l avea, jumătate oprea să aibă de
cheltuială, iar jumătate punea de-o parte pentru împodobirea Casei
Maicii Domnului. Ne-a dat o sută de mii de lei, iar în primăvara
anului 1940 a venit şi sfinţia sa la noi, şi ne era duhovnic
neîntrecut, sfătuindu-ne ca un tată pe copii lui. Părintele Clement
se ocupa cu treburile în gospodărie, iar sfinţia sa cu slujbele
bisericii, care-i tare mai plăceau. Avea o deosebită evlavie pentru
Sfânta Născătoare de Dumnezeu, şi, în fiecare zi, îi cânta acatistul
la chilie, chiar de-l auzea şi la biserică. L-am avut doi ani cu noi,
preţuindu-l şi iubindu-l, căci avea o fire aşa de blajină, că nu ar fi
fost în stare să supere pe cineva. După doi ani a trecut la cele
veşnice, după care au suspinat toţi cei optzeci de ani ai săi. În
ultima clipă a despărţirii sufletului de trup, a văzut pe Preasfânta
Născătoare pe care a iubit-o aşa de mult, şi care i-a venit în ajutor,
căci mult o ruga. Nu a zăcut decât patru zile, şi îmi aduc aminte
cum mă trimitea de lângă patul Sfinţiei Sale să mă culc, zicându-mi
că am multe pe cap şi să fiu odihnită, că o să-mi dea şi Sfinţia Sa în
curând de lucru. Eu l-am iubit ca pe un Sfânt, căci de mult folos
mi-a fost în primii paşi ai vieţii monahale. În acele zile din urmă ale
sale, nu-l lăsam prea mult singur, deşi maicile şi surorile o clipă nu
l-au părăsit. Într-una din zile mă întreabă să-i spun unde o să-l
îngrop. Eu îi răspund că unde o vrea Sfinţia Sa. Atunci mă roagă
să-l îngrop lângă biserică, să audă maicile cântând, şi i-am făgăduit
că aşa o să fac. Mi-a mulţumit fericit. Într-un sfârşit oftează grozav,
eu îl întreb cu ce să-i venim în ajutor, Sfinţia Sa îmi spune:
- În acest ceas nimeni nu-mi poate da nici un ajutor, decât
faptele bune ce le ai. Şi n-a trecut mult şi a închis ochii, bătând din
palme şi ridicându-se în sus de pe perină. Cred că văzuse ceva
frumos.
Vă puteţi închipui, dacă acest suflet care de la vârsta de
paisprezece ani până la optzeci şi doi, a slujit Domnului în feciorie
şi cu multă dragoste şi evlavie, şi tot a oftat plin de durere de cele
ce vedea la sfârşitul vieţii, cum va fi oare cu sufletele acelea,
săracele, care pe Dumnezeu l-au hulit, nevrând să-l cunoască,
faptele bune neiubind, şi în desfătări trăind? Cred că nici de oftat
nu vor mai putea, că groaznic le va fi sfârşitul!
Cine crede că aici, pe pământ, este totul, raiul şi iadul, se
înşeală amarnic! Cu adevărat vă spun că în clipa când trupul a

96
rămas neînsufleţit, sufletul merge în mâna lui Dumnezeu, dându-l
în veşnicie la bine, de vor afla la el fapte vrednice de a gusta şi de a
se bucura de frumuseţile raiului, sau la rău, de nu va găsi la el
fapte bune, spre a suferi chinurile veşnice. Să luăm seama la
aceasta scurtă trecere pe pământ, cu ce ne împodobim şi pentru
care veşnicie ne pregătim sărmanul nostru suflet. Vedeţi, dragii
mei, fericirea şi chinurile sunt veşnice. Căci, să ştiti că e aşa cum
spune şi cartea sfântă: “În Împărăţia lui Dumnezeu, multe locaşuri
sunt” şi eu, nevrednica, care din mila celui Preaînalt, Dumnezeu,
mi-a fost dat să văd numai o parte din frumuseţile cereşti, vă spun
că Ierusalimul cel ceresc are multe curţi. Acolo sunt adunaţi pe veci
creştinii care au dus o viaţă cinstită pe pământ. Patriarhii stau
aşezaţi sub palmieri de aur. Profeţii, cu fruntea scânteind cu raze
de lumină. Apostolii poartă pe inimi Evangheliile sfinte. Dascălii ţin
în mână condeiul nemuririi. Sihaştrii stau în peşteri aurite. Martirii
sunt înveşmântaţi în haină de purpură. Fecioarele sunt încununate
cu coroane de trandafiri roşii. Văduvele curate sunt cu văluri lungi
pe cap. Şi toate femeile şi bărbaţii cei blagosloviţi, pot să se bucure
de acele curţi, dacă-şi duc viaţa cu frică de Dumnezeu.
Ah, frumuseţe, frumuseţe ce nu ai seamăn!…
Şi peste toate aceste frumuseţi apare Maica Domnului care
înfrumuseţează toate ale cerului. Ea stă pe un tron orbitor şi este
înconjurată de corurile fecioarelor fără pată, de ale văduvelor
curate, şi de ale gospodinelor cinstite. Toate suspinurile lumii se
urcă la acest Tron. Ea, Preamilostiva, duce la picioarele Fiului, pe
altarul miresmelor, prinosul lacrimilor noastre şi, pentru a face
jertfa aceasta mai plăcută, amestecă în ea câteva din lacrimile Ei
divine! Cât ar trebui să suspinăm noi după aceste curţi, şi totuşi,
fugim de ele prin viaţa noastră, departe de Dumnezeu.
Să rugăm pe acel care-i mai aproape de noi, pe îngerul păzitor,
şi cu el să alergăm la Mijlocitoarea noastră, Preasfânta Născătoare
de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, în a cărei făptură este Mila
întruchipată. Şi vom ajunge cu al Ei ajutor, de-O vom ruga, la acele
frumuseţi cărora nu le găseşti nume.

SĂRMANUL PROPRIETAR ÎMBUIBAT

Acum să mă întorc iar la frumuseţile de pe pământ, prin care,

de ştim să le chibzuim, vom căpăta pe cele cereşti şi veşnice.

97
 În primăvara anului 1940, am început să reluăm lucrul de
unde îl lăsasem, la Paraclisul nostru scump, pentru a-l termina. În
scurt timp a fost gata zidăria şi tencuielile, dar trebuia să mai merg
pe ici-colea să mai adun ceva ajutoare.
Într-o zi am mers cu toţii, şi cu părintele Gheorghe Dimitriu,
care era preşedintele Comitetului de Construcţie, la un mare
proprietar, (Gheorghiade), nu departe de noi, şi care mai făcuse o
sfântă cruce pe locul de la gara Vladimireşti.
Când ne-a văzut că intrăm în curte, o îngrijitoare strigă la noi:
- Staţi, nu intraţi! Că avem câini lupi şi sunt în curte, că-s
stăpânii acasă vă trântesc la pământ, vă rup hainele şi muşcă!
- Părintele Gheorghe cu tata mă întreabă:
- Ce facem, soro Lico?
Le răspund:
- Uite, boierul cu doamna sunt în balcon, şi doar o să ne vadă
şi n-o să lase câinii să ne muşte… Şi aşa am păşit spre balconul în
care stăteau proprietarii cu câţiva prieteni, jucând cărţi.
Când am văzut ce fac, am fost sigură că n-o să ne dea nimic,
căci vedeam ce duh îi stăpâneşte. Şi mi-am zis: grozavă gaşcă are
aici satana! Dânşii, când au văzut că ne apropiem de casă, iar câinii
muţiseră, îndeosebi pe doamnă a luat-o o stare de nervi, şi-i luă pe
toţi la plimbare, nevrând să se uite la noi. Eu mă ţineam de ei,
lămurindu-le motivul venirii mele la dumnealor. Proprietăreasa,
care până atunci vorbise o altă limbă, (mi-a spus părintele
Gheorghe că franţuzeşte), cred că mă ocăra pe mine, deodată se
întoarce mânioasă şi-mi zice:
- Dar ce studii ai tu?
Eu îi răspund:
- Academia de sub cerul liber!!!
- A! De asta ştii să ceri! De la noi nu vezi nimic, şi dă-ne pace!
Eu am fost mulţumită că măcar i-am tulburat necuratul joc, şi
am plecat liniştită, zicând că nu se poate să nu le aducă Bunul şi
Preamilostivul Dumnezeu, un prilej de mântuire, căci aşa cum
sunt, merg în iad cu averea lor cu tot. Căci am văzut că
Dumnezeul lor era averea şi traiul destrăbălat de îmbuibări
drăceşti.
Dacă averea pe care ţi-o dă Dumnezeu, pune stăpânire pe
sufletul tău, în loc să-o chiverniseşti în aşa fel, ca să capeţi un loc
în cereştile nemuriri, atunci mergi sigur în iad, neluând cu tine

98
nimic, decât aşa cum ai ieşit din pântecele mamei. Şi-aş vrea să
ştiu la ce ţi-au folosit toate momelile care au fost ca fumul? Toate
sunt deşertăciune, toate-s goană după vânt, cum spune Eclesiastul.
Dar poţi vedea oameni bogaţi care ştiu să-şi chivernisească
bine ceea ce le-a dat Atotputernicul Sfânt în Ierusalimul nemuririi,
şi poţi vedea oameni săraci, răi şi necredincioşi stând în muncile
gheenei. Dumnezeul nostru nu este Dumnezeul celor de
deasupra, ci al adâncurilor din inimă! Acolo caută ochiul său
divin.
Şi la fiecare, după cele ce găseşte, aceea dă.

PLATA DIN VISTIERIA MILOSTENIEI

Într-o zi vin la noi două care încărcate cu catapeteasma de la

Galaţi, pe care o începusem încă din iarnă. Eu eram în grădină cu
surorile, la plivit. Părintele Clement, care acum era casierul
comitetului nostru, vine la mine şi-mi zice:
- Soro Lico, uite, vezi, vine catapeteasma şi vom aşeza-o. Ce
facem de bani, că nu am nici un ban în casă şi trebuie să mai dăm
meşterului paisprezece mii de lei.
Eu liniştită, îi răspund:
Dacă Maica Domnului ne-a trimis-o, înseamnă că vor veni şi
banii, că doar până acum nu eu v-am dat bani!
Părintele Clement se tulbură, ca omul care-şi dădea seama de
cum sta lucrul, şi-mi spune:
- M-ai omorât cu Maica Domnului! Dar mie îmi trebuie banii
acum… să văd ce-ai să faci, că eu mă duc în chilie şi nici n-am să
dau ochii cu omul!
- Mergeţi, părinte, şi vă odihniţi, şi lăsaţi în grija Stăpânei
noastre, care, totdeauna ne-a dat toate câte am avut nevoie!
Apar căruţele în curtea noastră. Noi toate, pline de fericire, am
pus mâna şi am dat jos din căruţă cele aduse, ducându-le în
bisericuţa noastră dragă, care avea numai zidurile şi tencuielile
terminate. Rămăsese pictura icoanelor de la catapeteasmă,
comandată la pictorul Scaratoschi din Tecuci, cum şi văruitul
pereţilor, căci ne-am gândit ca pereţii să nu-i mai pictăm, pentru a
fi mai repede gata.

99
 Meşterii s-au apucat s-o aşeze, iar noi am plecat la lucrul
nostru, fiecare unde eram rânduite de dragostea şi de puterea
noastră copilărească.
Într-un târziu iese şi părintele Clement din casă, şi când vede
că-i aproape gata de aşezat catapeteasma, şi sfinţia sa nu are cu ce
s-o achite, vine iar la mine şi-mi zice:
- Vezi că-i gata catapeteasma de aşezat, ce-ai să faci de bani,
fiinţa lui Dumnezeu?!
Eu îl rog să meargă în casă, că o să facem aşa cum e mai bine,
cu ajutorul Bunului Dumnezeu, şi al Maicii Sale Preacurate.
- Bine, să te văd, îmi răspunde şi pleacă!
Nu ştiu dacă a ajuns părintele Clement la chilie şi văd o
căruţă cu un cal ce venea de la sat, cu doi oameni în ea. Eu încep
să sar în sus şi spun surorilor:
- Vedeţi acea căruţă? Este a lui moş Ilie Vlad (de la sat). Sigur
că aduce pe cineva la noi, şi să vedeţi de nu va fi trimisul Măicuţii
Domnului, ca să ne dea nouă bani pentru a ne plăti datoria.
Ajunge căruţa, şi în ea era bătrânul Constantin Dimitriu,
despre care am povestit, credincios de la Galaţi, şi fiu duhovnicesc
de-al părintelui Visarion. Mă cheamă pe mine şi-mi dă o basma
care avea în ea ceva bani. Eu, mulţumindu-i cu lacrimi în ochi,
alerg la chilia părintelui Clement, aruncându-i legătura în pat,
rugându-l să caute şi să vadă ce-i în ea, iar eu am fugit în
bisericuţă, căutând cu ochii icoana Preasfintei de Dumnezeu
Născătoare, şi găsind-o, am luat-o în braţe, şi aşa de tare am
strâns-o la pieptul meu, că mi se părea că s-a muiat ca ceva viu. Nu
mă puteam ruga, ci vorbeam ca şi cu cineva care-i viu şi stă lângă
mine, dându-mi tot ce-mi trebuie, la timp. Căci, mai mare răspuns
ca acesta, ce mai vrei?! Şi poţi să nu crezi că Măicuţa Domnului
nu-i vie şi nu-i lângă tine?! Mincinos şi înşelat este acela care crede
de Maica Preasfântă că-i moartă! Cine va avea diavoleasca
îndrăzneală să spuie că Maica Domnului nostru nu-i vie în cer, cu
trup cu tot, lângă Preaiubitul Ei Fiu, şi Dumnezeu, şi că nu-i lângă
fiecare din cei ce-o cheamă pe pământ, cu toată făptura Ei
dumnezeiască; aceluia să i se dea palmă peste gură, că i se sfinţeşte
gura, şi să-l trimită la Ghetsimani să caute în preasfântul mormânt
al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, trupul Ei prea Sfânt, şi de
nu-l va găsi, ce să-i zicem?! Întâi să-l plângem şi apoi să ne rugăm
pentru el!…

100
 Mă întorc la părintele Clement, şi-l întreb ce-a găsit în
basmaua legată. Sfinţia sa, galben la faţă, şi aproape fără suflet, îmi
răspunde că a găsit treizeci şi cinci de mii de lei. Eu îl rog ca şi pe
viitor să aibă încredere în purtarea de grijă a Stăpânei noastre,
Sfânta Născătoare de Dumnezeu, căci numai Ea este cea care ne-a
dat întotdeauna şi nu ne va lăsa niciodată. Şi-i mai spun că
totdeauna mă rog Preasfintei să nu ne dea mai mulţi bani decât câţi
avem nevoie.
Părintele Clement îmi zice:
- Aşa-i cum spui frăţia ta. E bine să creadă omul mai mult în
Dumnezeu decât în priceperea lui, dar ce să fac? Eu am judecat ca
om, că vedeam în ce stare ne găseam.
- Nu-i nimic, părinte, eu sunt sigură că frământarea sfinţiei
voastre va fi scump plătită la Dreapta Judecată, dar ne-a împăcat
pe amândoi. Mie mi-a împlinit dorinţa, că am crezut că neapărat ne
va trimite un ajutor, iar sfinţiei voastre v-a trimis bani. Aţi cerut
bani de la mine, nu ca să vă faceţi sfinţiei voastre ceva personal, ci
pentru a aduce la desăvârşire un lucru care se face pentru
proslăvirea Sfintei Treimi, a Maicii Preacurate, şi a tuturor sfinţilor.
Şi mă mai rog să credeţi că acest lucru nu l-a făcut Bunul
Dumnezeu pentru credinţa mea, căci acum mă cunoaşteţi, ci numai
pentru a ne întări nădejdea în ajutorul Său. Căci eu n-am făcut
nimic altceva, decât am crezut din toată inima mea că, din clipa ce
ne-a trimis Măicuţa Domnului catapeteasma, ne va trimite şi ajutor
ca să ne putem achita datoria ce o avem.
Părintele Clement lăsă capul în jos, şi plecă la chilie, iar eu am
rămas cu surorile la plivitul zarzavatului, cântând cu toatele
cântece de slavă Purtătoarei noastre de grijă, Preasfânta Născătoare
de Dumnezeu.
Atunci am văzut că este destul să crezi din tot sufletul, fără
nici o îndoială, în purtarea de grijă a Preamilostivului Dumnezeu, şi
vei căpăta tot ceea ce-i ceri şi îţi este de folos. Părintele iubirii este
lângă inima ta, şi aşteaptă să i-o deschizi, ca să-ţi lase în ea
mireasma bucuriilor cereşti!

CUNOAŞTEREA TATĂLUI MEU TRUPESC

Am spus şi mai înainte că toată copilăria mea am suspinat

după tata. Iubeam pe mama foarte mult, dar veşnic mă aruncam de

101
la veselia şi zburdălnicia copilărească, într-o tristeţe şi gândire de
om bătrân, şi-mi ziceam:
- Eu n-am tată! Ce-o fi cu tatăl meu?! Unde-o fi? Oare să fie
mort?
Şi nimeni nu se milostivea să-mi spuie adevărul, decât foarte
târziu, când am rămas şi fără mama.
Şi totuşi, nu credeam atunci când am plecat că tatăl meu
trăieşte.
Şi în copilăria mea mă luptau gânduri de osândă asupra celor
ce m-au adus pe lume, pe care aşa de mult i-am iubit, şi i-am dorit
să-i am lângă mine. Pe mama o osândeam că a putut să rabde
frământarea de dorul meu după tata, şi nu mi-a spus că trăieşte. Pe
tata îl osândeam că nu m-a iubit şi că nu a dorit să vadă ce fel de
copil a adus pe lume, întreg sau cu ceva metehne? Şi aşa îmi trecea
timpul fără să mai simt dulceaţa jocului copilăriei, şi nici nu putea
nimeni să mă liniştească sau să-mi facă timpul fericit, decât atunci
când priveam icoana Maicii Preacurate, şi-i ziceam:
- Singură, Tu, Preasfântă, şi cu scumpul meu Iisus, îmi daţi
liniştea mea, îmi sunteţi bucuria mea, şi singuri îmi sunteţi care mă
iubiţi, şi-mi grăiţi adevărul, prin liniştirea sufletului meu.
Când m-am făcut mai mare, şi ştiam că am tată bun după
trup, un gând mă îndemna să caut să-l cunosc, iar alt gând mă
oprea pe loc. Şi aşa mi-am omorât orice dorinţă, până când am
simţit dulceaţa de Mamă iubitoare a Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, atunci când i-a fost cu plăcere să-Şi arate mie
dumnezeiasca-I faţă şi să-I aud preadulcele şi preascumpul glas al
Ei şi pe al scumpului Ei Fiu, Domnul şi Dumnezeul meu, Iisus
Hristos!
Din ceasul acela, totul a căzut, ce mă lega de cei după trup. Şi
mulţumeam Preamilostivului Dumnezeu, că a rânduit ca toţi să mă
arunce şi să nu mă primească, ca eu de nimeni să nu-mi lipesc
inima, decât de Preasfânta Icoană, şi de Iisus cel răstignit! Căci aşa
îmi era icoana: Maica Preacurată plângea lângă Sfânta Cruce pe
care sta Iisus, Preaiubitul Ei Fiu, răstignit. Dar când am văzut că
prin slabele mele cuvinte, se întorc la Hristos şi la biserica Sa mulţi
oameni, a început să mi se răscolească inima, şi să-mi certe
nepăsarea pentru cel care, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, m-a
adus pe lume, adică tatăl meu trupesc. Aceasta nepăsare o
socoteam un păcat, şi chiar l-am mărturisit părintelui Visarion, ca

102
pe un păcat. Dar preacuvioşia să a încercat să mă liniştească,
zicând că nu-i nevoie să-l caut, întrucât el nu m-a iubit. Şi nici să
nu-l urăsc, căci aşa a fost voia lui Dumnezeu să vin pe lume, să-mi
treacă copilăria prin suferinţe din partea lor, ca să-L am aproape
numai pe Acel care a hotărât venirea mea pe lume, Dumnezeu.
Şi totuşi, eu nu eram mulţumită de acest sfat. Căci, chiar de
voiam să uit, nu-mi da pace inima. Şi cred că eram în starea
aceasta fiindcă şi dânsul, tatăl meu, era la fel, de dorul şi durerea
inimii pentru mine. Căci nu-l lăsa legea sângelui să fie liniştit, chiar
de căuta să mă uite, cum mai pe urmă am văzut, când ne-am
cunoscut. Cum poţi să ai mulţumire de fericirea ta, când cineva
care te-a iubit în durere, suferă, oftând după tine?
Pentru aceasta nu eram liniştită de fericirea mea, întrucât nu-l
ştiam fericit şi pe tatăl meu pe care acum doream cu mult dor să-l
cunosc şi să-l ştiu îngenunchiat lângă Iisus.
Dar bunul Dumnezeu, nu m-a lăsat mult în aceasta
frământare, şi a rânduit clipa potrivită ca să cunoască tata pe cel
dintâi copil al lui, pentru care a suferit o viaţă, fără ca să arate
cuiva, iar eu să-mi cunosc tatăl, după care am suspinat douăzeci
de ani.
Era în primăvara anului 1940, când ne-am cunoscut. Eu
veneam cu trenul de la Bucureşti la Galaţi. Din gara Brăila s-a
urcat un domn în tren, şi, cum s-a nimerit, chiar în vagonul în care
eram eu. Cum m-a văzut, a venit lângă mine, aşezându-se pe banca
din faţa mea, şi a început să vorbească cu mine!
El întreabă:
- De la ce Mănăstire eşti, Măicuţo?
Eu îi răspund că de la o Mănăstire nouă, care se face acum în
comuna Tudor Vladimirescu. Dândul tresare şi mă întreabă cu
nerăbdare:
- Te rog, Măicuţo, spune-mi despre fata care s-a apucat să
facă Mănăstirea, cum este? Se face şi ea maică?
Eu de-abia mă ţineam de râs şi-i răspund:
- De ce mă întrebaţi de ea? Poftiţi la noi şi-o vedeţi! Şi de ce
vreţi să ştiţi de se face maică sau nu?
- Ah, Măicuţă, ştie numai Bunul Dumnezeu de ce vreau să
ştiu ceea ce te întrebai de ea… Şi i-au dat lacrimile. Mie a început
să mi se bată inima neliniştită şi, simţind o durere în suflet, am
început să-i vorbesc despre mine ca despre-o străină ce-o cunosc:

103
 - Da, domnule, aceea care vă interesează, să ştiţi că se face
maică.
Dânsul:
- Da mata de unde eşti de loc?
- Chiar din comuna Tudor Vladimirescu.
- Da, dar a cui eşti?
- De ce să vă spun, că nu aveţi de unde cunoaşte pe părinţii
mei?
- Ba eu cred că-i cunosc, căci la tinereţe am avut serviciu în
acea comună.
Eu caut să scurtez vorba, dar el iar mă întreabă:
- Şi cum? Cunoaşteţi bine pe fata lângă care v-aţi adunat?
- Da, o cunosc foarte bine!
- Şi cum e ea la fire? E bună cu dvs.? E miloasă? E iute la
mânie? Se întoarce repede după ce se mânie?
Eu am început să râd şi-i zic:
- Dar ce vă interesează apucăturile ei bune sau rele?
- Măicuţo, nu pot să-ţi spun, dar nu vreau să mor până n-oi
şti-o fericită, şi atunci voi închide ochii liniştit! Şi, spune-mi, te rog,
cum s-a făcut de-a iubit-o aşa de mult Dumnezeu, de chiar i-a
arătat voia Sa?
Acum mi-au dat şi mie lacrimile şi am început să-i spun:
- A, Domnule, nimic nu poate să apropie pe om de Dumnezeu
ca străinătatea şi suferinţa. Dumnezeu a fost şi este foarte aproape
de toţi oamenii, dar oamenii fug de iubirea Lui, prin păcatele lor.
Acea persoană despre care aşa de mult vă interesaţi, din frageda ei
copilărie a suspinat după tată, iar Dumnezeu, Tatăl orfanilor, i-a
arătat că-i lângă ea şi-i gata să-i dea tot ce-i trebuie, şi i-a dat. Întâi
i-a arătat voia Sa, apoi a pus-o în Casa Sa, în Biserica Sa, dându-i
tot ajutorul. De mamă, de asemenea, ea a rămas orfană de mică,
având şi primind numai mângâierile ce i le da icoana Preacuratei,
în a cărei grijă a lăsat-o mama ei când a murit. Suferinţele prin care
a trecut acea fiinţă, nu se pot spune.
Şi toate acestea au ţinut-o lângă Dumnezeu.
Dânsul plângea şi-mi zicea:
- Am ştiut despre ea câte ceva, dar puţin. Dar acum e fericită?
- Da, aş putea spune că-i mai fericită decât o regină. Dar nu
fericire de aceasta, lumească, ci fericire ce vine de la Iisus Hristos,

104
care este fericirea întruchipată, şi face fericiţi pe toţi cei care aleargă
la El şi se predau Lui.
Continua să plângă, şi-mi zice:
- Dar în gospodărie şi la câmp se pricepe?
Eu iar zâmbesc şi-i răspund:
- O să înveţe la toate, că-i place!
Dar:
- Dumnezeule, cum aş vrea să nu mor până nu o voi cunoaşte!
Eu îi repet zicându-i:
- Bine, dar de ce nu veniţi la noi s-o cunoaşteţi pe cea pentru
care vă chinuiţi sufletul?
- Nu pot, Măicuţă, că atunci când a fost în suferinţă, n-am
ajutat-o!
La aceste cuvinte m-am trezit ca dintr-un somn şi mi-am dat
seama că acest domn este tatăl meu, şi i-am zis:
- Eu sunt aceea pe care vreţi atât de mult să o cunoaşteţi!
El sare cu braţele întinse asupra mea, să mă cuprindă,
curgându-i lacrimile pe obraz.
Am început să plângem amândoi. Dânsul şopteşte mulţumire
lui Dumnezeu că m-a văzut, şi apoi se întoarce către mine,
zicându-mi:
- De ce m-ai lăsat să mă chinui cu întrebările, şi nu mi-ai spus
din capul locului că eşti tu, scumpa mea?
Eu i-am cerut iertare, şi, cu sfială l-am întrebat dacă dânsul
este cel care m-a adus pe lume. Mi-a răspuns printre suspine:
- Da, şi iar mă întreabă dacă sunt fericită, şi dacă sunt
supărată pe el. I-am răspuns, aşa cum îi zisesem mai înainte, că
mă simt foarte fericită, că am familie tot cerul.
- Cred că v-aţi putut da seama din convorbirea noastră cât de
mult vă iubesc, şi ştie Cel de Sus, cât de mult v-am iubit şi când
n-am ştiut nimic de dvs. Să fiţi liniştit, că toate le-a hotărât
Atotputernicul Dumnezeu, pentru ca eu să fiu azi unde sunt. Dacă
veneam la dvs. atunci când aţi trimis după mine, cine ştie unde
eram acum! Pentru această încăpăţânare a mea, vă cer iertare
acum!…
Şi i-am sărutat mâna, iar el m-a sărutat pe frunte, şi aşa am
coborât din tren în gara Galaţi, privindu-ne unul pe altul, până
când nu ne-am mai văzut! Eu, aşa m-am zăpăcit, că n-am întrebat
nici unde stă, nici nimic. Tot cu voia cerului a fost şi această uitare

105
a mea. După aceasta au trecut mulţi ani. Nu eram mulţumită şi am
început să-mi caut un duhovnic cult, că ziceam că numai acela îmi
va da răspunsul dorit, în legătură cu această frământare a mea. Şi
l-am găsit pe duhovnicul căutat, în iarna anului 1943, spre 1944.
Mi-am mărturisit pe lângă alte neputinţe ale mele, şi această
frământare a sufletului meu, spunându-i marea mea uitare în
ceasul cunoaşterii noastre, neîntrebându-l unde stă în Galaţi, ca
să-l pot cerceta spre a-l aduce la Hristos, Domnul, şi-i repetam:
- Cred că este acolo unde-l vreau eu, dar nu ştiu dacă e aşa!
Acest părinte duhovnic mi-a dat canonul să nu mă mai
gândesc la dânsul deloc, şi nici chiar să mă rog pentru el. În acel
moment am simţit că cineva mi-a înfipt o sabie în inimă, şi i-am
răspuns că acest lucru nu cred că am să-l mai pot face. Sfinţia sa a
repetat canonul, zicându-mi că tata nu m-a iubit, şi eu nu am nici
o datorie faţă de el. Eu i-am răspuns printre lacrimi că mă simt
datoare faţă de el, deoarece, cu voia Celui de Sus, el m-a adus pe
lume, şi trebuie să-i mulţumesc pentru că a fost cu mine aşa, ca
altfel, poate, nu mai eram unde sunt. Şi, din clipa aceea m-am
lecuit, închizându-mi gândurile în chilia inimii, mulţumind cerului
de toate şi pentru toate.
Cred că acest părinte duhovnic s-a gândit să-mi dea acest
canon, fiindcă noi, călugării, nu trebuie să avem nici o altă
frământare pe această lume, decât marea grijă de a ne căpăta
mântuirea noastră şi a neamului din care ne tragem, pentru care
ne aducem pe noi jertfă, Domnului. Şi, pentru aceasta jertfă trebuie
să fim veşnic frământaţi, ca să fie mereu plăcută celui ce i-am
adus-o, Stăpânului nostru Dumnezeu. Aici, mi-am vădit egoismul,
mi-am descoperit, fără voia mea, iubirea prea mare faţă de cei ce
m-au adus pe lume, lucru care a fost pedepsit de Preabunul
Dumnezeu, spre smerirea mea.
Şi cum?! Iată, în felul acesta: că n-am avut parte să-l văd pe
tata nici mort. Căci, sărmanul, a suferit mulţi ani de o nemiloasă
boală, cancer la plămâni.
A trimis la mine pe unul din cei trei copii ce-i avea, să mă
cheme măcar în ultimele clipe ale sale, dar eu mă găseam în oraşul
Brăila, unde dam examenul pentru ultimul an la liceu. De acest
lucru eu n-am ştiut nimic, căci Cornelia, sora mea după tată, cu
care nu mă cunoşteam încă, n-a spus la nimeni din maicile noastre
motivul venirii ei la noi. Aşa că, după câteva săptămâni, primesc

106
patru telegrame una după alta, înştiinţându-mă că scumpul meu
tată a încetat din viaţă! Dar unde era să mă duc, neştiind strada?
M-am chinuit cu gândul ce să fac? Şi mi-am zis că, devreme ce nu
mi-au trimis adresa unde să merg, nu le face plăcere prezenţa mea,
şi m-am mulţumit să-i fac în Mănăstire un parastas. În cele din
urmă am primit o scrisoare de la părintele Marin de la
Independenţa, care îi era nepot tatălui meu, după soţie, dându-mi
şi adresa.
Am plecat la Galaţi. Îmi ziceam că trebuie să-l găsesc la
bisericuţa de care ţine. Ajunsă la Galaţi, am luat o trăsură pentru a
ajunge mai repede, şi i-am spus birjarului strada unde vreau să
merg, dar, mai întâi, să mergem la o florărie să cumpăr flori, şi apoi
să mergem la biserica de care aparţine această stradă. Aşa am şi
făcut. După ce-am cumpărat flori, birjarul îmi spune că strada
unde vreau să merg ţine de biserica Sf. Haralambie. Ajunsă la
biserică, am găsit-o închisă, şi pe nimeni altcineva decât o bătrână
ce sta la poartă, aşteptând milă de la cei ce treceau pe stradă. O
întreb pe ea dacă a fost cumva depus în biserică un mort de pe
stradă, sau îl aşteaptă să vie. Bătrâna mi-a spus că da, a fost unul
de dimineaţă, de i-a citit slujba înmormântării, şi apoi l-au pornit la
cimitir, căci mai era un mort în oraş, un mare demnitar, căruia
trebuie să-i dea dricul. Aşa că, la ora aceea, tatăl meu era băgat în
pământ. O clipă n-am putut judeca nimic! Nu ştiam ce să cred,
pentru toate întorsăturile ce le făcuse Bunul Dumnezeu. Un glas
lăuntric mi-a răspuns aşa, liniştindu-mă:
- Vrea Dumnezeu să-l ai numai pe El şi să nu iubeşti nimic şi
pe nimeni mai mult ca pe El! La acest gând m-am resemnat, şi am
plecat să caut casa unde a stat tatăl meu, socotind că n-o să
cunosc pe nimeni din cei rămaşi în urma aceluia după care a
suspinat sufletul meu un sfert de veac! Ajunsă la casa căutată, sun
la poartă şi văd că-mi deschide uşa o tânără îndoliată şi plânsă.
După ea se înşirau alte persoane tot îndoliate, să vadă cine-i la
poartă. Tânăra ce-mi deschise uşa, întinde braţele asupra mea şi
zice:
- Această Măicuţă este sora mea, că seamănă cu tatăl nostru!
Şi aşa am intrat în curte, fără să cunosc pe nimeni. Toţi plângeau
când m-au văzut, iar eu mă făceam ca o piatră, fără să-mi dea o
lacrimă. Am rugat să-mi arate camera unde a zăcut tatăl meu, şi,
intrând în ea, am rotit ochii să văd de are icoane şi candelă în

107
perete. Când am văzut icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
căreia îi ardea candela, am îngenunchiat în locul unde cred că şi
tatăl meu o fi îngenuncheat de multe ori, mulţumind Preacuratei
că-i văd chipul, şi crezând că a iubit-O cel ce a pus-O în perete,
m-am liniştit cu lacrimi de bucurie.
Întorcându-mă către cei din casă, i-am întrebat:
- Cât a zăcut tatăl meu, de ce boală, şi de ce nu m-aţi anunţat
la vreme şi pe mine, să pot să-i sărut măcar mâna în ultima clipă,
căci eu n-am ştiut unde locuieşte.
Îmi spun greaua suferinţă a lui, şi că au trimis la mine pe
Cornelia, dar eu nu eram acasă, şi aşa m-au uitat. Îmi mai spun că
tata s-a necăjit că ea nu a spus maicilor locuinţa lui. Şi am mai
aflat că atunci când cineva din casă spunea că sunt rea, şi că nu
vreau să-l cercetez, se supăra foarte rău, luându-mi apărarea,
aducând tot felul de argumente, şi zicând că eu cu nimic nu sunt
vinovată.
După ce am cunoscut pe cei doi fraţi şi pe soră, mi s-a părut
că din clipa când m-au văzut, s-au temut să nu le cer ceva din
moştenire. Eu, ca să-i liniştesc, i-am rugat să-mi îngăduie să fac
toate parastasele şi orice slujbă va trebui tatălui nostru,
arătându-le că dânşii au făcut mult pentru el, iar eu nimic. S-au
luminat la faţă şi au primit bucuroşi, zicându-mi toţi că semăn
tatălui nostru, largă la inimă şi gata cu sufletul de a face bine.
Atunci mi-am dat seama că tata nu a fost un om străin de virtuţile
creştineşti, iar felul cum s-a purtat cu mine a fost rânduit de
Preamilostivul Dumnezeu, lucru pentru care trebuie să-i
mulţumesc foarte mult. După aceasta i-am rugat să meargă cineva
cu mine la cimitir, să văd mormântul aceluia pe care aşa de mult
l-am iubit, fără să-l cunosc şi să mă bucur de mângâierile ce le au
toţi copii de la tatăl lor. A mers cu mine sora mea după tata,
Cornelia. Ajunse la cimitir, i-am presărat mormântul cu flori,
aprinzându-i lumânări de ceară curată şi tămâindu-i smeritul
mormânt. Şi, îngenunchind lângă crucea ce-i străjuie la cap, i-am
spus în taină, tot ce aveam pe suflet, făgăduind că în toate zilele
vieţii mele îl voi pomeni la sfânta Liturghie, pentru a căpăta milă în
faţa Dreptului Judecător.
Sărutându-i crucea, lacrimile mele veneau năvală din ochii
mei, parcă inima lui, de acum neînsufleţită, le trăgea cu o
repeziciune neobişnuită. Şi am rugat pe Atotputernicul să-mi

108
primească aceste lacrimi ca pe o jertfă pentru acel ce m-a adus pe
lume, prin voia Sa divină.
Întoarsă acasă, toate rudele mele după tată, pe care le-am
cunoscut la această întâlnire, erau fericite de venirea mea în familia
lor. Şi m-am întors la Mănăstire fericită şi uşurată sufleteşte pentru
toate cele rânduite.

CĂLUGĂRIA MEA

Călugăria mea!… Am aşteptat această zi de 15 august 1940 cu

o mare nerăbdare, şi am ajuns să-mi văd adusă la desăvârşire
această dorinţă.
Eu eram cea dintâi care făcea votul călugăriei în scumpa
noastră Mănăstire.
Toate erau noi în ale călugăriei, şi îmi aduc aminte că îmi
strânsesem hainele toate, pe care trebuia să le primesc pe a doua
zi, când trebuia să fac voturile călugăriei, şi nu ştiam cum să mi le
aşez, necunoscând că toate aceste rânduieli se găsesc în Molitfelnic.
Credeam că aceste rânduieli se învaţă de preoţi, aşa cum se învaţă
o rugăciune pe care o fac la un anumit timp, când se cere de
cineva. Crezând acest lucru, am rugat pe părintele Visarion, pe care
îl aveam în mijlocul nostru ca pe un mare sfătuitor duhovnicesc,
să-mi arate cum să-mi fac torba. Sfinţia Sa a venit în chilia mea cu
Molitfelnicul, şi mi-am aşezat torba după rânduială. Apoi mi-a dat
să învăţ răspunsurile ce urma să le am pe a doua zi. Lumea venea
pe toate drumurile, de se umplea câmpul. Seara s-a făcut
priveghere în curte, la Sfânta Cruce de marmură, căci bisericuţa
nici nu era sfinţită, şi nici n-ar fi încăput lumea ce era, şi toţi
doreau să audă Sfânta Slujbă. În această seară a venit şi maica
Leonida Vrânceanu, stareţa Mănăstirii Buciumeni, singură, care
mi-a fost naşă, împreună cu părintele Visarion, care avea o
părintească iubire faţă de mine; a rugat pe maica stareţă să-i
îngăduie ca atunci când mă va lua pe sub mantie, să puie şi
Preacuvioşia sa mantia sa peste mine.
Seara, la priveghere, mi-am pus torba cu toate hainele care
urma să le îmbrac, lângă Sfânta Cruce de lemn, unde este astăzi
Sfântul Altar al bisericii mari, iar a doua zi, de la Sfânta Cruce de
marmură, până la Sfânta Cruce de lemn, unde îmi era torba, am
pus o cărare de covoare, şi pe o parte şi pe alta a acestei cărări,

109
erau toţi aceia care m-au ajutat, şi cei care m-au gonit, cei care
m-au crezut, şi cei care m-au hulit, cei care m-au iubit şi cei care
m-au urât. Cu toţii se bucurau de marea mea bucurie, căci eu la
toţi le-am dat făclii aprinse în mână, şi un surâs de frăţească iubire
în Hristos Domnul. Aşa că lacrimile mele de bucurie s-au unit cu
ale lor, cerând de la Preamilostivul Dumnezeu milă.
Mă găseam lângă Sfânta Cruce de marmură, înconjurată de
surorile mele din Mănăstire, în cămaşă albă, largă şi lungă, cu
părul despletit, lăsat pe spate. Maica Leonida cu părintele Visarion
şi-au întins mantiile asupra mea, luându-mă spre Crucea de la
Altar. Trupul meu mic ducea cele două mantii spre locul de
răstignire, cu cea mai mare bucurie şi fericire. Călugăria mi-a citit-o
părintele Clement, iar întrebările mi le-au pus amândoi părinţii
noştri, Visarion şi Clement. Iar eu, sub mantie, mă găseam
răstignită cu faţa la pământ, în chipul Sfintei Cruci, dând cu cea
mai mare bucurie răspunsurile la întrebările ce mi se puneau. Aş
putea spune că nu are seamăn pe lume această bucurie, găsindu-te
cui să te predai, şi al cui eşti pe veci! Eşti mireasă şi împreună
stătătoare cu acel Stăpân care îţi dă zestre în dar, împărăţia Sa cea
cerească. Apoi, am dorit mult ca, ajunsă la acest popas din viaţa
mea, făcând acea scumpă predare totală prin botezul călugăriei, şi
cum se obişnuieşte să-ţi schimbi şi numele, eu m-am oprit cu inima
la numele fecioarei din Ierusalim, Veronica, aceea care, văzând
cum a căzut Iisus sub greutatea crucii pe care o ducea, şi văzându-i
faţa în lacrimi, de sânge şi de praf, împletindu-se mila cu iubirea
din inima ei, au făcut-o să uite ce i se va întâmpla de la părinţii ei
pagâni, şi nici n-a ţinut seama de mulţimea duşmănoasă ce era
după Iisus, iar ajunsă în faţă Aceluia ce ducea greutatea păcatelor
întregii lumi prin acea văzută Cruce, i-a întins o pânză albă cu
amândouă mâinile, zicându-i:
- Iisuse dulce, fă-mi bucuria de a te şterge cu această
mahramă subţire!
Iisus i-a răspuns:
- Îţi mulţumesc, buna mea Serafia – aşa se chema ea înainte
de a cunoaşte pe Mântuitorul – şi te rog, şterge-mi tu faţa, că nu
mai pot ridica mâinile de la pământ!
Fecioara puse încetişor năframa pe faţa lui Iisus, ştergându-i
faţa însângerată şi prăfuită. Iar Iisus i-a zis:
- Acum, uită-te la năframa ta!

110
 Tânăra fecioară se uită la năframă, şi văzu întipărită pe ea faţa
lui Iisus, înconjurată de raze de lumină. Atunci îi zise Iisus:
„Părăseşte-ţi numele de Serafia, şi numeşte-te Veronica!”.
Iar ea a primit cu bucurie, şi căzând în genunchi, Domnul a
binecuvântat-o, iar năframa ei a rămas pecetluită pentru totdeauna
cu chipul neşters al Celui răstignit!
Această dragoste a acestei sfinte muceniţe pentru Iisus,
Veronica, această iubire a ei plină de milă, mi-a aprins în suflet
iubirea de ea şi de numele ei scump, căci îmi ziceam: “însuşi
Mântuitorul a numit-o cu acest nume de Veronica!”. Şi m-am dus
cu mintea, că de voi purta numele acestei sfinte, o s-o am mai
aproape de mine, şi o să mă ajute să-L iubesc şi eu pe Iisus cu
aceeaşi râvnă pe care a avut-o ea pe drumul calvarului scumpului
Iisus. Şi, cum să n-o iubesc pe sfânta mea preascumpă, care a avut
ca naş pe însuşi Iisus Domnul. Ce favoare minunată! Cum plăteşte
Domnul iubirea faţă de El! Iubirea amestecată cu milă a sfintei
Veronica, a fost răsplătită de Domnul cu predarea şi întipărirea
Chipului Său pe năframa ei, care-i cea mai mare bucurie şi întărire
în credinţă, pentru creştinătatea noastră, de a ne închina la Sfânta
Icoană a Domnului, a Maicii Sale Preacurate, şi a tuturor sfinţilor.
O, scumpă şi mult iubita mea sfântă Veronica, fă cu sfintele tale
rugăciuni milostiv pe Stăpânul Hristos spre mine, slaba şi
neputincioasa, şi pentru că ştiu că te ascultă, roagă-L să-mi
întipărească dumnezeiasca-I faţă şi pe năframa inimii mele, pe care
i-O întind şi eu, nevrednica, cu amândouă mâinile, pe drumul cel greu
al păcatelor mele, pentru care suferă El şi azi.
Îndrăznesc să te rog, fiindcă am văzut că însuşi Domnul te-a
numit: “bună”. Fii şi cu mine bună pe drumul acestei vieţi, şi nu-mi
uita neamul din care mă trag! Adu-ţi aminte, şi-l primeste atunci când
te bucuri de vederea Preasfintei Treimi, şi a Născătoarei de
Dumnezeu! Şi, cum cred că stai veşnic lângă Iisus, pe care L-ai iubit
aşa de mult, adu-ţi aminte şi de noi!
Aşa am ţinut să-mi arăt iubirea multă pentru sfânta Veronica,
al cărui nume îl port şi eu plină de bucuria ce-a primit-o când L-a
cunoscut pe Acela ce-a adus bucurii întregii lumi.

111
 CUM SĂ-MI PRIND CAMILAFCA

După ce am primit chipul îngeresc, nu-mi venea să cred că

sunt eu. Mă vedeam cea mai fericită de pe lume! Aşa cum m-a
îmbrăcat naşa mea, maica Leonida Vrânceanu, mi-au spus părinţii
noştri, Visarion şi Clement, că trebuie să stau opt zile şi opt nopţi.
Şi am primit bucuroasă acest sfat.
Îmi aduc aminte, că, după două seri de stat aşa, îmbrăcată, se
vede că noaptea mi-a fost prea cald, că era august, când încă-i
destul de cald, şi prin somn m-am dezbrăcat de camilafcă, şi când
era să-mi pun culionul, mi-am dat seama că greşesc! Dar ce era
mai greu, era că nu puteam să-mi pun camilafca, şi, vai de mine ce
era pe capul meu, că o să mă vadă părinţii duhovniceşti, şi o să
creadă că eu am voit să mă desfac. Şi atâta am sucit-o până când
am nimerit-o, iar când am izbutit, toată lumea era a mea!
Văzându-mă părintele Visarion cât sufăr de căldură, i s-a făcut milă
şi-mi zice să dezbrac măcar mantia şi rasa, dar vine părintele
Clement şi mă vede, şi strigă la mine că am făcut mare păcat. Eu,
speriată, nu-mi găseam hainele mai repede să le îmbrac. Ştiu ca am
plâns şi am ridicat ochii la icoana Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, şi am zis: Măicuţa Domnului, cât am fost mică în lume,
n-am avut mamă ca să mă înveţe cele ce-mi erau de trebuinţă să
ştiu. Acum, că-s călugărită, nu am o maică mai în vârstă care să-mi
spuie ce trebuie să fac!
Ah, Doamne, de voi ajunge vreodată Maică povăţuitoare, n-am
să las pe nimeni să-mi supere fiicele în clipele cele mai fericite!

MILA ŞI CANONUL

În acest timp nu aveam stareţă. Şi din pricina aceasta mai

erau şi certuri între cei doi părinţi, părintele Visarion venea cu mila,
iar părintele Clement cu canoanele, şi eram între ciocan şi nicovală,
şi din această dârzenie a sfinţiilor lor, am avut doi ani de chin, căci
toate se spărgeau în capul meu, pentru că mă sileam să-i împac pe
amândoi. Părintele Visarion voia să fie ascultat că era mai bătrân,
părintele Clement nu se lăsa, că zicea că munceşte în gospodărie şi
cu noi, învăţându-ne ale bisericii şi ale obştii. După doi ani,
părintele Visarion a plecat la cele veşnice.
Noi, toate maicile şi surorile, i-am iubit pe amândoi
deopotrivă, căci unul era bun la ceea ce-l rânduise priceperea ce-i
112
dăduse Bunul Dumnezeu, şi celălalt, la fel era iubit prin blândeţe,
dragoste de biserică, şi sfaturile pline de miere duhovnicească.
Eu mereu le ziceam:
- Dă şi Maria mireasmă cu frumuseţea cuvintelor ei, dă şi
Marta aceeaşi mireasmă prin hărnicia şi priceperea ei.

PREASFINŢITUL LUCIAN MĂ BINECUVINTEAZĂ

După călugărie, Sfânta Episcopie a Romanului, de care

ţineam, mi-a trimis un ordin în scris, prin care m-a numit stareţă
provizorie, şi aşa am început să duc pe umerii mei, de la etatea de
douăzeci de ani, răspunderea Mănăstirii şi conducerea surorilor
mele. Am recunoscut că-i prea mare chemarea ce mi-o face Bunul
Dumnezeu prin preasfinţitul nostru episcop Lucian, dar am
primit-o cu încredinţarea ca Acela ce a hotărât prin gura
Preasfinţitului meu stăpân, mă va şi ajuta, dându-mi pricepere şi
răbdare. Totdeauna m-am rugat mai mult pentru înţelepciune de la
Bunul Dumnezeu, în lucrul ce mi l-a dat să-l fac, şi voi căpăta şi
mântuirea mea.
După aceasta întocmire cerească, am mers la Vlădica pentru a
primi arhiereasca binecuvântare şi a-l ruga ca atunci când voi greşi
ceva, să nu creadă că-i din rea voinţă, ci să puie numai pe seama
nepriceperii şi neexperienţei în cele călugăreşti. După această
rugăminte făcută în genunchi, Preasfinţitul Lucian m-a
binecuvântat zicând:
- Cel ce te-a chemat la acest lucru este Dumnezeu, şi să
crezi că aşa cum te-a ajutat până acum, te va povăţui şi pe
acest drum al Sfinţilor Părinţi, pe care ai pornit. Cât priveşte
greutatea ce-am pus-o pe umerii tăi, eu nu m-am gândit nici o
clipă la priceperea ta, mai cu seama că nu ai nici o pregătire
intelectuală, ci m-am bizuit numai în lucrarea Sfântului Duh,
care te va lumina şi te va ajuta în conducerea ce ţi-am
încredinţat. Deci, eu te binecuvintez şi rog pe Sfânta Treime şi
pe Preacurata să-ţi ajute şi să-ţi dea Înger povăţuitor în viaţa
ta. Eu i-am făcut metanie până la pământ, şi, sărutându-i mâna,
am ieşit.
Am venit la Mănăstire cu multă putere de muncă şi curaj
pentru orice furtună.

113
 SFINŢIREA BISERICUŢII MICI (PARACLISUL)

După aceasta, am început să ne pregătim de sfinţirea

bisericuţii noastre, paraclisul, şi cu ajutorul Bunului Dumnezeu, şi
al stareţei noastre obşteşti, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,
am ajuns ca, în ziua de 8 septembrie 1940, de Naşterea Maicii
Domnului, să avem sfinţirea bisericuţii pe care noi o vedeam ca pe o
catedrală.
La sfinţire am avut ca delegat al Sfintei Episcopii a
Romanului, pe preacucernicul părinte Anton Lucian, ce era pe
vremea aceea protopop de Tecuci, şi mai mulţi preoţi din comunele
din jurul Mănăstirii noastre. Lume a fost foarte multă, din toate
satele din împrejurimi şi de prin oraşele unde se ştia de Mănăstirea
noastră.
Îmi aduc aminte că toată lumea a venit cu nespusă dragoste,
mai îndeosebi cei de la ţară, ne-au adus cu căruţele cereale,
zarzavat şi păsări vii, ca să putem face masă pentru toţi cei care se
vor osteni, luând parte la această bucurie a noastră. Ne-au făcut
fraţii credincioşi un adăpost din crengi verzi, unde am servit masa
la toată lumea. Vieţuitoarele Mănăstirii noastre erau în culmea
fericirii, că pot să-i servească pe aceia care, prin ajutoarele lor de
tot felul, mi-au făcut fericirea de a sta în casa lui Dumnezeu.
După sfinţirea paraclisului, am început să facem slujbe
frumoase, de Mănăstire, sub conducerea şi poveţele părinţilor
noştri, căci noi nu ştiam nici una din rânduielile Mănăstirii.
Îmi aduc aminte ce fericire era pe surorile noastre, când au
început să dibuiască rânduiala vecerniei şi a utreniei. Sfânta
Liturghie o învăţaseră, căci, am mai spus, că tot timpul cât n-am
avut biserica gata de a putea sluji în ea, am mers la Sfânta
Liturghie în biserica din Tudor Vladimirescu.

PÂINEA SFÂNTULUI SPIRIDON

Într-o seară, la vecernie, văd pe părintele nostru că iese cu

vohodul, mi-am dat seama că trebuie să fie vreun sfânt mai mare,
că începusem să cunosc şi eu, şi cum venisem de la drum, nu
ştiam ce sfânt este a doua zi, şi întreb pe o soră. Ea mi-a răspuns
că se prăznuieşte Sfântul Spiridon. Mă uit să văd de este litie (artos)
pe masă, că ştiam că la sfinţi mai mari se face priveghere cu litie.
Privegherea nu se făcea, că erau surorile tare obosite de la salahoria
114
ce-o făceam la ziditul chiliilor, iar litie nu era. Şi întreb pe maica
eclesiarhă de ce nu are litie pe masă. Ea îmi spune că n-a ştiut că-i
sfânt cu litie, şi nu are făcută.
Când am auzit, n-am putut sta în biserică şi mi-am zis:
Sfântul Spiridon este un sfânt mare şi nu se poate să nu-i facem
litie. Merg repede la chilia mea, şi întreb pe surorile ce le aveam cu
mine, dacă nu avem vreo pâine, s-o tăiem în cinci bucăţi şi să
putem face litie sfântului. Surorile îmi spun că nu au nici o coajă de
pâine şi că, de când am plecat eu, au mâncat numai mămăliguţă,
iar oamenii care lucrează zidăria n-au avut făină. Tare necăjită, am
alergat la chilia sorei Marioara Alexandrescu din Brăila, că văzusem
pe mama ei în biserică, şi am crezut că am să găsesc o pâine adusă
de mama sa. Ea mi-a spus că a avut pâine, dar a tăiat-o şi a dat-o
la surorile ce erau cu ea în ascultare, aşa că nu mai avea deloc. În
această frământare am alergat la dulapul unde ştiam că ţin surorile
pâinea, zicându-le:
- Nu se poate să nu găsesc o pâine! Ele mă opreau zicându-mi
că au făcut curat în el chiar azi şi nu are nimic, decât hârtia cu
care l-au îmbrăcat pe dinăuntru. Dar, minune, când deschid uşile
de la dulap, văd o pâine caldă şi moale. Strig la surori, zicând că
ascund pâinea de mine, şi mă lasă să pierd slujba. Ele, când au
văzut că scot pâinea, au rămas fără glas. Le-am rugat să-mi dea
repede o tavă, cu două pahare care să aibe vin şi untdelemn şi
puţin grâu. Iar pâinea am tăiat-o în cinci bucăţi, şi aşa am putut să
facem litie Sfântului mare făcător de minuni, Spiridon. După ce s-a
făcut slujba litiei, pâinea a fost împărţită la cei ce erau în biserică.
Toate se întrebau cine a adus această pâine caldă şi moale,
căci la cuptor nu se făcuse pâine de mult. Sfântul nu m-a lăsat fără
răspuns, căci noaptea eu m-am visat într-o biserică şi am văzut că
iese din Sfântul Altar cineva îmbrăcat Arhiereu. Mergând să-i sărut
mâna, el m-a binecuvântat cu amândouă mâinile şi mi-a zis: „Eu
sunt ierarhul Spiridon şi-ţi mulţumesc de dragostea ce mi-ai
arătat-o, căutând pâine pentru a face litie. Să ştii că pâinea ce-ai
găsit-o în dulapul tău, eu am pus-o, căci sunt gata a ajuta pe toţi
cei ce-mi cer ajutor şi-mi arată dragoste prin pomenire.”
M-am deşteptat îndată şi m-am închinat, gândind la acest vis
şi mulţumind purtării de grijă a Sfântului Spiridon.
Aşa sunt sfinţii lui Dumnezeu, gata de a te ajuta şi a-ţi
da tot ceea ce-ţi trebuie, numai dacă ceea ce ceri este spre

115
mântuirea şi folosul tău. Noi facem un pas, ei fac o mie spre
noi. Noi dorim ceva şi ei sunt gata să ne îndeplinească
cererea. Deci, să-i rugăm pe sfinţi şi pe Preacurata Născătoare
de Dumnezeu, la necazurile şi neajunsurile noastre şi vom
căpăta de îndată răspunsul dorit.
Numai ei sunt aceia care ne iubesc sincer, căci am scăpat de
ispititorul diavol.

MOMENTE DE IAD

Era în primăvara anului 1941 şi ne găseam în multe lipsuri

gospodăreşti. Vine la noi o doamnă, Raveica din Râmnicu Sărat, şi
văzându-ne că nu mai avem seminţe de zarzavat de pus în pământ
şi ca să nu mai cumpărăm, mi-a spus că dacă aş merge cu dânsa în
oraşul Râmnicu Sărat, unde se găsesc mulţi grădinari, aş căpăta
multe seminţe şi ne-am face treaba. Văzând atâta bunăvoinţă la
această credincioasă, care făcuse multe donaţii Mănăstirii noastre,
n-am stat mult pe gânduri şi, îndemnată de ai noştri, am plecat
însoţită de sora Elena Voinea, azi maica Evlampia.
Ajunsă la Râmnicu Sărat, la doamna Raveica, a doua zi am
mers la credincioşii pe care îi cunoştea dumneaei, pentru a cere
cele de care aveam nevoie. Când mergeam pe stradă, ne-am întâlnit
cu preotul parohiei de care ţinea această doamnă. Noi îl salutăm,
iar sfinţia sa zice doamnei care mă însoţea:
- Coană Raveico, ce maici tinere ai! Nu mi le dai mie diseară?
Doamna Raveica se roşeşte în obraz şi-i zice:
- Tot cu glume umblaţi, părinte?
Eu aşa m-am necăjit, şi i-am răspuns indignată:
- Frumos, părinte, foarte frumos vă prezentaţi! Bine mai zice
Domnul: că nici voi nu intraţi, nici pe alţii nu-i lăsaţi să intre. Aşa
faceţi sfinţia voastră cu cele ce-aţi spus, căci, fără să vrem, vă
judecăm.
Sfinţia sa a tăcut, dar ne-a urmărit să vadă unde mergem, şi
s-a dus la poliţie şi ne-a pîrît că facem întâlniri contra conducerii de
stat. Seara, pe la ora şase, ne găseam cu doamna Raveica la o
familie de grădinari, care aveau vreo cinci copii mici şi stăteau în
jurul sobei ca nişte ulcicuţe. Eu, cum văd copiii, nu mi-a mai
trebuit nimic, şi-i adun lângă mine, întrebându-i care ştie rugăciuni
şi poezii. Care mai de care se silea să spuie ce ştie. Toţi ai casei

116
erau strânşi în jurul nostru şi se bucurau de cei mici, care ne
făceau pe toţi să ne simţim ca ei. Căci, lângă aşa inimi curate ca ale
copiilor, nu te poţi simţi altfel, decât fericit. Deodată, auzim că
cineva bate la uşă. Stăpânul casei deschide să vadă cine-i. Când
deschide, vedem că intră pe uşă cinci civili şi patru politişti, cum
era pe acel timp. Eu am crezut că au ceva treabă cu proprietarul, şi
nu le-am dat nici o băgare de seamă şi-mi vedeam de copii,
ascultându-le nevinovatele lor recitări. Văd că unul din ei îmi cere
legitimaţia. I-o arăt, ca cel ce nu are nimic pe suflet. Acela o bagă în
buzunar şi-mi zice:
- A! Eşti stareţă? Să mergi cu noi!
- Bine, le răspund eu, dar cine sunteţi dumneavostră?
El drept legitimaţie îmi arătă pistolul. Eu îi răspund:
- Nu-i de ajuns această legitimaţie, că vreau să ştiu cine
sunteţi, altfel nu plec din casă.
La aceste cuvinte, ei se necăjesc şi se fac ca nişte draci, şi
unul din ei întinde o legitimaţie, zicându-mi:
- Vezi, suntem poliţia!
- Mulţumesc, le zic eu, ce era dacă arătaţi de la început, căci şi
eu mă supun autorităţilor, mai cu seamă că nu mă ştiu cu nimic pe
suflet.
Altul îmi zice:
- O să vedem noi…!
Şi ne iau pe noi două, pe Doamna Raveica şi pe stăpânul
casei, pe care nu ştiu cum îl chema, decât numele de botez,
Gheorghe. Mergeam pe stradă ca nişte hoţi cu escorta după noi, şi,
totuşi, eram aşa de fericită, că înveseleam faţa tuturor. Ei mă
înjurau, zicând între ei:
- Parcă merge la mese mari, aşa-i de fericită călugăriţa asta!
Ajunşi la clădirea poliţiei, m-au vârât pe mine într-o cameră
întunecoasă, iar ceilalţi au rămas pe sală cu un om nebun.
Până în zori, nu i-am văzut, şi nici n-am ştiut ce se întâmplă
cu ei. Când m-am văzut singură în acea cameră, am început să
chem pe Sfânta mea Mamă, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi
pe toţi sfinţii, împreună cu arhanghelii şi toate puterile cereşti,
să-mi vie în ajutor, să mă scape din această năpastă. Deodată se
aprinde lumina şi văd că intră pe uşa ce fusese încuiată, un domn
încruntat şi cu pistolul în mână. Când mă vede îmi zice:
- Tu eşti Veronica?

117
 - Da, îi răspund eu.
Se aşează pe scaunul de la birou, dar şi-a dat seama că n-a
încuiat uşa, şi se scoală să o încuie, luând cheia în buzunar. Se
aşează din nou pe scaun, punând pistolul pe birou. Eu stau în
picioare într-un colţ. Mă pofteşte să iau loc pe scaunul ce era în
faţa biroului. Eu îi mulţumesc şi mă aşez. Am căpătat o linişte, căci
văzusem pe peretele de la răsărit ce era în faţa mea, icoana
sfântului mare mucenic Gheorghe. Era ora şapte. Încep cercetările.
Mă întreabă unde sunt născută şi tot învârtea carnetul C.F.R. şi
buletinul pe toate părţile. Îi spun locul naşterii şi tac, căci îmi
pusesem în gând să tac tot timpul, şi să nu vorbesc nimic, decât
atunci când voi fi întrebată. Mă întreabă dacă nu am fost
căsătorită.
I-am răspuns că nu.
Apoi zice:
- De ce te-ai făcut călugăriţă, şi cum ai ajuns stareţă la etatea
de douăzeci şi unu de ani?
I-am răspuns:
- M-am făcut călugăriţă că am iubit pe Dumnezeu şi tot cerul
mai mult ca orice în viaţă. Cât priveşte ajungerea mea ca stareţă la
această etate, eu am crezut-o şi o cred tot o rânduială de Sus.
Dânsul zice:
- Dar ce studii ai?
- N-am nici un fel de studii.
- Şi cu ce ocazie pe la noi?
- Întrebaţi pe cei ce m-au adus, că eu nu ştiu.
- Ei, nu m-am exprimat bine. Ce cauţi în oraşul nostru?
I-am spus motivul venirii mele, dar el dă din cap şi-mi arătă
pistolul, zicându-mi:
- Aici ţi-e viaţa ta, de nu-mi vei spune adevărul!
Îi răspund:
- Ştie Domnul Dumnezeu că adevăr vă spun!
Dânsul continuă:
- Cum îţi place ţie să stai aşa tânără închisă între zidurile
Mănăstirii şi să ceri ceea ce-ţi trebuie de la alţii, decât să fii soţia
unui bărbat, să ai de toate şi să fii fericită?
- Eu nu sunt închisă între ziduri, căci nici nu le avem, iar ceea
ce cer nu cer pentru mine, ci pentru Mănăstire. Cât despre fericirea
mea, aş dori să aveţi parte şi dumneavoastră, căci ce bărbat poate

118
să te facă fericită şi să-ţi dea ceea ce ai nevoie, mulţumirea
sufletului, decât Iisus Hristos, care este mila şi dragostea
întruchipată?!
- Eu să am parte de fericirea ta?! Doar să-mi pierd minţile, zice
el.
- Dacă vă pierdeţi minţile, nu vă primesc cei ce sunt în
Mănăstire ca vieţuitor, ci ca bolnav. Lui Dumnezeu nu trebuie să-i
dăm stricăciune şi putregai, ci, dacă se poate, ceea ce avem mai
curat, cum nici noi nu primim de la nimeni ce nu ne-ar plăcea.
- Ştii că mi-ai intrat la inimă? Nu vrei să fii soţia mea? Că
te-aş putea scăpa din toate necazurile ce ţi-ar putea veni din acest
drum ce l-ai făcut la noi, căci numai eu te pot scăpa de aici!
Eu aşa m-am necăjit, şi i-am zis:
- Nu vi-i teamă de Dumnezeu, că vorbiţi asemenea cuvinte? Că
doar nu sunteţi copil! Şi cum vă păstraţi dragostea faţă de soţia
ce-o aveţi, că văd verigheta pe degetul dvs.? O, Dumnezeule, câta
stricăciune mai priveşti!
Dânsul ia pistolul în mână şi-l întinde spre mine, zicându-mi:
- Ori eşti a mea, ori te împuşc!
Eu îi răspund:
- Trage, că nu mi-i teamă. De-abia mă trimiţi mai repede la
doritul meu Iisus, iar cu a ta spurcăciune nu mă învoiesc! Ai icoană
în perete şi gândeşti la asemenea nelegiuiri?!
Dânsul:
- A! Nu vrei să fii a mea că nu eşti virgină!
- Ştie Dumnezeu că sunt cum am ieşit din pântecele mamei
mele, şi sărut pe obrazul meu nu am avut, decât sărutul vântului şi
cred în purtarea de grijă a Maicii Preacurate că nu mă va lăsa să
pui mâna pe mine nici tu!
El, turbând, ia pistolul în mână, se scoală de pe scaun şi dă să
vie asupra mea.
Eu strig la el ca o disperată:
- Stai! Priveşte! Iată icoana sfântului Gheorghe, ce-o ai în
perete! Ştii că el a fost ostaş mare. Iată-l, ţine în mână o
sabie! Să nu te apropii de mine, că te taie în bucăţi! De vrei să
rămâi cu viaţă, stai pe scaun!
Am crezut din tot sufletul meu că, de se apropie de mine,
sfântul mare mucenic Gheorghe îl loveşte cu sabia. Cu această
credinţă l-am oprit pe loc.

119
 Se aşează din nou pe scaun, tremurând, şi îmi zice:
- Tu eşti poliţia sau eu? şi mă înjură de Dumnezeu.
Mă uit la el cu milă şi îi zic:
- Ce oameni mai are şi ţara noastră! Pentru aceasta este
poliţie, să torturezi tu suflete nevinovate pentru o pofta de-a ta? Ah,
de-oi scăpa cu viaţă de aici, drept la conducătorul ţării mă voi duce
şi-i voi spune cine-i poliţia! N-ai găsit în tot oraşul femei care umblă
după voia prăpădiţilor, nu să mă aduci pe mine să-mi audă urechile
murdăriile tale, pe care nu le-am auzit de când sunt?!
- Sunt sătul de cele recomandate, eu vreau să te am pe tine!
- Nu vei avea parte, nelegiuitule, că eu m-am predat Domnului
şi cred că nu mă va lăsa pe mâinile tale necurate!
El se uita la mâini, şi-mi zice:
- Cum, am mâini necurate?!
- Eu nu vorbeam de necurăţia ce vrei s-o vezi, ci de acea
necurăţie ce te stăpâneşte!
Apoi începe să-mi spuie că doar Dumnezeu n-a făcut pe
oameni ca să stea în Mănăstiri, ci să se căsătorească şi să se
înmulţească, şi multe altele ce mi-e greu a le grăi.
Îi spun:
- Văd că ştii Scriptura! Şi dracii o ştiu şi se cutremură, dar ce
folos?! Aşa-i şi cu dumneata, foloseşti Scriptura unde-ţi convine,
pentru tine, în rău, şi bine ai zis ce ai zis, dar nu se potriveşte la
mine, ci la dumneata care eşti familist!
- Nu sunt căsătorit, sunt numai logodit!
- Nu mă interesează pe mine aceasta, ci vreau să ştiu de ce
m-ai adus aici!
- Ţi-am spus, te-am adus să fii a mea!
- Niciodată nu va fi asta!
- Ce, te temi de episcop? N-ai nici o grijă, că te îmbrac de nu te
mai cunoaşte nimeni!
- Eu nu mă tem de episcop, nici de nimeni, că n-am de ce să
mă tem, pentru că din hotărârile mele nimeni nu mă poate întoarce,
căci ştiu cui m-am predat!
- Lasă-mă măcar să te sărut!
- Să nu faci asta, de vrei să fii viu! Eu nu mor de un sărut, iar
tu pentru o îndrăzneală vei pieri!
- Eşti o îndrăcită!
- Nu ştiu care din noi o fi îndrăcit!

120
 - A, ia să vorbesc eu la telefon să-mi trimită o maşină, şi te voi
duce să nu ştie nimeni de tine şi acolo o să faci tot ce ţi-oi porunci
eu!
- Să hotărască Bunul Dumnezeu ce-o crede asupra noastră!
- Ce să hotărască Dumnezeu, eu voi hotărî ce voi vrea! De ce
nu vine Dumnezeu să te scape din mâna mea acum, căci zici că
te-ai predat Lui?!
- Nu-i târziu, creştine mincinos ce eşti!
- Cum sunt mincinos?
- Nu te-am făcut mincinos, ci creştin mincinos!
- De ce?
- Fiindcă porţi nume de creştin, şi tăgăduieşti mila lui
Dumnezeu!
- Ei, să vie Dumnezeu să te scape din mâinile mele!
- O să vie!
Acum mă simţeam că sunt aşa sfârşită de puteri, încât am
ajuns să ridic gândul la Măicuţa Domnului, şi să-i zic, dacă mai
este lângă mine?
O, şi cum trebuie să mulţumesc Făcătoarei mele de bine,
Născătoarea de Dumnezeu, căci în clipa când striga el la mine,
făcându-mă fermecătoare şi zicându-mi că-i ora patru şi lui nu-i
mai vine maşina, să mă ducă unde-i era planul, aud pe cineva că
face gălăgie în sală şi, deodată se trânteşte în uşă, iesind uşa cu
îmbrăcămintea tocului din cuie, şi aşa a căzut jos, iar peste uşa
căzută, intră un preot militar, care-i cerea socoteală acestuia de
reţinerea mea la poliţie. Era preotul garnizoanei oraşului Râmnicu
Sărat, care fusese la noi şi care a fost anunţat de doamna Raveica,
noaptea, când s-a văzut eliberată. Eu nu mai cunoşteam pe acest
preot şi nu ştiam ce să cred!
Comisarul de poliţie spune:
- Ce strigi la mine, părinte?! Popii dvs. mi-au dat-o pe mână,
rugându-mă să n-o las până nu va fi a mea. Spunând pe preotul
care făcuse acest “bine”, am aflat că este preotul acela care-mi
adresase cuvintele de ocară, când l-am întâlnit pe stradă.
I-am liniştit pe amândoi, zicându-le că va plăti Cel de Sus,
fiecăruia după fapte şi dorind comisarului chip de mântuire, am
ieşit cu Părintele Maior şi am căutat pe sora Elena, pe care am
găsit-o într-o cameră în care fusese încuiată cu omul nebun. Ea
dormea pe o canapea, iar nebunul în colţul camerei, jos. A mai

121
întrebat-o şi pe ea despre scopul venirii noastre în oraşul Râmnicul
Sărat, dar n-a putut scoate nimic, căci ceea ce-i spusesem eu
fusese adevărat.
Şi plecând la biserica Sfântul Nicolae, căci acolo slujea
Părintele maior, care ne scosese, am stat la slujba Acatistului şi
apoi am mers la doamna Raveica să-i spunem că am scăpat.
Şi aşa am plecat la tren spre casa liniştei noastre.
Din toate cele petrecute, am putut să-mi dau seama că,
chiar de îngăduie Bunul Dumnezeu câte o încercare, totuşi, nu
te lasă, ba ceva mai mult, te întăreşte şi-ţi dă prilej să te
cercetezi cât de mult îl iubeşti pe El. În acele clipe nu te gândeşti
de loc la viaţă, ci la biruinţă! Cu câtă plăcere am strigat să tragă în
mine cu pistolul! Atât de mult doream să trec în veşnicie! La nimeni
şi la nimic nu m-am gândit în clipa aceea, decât că mi-a săltat
inima din locul ei, de fericire, că voi întâlni pe Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu, că voi vedea pe scumpul meu Iisus, că
mă voi închina Sfintei Treimi şi că voi vedea frumuseţile cerului!
Nimic mai mult nu mi-a trecut prin minte în acea clipă!
Ajunsă iar în vatra caldă a Iubirii Maicii Preacurate, am
povestit surorilor prin ce am trecut în drumul făcut la Râmnicu
Sărat şi cum s-a proslăvit Bunul Dumnezeu, până la urmă. Le
spuneam câtă murdărie sufletească se găseşte în lume şi în ce
paradis stăm noi, din mila Maicii Preacurate! Câtă linişte
sufletească, cât dor după cer au cei ce-L cunosc pe Bunul
Dumnezeu! Ah, surorile mele, cum trebuie să-i mulţumim noi
Preamilostivei noastre Stăpâne Cereşti, care ne-a aşezat în casa
fericirii, în paradisul nemuririi! Cu adevărat, sfânt şi sfinţitor este
locul pe care stăm noi, iubitele mele surori!
Când spuneam aceasta surorilor mele din Mănăstire, era de
faţă şi tetea, tatăl mamei mele, om de nouăzeci şi trei de ani.
Dânsul ne spune că de aceea ne simţim noi fericite, că, pe lângă că
a voit Domnul să Se arate, pe acest loc a mai fost o Mănăstire de
călugări greci, care au fost măcelariţi de turci, pe vremea când erau
lupte în ţara moldovenească. Şi ne spunea tetea nostru că, pe când
era copil mic, venise cu tatăl dânsului până sub dealul Gurguetei şi
stăteau privind la grădina călugărilor. Aşa am putut să ne dam
seama că locul unde suntem noi astăzi, nu l-am căpătat de la
Bunul Dumnezeu prin meritele noastre, căci nu le avem, ci prin
voia şi rugăciunile celor ce şi-au vărsat sângele lor pentru dragostea

122
de Dumnezeu şi de casa Lui, ne-au adunat din gunoaiele păcatului,
ne-au scos din robie, şi ne-au făcut fiice ale împărăţiei cereşti.
Câtă recunoştinţă trebuie să arătăm noi! Şi cum să le arătăm
acestea, decât urmând pilda sfinţeniei, a râvnei de cele sfinte şi a
lepădării de tot ce-i pământesc şi de a suspina mereu după cele
veşnice.
Îmi aduc aminte cum săpau surorile nişte gropi adânci, ca să
putem ridica câteva lemne pe care să aşezăm două clopote, şi am
dat de osemintele unui om. Am putut să ne dăm seama că e mort
de mulţi ani, căci ca o casă de păianjeni era trupul lui urzit în
pământ. Ţeasta capului era mai tare, se vedea că bărbat voinic a
fost acela.
I-am adunat cum am putut osemintele şi le-am pus într-un
sicriaş, făcându-i toate slujbele după rânduiala îngropării, pe
numele de Ioan.
Numai ştiutorul inimilor, Dumnezeu, poate şti câte alte
oseminte sunt ascunse în sânul acestui pământ pe care stăm noi.
Ţeasta găsită de surorile noastre în pământ, era galbenă ca o ceară.
Prin aceasta am putut să ne dăm seama că a fost plăcut Domnului.
L-am aşezat cu multă cinste în pământ, lângă Sfânta Cruce de
marmură neagră, cu cântări şi tămâieri!

ADUCEREA OSEMINTELOR MAMEI

Acest fapt mi-a răscolit dorul să dezgrop şi pe mama mea ca

s-o aduc pe locul unde m-a adus bunătatea lui Dumnezeu şi mila
Măicuţii Domnului şi pe mine. Şi aşa am făcut. Dând de osemintele
scumpei mele mame, eu, cu mâna mea le-am adunat pe toate,
spălându-le cu vin amestecat cu untdelemn şi le-am pus într-un
sicriu mic. Apoi le-am adus, însoţindu-ne părintele şi le-am aşezat
în bisericuţa noastră, unde au stat două zile şi două nopţi. După
aceea am îngropat rămăşitele adunate din pământ ale aceleia care
m-a purtat în pântece, care a suferit în tăcere multe, privindu-mă
cum cresc, şi, mai ales, având mare durere aproape de ceasul
morţii, că mă lasă pe lume a nimănui, afară decât Preacuratei, zic,
am aşezat rămăşitele celei ce mi-a fost mamă, din nou în pământ,
la umbra Sfintei Cruci de marmură neagră a Maicii Preasfinte,
rugând-o să o miluiască şi pe mama mea în viaţa veşniciei, cum
m-a miluit şi pe mine în această viaţă.

123
 După îngropare i-am făcut toate pomenirile ce se fac la noi, în
Moldova: masă la trei zile, la nouă, la douăzeci de zile şi la patruzeci
de zile.
Când i-am făcut parastasul de patruzeci de zile, cu masă la
străini şi la cei din casa noastră, noaptea am visat că mă pregăteam
să mă împărtăşesc, şi, deodată, apare mama mea lângă mine, cu
un lighean cu apă, şi mă ruga s-o las să mă spele pe picioare,
zicându-mi că mult bine i-am făcut. Îmi aduc aminte că în acel vis
eu o apucasem de gât, şi o rugam să mă ierte că nu pot să-i îngădui
aşa ceva. Iar dânsa mă ruga stăruitor să o las să mă spele,
aşezându-se jos, şi luându-mi picioarele în braţe. M-am lăsat să mă
spele, şi deşteptându-mă, i-am simţit mâinile pe picioarele mele
timp de două săptămâni.
Din acest vis am înţeles că sfintele slujbe cu parastase şi
milostenia ce i s-au făcut, i-au îndulcit starea în veşnicie, şi că a
venit să-mi mulţumească pentru uşurarea şi iertarea ce a primit de
la Preamilostivul Dumnezeu. A îngăduit Bunul Dumnezeu acest vis
cu mama mea, ca eu să-mi dau seama cât bine pot săvârşi atunci
când faci slujbe cu parastase pentru cei plecaţi din această viaţă. Şi
de atunci, am început să cercetez prin sate, cunoscuţi şi
necunoscuţi, care nu au pe nimeni sau nu au cu ce să le facă cele
după rânduială, pentru cei adormiţi, şi, ca să nu-i supăr pe Părinţii
noştri că fac acest lucru, m-am gândit să mint. Şi aşa am făcut!
Cum minţeam?! Să vă spun…
Măicuţa Preacurată îmi trimetea bani pentru Mănăstire. Eu
spuneam Părinţilor că mi i-a dat cineva să facem slujbele ce ştiu,
pentru cutare şi cutare, adormiţi în Domnul. Şi, Doamne, aveam
atâta bucurie sufletească! Ba, ceva mai mult: în zilele când le
făceam slujbele, aveam în gură un fagur de miere, pe care voiam
să-l înghit şi nu se mai termina.
De unde eram mâhnită că fac bine cu minciuna, mi-am
căpătat linişte prin acest gust din altă lume şi-mi ziceam: „aşa este,
cel ce face mâncare gustă el întâi, iar cel ce umblă cu parfum, el se
bucură de mirosul minunat întâi.” Şi, liniştindu-mă, mi-am
continuat obiceiul şi, cu ajutorul Celui de Sus, mi-l continui şi azi,
cu nădejdea că-mi va fi şi mie de folos, şi la cei ce se obosesc pe
lângă mine.

124
 LA PARASTASUL MAMEI

La parastasul de patruzeci de zile al mamei mele, am poftit

stăruitor pe cei patru fraţi după mamă, căci la dezgropare n-au
venit, din pricini pe care numai Cel de Sus le ştie.
Şi, pe când era în jurul meu tot soborul şi au văzut cât sunt
de iubită de surorile mele din Mănăstire, cumnatele mele au
început să plângă. Eu mi-am dat seama că au remuşcări şi atunci
am zis către ei:
- Scumpa mea soră, iubiţii mei fraţi şi dragele mele cumnate,
vă rog să nu mai plângeţi! Ştiu de ce plângeţi! Să ştiti că ceea ce aţi
făcut cu mine, adică felul cum v-aţi purtat cu mine în copilărie a
fost poruncit de Dumnezeu, şi pentru acest lucru eu vă rămân
recunoscătoare, pentru că felul de vieţuire ce l-am avut în copilăria
mea, m-a ţinut lângă Dumnezeu şi lângă Măicuţa Domnului şi m-a
adus să fiu unde-s acum. Nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi, că din
poruncă de sus s-au făcut toate pentru mine, ca să-mi fac neamul
fericit, prin jertfă adusă Domnului, în cei mai fragezi şi cei mai
zburdalnici ani ai copilăriei mele. Deci aţi fost şi sunteţi fraţii mei
pe care v-am iubit şi vă iubesc! Aşadar, din această clipă, nimic să
nu aveţi în suflet, decât să căutaţi să fiţi de aici înainte creştini
buni, temându-vă de Dumnezeu, iubind biserica Lui şi toate
virtuţile creştineşti. Din această clipă, buretele dragostei a şters
dintre noi orice umbră de sfială, de răceală şi de înstrăinare,
făcându-ne pe toţi fericiţi!
Şi aşa s-au întors la casele lor, mai uşuraţi şi mai mulţumiti
sufleteşte.
O, Dumnezeule, cum faci tu din urâciune fericire, din ură, voie
bună, din întuneric, lumină!

HAINA AURITĂ PRIN MILOSTENIE

Câtă mulţumire ai când faci o cât de mică faptă de iubire!…

Eram la vecernie, în paraclisul nostru, în primăvara anului
1941. Afară încă era frig, aşa că noi mai făceam focul prin chilii şi
în bisericuţă.
În bisericuţă aveam soba de fier, care încălzea când eram la
slujbă. Simt că miroase a pârlit. Mă uit spre sobor şi întreb:
- Care v-aţi pârlit?!

125
 Se uită una la alta şi aşa se descoperă că sora Ileana Aurica,
azi maica Epiharia, îşi arsese rasa. Când a văzut că rasa nu va mai
putea fi folosită, a plecat la chilie şi a plâns până i s-a făcut rău. Nu
şi-a plâns haina pierdută, fiindcă era lipsită de ea, ci fiindcă ştia că
Mănăstirea e în construcţie, şi că nu avea nădejde să-i putem da
bani să-şi cumpere alta, iar părinţii ei se găseau într-o lipsă mare.
După vecernie, auzind că-i căzută într-o aşa de mare durere,
am mers la ea liniştind-o şi zicându-i:
- Fără rasă nu vei sta, aşa că te rog să fii liniştită şi nu-ţi mai
zdruncina sănătatea!
Ea mai tare plângea, că ştia că n-are cu ce să-şi cumpere alta,
şi la biserică nu putea veni fără această haină.
Eu aveam o rasă de când mă îmbrăcasem ca soră şi alta de la
călugărie, pe care o luam numai la zile mari. Tac şi merg la chilia
mea, iau rasa pe care o aveam de la îmbrăcarea ca soră şi i-o dau
sorei Ileana, ca în felul acesta s-o liniştesc şi s-o bucur.
În clipa când i-am dat rasa, bucuria ei a fost mare, dar a mea
bucurie nu suferea asemănare! Eram aşa de fericită că am putut
ferici pe cineva, că-mi venea să sar ca un copil, când se joacă şi-i
fericit! Noaptea am visat că mă aflam într-o casă cu totul deosebită
de cele de pe pământ, şi un bărbat necunoscut, dar care impunea
multă evlavie, ţinea o haină în mână, aşa cum sunt rasele noastre
şi-mi zicea s-o îmbrac. Eu nu voiam, fiindcă această rasa era ţesută
toată cu fir de aur şi spuneam acestui om să mă ierte că eu nu pot
să îmbrac o astfel de haină, că sunt călugăriţă şi port haină neagră.
El îmi zice:
- Această haină este a ta, este aceea ce-ai dat-o sorei tale
Ileana, ieri!
Eu mă lepădam, zicând că nu-i a mea, fiindcă a mea era
neagră. El îmi zice:
-Ţi-a aurit-o dragostea cu care i-ai dat-o; deci trebuie să o
îmbraci!
Şi, sfioasă, m-am dat cu spatele şi am îmbrăcat-o, şi se vedea
că era a mea, că venea tare bine.
Deşteptându-mă şi gândind asupra acestui vis, m-am umilit
cu inima, şi am preţuit încă mai mult virtutea milosteniei, pe care
am numit-o cheia ce deschide fericirea veşniciei. Ce minune! Cu un
lucru ce poate şi tu l-ai primit în dar de la altul, când îl dai cu toată
dragostea aproapelui tău, poţi căpăta milă de la Preamilostivul

126
Dumnezeu. Doamne, cum să te numim, Preabunule?! Nu găsesc
cuvinte de recunoştinţă. Cu un lucru ce poate fi în curând putred,
tu, dându-l altuia, fără să te mai gândeşti că l-ai avut, îţi capeţi
veşmântul nemuririi!
Ce taină nepătrunsă a iubirii lui Dumnezeu! Eu cred că
Dumbezeu, Preamilostivul, nu se uita la ce dai, ci se uita la cum
dai. Adică, cu ce inimă şi cu ce gând dai ceea ce dai. Dacă faci o
milostenie cu gândul să fii lăudat, sau a te linişti că poţi să m-ai şi
greşeşti, că doar faci acte de milostenie, atunci să nu te aştepti la
milă de la Dreptul Judecător, că nu capeţi nici aici bucurii ce nu au
seamăn, nici în veşnicie!
Dumnezeu este bun, dar este şi drept!
Noi trebuie să punem toate ale noastre la picioarele Creatorului
nostru care ne face din robi ai păcatului, fii ai împărăţiei sale, şi
sănătate şi pricepere şi avere şi toate, toate ale noastre, se preling
din izvorul iubirii Cereşti! În felul acesta, ele sunt binecuvântate,
întărite, sfinţite şi primite. Iar noi, chiar din această viaţă, ne putem
bucura de fericirea veşniciei, căci prin viaţa noastră, vrând-nevrând,
facem să se strecoare o rază de lumină din raiul fericirii şi, când cei
din jurul tău sunt trişti, îngrijoraţi şi nemulţumiţi, tu te simţi prea
fericit şi nu simţi nimic din ceea ce simt alţii care nu vor să-şi
cunoască Stăpânul, că le poate da toate de care au nevoie.

CUVIOASA PARASCHEVA PRIMEŞTE DRAGOSTEA NOASTRĂ!

Aceste lucruri sufleteşti le povesteam odată în casa doamnei

Lucia Costin din Bucureşti, la un grup de credincioase. Dânsele,
văzând cât de mult este răsplătită milostenia de Dumnezeu, m-au
rugat să le spun ce să facă să fie mulţumite sufleteşte. Eu le-am
deschis uşa de aur a milosteniei şi le-am rugat să înceapă să
strângă între dânsele ceva bani, să putem cumpăra Sfintei
Preacuvioasei noastre Parascheva, veşminte, căci fusesem nu de
mult la Iaşi şi văzusem că Sfânta avea veşminte tare vechi.
Toate s-au bucurat şi s-au hotărât că, în cel mai scurt timp, le
vor cumpăra. Eu le-am spus că maicile noastre croitorese le vor
coase şi, într-o bună zi, să mergem în pelerinaj, să le ducem Sfintei
Parascheva, care este rugătoarea întregii lumi, a ţării noastre în al
cărei sân a binevoit să vină Sfintele ei Moaşte; ocrotitoarea Moldovei

127
noastre scumpe, în al cărei leagăn a făcut atâtea minuni! Şi a
rămas ca dânsele să strângă bani, iar eu am venit la Mănăstire.
După un timp, m-am visat la Iaşi în Sfânta Mitropolie, şi mi se
părea că racla Sfintei este în mijlocul bisericii. Mă apropii să mă
închin şi văd că sfântul ei trup lipseşte din raclă. M-am înfricoşat şi
am stat mirată, gândind cine o fi luat sfântul ei trup?! Vedeam că
ies preoţi din Sfântul Altar, cu capul în jos, parcă i-ar fi ocărât
cineva. În Altar se auzea gălăgie mare. Mi-am zis:
- Oare o fi certând Sfânta pe preoţi?!
Şi voiam să ies, că-mi ziceam că o să vie afară şi o să mă certe
şi pe mine.
Deodată iese Sfânta Parascheva din Altar şi vine către mine.
Era supărată. Eu simţeam că mă fac mică de frică, şi nu-mi găseam
locul. Sfânta se apropie de mine şi scoate mâinile de sub voalul ce-l
avea atârnat de pe cap pe corp şi mă ia în braţe. Eu eram aşa de
mică în braţele Sfintei, cum este un copil de doi ani în braţele
mamei lui. Sfânta Parascheva mă sărută pe amândoi obrajii, iar eu
mă măguleam şi mă vâram sub voalul ce-i atârna. Îmi zice:
- Sărută-mă şi tu pe mine!
Mi-era teamă şi nu îndrăzneam!
- Sărută-mă!
Cu sfială am luat-o de gât şi am sărutat-o pe frunte. Am simţit
fruntea rece şi iar m-am vârât sub voal.
Dânsa mă sărută din nou pe obraji, îmi da drumul din braţe şi
îmi zice:
- De ce nu te duci să-mi cumperi veşmintele ce mi-ai
făgăduit?!
Eu îi răspund că nu avem bani destui. Dânsa îmi răspunde că
atâţia câţi sunt strânşi ajung şi îmi zice:
- Să mergi la Bucureşti, la Magazinul Pop şi Buzescu şi să ceri
ceea ce-ţi trebuie, şi o să-ţi scoată un vânzător trei valuri. Să-mi iei
din fiecare culoare câte doi metri.
Apoi mă sărută a treia oară, se suie în raclă şi-mi zice:
- Am certat pe preoţi pentru lăcomie şi pentru furturile ce
se fac lângă mine! Vezi veşmintele cu care mă acopăr eu? Mie
nu-mi plac, dar le primesc, că sunt date cu dragoste de cei ce mi le
aduc. Tu, dacă nu te duci acum să cumperi ceea ce mi-ai făgăduit,
nu ţi le mai primesc!
Se culcă şi-mi zice s-o acopăr, apoi m-am deşteptat.

128
 Dimineaţa, cu primul tren am plecat la Bucureşti, la doamna
Lucia Costin, şi cu dânsa am mers la magazinul arătat de Sfânta
Parascheva. Primului vânzator pe care l-am întâlnit, i-am arătat ce
ne trebuie şi l-am rugat să-mi aducă dânsul cam ce crede că ar
merge. A plecat acest vânzător tot o fugă, zicându-ne să-l aşteptam
că ne aduce ceva frumos. Noi stam cu inima la gât, să vedem ce ne
aduce, iar doamna Lucia, căreia îi spusesem visul meu, sta să vadă
de ne ajung banii ce-i aveam strânşi. Vine vânzătorul foarte fericit
cu trei valuri de catifea de mătase, roşu, galben şi albastru. Când
l-am văzut, n-am putut să mă stăpânesc, şi am zis:
- Ce mult iubeşte Sfânta Parascheva culorile drapelului ţării
noastre!
Şi lăsându-le pe tejghea, am întrebat cât costă metrul. Ne-a
răspuns costul, iar noi, făcând socoteala, am văzut că avem bani
tocmai cât costă câte doi metri din fiecare culoare. Şi aşa am
cumpărat, mergând cu stofa acasă, fericite. Am venit la Mănăstire
unde veşmintele au fost lucrate de maicile noastre croitorese şi, în
primăvara anului 1942, am mers eu cu douăzeci şi cinci de maici şi
surori şi cu mulţime de credincioşi din Bucureşti, Galaţi şi de la
Tecuci la Iaşi, la Sfânta Mitropolie, pentru a duce darul dragostei
credincioşilor, rugătoarei noastre, Sfintei Preacuvioasei Maicii
Parascheva.
Ajunşi acolo, eu, însoţită de domnul colonel Coman Ionescu,
am mers la Î.P.S.S. Mitropolit, Irineu Mihăilescu, ce era pe vremea
aceea şi i-am spus motivul venirii noastre, cerându-i înalta
binecuvântare, şi s-a bucurat foarte mult de creştineasca purtare a
pelerinilor şi a dat poruncă să vie preoţi mai mulţi, pentru a face o
slujbă frumoasă. Dar mi-a zis că Sfânta Parascheva a iubit
smerenia şi de se va lăsa grea, nevrând să se ridice din raclă, să nu
ne speriem, că nu vrea lux. Despre aceasta l-am liniştit, căci noi
ştiam că Sfânta noastră scumpă, nu se uită la stofa adusă de noi,
care în curând se murdăreşte şi se strică, ci se uită la dragostea cu
care este adusă. Şi, fericită, dar cu inima strânsă, ne-am întors
lângă racla Sfintei Parascheva, începând s-o rugăm cu lacrimi
multe. Apoi s-a făcut un Acatist după Sfânta Liturghie şi m-am
apropiat cu multă sfială de sfântul ei trup, ridicându-l în sus cu
maicile: Tecla, Epraxia, Olimpiada şi Fevronia. Celelalte maici şi
surori cântau în jurul sfintei racle, iar sora Marioara Alexandrescu,
cu maica Singlitichia, au ajutat la îmbrăcat. Nu voi uita niciodată

129
că în clipa când am pus mâinile să ridicam Sfântul trup al Sfintei
Parascheva, singur s-a ridicat în sus, şi-l simţeam toate ca pe o
pană de uşor. Toată lumea ce era adunată la închinare, a fost
fericită, căci Sfânta a binevoit să lase simţit de toţi, un miros
preaplăcut ce venea din altă lume.
Din toate acestea putem lua o învăţătură, că, deşi Sfânta
Parascheva stă în preajma Sfintei Treimi şi este înveşmântată
în haina nemuririi, a primit darul ce i l-au adus inimile
credincioşilor. Ştim că prin marea ei smerenie, a ajuns în Paradisul
cel de Sus şi credem că nu are nevoie de darurile noastre
stricăcioase, dar că ne deschide uşa fericirii, primind de la noi
dragostea, fie ea arătată în feluri şi chipuri, numai să fie curată şi
cu gândul de a ajunge acolo de unde am venit, în mâna lui
Dumnezeu.
De aceea trebuie să dăm Bunului Dumnezeu, Maicii
Preacurate, şi tuturor sfinţilor, ceea ce avem noi mai scump şi mai
drag, nu cum facem câteodată,, dăm pentru veşnicie ceea ce nu ne
mai place sau ceea ce nu ne mai trebuie. Frumuseţile veşniciei nu
suferă asemănare, iar de cele date de noi, nu are nevoie lumea
veşniciei. Noi, cu ceea ce dăm aproapelui nostru sau Sfintei
Biserici, nu putem face altceva, decât să ne îmbogăţim sufletul şi să
ne îmblânzim Stăpânul pe care L-am supărat mult. Prin milostenie
poţi face milostiv pe acela care ţi-a dat în dar atâtea bogăţii ca:
minte, sănătate, frumuseţe şi multe altele, pentru care rămâi aşa de
dator. Şi, când milostenia este împletită cu rugăciunea şi cu
curăţenia sufletească, ea devine un stâlp puternic spre cer. Care nu
are milostenie, ce să facă? Toţi putem face milostenie! Milostenie se
socoteşte şi atunci când dai un cuvânt de mântuire unui om căzut
în deznădejde, sau îl scapi din năpastă.
Câte uşi frumoase are milostenia, pentru a ne face
fericiţi!

ÎNCEPEM BISERICA MARE

După cum am spus mai înainte, noi avem un plan al

Mănăstirii, întocmit de Consiliul Central Bisericesc, care avea cetate
în jurul bisericii mari de la vechile Mănăstiri. Deşi nu aveam bani
deloc, dar ca întotdeauna, nu aşteptam să strângem ca apoi să

130
începem lucrul, ci ziceam că începem cum o fi, că Măicuţa
Domnului ne va trimite ceea ce ştie că ne trebuie.
Şi aşa, în primăvara anului 1941, martie 25, am avut slujba
punerii pietrei fundamentale a Bisericii Mari. La această slujbă am
avut un delegat din partea sfintei Episcopii de Roman, pe părintele
Anton Lucian (protopop). Au fost din satul Tudor Vladimirescu:
Părintele I. Andrei şi Părintele paroh, Gheorghe Dimitriu şi Părinţii
noştri Visarion şi Clement. Lume a fost foarte multă. Cu banii ce
s-au strâns de la această slujbă, ca ajutor pentru facerea bisericii,
am putut plăti transportul a vreo 100 m.c. de pietriş. Pentru restul
de bani a trebuit să iau eu condica şi să pribegesc din nou prin
lume. Mergeam la diferite biserici şi vorbeam cu preoţii slujitori,
rugându-i să spună poporului ce era în biserică, să dea la ieşire, cât
îi lasă inima pentru facerea Mănăstirii noastre. Stam la ieşirea
bisericii cu o tavă. Unii preoţi mă ajutau, alţii mă dădeau pe mâna
poliţiei, cum mi s-a întâmplat în oraşul Brăila, la biserica Sfinţilor
Arhangheli.
Când eram la uşa bisericii, cu învoirea părintelui paroh, m-am
pomenit cu părintele protopop Vlad, ce era pe vremea aceea, că mă
ia în ocări şi cheamă poliţia să mă aresteze. Eu îi spun:
- Preacucernice părinte, pentru ce mă daţi poliţiei din Biserică,
că doar n-am furat nimic, şi dacă strâng aceşti bani, sunt cu
învoirea părintelui paroh, eliberându-i chitanţă în regulă, de tot ce
se strânge!
Sfinţia sa doar cât nu m-a îmbrâncit afară din Biserică,
luându-mi banii strânşi şi chemând poliţia. Eu i-am dat banii
strânşi, iar cei ce trebuiau să mă aresteze, au ieşit din Biserică,
zicând aceste cuvinte:
- Nu le mai ajung banii la popi! Maica este în regulă, are
aprobarea ministerului şi a Episcopiei. Noi nu putem s-o arestăm!
S-o aresteze el!
Văzând acestea, m-am dezgustat de aşa inimi şi am plecat din
Brăila, aşa cum spune Mântuitorul că, acolo unde nu vă primeşte,
plecaţi, scuturând şi praful de pe tălpile picioarelor.

CUNOAŞTEREA CTITORULUI CHERCEA

Mergând prin alte părţi, am aflat că în Brăila se găseşte un

oarecare creştin cu numele Nedelcu Chercea, care a făcut multe

131
fapte de milostenie, zidind biserici, şcoli, primării şi dispensare.
M-am gândit să merg şi eu să cer un ajutor acestui mare filantrop
şi rugând pe părintele Visarion să meargă cu mine, am plecat iaraşi
spre Brăila, unde nu eram primită de nici un preot, dar se mai găsea
câte un suflet prin câte o familie, care urma viaţa patriarhului
Avram şi a Sarrei şi aşa puteam poposi în acest oraş. Zic: am plecat
cu părintele Visarion, cu sora Ionica, azi maica Luciana. Am poposit
la familia Pertachi, buni creştini ardeleni. Şi, arătându-le motivul
venirii mele, dânşii m-au rugat să nu-mi pierd timpul la Nedelcu
Chercea, că-i un om zgârcit şi că trăieşte cu o soţie evreică, de când
i-a murit soţia dintâi, şi că tot ce a făcut el, a făcut din îngâmfare,
ca să fie lăudat de lume.
Inima mea n-a primit din cele spuse de această familie, căci
acestea nu mă interesau, şi le zic:
- Orice-ar fi, eu tot mă duc să încerc, să nu-mi fie drumul în
zadar! Dânşii mă rugau să merg mai bine pe la cutare şi cutare
familie, unde sigur pot căpăta ceva, dar la Chercea să nu mă duc.
Părintele Visarion se lăsă influenţat şi-mi zice:
- Dumnealor cunosc, ficule (aşa-mi spunea sfinţia sa) pe acest
om şi de ce să mai batem drumul până la el?!
- Nu-i nimic, preacuvioase. Mă duc singură şi tot merg, fiindcă
am îndemnul inimii. Sfinţia sa nu mă lăsă şi zice că merge, dar să-i
caut o trăsură. A cerut trăsură, doar o să mă las de a mai merge la
Nedelcu Chercea. Eu plec repede, caut o trăsură, şi-i zic:
- Mergem, preacuvioase, că eu am adus trăsura?!
Sfinţia sa îmi spune:
- Nu te-ai lăsat?! Să văd ce-o să-ţi dea Chercea!
- Ei, ce i-o porunci Maica Domnului! Şi, de silă, de nevoie, se
urcă în trăsură cu noi două şi mergem la casa domnului Nedelcu
Chercea.
Ajunşi la el, sunăm şi văd ca iese o femeie la al doilea etaj,
întrebându-ne ce dorim. Eu îi răspund că vrem să vorbim cu
domnul Chercea ceva. Dînsa ne spune că e în oraş şi dispare.
Părintele Visarion îmi zice:
- Ei, ai terminat-o cu Chercea, hai să mergem!
Dar eu nu mă dezlipeam de uşă şi aveam o bucurie lăuntrică.
Se deschide o uşă de la o prăvălie şi iese un domn care ne întreabă
pe cine aşteptăm. Noi îi răspundem:

132
 - Pe domnul Nedelcu Chercea! Ne pofteşte la dânsul în
prăvălie. Acesta era un croitor şi pune în stradă un ucenic să ne
anunţe când va veni domnul Chercea.
Băiatul nu ne-a mai anunţat, şi în clipa când l-a văzut pe
domnul Chercea, i s-a adresat, zicându-i că-l caută cineva, şi-i în
prăvălia lor. Deodată vedem că intră pe uşă un domn bătrân, dar
foarte sprinten şi întreabă:
- Cine m-a căutat, domnule?
Eu, cum l-am văzut, am avut o mare bucurie şi parcă mi se
părea că-l cunosc de mult, şi-i spun că noi îl căutăm, arătându-i
cine suntem şi ce lucru ne-a adus la dumnealui. Dânsul ne-a poftit
sus, unde stătea, zicând foarte fericit, că mă cunoaşte pe mine din
parcul Carol unde am vorbit la arenele Romane, şi adaugă:
- Azi sunteţi musafirii mei la masă!
Părintele Visarion, căruia-i plăcea să mănânce o mâncărică
mai bunicică, era tare fericit că ne opreşte la masă. Ajunşi sus,
după ce ne-am spălat, am trecut la masă, unde am servit cu
domnul Chercea un borş cu fasole uscată şi dres cu lobodă, cum şi
biban prăjit, cu cartofi. Părintele Visarion se întunecase de tot la
faţă, iar mie îmi venea să mor de râs şi nu ştiam ce să vorbesc, ca
să nu izbucnesc în râs, aşa, din senin, fără să spun nimic. Văd o
pisică şi am început s-o necăjesc, ca să pot râde. După masă ne
pofteşte să ne odihnim puţin, mergând şi dânsul în dormitorul său,
să se culce.
Îl duce pe părintele la camera ce ne-o arătase servitoarea,
unde am luat o dojană de la sfinţia sa, zicându-mi:
- E un zgârcit cum ni l-au mai arătat şi alţii şi o să ne lase să
ne pierdem timpul fără nici un rezultat îmbucurător!
Şi-mi mai zice sărmanul părintele Visarion:
- Nu vezi că însuşi cu el e zgârcit? Ce sărmăluţe ne gătise
doamna Pertachi şi am venit la borş cu fasole! Parcă n-am fi noi
sătui de aşa ceva! Eu căutam să-l liniştesc, nemaiputându-mă ţine
de râs. Îmi zice:
- Şi mai şi râzi, ficule! Lasă, o să te văd eu cu ce-ai să ieşi
de-aici!
Eu îi răspund:
- Cu voie bună! Lasă preacuvioase, că noi doară n-am venit la
Brăila pentru mâncare, ci pentru Căsuţa Măicuţii Domnului ne
ostenim. Şi cum o rândui Cel de Sus, aşa va fi bine. Noi suntem

133
datori să batem la toate uşile. Dacă m-aş fi descurajat eu prin câte
am trecut, n-ar fi fost nici o piatră la Mănăstirea noastră! Hai,
culcaţi-vă, că noi mergem la camera noastră să facem un Acatist.
După un timp auzim uşa, ne uităm să vedem cine-i: domnul
Chercea.
- Aţi dormit, măicuţă?
- Nu, domnule Chercea, ne-am făcut puţină pravilă.
- Vă simţiţi rău prin lume, nu?!
- Numai Bunul Dumnezeu ştie prin câte trecem pentru a
strânge un ban să facem lăcaş de pomenire Măicuţii lui Dumnezeu.
- Ei, Dumnezeu ţi-ajută matale?
- Da, domnule Chercea. Şi eu cred că mă ajută Milostivul
Dumnezeu, prin oamenii buni ce-i are prin lume. Vă rog să credeţi,
şi la dvs. am venit tot pentru a vă cere un mic ajutor.
- Eu, fata tatei, am făcut destul.
- Ştiu, domnule Chercea. Aţi făcut foarte mult, dar pentru
inima bună ce-o aveţi, am îndrăznit să vă supăr. Ştiu că aţi făcut
biserici şi la creştini, şi la israeliţi, dar Maicii Domnului n-aţi făcut
nimic. Bisericile ce le-aţi făcut, una este închinată Sf. Mucenic
Mina, iar alta, Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil… Aşa că v-a
rămas pentru cea mai scumpă şi mai aproape de tronul
Dumnezeiesc, Maica Preacurată, să faceţi ce vă lasă inima.
Întunecându-se la faţă, repetă:
- Nu, nu mai pot, am făcut destul. Am făcut biserici, am făcut
şcoală, am făcut primărie, dispensar şi casă la Ierusalim pentru
pelerinii români. Aşa că nu mai pot!
- Lăsaţi, domnule Chercea, că o să vă dea Bunul Dumnezeu,
să puteţi să ne daţi şi nouă puţin!
Şi cum vorbeam noi, iese şi părintele Visarion din cameră, şi
cum îl vede domnul Chercea, ne pofteşte să vizităm ceea ce a făcut
dânsul. Şi am plecat pe jos în comuna ce-i poartă numele, unde
făcuse biserica Sf. Mina, şcoala, primăria şi dispensarul. Pentru
noi, fetele, era uşor, dar părintele Visarion, care avea optzeci şi unu
de ani, era tare greu să meargă pe jos vreo cinci kilometri şi totuşi,
am mers. Am rugat pe domnul Chercea să luăm tramvaiul, ca să
mergem jumătate de drum cu el, dar n-a voit, zicând că acei bani
ce-i dă la tramvai, el poate să-i dea la un cerşetor şi-i potoleşte
foamea. În sfârşit, am ajuns în comuna Nedelcu Chercea, unde am
vizitat biserica, şcoala, primăria şi dispensarul.

134
 La întoarcere spre oraş, eu încep să-l întreb:
- Domnule Chercea, ceea ce aţi făcut în această comună, cum
v-aţi hotărât să vă apucaţi de lucru? Rugat de cineva sau la
îndemnul inimii aţi făcut aceste mari opere de binefacere?
Dânsul:
- Fata tatei, eu, când eram tânăr de tot, mă ocupam cu rotăria
şi am făcut o casă în câmp, la marginea oraşului şi pe lângă mine,
au mai venit şi alţi tineri, săraci, care au fost ajutaţi de mine cu ce
puteam. Mai pe urmă am făcut o moară de la care câştigam foarte
bine şi câţi tineri săraci veneau să-şi facă casă, eu îi ajutam şi aşa
s-a făcut un sat mărişor.
Eu m-am înstărit bine de la această moară şi am plecat în
oraş, cumpărându-mi o casă frumoasă şi făcând o fabrică de cuie,
iar moara am donat-o consătenilor mei, de unde am ieşit. Dacă s-a
mărit satul, am văzut eu că le trebuie biserică, şcoală, primărie şi
dispensar şi m-am apucat să le fac pe toate, pe rând, şi aşa am
făcut tot ce vedeţi azi.
- Ce lucru minunat, domnule Chercea! Acuma vreau să vă
spun că dacă acolo unde nu v-a rugat nimeni, aţi făcut atâtea
lucruri, eu cred că dacă cineva vă roagă cu lacrimi în ochi să-i daţi
un ajutor, nu se poate să nu-i daţi! Şi aceea care vă roagă cu
lacrimi sunt eu, care, de doi ani pribegesc prin sate şi oraşe,
adunând leu cu leu, şi tot felul de ocări şi insulte, numai ca să pot
aduce la împlinire o dorinţă a Maicii Preacurate, pentru fericirea
neamului nostru! Acum sunt călugăriţă, şi Sfântul Antonie cel Mare
spune aşa: “călugărul în lume e ca peştele pe uscat!”. Şi eu încă
trebuie să mai merg mult prin lume, ca să pot săvârşi acest lucru
ce l-am pornit din voia Cerului.
- Şi ce-ai vrea să-ţi dau?
- Dvs. ştiţi mai bine ca mine ce trebuie la o construcţie de
biserică!
- Eu, fata tatei, n-am bani ca să te ajut!
- Nu-i nimic, domnule Chercea, eu am nădejde la Mila Maicii
Domnului, că o să vă dea, să puteţi avea de unde să ne daţi şi
nouă!
- Dar cât ai vrea să-ţi dau?
- Cât vă lasă inima!
Se întunecă la faţă şi-mi zise:

135
 - Acum nu pot să vă dau nimic. Eu o să mă rog şi o să văd
ce-mi va porunci inima! Deocamdată nu pot să vă dau nimic decât
o fotografie de a mea şi una a soţiei mele.
Eu iau fericită în mână cele două fotografii şi-i zic:
- Domnule Chercea, o să mă rog cu aceste două fotografii în
mână, până o să vă văd la noi!
Şi plecăm de la acest mare filantrop cu două fotografii şi nimic
mai mult.
Întorşi la familia Pertachi şi auzind ce ajutor am primit de la
domnul Chercea, toţi mureau de ciudă pentru timpul pierdut.
Părintele Visarion aproape că nu mai voia să vorbească cu mine de
necaz, zicându-mi:
- Am fi putut strânge multe lucruri şi bani de mergeam la
persoanele cunoscute de domnul Pertachi.
Eu eram foarte liniştită şi chiar veselă. Ba le spun că plec
îndată la Mănăstire. Toţi se necăjiră pe mine. Eu îi rog să fie
liniştiţi, de vreme ce eu am pacea.
Doamna Pertachi zice:
- El dă bani la evreică.
- Nu mă interesează pe mine unde dă şi ce face dânsul. Eu
sunt fericită că l-am cunoscut şi cred că Bunul Dumnezeu o să-i
şoptească ceva. Omul care lacrimă când îi vorbeşti de Dumnezeu,
acela are suflet bun, şi-i un om obosit de viaţă, având în spatele lui
optzeci şi doi de ani, nu cred că se ocupă cu ceea ce-mi spuneţi dvs.
Se face tăcere în casă, iar unul din familie îmi zice:
- Ei, Maică Veronica, crezi că toată lumea este aşa ca
dumneata?!
- Eu nu vorbesc de toată lumea, ci de un om în a cărui
preajmă simţi linişte sufletească şi fericire dumnezeiască.
- Bine, să fie aşa cum spui dumneata.
- Aşa şi cred că este! Va adeveri Dumnezeu şi faptele şi inima
tuturora, dacă nu aici, în această lume, dincolo.
- Ei, până dincolo îi mult!…
- Nu-i mult deloc! Se poate chiar în clipa asta să ne vedem
careva din noi în faţa Descoperitorului inimilor noastre.
- Şi, luându-mi rămas bun, am plecat spre Mănăstire, numai
cu cele două fotografii.
Părintele Visarion îmi zice:

136
 - Ce-o să zică părintele Clement că mergi acasă fără nici un
ban?
- N-o să zică nimic, preacuvioase, că o să-i spun că n-a luat
lumea salariile. Doar la oraş nu-i ca la ţară!
Ajunsi acasă, părintele Clement mă întreabă:
- Care ţi-i mama?
- Mama mea îi biserica! Numai această mamă mă poate
mulţumi!
- Ei, acum ia termină cu aceasta, ia spune: ai adus ceva bani?
- Bani n-am adus deloc, părinte, fiindcă n-a luat lumea
salariile şi n-a avut de unde să-mi dea!
- Şi cum? N-ai adus chiar nimic?!
Ca să-l liniştesc, cu nădejdea la Bunul Dumnezeu că-i va şopti
ceva lui domnul Chercea, îi arăt cele două fotografii, zicându-i:
- Numai aceste două fotografii am adus în drumul acesta,
părinţele!
- Şi ce faci cu ele?
- O să mă rog cu ele în mână, să-i dea Bunul Dumnezeu gând
de a veni spre noi. Şi de va călca pe locul acesta sfinţit de Domnul
şi de Maica Sa Preacurată, eu voi fi preafericită şi voi fi sigură că ne
va ajuta. Ca să ştiţi că-i om bun şi credincios. Nu face nimic până
nu se roagă, şi ce-i şopteşte inima, aceea face!
- Ce spui, Măicuţă?!
- Da, părinţele, aşa-i! Să vezi câtă linişte ai în preajma acestui
om, iar lumea îl vorbeşte urât, dar eu n-am crezut nimic şi nici nu
pot crede.
Ei, sfinţia ta îi vezi pe toţi buni şi sfinţi!
- N-am zis că-i sfânt, deşi se poate să fie, că numai Cel de Sus
ştie pe fiecare, dar bun este!
Părintele Visarion ne zice:
- E bun, dar zgârcit cu el însuşi, că ne-a dat doar borş cu
fasole şi biban prăjit!
- Ei nu, preacuvioase, aşa s-a întâmplat! Ce, a ştiut că v-a
avea musafiri la masă? Şi omul poate mânca în fiecare zi bine. Eu
cred că pentru domnul Chercea mâncarea cea mai bună este să faci
cuiva un bine.
Părintele Clement:
- Ei, te-oi vedea eu cu ce-ţi vine în ajutor!
- Cu ce-o vrea Bunul Dumnezeu! Şi plec fericită în grădină.

137
 ISPITELE VIN, DAR ZIDURILE CRESC

Când m-am întors de la Brăila, era marţi, iar sâmbătă

dimineaţa am primit o telegramă de la domnul Chercea, care ne
anunţa că duminică dimineaţa soseşte în gara Tudor Vladimirescu.
Când am văzut conţinutul telegramei, să-mi vina rău de bucurie.
Am uitat că sunt călugăriţă, săream ca un copil prin curte de
veselie. Nu ştiam ce să mai fac. Mergeam în bisericuţă, la icoana
Preacuratei, şi-i vorbeam ca şi cuiva viu, mulţumindu-i, pentru
că-mi dădeam seama că acest om nu vine să ne vadă şi credeam
din tot sufletul că ne va ajuta.
Duminică dimineaţa am mers eu şi domnul Stamatiadi, cu
maşina dânsului, la gara Tudor Vladimirescu, aşteptând trenul cu
care venea domnul Chercea. Sosind trenul, inima îmi bătea tare şi
mă uitam să văd pe unde coboară cel aşteptat. Deodată se deschide
uşa la o scară şi coboară domnul Chercea, cu fiica sa, doamna
Bratu. Când l-am văzut, i-am sărutat mâna ca unui Vlădică, iar
dânsul mi-a spus aceste cuvinte:
- Tare ai mai fost în rugăciune, fata tatei!
I-am poftit în maşină şi am plecat spre Mănăstire. Sosiţi la noi
dânsul mă întreabă:
- Măicuţă, care-i biserica ce trebuie s-o terminaţi?
Eu îi arăt şanţurile ce le săpasem pentru turnarea temeliei.
Dânsul rămâne pe gânduri. Eu îl întreb:
- De ce v-aţi întristat, domnule Chercea?
- Fata tatei, eu am visat joi seara spre vineri, că mă aflam
într-o biserică începută şi a ieşit un preot, îmbrăcat în alb, din
Sfântul Altar şi mi-a zis: „Nedelcule, să-mi termini biserica mea!”.
Eu L-am întrebat: „Dar unde-i?”. Iar el mi-a zis aşa: „Ştii tu
unde-i, că doar câteva zile sunt de când ţi-a cerut ajutor o maică”. Şi
m-am deşteptat. Acum sunt nedumerit, iar aici nu văd decât
şanţurile.
- Domnule Chercea, ceea ce aţi văzut dvs. început, poate fi ce
am făcut noi până acum.
- Se poate să fie aşa, fata tatei!
Şi am plecat la slujbă.
După Sfânta Liturghie, la masă, aşa cum o luam noi în curte
pe un dulap (scândură groasă), am pus o masă mică, ce-o aveam la
un capăt al dulapului, şi pe ea au servit masa domnul Chercea cu

138
fiica dânsului, domnul Stamatiadi cu doamna şi Părinţii noştri,
Visarion şi Clement.
Eu nu puteam să mănânc de fericire şi-i serveam la masă cu
surorile ce erau de rând la bucătărie. Apoi am servit bomboane
aduse de dânsul pentru toate fetele noastre.
Terminând de servit, m-am aşezat pe scaun şi aud că întreabă
domnul Chercea pe domnul conductor tehnic, Stamatiadi:
- Câta cărămidă trebuie pentru ca să facem biserica, domnule
Stamatiadi?
Domnul Stamatiadi, ca să nu-l sperie, îi răspunde cu jumătate
de gură:
- Cam o sută douăzeci de mii, domnule Chercea.
- Uite ce, eu dau bani ca să se facă o sută optzeci de mii de
cărămizi.
Eu doar cât n-am căzut de pe scaun, aşa am sărit de bucurie,
luându-i mâna, i-am sărutat-o, zicându-i:
- Domnule Chercea, cărămida o lucrăm noi, cu un om şi
nevasta lui ce sunt de meserie cărămidari, iar cu banii ce-ar trebui
daţi pentru lucrul cărămizii, poate ar fi bine să cumpărăm fier,
ciment şi var.
- Bine, fata tatei. Sunt şi eu sunt de aceeaşi părere, şi haideţi
să începem lucrul serios! Pietrişul îl avem, trimit cimentul necesar
de la fabrica din oraşul nostru şi începem turnarea temeliei.
Doamne, nu mă mai ţinea pământul de fericire! Simţeam
că-mi iese inima din piept, aşa eram de bucuroasă!
Dânsul, seara a plecat, iar noi, pe a doua zi am chemat un
meşter cărămidar, Gheorghe Linguraru cu nevasta lui, din Adjud şi
i-am împăcat pentru a putea lucra cu vreo treizeci şi şapte de surori
la cărămida bisericii mari.
Şi lucram cu atâta spor şi erau toate fetele atâta de vesele, că
se părea că ziua-i aşa de mică şi nu ştiai când a trecut, doar că
vedeai cum creşte banchetul de cărămidă.
Văzând că ne apropiem de sfârşitul cărămizilor trebuitoare
pentru biserica mare, am mers la Brăila, să văd ce face cu cimentul
domnul Chercea. Când am ajuns la dânsul, l-am găsit schimbat.
Nu mai era cu acea voie bună pentru noi. Eu am tăcut şi nu i-am
spus nimica de ciment, decât atât:
- Am venit domnule Chercea, să vă bucur şi să vă mulţumesc
în numele soborului că, la îndemnul dvs. noi ne-am apucat de

139
lucrul cărămizii şi acum suntem pe sfârşite. Măicuţa Domnului
ne-a trimis ceva bani cu care am cumpărat lemne pentru a o arde.
Dacă nu veneaţi dvs. să ne îndemnaţi la lucru, poate nu ne
apucam. Pentru acest îndemn, vă rămânem recunoscători!
Auzind domnul Chercea cele spuse de mine, s-a înveselit la
faţă şi îmi zice:
- Bine, fata tatei, eu am auzit că-mi cereţi cărămidă de fabrică
şi m-am supărat că nu aveţi cuvânt!
- Noi nu am vorbit nimic faţă de nimeni ceea ce aţi auzit dvs.
Cel ce v-a spus acest lucru este un duşman al lucrării noastre!
- Ei, de-i aşa, hai cu mine la fabrică, să expediem două
vagoane de ciment şi fierul necesar. Auzi dumneata, cum vin intrigi!
Noi, domnule Chercea, am lucrat tot timpul şi n-am mai putut
veni pe la dvs., ştiind că aveţi destule pe cap şi am dorit, când o să
vin, să am ce vă spune.
Şi plecând la fabrica de ciment, domnul Chercea a achitat
costul a două vagoane de ciment, rămânând ca fabrica să le
expedieze. Pe urmă mergem la fabrica de cuie a dânsului, să vedem
de fier.
Expediind şi fierul, am venit la Mănăstire în al noulea cer de
fericire. Ne-am apucat de săpat şanţurile pentru a putea termina
temelia bisericii. Am început să turnăm noi, fetele, cu părintele
Clement, sub supravegherea domnului Stamatiadi, care venea la
noi de două ori pe săptămână. Până la urmă, s-a simţit nevoia unui
meşter zidar, căci turnasem temelia cam strâmbă.
Am mers din nou la Brăila, la domnul Chercea, să-i spun că
am început să turnăm temelia noi, fetele, dar nu i-am spus că am
avea nevoie de meşter, decât l-am rugat dacă cunoaşte vreun zidar
meşter, bun de biserici, tare ne-am bucura să-l avem la noi, că am
turnat temelia cam strâmbă. Dânsul s-a întunecat la faţă şi a tăcut.
Eu, ca să nu-l mâhnesc, i-am spus că se poate îndrepta, că s-a
turnat puţin şi ne-am oprit. N-a scos nici un cuvânt, că aşa era
dânsul când îl supărai cu ceva, nu-i mai auzeai glasul. Eu am
crezut că dumnealui s-a mâhnit de cimentul pierdut. Şi aşa era,
căci domnul Chercea era un om care făcuse multe şi-şi dădea
seama ce va să zică un lucru făcut prost, mai ales că avea darul de
a scoate din mâna lui numai lucruri sănătoase şi trainice.
Apoi, îi spun de cărămidă că am ars-o şi că a ieşit foarte bună,
lucru ce l-a bucurat.

140
 Şi m-am întors la Mănăstire cu gândul s-o mai iau pe undeva
să mai strâng ceva ajutoare pentru a ne împăca zidarii, să pornim
lucrul bisericii. Stând de vorbă cu maicile din comitet şi cu
părintele Clement, care era casierul - fiindcă se dizolvase Comitetul
de Construcţie format din fraţi mireni şi acum aveam Comitetul
Economic, aprobat de Sfânta Episcopie a Romanului, alcătuit din
cele mai vechi surori şi maici - am hotărât să meargă părintele
Clement la Galaţi, pentru a găsi zidarii ce ne trebuiau. Părintele a
întârziat câteva zile la Galaţi, că nu găsea, şi în acest răstimp, a
venit domnul Chercea cu cinci zidari, un dulgher şi un fierar, ca să
se apuce fiecare de lucrul său.
Doamne, ce şantier a deschis Măicuţa Domnului la noi!
Zidarii îşi făceau tărgile şi cofrajul pentru temelie, dulgherul
începu să răvăşească lemnele ce le avea, pentru a-şi începe lucrul,
iar fierarul cu foalele lui, sufla într-o parte, încălzind fierul, pentru
a-l face gata la înarmarea betonului!…
Cu maicile din comitet, am rânduit cine să ajute la făcut
betonul, cine să-l care cu targa, cine să ajute la bucătărie, fiindcă ei
doreau două feluri de mâncare, şi bine gătită, iar eu am luat funcţia
de brutar, făcându-le pâinea trebuitoare. Domnul Chercea a stat tot
timpul la noi cât s-a lucrat. După ce s-a terminat temelia, s-a
început zidăria. Printre zidarii aduşi de domnul Chercea, au mai
lucrat şi fete de-ale noastre, care deprinseseră bine zidăria. Cele
ce-au zidit sunt maicile: Epiharia, Apolinaria, Serafima şi Zenaida.
Un grup de patruzeci şi cinci de maici şi surori aduceau
cărămida şi varul, ca salahoare. Îmi aduc aminte că trebuia să se
ţie careva de dânsele, să nu puie în samar prea multe cărămizi, sau
în tărgi prea mult var.
Aveau atâta râvnă, că nu se gândeau că puteau să se
îmbolnăvească de greutatea ce-o duceau, ci, cântând, urcau pe
schele cele trebuincioase zidarilor. A început şi timpul să ne
ameninţe că va fi frig, cărau cu spatele cărămida, iar cu mâinile
lucrau la ciorapi, să-i aibe gata când va veni frigul. Era atât de
impresionant, că noi, care stam tot timpul între ele, în multe
rânduri ne năpădeau lacrimile. Râvna şi dragostea ce au avut-o
primele vieţuitoare ale Mănăstirii noastre nu se pot cuprinde în
cuvinte! De aceea, eu le-am numit cele dintâi ctitore şi albine ale
Maicii Domnului. Alte douăzeci de maici şi surori lucrau pământul
ce trebuia să ne dea hrană pentru anul ce venea. Toţi şi toate

141
alergau cu cea mai mare grabă, de parcă le spunea cineva că
trebuie să termine mai repede. Eu eram într-o veşnică bucurie şi
când vedeam că se înalţă zidul bisericii, nu mai ştiam unde sunt de
fericire. Zidarii strigau de pe schele:
- Creşte zidul nostru aşa cum creşte aluatul în mâna Măicuţii
noastre Veronica!
Şi adăugau:
- Când Măicuţa nu-i acasă şi nu mâncăm pâine făcută de
dânsa, nu avem spor!
Eu îi rugam să tacă şi să nu mai facă glume, zicându-le că eu,
totdeauna când plec, le las pâine făcută. Dar ei nu mă credeau.
Adevărul era altul. Eu mi-am luat angajamentul, făgăduind că tot
timpul cât vor lucra zidarii la Casa Măicuţii Domnului, să le fac
pâine. Şi când frământam aluatul, eram într-o convorbire cu
Stareţa mea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, rugând-o ca, aşa
cum frământ eu acel aluat şi-l pun în forme pentru a ieşi o pâine
bună de mâncat, să-mi ajute ca şi eu să fiu aluat în mâinile Sale,
frământându-mă şi punându-mă în forma iubirii Sale de Mamă, şi,
Doamne, se făcea o pâine ca un burete, căci eu uitam a mă opri din
frământatul acelui aluat, gândindu-mă la aluatul sufletului meu.
Aşa că aveau dreptul să-mi ceară socoteală zidarii noştri, că eu mă
legasem cu această slujbă. Ridicându-se zidurile bisericii, a trebuit
să se facă schele, şi făcându-se schele, se vedea de departe o groază
de raiele, urzite în toate direcţiile.
Într-o zi, un om din Tudor Vladimirescu trecu cu căruţa pe la
poarta Mănăstirii noastre şi văzând pe o soră de-a noastră mai
aproape de poartă, o întreabă ce se vede acolo, cu lemnele acelea
urzite? Sora îi răspunde că e o schelă. El o întrebă:
- Dar ce mai faceţi?!
Sora:
-Facem o biserică mai mare!
Dânsul:
- Aţi înnebunit cu toţii! O să umpleţi câmpul cu biserici!
- Unde-i norocul să-l umplem cu aşa ceva?!
- V-a înnebunit pe toate, nebuna de Lica!
- N-o mai cheamă Lica pe aceea pe care dumneata o numeşti
nebună, că-i Măicuţa noastră Veronica!

142
 Omul se depărtează bombănind, iar eu am mers spre poartă
să văd ce-i cu acea aprinsă discuţie. Sora mi-a povestit convorbirea
ce-a avut-o cu acel om. Eu m-am bucurat şi am zis:
- Măcar de-ar fi el prooroc să se ajungă ca tot dealul Gurguetei
să fie presărat cu biserici, spre Mărirea lui Dumnezeu şi a Maicii
Sale!
Într-un timp destul de scurt, s-au ridicat zidurile până la
acoperiş, turnându-le bolţile de beton armat şi făcându-se şi o parte
din acoperiş. Sosind iarna anului 1942 spre 1943, am oprit
lucrările până în primăvară.
În acest an, domnul Chercea nu ne-a mai ajutat cu nimic,
deoarece a fost oprit de cei ai familiei, declarându-l dement făcând
astfel de lucruri. Căci, după cum am arătat, el a adus meşteri
zidari, dulgheri şi fierari şi aceştia toţi au fost plătiţi de dânsul, ceea
ce s-a ridicat la 600 mii de lei, aşa că la ai săi le intrase teama că le
cheltuie averea, deşi fiecare avea blocuri, case mari şi alte lucruri
de valoare. Dar aşa-i omul: de ce are, ar vrea să mai aibe!
În primăvara lui 1943, când s-a putut începe lucrul la
acoperişul bisericii, eu am mers la el numai să-l bucur, spunându-i
că începem lucrul de unde l-am lăsat. Dânsul era trist că nu mai
poate da mai departe ajutor, căci câştigul ce-i iesea de la fabrica de
cuie îl luau copiii, aşa că nu mai avea nici un venit. Eu, ca să-l
liniştesc, i-am spus că Măicuţa Domnului a îngăduit toate cele ale
dumnealui, să ne mai ostenim şi noi, îndeosebi eu, luând din nou
condica sub braţ şi mergând ici colea, să fac părtaşi şi pe alţii la
Mănăstire. Dânsul, care era un copil în nerăutate, m-a crezut şi s-a
mulţumit cu ce-a făcut, adică cu plata meseriaşilor ce-au ridicat
biserica din pământ până la acoperiş. Văzând că-l las liniştit, i-am
făgăduit că-l voi ţine la curent cu toate, aşa cum va merge lucrul şi
cerându-i să mă ajute cu rugăciunile dânsului, căci aveam mare
încredere în rugăciunile ce le făcea, că era cu multă teamă de
Dumnezeu şi curat la suflet!
Mi-a zis:
- Mergi, fata tatei, şi Dumnezeu, drăguţul să-ţi ajute!
Am plecat cu atâta încredere spre Galaţi, fără să mă gândesc
unde şi la cine merg! Ajunsă la Galaţi, mergeam pe strada Brăilei, şi
cum mergeam, aud că mă strigă cineva. Mă întorc ca să văd cine-i
şi văd la un geam pe doamna Hariclia Papagheorghiu, care mă
pofteşte la dânsa. Merg în prăvălia dânsei, căci avea prăvălie de

143
colonie şi mă întreabă de unde vin şi unde merg. Eu îi spun că vin
de la Brăila, dar unde merg, încă nu ştiu şi încep şi-i spun că
domnul Chercea nu mai poate să ne ajute, aşa că mă văd iar pe
drum. Doamna mă întreabă de ce aş avea mai mare nevoie acum.
Eu îi spun că de un vagon de var. Merge şi vorbeşte cu soţul dânsei,
domnul Dimitrachi Papagheorghiu şi se întoarce râzând
zicându-mi:
- Măicuţă, în curând o să vă trimită domnul Dimitrachi un
vagon de var pentru biserică, să vă faceţi treaba. Eu am început să
plâng de bucurie şi i-am mulţumit mult. Am văzut rodul
rugăciunilor făcute de domnul Chercea pentru ajutorul meu la
drumul ce mi se deschisese iar. De marea bucurie ce-o aveam, am
plecat spre Mănăstire, să pot mulţumi Măicuţii Domnului, aşa cum
simţeam eu.
Într-un timp foarte scurt ne-a sosit vagonul de var dăruit de
credincioasa familie Papagheorghiu.

PICTAREA BISERICII MARI

Mă rugam Stăpânei mele să-mi facă parte de pictori buni şi

credincioşi. Căpătând o adresă a unui pictor ce lucra pictură în
frescă şi auzind că această pictură este mai suferitoare, am mers
întâi la Iaşi, să cer ajutorul şi binecuvântarea, pe lângă ale Maicii
Domnului şi pe acelea ale Sfintei Preacuvioasei Maicii noastre
Parascheva şi apoi am plecat la Bucureşti.
Ajunsă la doamna Lucia Costin, o rog întâi să meargă cu mine
la Sfânta Patriarhie, să mă închin la sfintele moaşte ale sfântului
Dumitru, apoi, îi arăt pictorul care-l caut. Dânsa mă întreabă:
- Dar ai ceva bani strânşi, ca să împaci pictorul?
Eu îi răspund:
- N-am nici un ban, dar are Măicuţa Domnului, şi-mi dă.
Cucoana Lucia (aşa-i spuneam eu) îmi spune:
- Dar la pictor ce vreţi să faceţi?
- Să-l cunosc şi să-i spun că avem o biserică de pictat.
- Bine, dar nimic mai mult, deoarece n-ai bani. Vei mai sta pe
la mine şi vom merge pe la cucoanele ce le cunosc că-s credincioase
şi vom mai strânge ceva bani.
Eu i-am făgăduit că aşa o să facem, şi am plecat spre pictor.
Găsind casa pictorului, cum l-am cunoscut, am căpătat o pace în

144
suflet şi parcă o voce lăuntrică îmi zicea că acesta va picta biserica.
Şi, fără să mai gândesc la bani, îl rog să prezinte o ofertă la Sfânta
Episcopie a Romanului spre a fi aprobată, ca să ne picteze biserica.
El se bucură, dar mă întreabă câţi metri pătraţi poate avea biserica,
spre a-şi face socoteala la cât va ajunge. Eu îi spun la întâmplare,
fără să mai fi întrebat pe cineva, că are patru sute de metri pătraţi.
Dânsul, văzând că vreau să începem repede, îmi zise:
- Măicuţă, chiar de va avea mai mulţi metri pătraţi decât ai
spus matale, eu nu voi lua mai mult decât pentru aceştia, iar de-o fi
mai puţin, nu voi lua bani, decât pe cât voi lucra, lăsând să treacă
şi de la mine ceva la donaţiile Mănăstirii. Mie, să-mi vină rău de
bucurie, şi-l rog:
- Domnule Hermeneanu, faceţi vă rog socoteala, să văd cât ne
va ajunge plata pentru patru sute de metri pătraţi!…
Dânsul socoteşte, şi-mi spune că ajunge la opt sute de mii de
lei, cameră şi masă.
Măcar că nu aveam nici un ban, dar eram aşa de fericită, că-l
rog să facă repede oferta, pentru a fi aprobată de Sfânta Episcopie,
ca în luna mai să începem lucrul picturii.
Cucoana Lucia încremenise lângă mine, şi strângându-mă de
mână, îmi zice:
- Ce faci, Măicuţă, că ştii că bani nu ai?!
- Da, eu nu am, dar nu v-am spus că are Măicuţa Domnului?!
Biata cucoană Lucia tace şi-mi zice:
- Bine, Măicuţă, să fie aşa cum zici sfinţia ta!
Şi, foarte veselă, de banii ce-i mai aveam la mine, cumpăr un
tablou ce-l avea pictorul de vânzare, ce înfăţişa un copil culegând
flori şi un şarpe cu capul ridicat să-l muşte, iar un înger îl apăra cu
mâinile întinse. Cucoana Lucia a cumpărat icoana Măicuţii
Domnului, tot pentru Mănăstire, căci, văzând cum săream eu în
jurul icoanei şi mângâind pe Domnuţul ce sta în braţele Preasfintei
cu atâta drăgălăşenie şi cu ochii plini de gingăşie, n-a putut să mă
lipsească de ea. Când mi-a dat-o, eu am primit-o cu nemaipomenită
însufleţire, sărutând-o şi strângând-o la piept, măcar că mâinile
mele nu o cuprindeau destul. Sărutam picioarele Domnutului şi
grăsuţa mânuţă, care cuprindea gâtul Mamei Preacurate,
Născătoarea de Dumnezeu. Pictorul rămase încremenit de exaltarea
mea. Eu îi zic:

145
 - Domnule Hermeneanu, când cauţi lucruri bune şi frumoase
şi le mai şi găseşti cu prisosinţă, uiţi pe cele rele şi urâte! De aceea
am atâta de mare bucurie. N-aţi avut niciodată asemenea bucurii?!
- Nu ştiu să fi avut, răspunse pictorul!
- Păcat! Bucuriile (cereşti) sfinte, nu au asemănare! Aşa că
aveţi dreptate să spuneţi că n-aţi avut astfel de bucurii!
Pictorul:
- Oi fi făcut eu, dar nu ştiu să fi avut astfel de bucurii!
- Nu-i nimic, domnule Hermeneanu, o să pictaţi la noi ceva
sfinţi în numele sfintei Milostenii şi o să aveţi bucuria pe care o am
eu acum!
M-am întors la cucoana Lucia în culmea fericirii. Eu îi spun:
- Cucoană Lucia, mâine vreau să plec la Mănăstire, că nu-mi
pot arăta mulţumirile mele Măicuţii Domnului, decât la bisericuţa
noastră.
Cucoanei Lucia nu i-a părut bine, că ştia ce sumă mare
trebuie să adun pentru a plăti pictura, dar m-a lăsat să fac ce
vreau, zicând:
- Ce bine-i să gândeşti copilăreşte, că nu te mai frămânţi aşa
cum mă frământ eu! Sfinţia ta, Măicuţă, chiar ca un copil eşti şi
nici nu-ţi pasă de ce-ai aranjat cu pictura bisericii. Că, Doamne,
când ai să strângi opt sute de mii de lei?!
- Să vezi matale, cucoană Lucico, că o să-mi dea Măicuţa
Domnului mai mult decât îmi trebuie!
Cucoana Lucia tace şi pleacă la bucătărie, iar eu rămân în
casă. Sună telefonul şi, cum mie îmi plăcea foarte mult să vorbesc
cu oricine sună, răspunzându-le la toţi când eram întrebată cine-i
acolo, că-i fata din casă; că ziceam eu, doar sunt în casă! De data
asta, era la telefon domnul general Ioan Neagu, pe care-l cunoşteam
foarte bine. Şi, cum întreabă: “cine-i acolo?”, îi spun şi dânsului
că-i fata din casă! Dânsul, crezând că-i servitoarea, îl aud că zice:
- Ascultă mata, spune-mi te rog, Măicuţa Veronica se găseşte
la doamna Costin?
- Dar cine sunteţi dvs.?
Dânsul:
- Eu sunt generalul Neagu.
Când am auzit cine-i, îi răspund:
- Să fiţi sănătos, domnule general, eu sunt Maica Veronica, cu
care vorbiţi la telefon! Dar ca să nu ştie lumea că sunt la Bucureşti,

146
fiindcă nu pot să le fac vizită, nu spun că sunt eu, deşi fac pe
telefonista cucoanei Lucica, s-o scutesc de a mai veni la telefon.
La drept vorbind, mie-mi plăcea foarte mult telefonul.
Domnul general scapă un strigăt de bucurie, ştii, colea, ca la
armată, şi mă întreabă dacă poate veni să mă vadă. Eu îi spun că
tocmai am nevoie de dânsul şi-l rog să vie. După un ceas soseşte,
iar cucoana Lucica îi spune cum am aranjat cu pictorul fără să am
vreun ban şi nici măcar nu mai stau ca să adun ceva bani.
Eu îi las să vorbească amândoi şi apoi le spun:
- Ştiţi ceva?! Banii de pictură o să mi-i dea Maica Domnului
prin domnul general!
Săracul domnul general face ochii mari şi-mi zice:
- Vai de mine, Măicuţă, de unde să vă dau eu, că trăiesc
numai din salariul meu?! Nici un alt venit nu am!
Eu, foarte liniştită, îi spun:
- Domnule general, mi se pare că sunteţi pus de armată să
inspectaţi fabricile de încălţăminte şi tăbăcăriile din toată ţara.
- Ei, sunt eu ceva, dar ce pot face?!
- Ce puteţi face?! Lucruri mari! Să vedeţi…
- Cum, Măicuţă, că mi-e teamă să nu creadă că fac afaceri
pentru mine!
- Nu! Eu vă ştiu pe dvs. om bun şi corect, şi aşa vă ştiu toţi
care vă cunosc, dar când mergeţi să faceţi inspecţie, nu se poate să
nu găsiţi nereguli şi, decât să le faceţi rău, pentru că vă ştiu că nu
sunteţi în stare a-l face, şi totuşi, trebuie să vă faceţi îndatorirea, eu
vă rog să le daţi câte un canon, aşa cum se dă în duhovnicie, de a
trimite câte un pomelnic la noi cu toţi ai familiei, iar banii ce-i trimit
direct prin mandat poştal direct Mănăstirii, să fie arătat prin cupon,
că-s pentru pictura bisericii. Şi dvs. sunteţi cruţat de orice
bănuială, iar noi ne rugăm pentru sănătatea, ajutorul şi
îndreptarea celor ce ne vor ajuta şi, totodată se face şi pictura
bisericii noastre. Ce ziceţi?! E bun acest gând al meu?!
Domnul general răspunde:
-Măicuţă, nu-i bun, e foarte bun, numai sfinţia ta să te rogi
să-mi aduc la desăvârşire această aleasă învrednicire! Acum văd că
Sfântul Dumitru, la ale cărui moaşte te-ai închinat dimineaţă, mi-a
insuflat în această după-amiază să viu să te caut. În clipa când
părintele citea pomelnicile lângă sfântul, mi-a şoptit c-ai fost şi
Sfinţia Ta de dimineaţă şi te-ai rugat lângă sfintele moaşte ale

147
Ocrotitorului capitalei noastre. Primesc cu toată inima această
ascultare, ştiind că făcând eu acest lucru, stai sfinţia ta în mijlocul
soborului, rugându-te pentru toţi şi pentru mine!
Şi plecând dânsul spre casă, eu toată noaptea n-am dormit de
bucurie.
Pe a doua zi am plecat cu primul tren la Mănăstire unde am
spus tuturor felul cum m-a ajutat Măicuţa Domnului.
N-am uitat nici pe domnul Chercea, de a-l face părtaş la
aceasta bucurie a mea.
După o săptămână au început să vie cupoane cu 80.000,
50.000, 30.000, 70.000 lei, şi chiar câte 100.000.
Într-un răstimp foarte scurt, s-au strâns bani pentru pictură.
Iar la 1 mai 1943 s-a început pictura bisericii şi la 18 iulie 1943,
adică în două luni şi optsprezece zile, a fost gata pictura bisericii şi
a catapetesmei. Catapeteasma a fost lucrată la Focşani de un
sculptor, Dimitriu Ioan. Ne mai rămăseseră stranele de făcut.
Mergând din nou la Bucureşti, am dat ideea printre familiile ce le
cunoşteam, că de pot, să-şi facă fiecare câte o strană. Şi aşa s-au
putut face stranele, tot la Focşani, la acelaşi sculptor, costând două
sute cincizeci de lei o strană. Banii ce ne prisoseau de la pictură, îi
păstram pentru cheltuielile sfinţirii bisericii, mult aşteptată.
Pictori au fost Stan Hermeneanu, cu unchiul său Dogănescu,
şi trei lucrători, care toţi erau foarte buni şi evlavioşi. Eu i-am rugat
ca, atâta timp cât vor picta biserica, de are careva patima
fumatului, să nu fumeze. Şi mi-au împlinit dorinţa.
Le-au mai dat ajutor trei maici de ale noastre, maicile Mihaela,
Evlampia şi Macrina. Le făceau vopselele, le tăiau câlţi şi le făceau
var pentru pictură în frescă, pe tencuială udă.
Cum a fost gata, am plecat la Sfânta Episcopie de Roman, să
aduc la cunoştinţa preasfinţitului că pictura s-a terminat. La Sfânta
Episcopie, Vlădica Lucian s-a bucurat foarte mult de toate cele ce a
auzit despre Mănăstirea noastră, atât de la alţii, cât şi de cele spuse
de mine.
Mi-a zis cu lacrimi în ochi:
- Mă simt foarte fericit că ţi-am dat concursul necesar să
porniţi această lucrare de preamărire a Tatălui Ceresc! Când mi-ai
cerut o aprobare pentru ceva, ziceam că nu voi pierde nimic, mai
încerc şi cu aceasta. Şi văd ca ceea ce am făcut cu oarecare

148
îndoială, azi îmi bucură şi îmi mângâie suferinţele mele trupeşti şi
chiar bătrâneţile.
Şi întrebându-mă când vrem să sfinţim biserica, eu l-am rugat
că de se poate, să ne dea binecuvântare pentru 15 august 1943,
arătându-mi durerea că nu avem parte de prezenţa Preasfinţiei sale.
O boală nemiloasă îl pironise la pat şi foarte puţin se mişca, în casă
numai; nu i-a venit bine nici Preasfinţiei sale, dar ne-am mângâiat
unul pe altul, cu gândul că Bunul Dumnezeu ne va face parte
cândva să-l avem în mijlocul nostru, ca pe cel dintâi Vlădică pe care
l-am avut.

SFINŢIREA BISERICII MARI

În acea vară a anului 1943, la 15 august, “Adormirea Maicii

Domnului”, am avut sfinţirea bisericii noastre.
Cu câteva zile înainte de sfinţire, am anunţat pe domnul mare
Chercea, căci aşa-i spuneam noi, că poate veni mai din vreme, să
primească ca o gazdă, pe toţi cei ce-au pus umărul la greutatea ce
atârna şi pe umerii dânsului.
Domnul Paul Diaconescu din Bucureşti a mers cu maşina sa,
însoţit de domnul general I. Neagu la Sfânta Episcopie a
Romanului, de-au adus pe Preasfinţitul Ilarion Vicarul şi
reprezentantul Vlădicului nostru. Din partea Sfintei Episcopii au
mai fost: părintele Exarh ce era pe vremea aceea, Justinian Florea,
părintele diacon Teofănescu şi părintele Bucevschi, consilierul
Sfintei Episcopii.
Preasfinţitul Ilarion era om tare bun, şi se simţea foarte bine la
noi.
În ajunul sfinţirii, am făcut vecernia cu priveghere, cântând
Prohodul Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi făcând
înconjurul bisericii, ca în Vinerea Mare, cu Sfântul Aer al Adormirii.
După ce s-a făcut înconjurul bisericii, purtând Preasfinţitul pe
mâini sfintele moaşte ce ne-a fost rânduit să le primim de la Sfânta
noastră Episcopie, ale Sfântului, Sfinţitului Mare Mucenic
Haralambie, am intrat cu toţii în biserică, miruind pereţii în semnul
Sfintei Cruci, apoi l-am îmbrăcat cu o cămaşă de antilopă albă,
peste toate odăjdiile de arhiereu, cămaşă făcută anume pentru
aceasta şi, legându-l la mâini şi la mijloc cu câte un prosop, ne-am
apucat să spălam marmura ce era aşezată pe piciorul Sfintei Mese;

149
preoţi, maici, surori, mireni, domni, doamne şi câţi au putut
încăpea în Sfântul Altar, căci până începe să se aşeze cei patru
Evanghelişti, poate sta în Sfântul Altar oricine din cei botezaţi.
După ce se începe să se îmbrace Sfânta Masă, nu rămân în Altar
decât persoanele sfinţite.
Preoţi, n-aş putea să spun câţi au fost. Atâta ştiu, că am avut
douăzeci şi cinci de prosoape şi când le-am dat, mi-au mai rămas
preoţi fără prosoape, dându-le câte un şervet mai mic.
După slujba Sfintei Liturghii a ieşit pe scările Sfintei Biserici
Preasfinţitul cu toţi preoţii, cum şi lumea ce era în biserică. În curte
era lume aşa de multă, cum n-a mai fost niciodată de când ne
aflam noi aici, şi ca să-i mulţumească pe toţi, Preasfinţitul Ilarion
le-a vorbit foarte frumos.
A arătat Preasfinţia Sa cum a râs de mine, când m-a văzut
prima dată la Episcopie, cerând aprobarea pentru a începe o
Mănăstire. Acum, preamărea pe Atotputernicul Dumnezeu şi pe
Maica Sa Preacurată, care au ajutat ca într-un timp de trei ani şi
ceva, să umbreze pe acest loc de câmp, două biserici, chilii, livadă
cu pomi şi chiar noi, cei ce vieţuim aici şi pe cei ce ne cercetează în
duminici şi sărbători. Deci, ne găsim pe un loc pe care, cu câţiva
ani în urmă, nu era altceva decât cum se vede alături de hotarul
acestei Mănăstiri. Aşa fel le-a arătat Mila Maicii Domnului, că au
plâns toţi cei de faţă.
După Preasfinţitul, a vorbit părintele Protopop Anton Lucian,
arătând că m-a ascultat din prima zi a chemării mele de Domnul, şi
azi se bucură de rezultatul ascultării ce-am făcut-o de glasul
Cerului. Au vorbit domnul colonel Coman Ionescu şi domnul Traian
Corodeanu, care căutau cu orice prilej să facă garda de onoare în
jurul bisericii din toţi fiii neamului nostru. Părintele Clement a
arătat în predică greutăţile prin care au trecut toţi cei ce au pus
umărul la zidirea acestei lucrări şi ajutorul dat de puterea divină
prin oameni, la timp.
La urmă am spus şi eu două vorbe, deşi nu se mai simţea
nevoia de nici o completare, dar, ca să nu fiu nerecunoscătoare,
întâi către Cer şi apoi către oamenii care ne-au ajutat cu banul lor,
cu munca lor şi cu cuvântul lor acolo unde eu nu puteam merge,
adică la oamenii mari. Şi, pentru tot ajutorul ce l-am primit, am
ridicat glas de bucurie, ca bătrânul Simion: “Acum slobozeşte pe
roaba ta, Stăpâne, în pace, că văzură ochii mei împlinirea voinţei

150
Tale!”. Adresându-mă Preasfinţitului, preoţilor, autorităţilor ce erau
de faţă cu prefectul judeţului şi un grup de armată cu comandanţii
lor, ce erau pentru menţinerea ordinei şi tuturor credincioşilor ce
stăteau ca o mare întinsă peste tot locul Mănăstirii noastre, şi pe
alături zic, le-am împărtăşit bucuria şi starea de fericire în care mă
găseam eu şi cu toţi cei din staulul iubirii, urzit de Mila Maicii
Preacurate! Şi, mulţumindu-le la toţi, i-am rugat ca nici o inimă să
nu fie străină de această Casă pe care Tatăl a zidit-o, Fiul a
întărit-o şi Duhul Sfânt ne-a sfinţit-o, pentru mântuirea neamului
nostru scump!
Apoi, dându-le Vlădica arhiereasca binecuvântare şi
sfârşindu-se sfânta slujbă, au mers Preasfinţitul, preoţii şi ctitorii la
masa de sub umbrarul ce era făcut în curte din frunze de stejar. Iar
restul de lume, aşezându-se pe iarba verde, au fost serviţi de
surorile şi maicile noastre cu pâine, friptură şi caş de oaie, în
cinstea praznicului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Pe a doua zi, Preasfinţitul cu însoţitorii săi au mers la gara
Hanu Conachi, de unde au luat trenul spre Roman. I-am condus
până la tren.
Pe urmă, s-au început la noi slujbele de zi şi de noapte în
noua biserică, pe care noi o vedeam mai mare şi mai frumoasă ca
orice catedrală!
După sfinţirea bisericii, văzând că ne-au rămas bani şi
cărămidă, am început clădirea stăreţiei, în care să fie camerele
oficiale, biroul Mănăstirii, sala de primire, o chilie pentru mine şi
una pentru maicile şi surorile ce urmau să aibă grija acestei clădiri.
Până toamna a fost gata toată clădirea, aşa că Bunul
Dumnezeu, pe lângă biserică, ne-a ajutat să mai facem şi alte
încăperi, care sunt tot pentru împodobirea “GRĂDINII MAICII
PREACURATE".

GRIJA MAMEI CEREŞTI

În acel an, ţara noastră era în război şi în toate spitalele erau

răniţi. Primesc un sfat de la cineva că tare bine ar fi să putem duce
de-ale mâncării la răniţi. Facem noi un cuptor de pâine, tăiem vreo
zece găini şi le frigem, şi cu ceva caş, punem la coşuri şi vrem să
plecăm, eu şi câteva maici la tren, să putem merge la spitalul din
Tecuci. Când am fost gata de plecare, am mers în biserică, la icoana

151
Preacuratei să cer binecuvântare pentru drum, dar nu mi-a apărut
semnul “M”, de blagoslovenie, ce trebuia să-l văd ca să pot pleca.
Am rămas mult timp în biserică, neştiind ce nu i-a plăcut Stăpânei
la noi de nu ne-a îngăduit plecarea.
Şi, liniştindu-mă, fără să mai iscodesc cu gândul ce-ar putea
fi, am desfăcut coşurile şi le-am dat să le mănânce obştea.
A doua zi a venit la noi fratele Marin Lupoaie, care făcea
serviciul la calea ferată şi, fără să-l întrebăm noi, ne-a spus că în
ziua ce trecuse, trenul de zece, adică cel cu care trebuia să mergem
noi, a fost bombardat de avioane străine, fugind lumea prin câmp şi
ascunzându-se prin semănături. Atunci mi-am dat seama de ce
spaimă şi primejdie ne-a ferit Măicuţa Milei, Preasfânta de
Dumnezeu Născătoare! Şi, mergând la biserică, am făcut un Acatist
de mulţumire!
O, Doamne, de câte ori, când vrem ceva de la Bunul
Dumnezeu şi vedem că nu ni se îndeplineşte dorinţa, ne supărăm şi
cădem în mare întristare, întrebându-ne în gândul nostru că de ce
oare nu ne-a ajutat, că doar cerem ceva ce credem că ne poate
mulţumi. Aşa mă întrebam şi eu în întristarea mea şi a doua zi am
primit răspunsul prin acel creştin. Ştiutorul inimilor şi a toate
lucrurilor ştie ce ne trebuie şi ce ne poate face sufletul fericit şi
mulţumit, şi ne dă ceea ce ştie că ne trebuie şi ne fereşte de ceea ce
El ştie că nu putem duce cu slabele noastre puteri.
Deci, totdeauna este bine să primim cu seninătate şi voie bună,
tot ce rânduie Părintele Iubirii, Dumnezeu Preamilostivul, căci
singurul este care ne vrea binele, şi aici pe pământ, şi dincolo de
zările acestei lumi, dându-ne în dar Împărăţia Sa cea cerească.

DE VORBĂ CU UN SECTAR

Mergeam odată cu trenul spre Galaţi. Un om de pe bancă se

adresează către mine aşa:
- Dumneata eşti Lica, cea care ai strâns tinere şi trândăveşti
într-un câmp?!
Îi răspund:
- Am fost Lica, azi sunt Maica Veronica, din Mila Maicii
Domnului. Cât priveşte, tinerele fete, nu le-am strâns eu, ci
dragostea lor ce-au avut-o de Dumnezeu şi de Maica Preacurată, iar

152
despre trândăvia ce vorbeşti că am duce-o în acel câmp, ştii greşit
şi înseamnă că vorbeşti ce nu ştii şi nu cunoşti!
- Cum nu cunosc?!
- Da, aşa-i cum îţi spun eu, că vorbeşti despre un lucru de
care nici n-ai auzit! Poftim, priveşte pe geamul trenului că o să vezi
pe dealul acestui câmp, încolo spre miazănoapte, ce-a ieşit din
trândăvia acelor fete pe care zici că le-am strâns eu!
- E, nu vreau să mă uit!
- Bine, aşa spune, că nu vrei. Asta înseamnă că eşti lipsit de
orice omenie şi de eşti aşa, ţi-ar sta mai bine să taci din gură!
- Iaca, n-o să tac!
- Ei bine, atunci vorbeşte, să te cunosc ce eşti, că întrezăresc
că ai fi lup îmbrăcat în piele de oaie!
Toată lumea din vagon sta să vadă ce-o să iasă din această
discuţie.
Începe el:
- Şi ce faceţi acolo?
- Ne rugăm la biserica Bunului Dumnezeu, Maicii Preacurate
şi tuturor sfinţilor, prin slujbele ce se fac ziua şi noaptea, iar restul
vremii ne ocupăm cu diferite lucruri trebuitoare existenţei.
- Da ce slujbe faceţi?
- Vecernia, utrenia şi Sfânta Liturghie.
- Dar de ce spui numai Liturghiei, sfântă?!
- Pentru că prin Sfânta Liturghie săvârşită de preoţi, noi
căpătăm mântuirea sufletului.
- Ce ziseşi?! Că Liturghia te mântuie?! Sau preoţii?! Sau chiar
Maria cu sfinţii?!
Ah, m-am stăpânit, că eram gata să-l pocnesc peste gură, şi-i
zic cu inima tremurând:
- Da, cu adevărat, prin Sfânta Liturghie, prin care vine
Domnul Hristos, Maica Preacurată şi toţi sfinţii, preotul face să se
coboare cerul pe pământ! Prin Sfânta Liturghie eu mă mântui de
păcate! Pari un om ce-ai şti ceva din ale credinţei şi poate eşti sporit
în viaţa bună… Mă mir că nu cunoşti pe Iisus Hristos cel viu, din
Sfintele Taine, nici dreptatea, nici mila şi nici dragostea Lui fără
margini. Din cuvintele ce le-ai grăit, mi se pare că pe Sfânta
Fecioară, Maica Domnului nostru, n-o cunoşti şi n-o cinsteşti şi nici
pe sfinţi!
- De ce? Mă mântuie ei?!

153
 - Bine, aş vrea să ştiu de ai mamă?!…
- Da, îi bătrână.
- Dar o iubeşti?
- Sigur că o iubesc!…
- Foarte bine faci, e şi firesc să iubeşti pe aceea care te-a
purtat în pântece şi te-a adus pe lume! Dar dacă eu am să adresez
cuvinte de ruşine şi de necinste mamei tale, spune-mi, te rog, ce-mi
zici?!
- Ei, cu toată credinţa mea, cred că bine nu ţi-ar fi!
- Şi ce mi-ai face?
- Poate că ţi-aş scăpa şi-o palmă!
- Ah, sărace omule, care mi se pare că eşti dintre cei care aţi
furat Sfânta Scriptură din Biserică, căci numai Biserica a fost, este
şi va fi aceea care a păstrat-o în toate timpurile, şi v-aţi trezit voi s-o
luaţi sub braţ şi vorbiţi cum vă şopteşte satana despre Iisus, pentru
care sunteţi nişte mincinoşi! De câte palme sunteţi voi vrednici de
la Fiul acelei Mame care a purtat în pântecele ei pe Acela despre
care vorbiţi frumos, dar, ce folos, că nu-L gustaţi deloc?! Otrăviţi
sufletele slabe care vă ascultă, cu cuvinte pline de veninul şarpelui,
care a înşelat şi pe Eva în rai, cu acele cuvinte pline de neruşinare
şi de neteamă, către Mama lui Iisus, pe care îl propovăduiţi! Şi mi
se pare că nici în Sfânta Cruce nu credeţi?!
- De ce să cred?! Unde scrie în Scriptură despre Cruce?
- Eşti de plâns, omule! Te duci în iad cu Scriptura sub braţ!
Ti-aş putea da atâtea dovezi despre Sfânta Cruce, dar văd că n-am
cui, că eşti aşa de umflat de mândrie, de nu-ţi încapi în piele, cum
spune românul! Ştii câteva versete pe de rost şi gata! Cu-o mână
te-ai şi prins de baierele cerului, te găseşti la poarta raiului şi te
cerţi cu Sfântul Petru, care ţi-a încuiat uşa cu smerenia şi cu
lacrimile pocăinţei ce le-a avut toată viaţa! Eu ştiu că un bun
creştin este îmbrăcat cu haina smereniei, stând ca o oaie blândă,
condus de păstorul ei sufletesc şi crezând, fără să ispitească lucruri
pe care mintea lui slabă nu le poate nici atinge. Aş vrea să ştiu în ce
credinţă te-ai născut şi de eşti botezat?!
- În care eşti şi dumneata acum, în plus că eu mi-am
completat botezul, aşa cum şi l-a completat şi Mântuitorul la
treizeci de ani, nu s-a lăsat numai cu tăierea împrejur, care
înseamna botezul la evrei!

154
 - În grozavă rătăcire te găseşti, omule al lui Dumnezeu! Dar,
spune-mi te rog, de când este credinţa mea şi de când este credinţa
în care te găseşti acum şi ce crezi?! Că eu sunt o fiinţă păcătoasă,
zămislită şi născută în păcate, dar credinţa în care cred, este
dreaptă, ortodoxă, şi această creştinătate ţine de 2000 ani, iar a
dumnitale e o sectă născocită de un om mândru ca şi dumneata!
- Cine-i acel om de care-mi vorbeşti?!
- A, nu-l ştii?!
- Liturghia voastră este o idolatrie!
- Dacă Sfânta Liturghie ar fi o idolatrie, cum zici dumneata,
atunci diavolul ar fi învăţat pe Luther s-o propovăduiască mai
departe, cum a făcut cu celelalte greşeli ale lui. Stăpânul nostru,
Iisus Hristos, cel răstignit pe Sfânta Cruce, îsi repetă lucrarea Sa de
mântuire prin Sfânta Liturghie. Toate tainele sunt pline de măreţie,
dar Sfânta Liturghie le întrece pe toate. Sfintele Taine sunt ca nişte
vase ce conţin mila dumnezeiască pentru cei vii, Sfânta Liturghie
este oceanul nesecat al dărniciei dumnezeieşti pentru cei vii şi
pentru cei morţi! Mi se pare că n-aveţi nici Taine, nici Sfânta
Liturghie?!
- Noi avem Sfânta Scriptură şi nu ne mai trebuie nimic!
- Da, am mai spus, aţi furat-o de la biserică, cea care v-a
păstrat-o de aproape 2000 de ani şi mergeţi cu hârtia ei, nu cu
sfinţenia ei, în iad! Fiindcă în hârtie şi nu în literă credeţi, nu în
puterea ei de mântuire, care se dă numai prin Biserica lui
Dumnezeu. Şi, ce să vă mai vorbesc mult?! Că-i vădită rătăcirea
dumnitale, întrucât ai lepădat al doilea izvor de credinţă, după
Sfânta Scriptură, care este Sfânta Tradiţie, fără de care nu ne
putem mântui, chiar de-am şti Sfânta Scriptură din doască-n
doască! Numai Sfânta Tradiţie ne-a păstrat nouă toate comorile de
taină şi toate lucrurile sfinte, pe care din Duhul Sfânt le-au săvârşit
Sfinţii Apostoli, le-au lăsat prin viu grai ucenicilor lor, Episcopilor,
Preoţilor şi Diaconilor, până în zilele noastre şi până la sfârşitul
veacurilor. Unde vă sunt Episcopii, Preoţii şi Diaconii?!
- N-avem nevoie de ei!
- Nu aveţi nevoie de ei, ca sunteţi lepădaţi de Dumnezeu,
făţarnici şi lupi răpitori de suflete! Vai de sufletele voastre, că
sunteţi ca o frunză pe apă, care-i dusă pe valuri într-un
necunoscut. Să ştiţi că, de-aţi vieţui ca sfinţii, dacă ieşiţi afară din
corabia mântuirii, care-i Sfânta Biserică, vă înecaţi şi nu vă

155
mântuiţi în veac de veac! Dumnezeu iubeşte pe un om plin de
păcate, dar care rămâne în biserică şi se pocăieşte cu ajutorul
Sfintelor Taine şi al Preoţilor sfinţiti de Duhul Sfânt, decât pe unul
mândru ca dumneata! Bunul Dumnezeu şi Maica Domnului să te
lumineze şi să te aducă pe calea mântuirii!
Şi, coborând la Galaţi, am aflat de la cineva că acest
necunoscut era adventist. Doamne, luminează-i cu un ceas mai
devreme de a-şi da sufletul, că sunt pierduţi!

VISUL JUDECĂŢII

Am să vă povestesc acum un vis de-al meu, în care mi-am

văzut judecata.
M-am visat că eram pe un loc necunoscut şi cineva mi-a spus
că trebuie să merg la judecată.
Şi, deodată, m-am văzut înaintea a trei bărbaţi, care aveau
fiecare în faţa lor o masă, şi pe masă câte o carte foarte mare, că de
abia întorceau filele şi se uitau cu multă grijă pe ele. Cel de lângă
mine îmi şopteşte ceva:
- Cel din mijloc este Dreptul Judecator, Stăpânul Hristos! Şi
tace.
Eu mă uitam la dânşii cum răsfoiau cărţile, fără să vorbească
între ei sau să facă altă mişcare.
Domnul Hristos şi cei doi oameni, care nu ştiam cine să fi fost,
erau îmbrăcaţi în haine necunoscute şi numai înfăşuraţi cu o pânză
foarte fină, de culoare verzui deschisă, foarte frumoasă şi aveau
capetele goale.
Când iau seama la mine, şi eu eram îmbrăcată cu astfel de
haine, cu capul gol şi cu părul lung, lăsat pe spate. Când m-am
văzut în felul acesta, am început aşa să tremur, şi mă întrebam eu
de unde am această îmbrăcăminte şi aşteptam din clipă în clipă să
primesc dojană sau îndepărtarea mea din faţa Stăpânului. Cel din
dreapta mea se uita la mine şi iar începe să caute. La fel făcu şi cel
din stânga, iar eu cu puţin n-am căzut în groază. Dreptul Judecător
termină de căutat în acea mare carte şi se uită şi la dreapta şi la
stânga să vadă ce găsesc cei doi care de asemeni căutau de zor în
carte.
Cel din dreapta se uită la mine blând, iar cel din stânga era
furios şi căuta mereu şi în carte şi spre mine. Eu mă găseam într-o

156
spaimă de nedescris, nu atât de frica păcatelor, cât de frica
înfăţişării mele în felul acesta, în loc să fiu îmbrăcată călugăriţă, mă
găseam într-un veşmânt pe care nu ştiam cine mi l-a dat, nici când
l-am primit. Tot cel din stânga Stăpânului se uita la mine aşa de
furios şi căuta în carte aşa de repede, că nu i se mai vedeau
degetele. Eu am început să-mi capăt liniştea şi-mi ziceam că din
pricina repeziciunii, nu va mai vedea nimic din cele scrise şi nu
vream să-l mai privesc, uitându-mă numai la Dreptul Judecător.
Deodată văd pe Stăpânul Hristos că se uita la mine şi
zâmbeşte. În acea clipă am simţit că Domnul m-a iertat de toate
greşelile mele, şi când am văzut că toţi trei au închis cărţile, marea
bucurie ce-am avut-o n-o pot descrie şi în această fericire m-am
deşteptat!
O, Iisuse, nume scump şi dulce, ajută-mi să-mi duc viaţa în aşa
fel, ca atunci când voi veni la Dreapta Ta Judecată nu în vis, ci
aievea, să primesc dumnezeiescul surâs ca în acest vis! Iar pe tine,
iubitul meu înger păzitor, te rog să fii totdeauna lângă mine,
oprindu-mă de la cele rele şi îndemnându-mă să fac cele bune şi
plăcute Domnului şi Maicii Sale Preacurate, ca la ziua Cea Mare să-ţi
aduc Ţie bucurie, IAR MIE, MÂNTUIRE!
Eu cred că această judecată ce-am visat-o în vis este înfăţişarea
omului adus de îngerul său păzitor după părăsirea acestei lumi în
care ne găsim noi.
Ah, momentul acela până îţi primeşti răspunsul, este
neînchipuit de greu, căci nu ştii ce te-aşteaptă!

RĂMÂNEM ÎN ACEST LOC CHIAR CU PREŢUL VIEŢII

În primăvara anului 1944, în ţara noastră şi îndeosebi în

Moldova noastră scumpă, vedeai pe toate drumurile şi şoselele spre
Muntenia, căruţe încărcate cu ceva lucruri şi copii mici, cu câte o
vacă legată de spatele carului sau câte o turmă de oi, sau ceva
capre de te bătea jalea cum vedeai că fug şi erai sigur că de ceea ce
fug, nu scapă!
Erau toate acestea rodul urei popoarelor între ele şi al
blestematului de război, care, în toate vremurile, nu aduce altceva
decât moarte, lacrimi şi sărăcie.
Deşi această nelinişte era atât de simţită în Moldova noastră,
noi ne vedeam de lucru, ca şi când n-ar veni nici o primejdie, cum

157
nici nu puteam să credem din clipa ce ne pusesem toate nădejdile
noastre în braţele acelui Stăpân, care conduce toată suflarea de pe
pământ şi nu puteam crede de asemenea, ca mâna Maicii
Preacurate ne-a adunat în această grădină de odihnă sufletească,
numai pentru un timp aşa de scurt! Şi îndemnând obştea să-şi puie
nădejdea mai mult în Dumnezeu decât în oameni, lucram fericite,
dând prin aceasta mult curaj celor care ne vizitau.

GENERALUL BINEVOITOR

Într-o zi vine la noi o maşină cu un domn general şi cu doi

ofiţeri, şi, văzând că noi nu avem nici un gând de evacuare, m-a
întrebat pe mine că de ce nu iau nici o măsură pentru aceasta:
- Parcă trăieşti pe altă lume, îmi spune dânsul şi nu ştii ce
vine în Moldova?!
Îi răspund:
- Domnule general, vă rog să mă credeţi că aţi proorocit că
trăiesc pe altă lume, fiindcă niciodată n-am voit să ştiu prea mult
de născocirile oamenilor, şi vă rog să-mi spuneţi ce vine în Moldova
noastră?!
- Cum Măicuţă, chiar nu ştii?!
Eu mă fac că nu înţeleg, şi-l întreb a doua oară:
- Ce anume, vreo boală?!
- Ei, dar naivă mai eşti! Este poporul rus care vrea să ocupe
cu război Moldova!
- Şi, cum?! Dvs. credeţi că dacă intră în Moldova lui Ştefan cel
Mare, nu intră în Muntenia, şi chiar în toată ţara?!
- Nu, nu, că-i vom opri la Siret!
- Vă înşelaţi, domnule general! Bunul Dumnezeu, de va trimite
acest popor peste noi, nu-l va opri la Siret, ci o să vedeţi cât o să
meargă!
- Dar dumneata ştii ce fel de popor este acesta?!
- Eu nu ştiu de este sau nu este cu Dumnezeu, dar ştiu că
fără porunca lui Dumnezeu, nu se mişcă chiar nici un fir de păr de
pe capul cuiva, dar popoare?! Nu se poate ca din aceasta, să nu
câştige Dumnezeu suflete la mântuire!
- Cum este, Măicuţă, eu nu te înţeleg deloc?!

158
 - Vă cred că nu vă pricepeţi, dar o să vedeţi! Aş vrea să rămân
eu mincinoasă, dar cred că Dumnezeu vrea să cearnă şi acest
popor, căruia i-a prevestit de mult o cernere, unora spre mântuire,
iar altora spre pierzare!
- Sunt foarte nelămurit!…
- Nu-i nimic! O să vă lămuriţi când o să vedeţi în fapte aceste
cuvinte aruncate mai mult în glumă azi, de mine!…
Dând din cap mi-a zis:
- Vei nenoroci o sută de fete tinere, că nu ştii ce vă aşteaptă!
Ce-o să faceţi aici, în acest câmp, în faţa furiei armatelor ce vin cu
război?!
- Şi noi vom avea o armată, domnule general!
- Ce armată?!
- A îngerilor lui Dumnezeu!…
- Eu, ca un creştin, mi-am făcut datoria, dumneata vei
răspunde şi în faţa lui Dumnezeu, şi în faţa oamenilor! Crezi că
oamenii sunt aşa cum îi crezi dumneata?!
Nu mă puteam ţine de râs, şi-i zic:
- Să vedeţi, domnule general, că asta-i credinţa mea, şi
niciodată nu m-a înşelat!
- Adică cum?!
- Iată cum! Eu, pe toţi care îi întâlnesc îi cred buni, şi să vedeţi
minune, chiar de vin unii cu gânduri rele, aici se schimbă, şi ne
despărţim prieteni, că toţi doar, suntem fii ai aceluiaşi Părinte,
Dumnezeu!
- Şi crezi că şi armata sovietică ce vine cu război, vei face-o
prietena dumitale?!
- Fără îndoială că da, căci atunci n-aş mai crede în nici o
lucrare, care o face Bunul Dumnezeu spre binele nostru!
- Ce naivă mai eşti!
- De ce, mă rog, domnule general? Ruşii sunt aşa de răi?! Eu
nu cred!
- Nu-i vorba de ruşi, Măicuţă, dar orice armată ar fi care vine
cu război, nu cruţă nimic în calea ei.
- Să vedeţi dvs., că nu vom păţi nimic, căci avem pe Domnul
păcii cu noi, care-i va face buni, blânzi, şi chiar ne vor fi fraţi,
venindu-ne în ajutor!
- În ajutor?!
- Da, în ajutor, ce vi-i de mirare?

159
 - Dar cum poţi crede aşa ceva?!
- Foarte lesne, căci Dumnezeu, care mişcă aceste popoare din
locurile lor a făcut ca lupii, leii şi chiar şi alte fiare, când au fost
slobozite să sfâşie pe unii care credeau în El, a făcut să fie mai
blânde, şi să se tăvălească la picioarele acelora pe care trebuia să-i
sfâşie în dinţii lor! Oare nu tot acel Dumnezeu din vremurile acelea,
l-avem şi noi astăzi, şi pot fi oamenii mai rău ca fiarele?! Să zicem
ca ar fi, dar nu poate acel Stăpân de atunci să-i facă blânzi?!…
- Bine, Măicuţă, fie aşa cum crezi dumneata!
- Cred şi nu mă îndoiesc nici o clipă că s-ar putea întâmpla
altfel decât aşa cum vă spusei!
- Eu mi-am făcut datoria, cum am mai spus, iar dumneata
faci cum îţi spune sufletul!
- Da, sigur, şi vă mulţumesc pentru grija ce ne-o purtaţi, dar
ce să fac? Eu, din firea mea sunt cam îndărătnică, şi mai am şi un
păcat, că mai mult ascult glasul inimii, care nu m-a înşelat
niciodată!
- Bine, Măicuţă, sărut mâna, şi, la revedere!
Şi, urcându-se în maşină, cu ochii plini de lacrimi, n-a mai zis
nimic. Acest bun creştin nu a venit la noi cu gând rău, ca un
părinte a avut grijă să ne prevină de o primejdie ce s-ar fi putut
petrece, ca unul care cunoştea furia frontului. La despărţire i-am
zis:
- Bunul Dumnezeu, Maica Preacurată, şi toţi sfinţii să fie cu
dvs., domnule general, povăţuindu-vă în toate lucurile dvs.
Şi, plecând maşina, eu am rămas în marginea şoselei, pe
gânduri, nevăzând praful ce-mi venea în ochi, cugetând la cuvintele
spuse de dânsul. Deodată mintea mi-a fugit la protectoarea tuturor
necăjiţilor, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şi am primit o
pace şi o bucurie, plecând în salturi ca un copil ce se bucură de o
jucărie a lui, spre surorile care lucrau în grădină. Ajunsă la ele, nu
le-am spus nimic din cele vorbite cu domnul general care ne
vizitase, decât le-am întrebat:
- Dacă ar veni vreun ordin de la Sfânta Episcopie, sau din altă
parte, pentru evacuare, ce-am face? Am pleca?
Ele toate, într-un glas mi-au răspuns:
- Nu, nici una să nu plecăm din cuibuşorul nostru acum, pe
care îl încălzeşte iubirea de Mamă a Măicuţii Domnului!
Una din ele mă întreabă:

160
 - Dar sfinţia voastră ce ziceţi, Măicuţă?!
- Sunt de aceeaşi părere cu sfinţiile voastre şi frăţiile voastre!
- A! Ce bine ne pare!
- Ştiţi ceva, fetelor?! Mi-a venit o idee!
- Ce anume, Măicuţă?!
- N-aţi vrea să ne facem o ascunzătoare, ca să nu se zică că
suntem chiar încăpăţânate?!
- Da, vrem, dar unde?!
- Unde, să vedeţi! În groapa unde am făcut noi cărămida
pentru biserică şi chilii, să începem un tunel, căruia să-i zicem
catacomba. Şi vom ruga pe părintele şi pe fratele Pavel să vie în
ajutor cu priceperea ce-o au, dându-ne un plan. Eu, să vă spun,
deşi e cam greu, aş vrea să aibă o ieşire într-o chilie, ca, de ne va
astupa cineva intrarea, să avem pe unde ieşi!
Sar toate în sus, bătând din palme şi-mi zic:
- Dar când începem, Măicuţă?
- Ar trebui cât mai curând. Şi cerând sfatul părintelui Clement
şi fratelui Pavel, dogarul nostru, ei la început au râs de ideea
noastră, dar după ce au văzut că noi vorbim serios, ne-au dat
ajutor cu sfaturi.
Şi am început lucrul, făcând din cele o sută cinci maici şi
surori, echipe de zi şi de noapte, câte cincisprezece în echipă. Unele
săpau cu târnăcopul, altele cărau cu targa pământul săpat, iar câte
una citea acatiste şi la Psaltire, în întunericul acestei groape, la
lumina unui opaiţ. O echipă lucra câte trei ore, şi li se părea la
toate o clipă. Lungimea acestei catacombe, pe care începusem s-o
lucrăm, era de 82 metri. Nu ştiam dacă vom ajunge la capătul dorit,
dar lucram cu încredere. Lăţimea era, la intrare, de 3 metri, iar pe
urmă am îngustat-o la 2 metri, ca să nu fie prea largă şi să se
dărâme. Înălţimea era de 2 metri, puteai să mergi bine în picioare,
iar de la bolta acestei catacombe, până la faţa pământului erau 3
metri.
O strajă de două surori patrula tot cu ora, zi şi noapte pe
afară, să nu lase să vie nimeni din cei străini de casa noastră, până
nu vom termina, căci ne era teamă să nu ne oprească, şi ne-ar fi
părut foarte rău, căci eram învăţate cu salahoria şi acuma ne
simţeam prost a sta, şi, Doamne, se lucra cu atâta mare spor, şi
numai în cântece şi rugăciuni.

161
 Mai făceam şi câte o glumă, zicând că ne săpăm mormântul, şi
că vom fi toate într-un singur mormânt. Şi eram tare fericite şi
pentru acest lucru. În timp de patru luni am ajuns la locul dorit,
adică lângă zidurile incintei, ieşind la mijlocul unei chilii, cu o
scară, ca dintr-un beci.
Când ne-am văzut la sfârşitul celor 82 metri, toţi ai casei eram
în culmea fericirii, căci vedeam săvârşită încă o osteneală pe care
am primit-o mai mult ca să ne aflăm în treabă. Dar cum omul e
nemulţumit întotdeauna, aşa eram şi noi, că iată, ne-am apucat
după aceea să facem diferite coridoare, cămăruţe pentru stat, am
mai săpat o fântână tot acolo, şi, în sfârsit, ne-am instalat şi
sonerie pentru diferite anunţări în caz de nevoie. Când intrai
înăuntru, de la uşă începea să ţi se pară că intri într-o altă lume, şi
fără să-ţi poţi stăpâni emoţiile, te năpădeau lacrimile. Ne gândeam
că am pornit o jucărie de copii, şi a ieşit ceva care-ţi răscolea toţi
perii de pe cap. Nu ştiam de vom sta vreodată în ea, căci inimile
noastre erau îngropate la temelia bisericii noastre dragi, şi, totuşi,
eram foarte fericite că aveam şi noi un loc de refugiu mai mult
sufletesc, căci, când intrai, cum mai spusei, în acele galerii
subterane, orice trufie sau vechi necaz ce-l aveai de la învechitul
duşman, satana, cu care eşti într-o veşnică luptă pe frontul acestei
vieţi, toate-ţi dispăreau şi puteai gândi uşor la veşnicie, şi la toate
bucuriile ce aşteaptă pe om dincolo de malul groapei. Şi, ca un
fulger furios, ţi se strecura teama de chinurile veşnice ale
întunericului iadului, de care, să ferească Bunul Dumnezeu pe
toată lumea şi pe noi, de a le avea şi vedea.
În acele galerii ne simţeam ca şi în biserică, mai aproape de
Dumnezeu şi de Maica Sa Preacurată.

PRIN CATACOMBA NOASTRĂ

După sfârşitul acestei lucrări, eram aşa de liniştită, că oricine

s-ar fi ivit cu sfatul de a părăsi calda şi scumpa noastră vatră de
lumină, vom putea scăpa, arătându-le că am avut grijă de a feri şi
trupul de primejdiile care se zic că vin.
Şi cu acest gând am fost liniştită până în luna august, ziua
20, când a venit un camion cu un ofiţer şi cu doi soldaţi români,
trimişi de un alt general din Tecuci, zicându-mi că au ordin să mă
ia pe mine cu bunurile Mănăstirii, şi zece maici care sunt mai bune.

162
 Eu i-am întrebat:
- Dar unde vreţi să ne duceţi, domnule căpitan?
Dânsul îmi răspunde:
- Peste Siret!
- Vă mulţumim pentru bunăvoinţă, dar eu cred că voi sta mai
bine pe locul unde m-a pus Mila Cerului, decât unde mă va pune
mila oamenilor care nu cunosc ce le va aduce viitorul nici peste un
ceas de vreme. În obştea mea nu se găsesc maici bune sau rele!
Care sunt bune le ştie şi le cunoaşte Cel de Sus. Iar cele rele, n-aş
putea să le ştiu, căci toate suntem la fel!
- Cum, toate sunteţi rele?!
- Da!
- Dar prin ce se arată această răutate, Măicuţă?!
- Să vă spun: bun nu poate să fie nimeni, căci numai
Dumnezeu e bun, noi toate suntem rele, râvna fiecăreia în parte o
ştie numai Ştiutorul inimilor care va răsplăti tuturor la arătare,
după faptele sale.
- Ei, bine, una-i credinţa şi alta-i prudenţa!
- Prudenţa fără credinţă nu vreau să ştiu! Şi staţi că vă spun
că suntem şi prudente, dar o prudenţă îngemănată cu credinţa!
- Cum, Măicuţă?
- Poftiţi să vă arăt! Şi o luăm spre gura dragei noastre
catacombe.
Ofiţerul era tare nedumerit că-l scot din incinta Mănăstirii şi-l
duc în livadă, iar când a mai văzut că mă cobor în groapa de unde
pornea gura catacombei care era ascunsă, s-a oprit pe malul gropii,
şi, încreţind din frunte, ne-a spus:
- Măicuţă, constat un lucru foarte ciudat!
- Prudenţa ne-a învăţat, domnule căpitan!
- Şi unde vrei să mă bagi?!
- Poftiţi, poftiţi, domnule căpitan, să vă arăt ce ne-a învăţat pe
noi credinţa şi prudenţa!
Şi, dându-mă în groapă cu un grup de maici după mine,
m-am îndreptat spre gura catacombei, şi, deschizând-o, atâta
bucurie mi s-a revărsat în suflet, încât nu mi-am dat seama că
acest om este străin de casa şi de familia noastră, şi am început să
sar ca un copil care se bucura de ceva, uitând că sunt călugăriţă.
Dându-mi seama ce fac, m-am oprit de îndată şi am început
să rog pe Binefăcătorul nostru să se coboare în groapa care pe mine

163
mă face întotdeauna fericită. În sfârşit, coboară foarte serios de pe
mal în groapă.
- Domnule căpitan, când mă apropii de gura acestei
catacombe, mă cobor într-o aşa de mare fericire!… Nădăjduiesc a
nu vă ştirbi credinţa cu acest fel de bucurie. Haideţi, să nu ne mai
pierdem vremea la uşa frumoasei plimbări! Eu voi intra înainte cu
lumânarea aprinsă, iar dvs. veniţi după mine.
- Dar mai ieşim, Măicuţă?!
- Sigur că da, domnule căpitan, că noi am făcut-o aşa încât cei
care vor sta aici, de va fi nevoie, să iasă vii. Cum mergeam prin
catacombă, aud pe domnul căpitan zicându-mi:
- Măicuţă, mai este mult?! Şi pe unde vom ieşi?!
Am început să râd zicându-i:
- Socotiţi că sunteţi pe front, şi aţi găsit această catacombă
unde vă ascundeţi de inamic, şi… fiţi mai curajoşi! Aşa viteji are
ţara, să se teamă de o jucărie de copii?!…
- Jucărie, jucărie, dar mi s-a zburlit părul pe cap de ce văd că
a ieşit din această jucărie!
Şi, văzându-l că-i fricos, am tras de-o sonerie care se auzea la
cealaltă ieşire a catacombei, aşa că cei ce se găseau acolo îşi puteau
da seama că am ajuns la mijlocul catacombei.
Domnul căpitan mă întreabă:
- Ce se aude?! Cine sună?!
- Soneria noastră!
- Cum, sună singură?!
- Nu, eu am tras-o!
- Dar pentru ce-aţi pus-o?!
- Pentru alarmă!
- Ei, mare ţi-e mirarea!…
- Şi, iată, domnule căpitan, că avem camere şi fântână cu apă!
- Ei, aşa ceva nu mi-aş fi putut închipui să văd aici! Dar aţi
avut vreun inginer care v-a condus aceasta lucrare, Măicuţă?!
- Da, am avut mulţi conducători, domnule căpitan!
- Aşa da! Şi pe care aţi avut?!
- Pe îngerii lui Dumnezeu!…
Tace o clipă, lăsându-şi capul în jos…
- Şi cum, n-aţi avut nici un inginer?!…

164
 - Nu, decât noi, cei ai casei, care am cerut ajutorul Celui
Atotputernic, care a măsurat cerul şi pământul cu palma, să ne
trimită pe Sfântul Duh a ne lumina!
- Da, se şi vede că aici n-a intervenit nici o minte omenească,
decât ceva divin, şi ar fi bine ca aceasta catacombă să fie zidită cu
marmură.
- Prevăd că o să se dărâme cu vremea, domnule căpitan,
pentru că nu o să avem nici cărămidă s-o salvăm, aşa că ceea ce
spuneţi dvs. e cu neputinţă de făcut. Ce ziceţi, am fost prudente?!
Mai avem noi oare iertare în faţa lui Dumnezeu, de vom părăsi acest
aşezământ?! Spune-ţi-mi, vă rog, domnule căpitan, ce părere aveţi?!
- Măicuţă, nu mai am nici o părere! Am devenit un om ca
născut din nou, care dibuie cuvintele ca să alcătuiască o frază!
Cred ca e mai bine să rămâneţi sub povaţa Cerului! Noi, ca oamenii,
am judecat omeneşte, dar aici văd că o minte din altă lume
strecoară în mintea dvs. ceea ce trebuie să faceţi, şi-i bine să
ascultaţi, aşa cum aţi ascultat şi până acum!
- Vă mulţumesc de sfatul dat, domnule căpitan. Sunt de
părere să mergem să cunoaştem şi ieşirea cealaltă.
- Şi, mergând spre ieşirea de la răsărit, ne-am trezit în mijlocul
chiliei din incinta Mănăstirii.
Acolo iar s-a mirat domnul căpitan, şi, dându-i lacrimile, s-a
închinat, muţtumindu-I lui Dumnezeu că i-a prilejuit o bucurie ce
n-a avut niciodată! I-am spus:
- Domnule căpitan, bucuriile care le oferă Cerul omului, nu au
asemănare cu nici o bucurie din aceasta viaţă. Dvs., gândind la
Dumnezeu, şi călcând în picioare toată trufia acestei lumi, fără să
vreţi, acel Dumnezeu care a făcut Cerul şi pământul, şi pe noi toţi,
s-a atins cu degetul de inima dvs., şi v-a făcut să vă simţiţi fericit,
şi să dispreţuiţi toate gunoaiele acestei lumi, care ne împiedică de
cele mai multe ori a zbura cu sufletul spre zările de lumină a lumii
veşnice!
Mergând gânditor spre maşina ce-l aştepta, mi-a întins mâna,
cerând binecuvântare, şi rugându-mă să-l pomenim în sfintele
rugăciuni, cu numele de Dumitru, pentru a muri împăcat cu
Dumnezeu. Şi, închinându-se spre biserică, n-a mai putut spune
nimic mai mult decât:
- Sărut mâna, Măicuţă! Şi, dând drumul la maşina, a plecat.

165
 Am rămas în marginea şoselei cu grupul de maici ce m-a
însoţit tot timpul, fericite că, prin jucăria noastră subterană, s-a
putut câştiga un suflet pentru Dumnezeu.
- Ah, Doamne, ce bucurie simţi când vezi ca un trufaş, şi plin
de încredere de sine, se preface într-un om nou, care dispreţuieşte
deşertăciunile lumii, şi cugetă la viaţa cea neînserată a iubirii lui
Hristos.

GÂND DE RĂPIRE

A doua zi vine o maşina mică cu trei ofiţeri nemţi, care

fuseseră trimişi să mă ia pe mine. Cum am putut şti planul lor?! Au
întrebat de superioara Mănăstirii, şi nu m-am prezentat,
întrebându-i ce vor. Şi m-au întrebat dacă avem radio sau telefon.
Eu le-am răspuns că nu avem nimic. Văd că pune unul din ei mâna
pe pistol, făcându-se că-l şterge de praf. Eu îi spun la o maică din
cele ce erau cu mine.
- Ieşi puţin afară şi vino, zicându-mi că mă cheamă cineva
afară. Iese cea trimisă, şi se reîntoarce peste câteva minute,
adresându-mi-se mie aşa:
- Măicuţă, vin pe drum armate de-ale noastre şi ruseşti!
Ei când aud, se schimbă la faţă. Şoferul vine după mine.
Maşina era trasă chiar în calea mea. Eram cu tot soborul după
mine, şi voiam să trecem, ca şi când am fi voit să mergem să vedem
cele spuse de aducătoarea veştii.
Ceilalţi doi veneau în urma noastră ca doi lei. Cel de la
maşină, scoate din ea un pachet şi mi-l întinde, rugându-mă să-l
primesc. Eu îi răspund:
- Vă mulţumesc frumos, nu primesc nimic, şi mă uitam pe
unde pot să fug, că mi se bătea inima ca la un pui ce simte
deasupra lui o pasăre răpitoare. Văzând dânsul că nu vreau să
primesc ceea ce-mi dădea, a zvârlit pachetul în maşină, şi, cu
mâinile întinse, alerga după mine să mă prindă. Eu fugeam ca un
iepure, pitită printre maici, uitându-mă peste tot, să văd o uşă
deschisă, pentru a mi se pierde urma. Toate maicile şi surorile
ţipau, şi, punându-se de-a curmezişul în faţa celui care mă fugărea,
am putut să intru într-o chilie cu câteva maici, încuind uşa, dar
căzând ca o moartă, jos.
Atunci, când a văzut că m-a pierdut, a spus maicilor:

166
 - O să daţi seama de superioara voastră, căci ceea ce-a făcut
ea aici, va putea oriunde, iar de vor pierde-o cei ce vin, ce veţi
câştiga?! Noi am fost trimişi s-o răpim pentru a o salva, căci altfel
nu pleacă! Voi veţi vedea ce-o să păţiţi! Maicile i-au ţinut de rău, că
trebuia să procedeze omeneşte, nu hoţeşte. Ei s-au simţit prost şi
au plecat, plângându-ne. Maicile le-au zis să se plângă pe ei, nu pe
noi, care avem pe Mama noastră, biserica, cu toate vistieriile de
ajutor în ea.
Desigur, am văzut ca intenţia le-a fost bună, numai procedura
le-a fost rea. Dar chiar dacă procedau aşa cum au făcut şi ai noştri,
plecau tot cu acelaşi rezultat, fiindcă încrederea mea a fost şi este
că Domnul m-a adus aici, nu omul, şi, de aceea, nu puteam primi
sfatul de a-l părăsi sub nici o formă, chiar de aş fi atras asupra mea
şi moartea! Nu că aş fi dispreţuit dragostea celor ce-mi ofereau
ocrotirea, dar cred că mi-aş fi pierdut încrederea purtării de grijă a
lui Dumnezeu.

VIN RUŞII

În sfârşit, după câteva zile, au început să curgă pe toate

drumurile acele armate care, desigur, le-aşteptam din clipă în clipă
să vedem ce le-a poruncit Domnul Dumnezeu să facă. N-am putea
spune că nu ne era frică, ne adunam toate la sânul iubitor şi cald al
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi, dacă am văzut ca toţi
cereau mâncare, am rânduit o echipă de vreo douăzeci de surori şi
maici, care, pe rând, făceau într-una mâncare, şi le dădeam masă.
Toţi erau flămânzi şi foarte grăbiţi. Din bunurile Mănăstirii ne-au
luat trei cai şi trei căruţe. Nu ne-am supărat, că ne-am dat seama
că-i război, şi că trebuie să pierdem şi noi ceva. Dar caii, care erau
învăţaţi numai cu maici, când s-au văzut pe mână de bărbat, au
început să le sară în cap. A trebuit să-i mângâie maica care-i
conducea, deşi-i curgeau lacrimile pe obraz, pentru a putea pleca,
iar când le-a dat bici, parcă turbaseră, aşa se învârteau în loc şi
săreau. Şi, totuşi, i-au luat! Noi am intrat în biserică şi am rugat pe
Măicuţa Domnului să fim plătite cu această jertfă, sigur, fără voia
noastră, dar cu rânduiala de sus. Tot soborul, timp de cinci zile a
stat zi şi noapte în biserică, nemâncând nimic decât sfânta anaforă.
În acest timp, satana, ca să ne tulbure, a trimis doi soldaţi
ruşi ce erau rămaşi de cârd, şi, intrând în pivniţa noastră, ne-au

167
luat o damigeană de vreo 10 litri ce-o aveam plină cu oţet, căci vin
nu aveam. Desigur că au devenit fiare, şi, intrând prin chilii, căutau
ceasuri şi bunuri de valoare. Maicile toate erau ascunse prin chilii
cu uşa încuiată, iar o parte, în biserică. Eu eram în stăreţie cu
nouă maici. Când am văzut că lovesc uşa cu patul armei, mi-am
dat seama că o să strice toate broaştele uşilor, şi m-am urcat în
pod, spunându-le la toate să fugă în biserică, lăsând uşa deschisă.
Coborând iar la mine, am deschis toate uşile, ca să-i atrag de la
chiliile maicilor, pentru a putea ele fugi în biserică, iar eu, cu
maicile şi surorile ce erau cu mine, am ieşit pe un geam ce dădea în
spatele incintei, şi am mers spre maicile şi surorile ce erau la
bucătărie să văd de ele ce s-a întâmplat. Ele, când m-au văzut,
mi-au ieşit înainte, cu ochii întrebători, ce să facă? Deodată auzim
un foc de armă, şi puţin după aceea, alt foc de armă, mai înăbuşit.
Eu eram tare nedumerită ce să fac şi încotro s-o iau. Maicile
toate tremurau, mă rugau să fugim în câmp, prin porumb, pentru a
ne ascunde. Neputând să gândesc ceva, am luat-o aşa, cum le
venise în gând maicilor, şi am intrat în lanul de porumb, cu un
grup destul de mare de maici şi surori, şi cu părintele Gherasim,
care era la noi, venit din acea vară. Dându-ne seama că noi curând
putem fi victime din vreun glonte rătăcit, am fost de părere să
mergem spre biserică, orice-ar fi, să vedem ce-a fost cu acele focuri
de armă ce-am auzit. Cum veneam spre biserică, vedeam pe
părintele Clement ascuns într-o tufă din grădina stupilor. Îl rugăm
să meargă cu noi în biserică. Deodată, auzim o pârâială ca de
mitralieră. Intrăm repede în Sfântul Altar, şi întrebăm pe maici
dacă au păţit ceva rău. Mi-au spus că n-au găsit nimic rău, le-au
cerut la toate ceasuri, căutându-le la mâini, şi negăsind, au voit să
tragă cu arma în Sfânta Masă din Sfântul Altar. În clipa când a
întins arma să tragă în Sfânta Masă, Maica Mihaela, secretara
Mănăstirii, s-a aşezat în faţa sfintelor uşi, cu braţele întinse. La
unul i-a fost milă, şi l-a oprit pe acel ce voia să tragă, scoţând el
pistolul, şi, trăgând totuşi în Sfântul Altar prin uşa care era
deschisă. Glontele a mers spre geam, ricoşând spre cel ce trăsese, şi
rămânând doar numai semnul în perete, unde a lovit. Acest fapt i-a
înspăimântat pe cei doi soldaţi, şi au ieşit în grabă afară. Celelalte
focuri de armă erau din pricină că ei duceau lucrurile ce le luau de
prin chilii, în porumb, şi când veneau să ia alt rând, tatăl unei
maici, ce se întâmplase la noi, şi cu doi fraţi credincioşi din Tudor

168
Vladimirescu, le luau şi le mutau locul, pentru a le pierde urma, şi,
văzând că nu le găsesc, au început să tragă în Mănăstire. Apare un
alt rus pe o altă cărare. Noi, disperate, îi ziceam, arătând către cei
ce trageau în noi, că-s nemţi, şi, aşezându-se spre ei, a început să
tragă spre cei ce plouau cu sute de gloanţe spre noi, şi aşa am
scăpat. Deşi era şi acesta criţă de beat, dar cu firea, om mai liniştit,
cerându-ne o cameră să se culce, şi dându-ne arma să i-o păstrăm,
ca nu cumva să vie altul şi să i-o ia. Noi am luat-o cu grijă şi am
pus-o în patul din acea camera, ca atunci când se va scula, să nu
mai fie nevoie de a cere de la cineva, şi să creadă cine ştie ce, şi aşa,
văzând-o lângă el, s-o ia şi să plece. Ceea ce a şi făcut a doua zi.
Noaptea eram toate strânse în trapeză, pentru a mânca ceva, dar
cine putea să mânânce, căci, deşi nu pierdusem nădejdea în Mila
Cerului, totuşi, ca oameni slabi, nu găseam răspunsul la întrebările
ce ne veneau în minte.
Deodată auzim câinii lătrând şi tropote de cai. Ne-a stat inima,
mai mult de durere că nu suntem în biserică.
Vedem că intră pe uşă trei ofiţeri ruşi, întrebând care-i
stareţa. Toate maicile spuneau că nu avem pe nimeni mai mare,
arătând icoana Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, şi zicând că
aceea e Stareţa şi cea mai mare a lor, temându-se să nu-mi facă
ceva rău. Văzându-i că se necăjesc şi că stăruiau să le-o arate, am
ieşit în faţa soborului, şi le-am zis:
- Stăpâna, Mama şi Stareţa noastră este aceea pe care aţi
arătat-o sfinţiile voastre, adică Maica Preacurată, pe care o simţim
fiecare din noi cu inima. Aceşti musafiri doresc să o vadă pe aceea
ce a pus-o în mijlocul vostru, care e reprezentanta Ei, şi orice mi
s-ar întâmpla, eu trebuie să mă arăt, că doar nu-s stareţă numai la
vremuri bune, şi cred ca sunt şi la vremuri grele, că altfel, să nu ne
fie mai rău!
Şi, adresându-mă lor, i-am întrebat ce doresc.
Aceştia trei erau un maior locotenent şi un soldat, cu un om
beat de la primăria Tudor Vladimirescu, care i-a adus la noi. Cei doi
creştini care luaseră parte la zbuciumul nostru cu cei doi soldaţi
beţi de oţet, au mers şi au spus la comandantul rus ce se
întâmplase, şi aceştia veniseră să cerceteze de-a fost aşa sau nu.
Noi le-am spus adevărul aşa cum se întâmplase. Maiorul era
un suflet bun, arătându-mi o cruce de aur ce-o purta la gât, pentru
a-mi căpăta încrederea în el, şi mi-a spus că până la etatea de 15

169
ani a stat la mănăstirea Chievului, unde a învăţat şcoala, căci avea
un unchi vieţuitor, arhimandrit. Iar la etatea de 15 ani, l-a luat
statul sovietic, dându-l la şcoli înalte. Aşa că avusese o creştere
religioasă, ce încă o păstra, făcându-şi totuşi şi serviciul de ofiţer.
După ce ne-a dat mai multe sfaturi pentru a înlătura orice
primejdie, a plecat spre satul Tudor Vladimirescu, făgăduindu-ne că
va mai veni pe la noi din două în două zile, şi, mi-a dat o hârtie
scrisă ruseşte pentru a o arăta oricui ar veni că am dat cai, căruţe
şi animale, ca purcei şi viţei, asigurându-ne că vom fi scutite de alte
obligaţii.
Şi, de câte ori veneau soldaţii sovietici şi ne cereau vite, noi le
arătam acea hârtie, şi de îndată plecau. Acel maior rus ce era la
comandamentul sovietic din Tudor Vladimirescu, ne-a fost trimisul
lui Dumnezeu, căci atunci când simţea că vin trupe pe la noi, el, cu
un soldat, mergeau călări şi, întâmpinându-i, le arăta alt drum ce
mergea spre şosea.
Vine odată şi ne spune că s-a hotărât să se facă un pod peste
Siret, în dreptul comunei noastre, şi să ne rugăm, că va fi greu,
trebuind hrană pentru armată, şi că va fi nevoie să dăm şi noi ceva
vite. După două zile ne-a anunţat că a venit un general sovietic şi a
găsit Siretul prea lat în dreptul comunei noastre, şi că-l va muta
mai departe.
Am văzut şi noi şi el în aceasta, mâna lui Dumnezeu, care ne
păzea şi ne ocrotea. Această ocrotire divină, au văzut-o totuşi acei
care ne sfătuiau altădată să părăsim Mănăstirea, că am fost mai
liniştite decât cei ce au fugit, căutând astfel linişte şi ocrotire!
Unde poate fi omul mai mulţumit decât lângă Acela de la care
se revarsă numai mulţumiri, bucurii şi adevărata linişte, şi Acela
este Dumnezeu Atotputernicul! Noi am crezut mai mult în purtarea
lui de grijă, decât în chibzuinţa noastră.

CALUL SCĂPAT DE SFÂNTUL MINA

Într-o zi vedem că ne lasă cineva la poarta Mănăstirii un cal.

Merge o maică să vadă cine-i. Era un om din Tudor Vladimirescu,
care găsise în via lui un cal care de-abia sta pe picioare de slab.
Maica mă întreabă ce să facă cu calul acela, că omul ce l-a adus, a
plecat. Eu am alergat spre poartă să văd acel cal. Era un cal foarte
înalt, dar slab cum n-am mai văzut. Puteai să-i numeri coastele.

170
L-am pornit încet, încet spre grajd. Când am ajuns la umbra
grajdului, a căzut jos. Am pus şi i-am fiert ovăz, şi cu zeama acelui
ovăz fiert l-am hrănit vreo trei zile. Apoi a început să mănânce
boabe fierte şi câte puţină iarbă verde. Când a început să meargă,
l-am trimis la păscut cu o soră care croşeta lângă el. Îl şi botezasem
pe căluţul nostru pe care l-am scăpat de la moarte, şi-i pusesem
numele Topalea, căci avea copitele foarte mari.
Topalea al nostru se învăţase cu noi, şi era chiar “manierat”,
căci, când voiam să-i punem un căpăstru în cap, nu prea putea
ajunge orişicine, că, după cum spusei, era foarte înalt. El lăsa capul
în jos spre cel ce voia să-i pună căpăstru, ca să poată ajunge.
Pentru această purtare a lui, toate ţineam la el, ba când îi dădeam
zeama de la ovăzul fiert, îi mai puneam şi câte puţin zahăr, zicând
că bea ceai.
Într-o zi, după masă, cum sta la păscut Topalea nostru lângă
sora ce-l păzea, vine un băiat şi întreabă de unde a cumpărat acest
cal aşa de frumos. Sora, sinceră, îi povesteşte toată întâmplarea
calului nostru. Băiatul se face că-l mângâie, se încalecă pe el, şi o ia
spre sat. Sora, care nu ştia pe acel băiat, vine acasă plângând şi
spunând la o maică ce i s-a întâmplat. Eu, chiar atunci terminasem
Acatistul Sfântului Mina, şi spusesem să toace de vecernie.
Când eram la slujba vecerniei, văd că vine o maică, care vrea
să-mi spună ceva, şi totuşi se sfia.
O întreb:
- Ce-i maică?
Îmi răspunde:
- Ne-a furat un băiat pe Topalea nostru, Măicuţă!
O întreb:
- Când s-a întâmplat asta?
O fi vreo oră, răspunde ea.
La acest răspuns nu m-am gândit la nimic, decât am mers la
icoana Sfântului Mina, şi, cu lacrimi în ochi, îi spun ca unui om
viu:
- Bine, Sfinte Mina, eu îţi fac acatistul, şi tu laşi să-mi fure
calul!
Şi, ca şi când m-aş fi certat cu Sfântul, îi zic:
- Te rog să mi-l aduci, că ştiu că ai putere, şi eu te iubesc aşa
cum te-au iubit toţi aceia cărora le-ai venit în ajutor!

171
 Dându-mi seama de ceea ce fac, eu am căzut în genunchi,
rugându-l să mă ierte, şi să nu se uite la nebunia mea, căci văd că
prea bunul Dumnezeu, vrea să nu iubesc nimic pe pământ, mai
mult ca cele cereşti! Am văzut că, dacă şi unei flori, care este tot
ce-i mai gingaş şi mai curat de pe faţa pământului, mă robesc de
dragostea ei, ea se usucă, dar un animal ca Topalea nostru?!… Aşa
că, m-am liniştit, stând la vecernie până la sfârşit, nemaiputând
ridica ochii spre sfintele icoane, pentru obrăznicia mea.
După vecernie, am intrat în chilie să fac Paraclisul Maicii
Domnului, pentru a-mi linişti sufletul, care era mâhnit că am
supărat pe Sfântul Mina cu nesocotinţa mea. Când eram pe la
sfârşitul Paraclisului, aud maicile fugind spre chilia mea, speriate
că nu ştiau ce poate fi, auzind tropote de cal. Ieşind afară şi
întrebându-le ce au, văd că intră în curte, tot într-o fugă Topalea,
căluţul nostru, trăgând drept la grajd.
Am mers apoi în biserică şi am mulţumit Măicuţii Domnului şi
Sfântului Mina, apoi m-am dus în grajd, mângâind pe Topalea, care
a venit la noi din porunca Sfântului Mina.
Mai târziu am aflat cine-l luase, şi că, scoţându-l la fântână
să-i dea apă, el a fugit spre Mănăstirea noastră, nemaiputând pune
nimeni mâna pe el.
Şi, de data asta, ca totdeauna, n-am avut cuvinte potrivite
pentru a aduce laude Preacuratei Maici, Preasfânta de Dumnezeu
Născătoare, şi tuturor sfinţilor, care ne miluiesc cu ajutorul şi
binecuvântarea lor cerească.
Căci, după cum se vede, nu meritam deloc milă; în loc să fi zis
ca dreptul Iov: “Domnul a dat, Domnul a luat”, m-am certat cu
Sfântul Mina, cerându-i socoteală că doar i-am făcut acatistul, şi
cum de-a îngăduit acel furt, ca şi când Sfântul ar fi avut nevoie de
acatistul făcut de mine, şi nu eu de ajutorul lui! Ce nebunie! Şi de
câte ori nu făceam aşa, răzvrătindu-ne chiar şi împotriva lui
Dumnezeu, Părintele nostru, şi împotriva Maicii Preacurate, care
este Mila întruchipată, pentru noi toţi!
Din această mică şi neînsemnată faptă, eu am putut învăţa
foarte multe. Întâi, am văzut micimea omenească întruchipată în
mine, în faţa iubirii şi a milei cereşti. Această nesocotinţă o repetă
mulţi, şi de multe ori, cerând socoteală lui Dumnezeu, Preasfintei
Sale Maici şi tuturor Sfinţilor, zicând ca mine că doar “eu mă rog
sau fac alte fapte bune, şi cum laşi să vie asupra mea cutare, şi

172
cutare necaz?!”. Uităm că nici Bunul Dumnezeu, nici Măicuţa
Domnului, şi nici Sfinţii nu au nevoie de nimic de la noi, ci ceea ce
ni se pare că facem, facem pentru a putea noi căpăta milă şi ajutor
de Sus, de care avem nevoie necontenit. Deci, şi cele bune, şi cele ce
ni se par nouă că sunt rele, ni le trimite Bunul Dumnezeu, cu scopul
de a ne mântui.

AŞA-I CÂND JUDECI PĂTIMAŞ!

Nevoile Mănăstirii mă mai scoteau din când în când în lumea

mireană, lucru pe care-l făceam cu tot dragul, ştiind că orice
osteneală, cât de mică ar fi, făcută pentru Casa lui Dumnezeu, este
ruptă din mănunchiul faptelor bune.
În una din zile, mergeam spre Tecuci, cu trenul.
Cum m-am urcat, m-a întrebat un om care sărise din somn,
ce gară este. Eu îi răspund:
- Tudor Vladimirescu!
În acel compartiment mai era şi o doamnă.
Acest drum era în vara anului 1944, prin iunie.
Mă întreabă:
- De la ce mănăstire eşti, Măicuţă?
Îi răspund:
- De la Mănăstirea Maicii Domnului, care ţine de această
comună!
Doamna întreabă pe domn:
- A! De la vrăjitoarea aceea de fată, care o cheamă… ah, stai,
cum o cheamă, dragă?!
- Ei, nu ştii cum o cheamă, că doar o cunoşti?!
- Ba da, o cunosc foarte bine, dar îmi scapă acum din minte!
- Lica îi zice lumea!…
- Aşa!
Începe dânsul:
- Şi cum s-a făcut Mănăstirea?
Doamna:
- Taci, dragă! Nu s-a făcut nimic! Stau ca şobolanii pe sub
pământ, în nişte amărâte de bordeie!
Eu nu mă mai puteam ţine de râs, şi, totuşi, mă chinuiam să
fiu serioasă, pentru a le descoperi inimile, ba chiar de la o vreme
mă făceam că mă interesează să ştiu despre acea vrăjitoare cu

173
numele de Lica, pe care dânşii o cunoşteau foarte bine, iar eu nu!
Îmi ziceam: acum am ocazia să aflu ce ştiu oamenii despre mine!
Întreb pe doamna:
- De când n-aţi fost pe la noi dvs.?
- N-aş putea spune, căci aşa mi-i urâtă Lica, încât nu pot să
mă hotărăsc să vin!
- Să ştiţi că nu o mai cheamă Lica ci maica Veronica, şi ce
aveţi cu ea de vi-i aşa urâtă?!
Începe domnul, foarte grăbit:
- Măicuţă, să-ţi spun eu cauza!…
- Ei, ştii că chiar mă interesează şi pe mine!
- Fiindcă vrei să ştii cine este acea care v-a sucit mintea, iată,
ţi-o spun: află că ea nu-i româncă, ci-i jidoavcă…
- Cum, cum, jidoavcă?!…
- Da ce, n-ai ştiut?!
- Îmi vine să râd!…
- Ce râzi, Măicuţă, nu crezi?!
Eu mi-am dat bine drumul la râs, şi-l întreb:
- Dar de unde ştiţi dvs. aşa de bine despre Măicuţa noastră?!
- De la consătenii ei, Măicuţă, care-i cunosc viaţa!…
- Dvs. aţi văzut-o vreodată?!
- Da, am văzut-o!
- Unde?!
- La biserica Regina Maria, din Tecuci!
- Şi seamănă cu o jidoavcă?!…
- Da, seamănă, după convingerea vorbirii!…
- Cum, noi românii, nu avem putere de convingere?! Numai
evreii au?! Mă doare sufletul că faceţi aşa proastă reclamă
neamului nostru!
- Te-o fi durând, dar asta-i realitatea!
- Dar dacă dânsa are sânge de evreu, se prea poate să ne
jidovească şi pe noi!
- Tot ce se poate!
- Dar eu vă par că am sânge de evreu, că văd că aţi fi bun
psiholog?!
- Dumneata pari o româncă veritabilă, şi păcat că acea
criminală ţi-a închis viaţa!
Iar mă scap de râs:
- De ce râzi, Măicuţa?!

174
 - De bucurie că am înfăţişare de româncă! Şi nici la vorbă nu
m-a influenţat cu ceva?! Ce ziceţi?
- Nu, dumneata vorbeşti ca o moldoveancă curată!
- Ce bine-mi pare, căci eu iubesc foarte mult Moldova lui
Ştefan cel Mare, şi sunt fericită că sunt moldoveancă!
- Şi cum te împaci cu acea fiinţă, că-mi închipui că aţi pus-o
stareţă?!
- Da, e stareţă, şi mă împac foarte bine!
- Foarte bine?!
- Da, de ce vă miraţi?!
- Încă n-o cunoşti, Măicuţă, pe acea criminală!
- Eu cred că o cunosc mai bine ca dvs., şi aş dori să ştiu de
ce-i criminală?!
- Să-ţi spun. Câte fete sunteţi acolo?!
- Peste o sută!
- Peste o sută! Şi mai zici că nu-i criminală?! Toate, dacă eraţi
căsătorite, numai un copil de aveaţi, şi ce-ar fi fost pentru ţara asta
care a pierdut atâta tineret în război?!
- Poate aveţi dreptate, dar aş vrea să ştiu, dvs. sunteţi
căsătorit?!
- Da, sunt!
- Câti copii aveţi?
- Nici unul!
- De ce?!
- Sunt timpuri grele!
- Dar pentru noi n-ar fi fost timpuri grele?!
- La ţară, mai merge!…
- Dar de unde ştiti dvs. că n-am fi fost şi noi căsătorite la oraş,
şi atunci, căsătoria noastră ar fi fost stearpă, ca a dvs., şi n-am fi
adus nici un folos ţării, aşa cum credeţi că ar fi fost!
- Ei, dar bine mai ştii să-ţi salvezi stareţa! Ce studii ai, şi de
unde eşti?!
- N-am nici un fel de studii, şi sunt din comuna Tudor
Vladimirescu!
- Şi cum, îţi cunoşti stareţa?!
- V-am spus mai înainte că o cunosc mai bine ca dvs., şi ceea
ce aţi spus relativ la neamul ei, nu-i nimic adevărat! Este o
româncă curată, şi-şi iubeşte neamul românesc mai mult decât pe
fiinţa ei!

175
 - Te înşeli, Măicuţă!
- Cred că nu!
- Să ştii, Măicuţă, că de voi ajunge vreodată vre-un mare om
de stat, o s-o pun la zid şi s-o împuşc fără milă, că a nenorocit
tinerele neamului nostru!
- Aflaţi că, de aveţi acest gând, nu veţi ajunge niciodată om
mare, aşa că n-o să vă vedeţi îndeplinită aceasta dorinţă diabolică!
- Nu cumva eşti rudă cu ea, că prea îi iei apărarea?!
- Ştie Bunul Dumnezeu ce sunt, şi nu-i iau apărarea, ci arăt
adevărul, după slaba mea pricepere! Căci toate câte suntem acolo
nu ne-am dus de dragul nimănui, decât de a căpăta mântuirea
noastră, a neamului din care ne tragem, şi de dorul după
Dumnezeu şi după frumuseţile raiului.
- Ce etate ai, Măicuţă?!
- Douăzeci şi patru de ani.
- Nu ţi-ar fi fost mai bine să fii o gospodină la casa dumitale?
- Nu ştiu dacă mi-ar fi stat mai bine sau mai rău. Eu cred că
Bunul Dumnezeu m-a îndemnat să-mi aleg ceea ce-mi convine mai
bine, şi tot ceea ce-aş fi putut face la casa mea, fac azi Casei lui
Dumnezeu! Eu, că aş dispreţui căsătoria, ferească Dumnezeu, că
tot ceea ce iese dintr-o căsătorie blagoslovită, iubeşte sufletul meu,
şi aş fi iubit-o, dacă chemarea mea ar fi fost pe acel drum; aşa că
nici Taina căsătoriei n-o înjosesc, dar nici voturile călugăriei nu pot
să nu le ţin la înălţimea frumuseţii lor!
- Crezi că n-ai fi fost mai fericită căsătorită?!
- Dacă aş fi fost fericită sau nu, asta o ştie numai Bunul
Dumnezeu!
- Ce bucurii aveţi dvs. în Mănăstire?
- Bucuriile noastre din Mănăstire, nu poate nimeni să le
cunoască, decât cei ce trăiesc la umbra acestor bucurii, noi ne
odihnim sufletele, pentru a ajunge în culmea fericirii, la masa
nemuririi, unde Domn şi Stăpân este acel căruia ne-am predat,
Iisus Hristos! Iar acea masă este împodobită şi servită de îngerii
Stăpânului ce înfrumuseţează masa cu razele dumnezeirii Sale!
- Acestea le-ai învăţat tot de la stareţa dumitale?!
- Fără să vreţi, aţi vorbit un adevăr, că aşa-i! Toate cuvintele
ce mişca inima omului după frumuseţile cerului, sunt influenţate
de acea Stăpână, sau, cum se potriveşte la mine, de Stareţa mea de
drept, care este Preasfânta de Dumnezeu Născătoare!

176
 - Eşti călugăriţă sau soră?!
- Sunt călugăriţă!
- Şi te simţi fericită?!
- Cred că aţi putut să înţelegeţi din discuţia noastră, că-mi
cunosc şi iubesc chemarea, şi când omul iubeşte ceva, înseamnă
că-i fericit!
- Dar de popi, ce părere ai?
- Fiindcă mi-aţi pus această întrebare, cred că e mai bine să
vă daţi dvs. părerea ce-o aveţi, deoarece pe a mea cred că o bănuiţi.
- Ei, dar dârză mai eşti!
- După cum v-am spus, sunt moldoveancă de-a lui Ştefan cel
Mare şi Sfânt, care şi-a iubit credinţa şi neamul, apărându-l cu cea
mai mare însufleţire, şi ar fi ruşine pentru mine să mă dau după
gustul fiecăruia! Eu am două vârfuri pe care le privesc mai mult ca
ovalul soarelui, şi le iubesc mai mult ca pe fiinţa mea! Aceste
vârfuri sunt: întâi Dumnezeu cu toate frumuseţile cerului, şi, al
doilea, neamul românesc, din al cărui sân mă trag! Nu pot să zic că
sunt un om fericit?!
- Dar, bună şcoală a mai făcut Lica cu dvs! Aşa-s toate, cum
eşti dumneata?!
- Toate sunt la fel, şi aş vrea să ştiu în ce constă şcoala pe
care a făcut-o Măicuţa noastră cu noi, că sfinţia sa, după cum aflai
de la dvs., nu-i nici româncă, şi mi-a spus doamna că-i şi
vrăjitoare, iar vrăjitoarele cu Dumnezeu nu au nici o apropiere,
deoarece, Dumnezeu pentru vrăjitoare este satana, tartorul
întunericului.
- Spusei aceasta, că văd ca-ţi merge guriţa ca şi a ei.
- Sunt fericită că totuşi seamăn la ceva cu Măicuţa noastră
Veronica!
Vorbeam cu aceştia doi despre mine, fără să fiu cunoscută de
ei, deşi pretindeau că mă cunosc foarte bine…
- Ei, şi de popi nu vrei să-mi spui nimic?!
- Eu v-am spus că n-am ce să vă spun, lăsându-vă să spuneţi
dvs. ce ştiţi.
- Fiindcă eşti un copil, cred că nu ştii vicleniile popilor. Să ştii
că popii sunt cei mai mari hoţi, lacomi şi pungaşi.
- Bun, poate să fie, în unele cazuri, aşa cum spuneţi dvs., dar
eu aş vrea să faceţi şi dvs. un lucru mic, pe care-l face un preot
care are acele patimi ce ziceţi că le cunoaşteţi.

177
 - Ce să fac eu?!
- Ce face un preot!
- De băgat un copil (în apă) cu capul la fund într-o deja cu apă
şi să zic că l-am botezat? Sau de dus un mort la groapă cu un
“Doamne miluieşte”, şi să iau colaci şi bani?! Cine n-ar face?!
- Staţi, staţi, că vă învârtiţi ca sectarii, fără să mergeţi în
miezul lucrurilor!
- Ce miez, vrei să spui?!
- Vreau să spun că şi acele ce-aţi spus până acum trebuie să
le facă un preot, adică botezul şi înmormântatul. Dar este altceva
mai de mare preţ, Sfânta Liturghie, când prin ale preotului mâini,
oricât de nevrednic ar fi, vine şi se pogoară Dumnezeu între oameni!
Aceasta însă-i prea mult, dar aş vrea să faceţi dvs. măcar o
aghiazmă, adică sfinţirea apei, şi să văd, nu se strică?! Că de pe
urma oricărui preot, fie el cum o fi, acea apă sfinţită de darul lui,
stă şi zece ani, fără să caute vreun miros rău. Aşa că este mult mai
de folos dacă aţi vedea la un preot, pe lângă cele rele, şi pe cele
bune, de care noi toţi ne putem folosi! Şi cred că ar fi mult mai bine
să ne vedem de păcatele noastre, nu de cele străine, pentru care nu
noi vom răspunde în faţa Dreptului Judecător!
- Şi cum vorbeam noi, iată că se urcă în tren doamna
preoteasă Vlad, de la Umbrăreşti, şi cum mă vede, îmi zice:
- Măicuţă Veronica, ce faci şi unde mergi?!
- Mulţumesc, bine, merg la Tecuci, doamnă preoteasă!
- Dar ce eşti aşa de aprinsă la obraji, ori ţi-e rău?!
- Nu, sunt foarte sănătoasă, am vorbit tot drumul cu
dumnealor despre vrăjitoarea de Lica, cea care a nenorocit fetele
neamului nostru, închizându-le în Mănăstirea ce are numai
bordeie, şi stau ca şobolanii pe sub pământ! Dumnealor zic că o
cunosc foarte bine pe acea nenorocită!
Doamna preoteasă şi sora dânşii pornesc la râs, şi râdeau cu
lacrimi, iar eu eram foarte serioasă, spunându-le că mi-a sucit
capul o evreică ca maica Veronica.
Cei doi făcuseră ochii mari. Se întorc cu spatele la mine, şi cu
faţa spre geam, şi-i aud:
- Ea este…zice dânsul!
- Da, ea… răspunde doamna!
- Apoi îşi iau bagajul şi ies din compartiment, iar noi muream
de râs!…

178
 Eram necăjită că nu ştiam cine sunt aceşti doi buni
cunoscători ai persoanei mele!… Dar mi-a făcut Bunul Dumnezeu
parte să-i cunosc, căci trebuindu-mi o baterie pentru lanternă, mi-a
spus gazda mea, doamna Ioana Rotaru că se găsesc la prăvălia lui
N. Şi, mergând acolo, am descoperit că acesta era domnul din tren.
Cerându-i o baterie, mi-a răspuns scurt:
- Nu am!
- Bună ziua! Şi am ieşit mulţumită că am putut afla cine a fost
şi cum se numeşte acel binefăcător şi cunoscător al meu. Acesta,
din păcate, era român, din informaţiile pe care le-am luat de la alţii,
şi, totuşi, cred că era o corcitură, şi nici nu era un creştin adevărat!
Aşa face îngâmfarea pe om, de nu-l mai cunoşti din ce ramură
se mai trage!
În drumul acesta, am putut să aflu şi să cunosc inimile şi
intenţiile unor oameni, şi cât de slabi în credinţă, şi falşi sunt în
toate pornirile lor!

MĂ ROADE GÂNDUL ŞCOLII

Vreau să arăt ce grozavă-i umilinţa, când îţi lipseşte

cunoaşterea intelectuală, care se prelinge din înţelepciunea lui
Dumnezeu, şi se capătă prin munca ta!
După cum am povestit, n-am avut parte să-mi termin, la
timpul lor nici măcar patru clase primare! Acum, găsindu-mă în
fruntea unei răspunderi, atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi în faţa
oamenilor, mă loveam mereu de un gol, pe care vream să-l umplu,
dar nu-i găseam calea potrivită, care se cerea. Deşi simţeam acest
gol, totuşi golul meu nu era uşor, cum de obicei se simt golurile, ci
era unul foarte greu, care mă arunca în tristeţe, deoarece nu
îndeplineam aşa cum aş fi voit, îndatoririle ce mi se cereau. De
foarte multe ori am cârtit cu inima mea, şi-mi ziceam: Măicuţa
Domnului, dacă ai voit să mă pui la această conducere, de ce nu
mi-ai făcut parte şi de pregătirea care mi se cere, că doar Tu,
Stăpâno, ai ştiut!
Şi, deşteptându-mă din somnul nebuniei, cădeam în
genunchi, cerându-i iertare Preamilostivei Stăpâne, Stareţa noastră
de obşte, rugând-o să nu se uite la nesocotinţa mea, şi să privească
durerea şi umilinţa mea, că nu pot să o laud în cântări şi citiri, aşa
cum aş vrea, şi nici îndatoririle mele nu le pot îndeplini. Aveam

179
lucrări de cancelarie ce se cereau de la mine, pe care nu ştiam să le
fac. Secretară încă nu aveam. Îndeplinea această cerinţă părintele
Clement, pe lângă celelalte îndatoriri ce le mai avea, ca slujba
bisericii, şi altele, în gospodărie, căci gospodăria îi plăcea foarte
mult, şi era priceput în toate, învăţându-ne şi pe noi în multe. Dar
eu având de la Mila Cerului o fire păcătoasă, nu-mi găseam liniştea,
ştiind că nu cunosc ceea ce mi se cere, şi-l necăjeam pe părintele
Clement mereu, să-mi arate ba la una, ba la alta, şi aşa mă mai
repezea câteodată, zicându-mi că ce tot îl sâcâi. Eu plecam în chilie,
dar nu trecea un ceas şi iar mă duceam, întrebându-l:
- Şi cum se lucrează, părinte, în registrul acesta, şi ce se trece
în el? Nu vă supăraţi, nu vreau să ştiu altceva, decât să gândesc că
de vom avea vreo inspecţie, să ştiu şi eu ce să răspund, când voi fi
întrebată.
Şi, săracul părintele, fiindcă eu mereu îl băteam la cap, într-o
zi, ştiu eu ce şi-o fi închipuit, că-mi aruncă toată arhiva,
zicându-mi:
- Du-te cu ele, să te saturi de registre, că m-ai omorât
întrebându-mă!
Le adun pe toate din sală, unde le aruncase, merg în chilia
mea şi încep să le iau unul câte unul, buchisind să văd ce scrie în
fiecare. Ah, mi se păreau foarte grele, şi nu ştiam ce înseamnă
unele denumiri, şi nici nu aveam pe cine să întreb, că nu aveam
venită între surorile mele nici una cu pregătire intelectuală. Mă
gândeam să merg tot la părintele, dar cu ce să-l mai liniştesc,
arătându-i că n-am voit nimic mai mult decât dorul de a şti şi eu
cum se lucrează. Îmi ziceam că o să-i arăt cum am fost împinsă de
duhul mândriei, şi-mi venea să cred că-i chiar aşa, dar un gând
nu-mi da pace, zicându-mi: este o datorie ce trebuie s-o cunosc, dar
ce să fac, deoarece nu pot, fiindcă priceperea nu mă ajută! Şi, încet,
încet, am începtut să mă uit în urmă, şi am prins a lucra şi eu.
Părintelui i-a trecut supărarea, îmi mai arăta la ceea ce nu mă
pricepeam eu.
În anul 1942, mi-a venit salvarea trimisă de Măicuţa
Domnului, o soră licenţiată, Maria Iordache, azi maica Mihaela, cu
care mă sfătuiam şi puneam la cale toate lucrările. Eu nu mai
lucram acum, că-i predasem ei toată arhiva, numind-o secretara
mănăstirii, dar ştiam toate pentru ce sunt şi pentru ce lucrează.
Corespondenţa a fost totdeauna foarte bogată, şi din cauză că nu

180
puteam citi, mai şi aruncam scrisorile. Toate acestea mă trimeteau
într-o durere şi într-o umilinţă cărora nu le găseam asemănare!
Având secretară, am scăpat şi de această greutate. Dar tot nu eram
mulţumită, că nu mă vedeam pe picioarele mele. Cu toate sforţările,
nu-mi puteam completa lipsurile ce le aveam. Mai aveam şi o
timiditate grozavă care veşnic îmi zicea: nu ştii cutare şi cutare, că
nu ai pregătirea intelectuală necesară!
Luptându-mă ani de zile cu acest pui de necurat, într-o zi, în
toamna anului 1944, m-am hotărât să deschid front contra acestui
neobosit gând, zicându-mi: nu voi mai scăpa de acest vrăjmaş care
mereu îmi pune înainte teama şi nevrednicia mea, decât atacându-l
cu completarea lipsurilor mele intelectuale. Dar mai aveam teama
să nu cumva să nu fie acest gând de la Dumnezeu, căci vedeam în
pateric spunându-se că este bine şi de folos ca monahul să aibă
mereu în faţa lui nedestoinicia şi prostia, pentru a nu cădea în
mândrie.
Alt gând îmi zicea: bine, dar dacă prin prostia şi nepriceperea
ta se necinsteşte numele lui Dumnezeu şi al Măicuţii Domnului,
atunci ce-o mai fi?! Şi, deodată mi se revărsa în suflet un dor de a
învăţa carte, şi-mi zic: mai bine este ca monahul să fie mereu
ocupat, ca să nu-i dea altă ocupaţie satana, şi fiindcă eu nu prea
am ce face, mă voi apuca să învăţ carte şi să-mi completez patru
clase primare. Ca răspuns la acest gând al meu, am simţit un foc în
întreaga fiinţă a mea. Fiindcă eu mai am o slăbiciune, a nu face
nimic până nu mă sfătuiesc şi cu alţii, şi orice gând al meu, fie el
cât de bun, nu-l pot crede, dacă nu am şi încredinţarea altora. De
aceea am alergat la părintele duhovnic să-i spun gândul meu, şi
să-mi dea povaţă, de-i bine sau nu. Părintele Clement m-a
încurajat, zicându-mi că nu voi pierde nimic de voi începe să mă
pregătesc. Am chemat maicile din comitet şi pe cele care aveau o
pregătire intelectuală, să mă sfătuiesc şi cu dânsele, pentru a vedea
nu cumva de voi începe această muncă, voi neglija îndatoririle ce mi
se cer. Sfinţiile lor, toate m-au încurajat, încredinţându-mă că-mi
vor da tot concursul spre a nu se cunoaşte cu nimic lipsa mea de la
datorie, în acest timp de pregătire. Desigur, dorul s-a aprins mai
tare. La masa de prânz am spus acest gând şi soborului, pentru a
şti, şi am rugat pe toate maicile şi surorile să-mi vie în ajutor cu
rugăciunea, să ştiu dacă-i de la Bunul Dumnezeu acest gând.

181
Toate, într-un glas mi-au răspuns că vor face o zi de ajunare, şi în
acea zi să nu se lucreze nimic, decât să se roage toate.
A doua zi era vineri, aşa că s-a pus în fapt dragostea soborului
meu, răspunzându-mi Cerul cu prisosinţă de dar şi ajutor. Aceasta
vinere a fost pentru Mănăstirea noastră o sărbătoare făcută de
dragostea acelora care mă încurajau.
Am început lucrul pregătirii mele pentru clasa a treia primară,
că-mi era frică să mă pregătesc pentru două clase odată, adică a
treia şi a patra. La această lucrare am fost ajutată de surorile ce
aveau pregătirea necesară.

REIAU FIRUL ŞCOLII, ÎNTRERUPT LA MOARTEA MAMEI

În ziua de 1 decembrie 1944, am mers la Tecuci unde m-am

înscris pentru a putea da examenul clasei a treia primară.
Candidaţi erau foarte mulţi, şi copii, şi unii mai uitaţi de
vremuri, ca mine. Aşa că am prins curaj şi aşteptam cu nerăbdare
să mă văd în bancă, ca o elevă. Mi se părea că mă găsesc în faţa
unui fapt extraordinar de greu, şi nu mai aveam răbdare, voiam să
înceapă odată! În sfârşit, soseşte timpul să intrăm în clasă. M-a
apucat bătaia de inimă, şi-mi ziceam: oare o să-mi dea ce ştiu eu?!
Şi, aşezându-ne fiecare în bănci, pe clase, încep să vină profesoare
şi profesori, pentru fiecare an în parte. Când am văzut câţi o să mă
întrebe, am început să tremur, de-mi sărea cerneala de pe peniţă,
şi-mi ziceam: mi-a trebuit examen, acum să tremur, fiindcă n-am
putut să învăţ fără să mă prezint la această hărmălaie! Plec eu de la
liniştea mea şi vin în haosul acesta de iad! Şi mă certam cu gândul,
zicându-mi: am primit îndemnul cucoanei mândrii să vin la
examen, acum, de nu voi şti, să pocneşti în mii de bucăţi, mândrie
afurisită, care nu mi-ai dat pace ani de-a rândul! Eu, care mă
credeam respectată de multă lume, să mă umilesc la un amărât de
examen pentru a căpăta o hârtie pe care să scrie că am patru clase
primare! Ce nebunie! Parcă o să cunosc, sau o să fiu mai deşteaptă
decât cum am fost până acum?! Această ceartă cu mine însămi am
avut-o timp cât s-au dat subiectele la clasa întâia şi a doua.
Deodată, îmi vine alt gând, care îndepărtează pe toate
celelalte, şi-mi zice: prin aceasta se va vedea frumuseţea smereniei,
punându-te alături de toţi copiii, văzând că nu poţi nimic, şi dacă ai
crezut că lumea te cinsteşte, acest fapt se datoreşte milei lui

182
Dumnezeu, care te-a ridicat din neagra umilinţă, iar nu pentru
meritele tale. Deci, calcă la picioare adevărata mândrie ce te chinuie
acum, şi-ţi ridică mintea sus, de unde vine înţelepciunea! Şi,
liniştindu-mă, la porunca acestui gând, am căpătat pace şi m-am
apucat să scriu lucrarea ce-mi era dată de profesoară. Ce-am
lucrat, nu mai ştiu, decât îmi aduc aminte că după ce-am dat-o,
s-au strâns la catedră profesorii şcolii, citindu-mi lucrarea.
Când mi-a venit rândul la oral, am fost întrebată din toată
materia ce se cerea la clasa mea. Ştiu că am răspuns foarte bine.
Întrebau pe elevele de clasa a patra lucruri aşa de usoare că eu mă
repezeam să fiu ascultată, şi deodată se scoală inspectorul şi mă
întreabă:
- Pentru ce clasă dai mata examen, Măicuţă?
- Pentru clasa a treia, răspund eu.
- Pentru ce nu te-ai înscris să dai şi clasa a patra?
- Mi-a fost frică, domnule inspector!
- Examenul matale se anulează!
Eu încep să plâng şi-l întreb:
- Pentru ce-mi anulaţi examenul, domnule inspector?!
- Pentru că ai răspuns şi la a patra!
- Bine, dar dacă nu trebuia, de ce am fost întrebată?!
- Fii liniştită, Măicuţă, că eu îţi vreau un bine!
- Bine?! Ce fel de bine, eu nu-l văd!
- Când vrei să dai examenul pentru clasa a patra?
- La primavară, când va fi examenul de sfârşit de an…
- La sfârşitul anului?! Nu se poate! Atunci să dai clasa întâia
de liceu!
- Iertaţi-mă, domnule inspector, eu nu vreau să fac decât
patru clase primare!
- Să te văd când ai prinde gustul cărţii, de o să te mai laşi!
- Şi acum ce voi face, dacă dvs. îmi anulaţi examenul?
- Iată ce să faci, să mergi la Inspectoratul de la Galaţi,
spunând că ai pierdut sesiunea examenului, şi să-ţi aprobe pentru
a mai da numai mata clasa a treia şi a patra.
- Bine, dar voi minţi!
- Acest păcat să fie al meu! Gata! Examenul matale s-a anulat!
Eu voi da telefon la inspectoratul de la Galaţi, arătând că ai venit
când examenul se terminase, şi că trebuie să dai examen, că vrei să
te înscrii la liceu.

183
 M-am întors la Mănăstire ca zăpăcită, şi-mi ziceam să renunţ,
dar simţeam o ruşine. Am plecat la Inspectorat la Galaţi, zicând că
mai încerc şi de data aceasta, că doar nu-mi va strica cu nimic. La
Inspectorat ştia toată lumea de mine, dar ştia cum a fost, nu cum
propusese inspectorul din Tecuci, căci profesorii ce-au sosit de la
examinarea mea au spus adevărul la Galaţi. Inspectorul de la Galaţi
m-a întâmpinat cu aceste cuvinte:
- Eu îţi urez succes pentru clasa întâia de liceu, Măicuţă!
Eu am încremenit, căci ştiam că nu mă cunoaşte, şi-i
răspund:
- Până la acel examen mai am, domnule inspector! Vă
mulţumesc frumos, dar, deocamdată aş vrea să dau examen pentru
clasa a treia şi a patra primară.
- Ştim noi că acest examen l-ai dat la Tecuci, dar pentru că ai
fost înscrisă numai pentru o clasă, şi nu s-a mai putut face nimic,
pentru a te înscrie şi în clasa a patra, nişte oameni de treabă au
pus la cale ceea ce ştim şi noi, iar acest lucru să nu te neliniştească
cu nimic! Vei veni peste două săptămâni şi vei da examen la noi, iar
pe urmă aş dori să ştiu că te-ai înscris la liceu. Nu trebuie să-ţi fie
teamă! Pentru ce monahismul nostru românesc să nu aibă în
rândul lui şi oameni cu ceva pregătire superioară?! Cred că puţină
ai, numai voinţa s-o primeşti pentru a te hotărî. Numai în felul
acesta eu îţi urez succes la examenul ce te aşteaptă. Mulţumindu-i
încă o dată, i-am răspuns că voi lăsa, ca de obicei, toate ale mele la
hotărârea Cerului, de la a cărui hotărâre ştiu că nu voi greşi.
Am venit acasă, apucându-mă din nou a pregăti materia clasei
a patra. Era multă materie de învăţat şi-mi era groază să mă prezint
peste două săptămâni. Nu era chip să înveţi, doar să treci odată
prin materie, şi iată, că a sosit timpul să plec la Galaţi pentru
examen. Am plecat cu încrederea în ajutorul Măicuţii Domnului.
Am dat singură examen, cu un profesor şi cu sora care mă însoţea.
Am dat lucrare scrisă la română şi matematică, iar restul numai
oral. La despărţire mi-a urat succes şi acest profesor pentru
examenul la liceu, ce mă aşteaptă în februarie, zicându-mi că
acesta este luat. Eu îmi ziceam: ce-i, Doamne, cu aceste îndemnuri,
că eu n-am pornit la acest drum pentru aşa ceva?!
În sfârşit, vin la Mănăstire. Cu acelaşi tren cu care m-am
întors eu, a venit şi preasfinţitul Veniamin Pocitan, vicarul Sfintei
Patriarhii, la noi, căci auzise că m-am apucat să-mi completez

184
patru clase primare, şi acum, fără să ştiu nimic, mi-a cumpărat
cărţile ce-mi trebuiau pentru clasa întâia de liceu, şi mi le aducea
cu gândul că n-o să-l refuz de a învăţa mai departe. Ajunsă acasă,
am mai găsit, aduse de un grup de surori din Bucureşti, la fel, toate
cărţile, cu dicţionare şi caiete, absolut tot ce-mi trebuie pentru a
începe pregătirea primului an de liceu.
Eu nu ştiam ce să mai cred. Am alergat iar la dragostea
soborului meu, pentru a-i cere să se roage împreună cu mine, să
primesc binecuvântarea Maicii Domnului, sau îndepărtarea, dacă
nu-mi va fi de folos. Iar soborul a sărit cu aceeaşi dragoste, făcând
cu toate rugăciuni pentru a hotărî Cerul îndemnurile oamenilor.
Cercetarea iubirii cereşti n-a întârziat, dând belşug de
binecuvântare din adâncurile de iubire ale Preasfintei de Dumnezeu
Născătoare. Eu aveam dorinţa aceasta, dar, în orice caz, voiam să
fac ceea ce voia Iisus de la mine. Ce mângâiere simte inima, când se
supune! Supunerea revarsă o linişte pe care n-o poţi spune!
Cinstesc supunerea, pentru că de la ea îmi vine toată pacea. O!
Frumoasă şi dulce supunere!…
Am voit să arăt cât este de grea umilinţa, dar trebuie să
mulţumesc cu lacrimi Bunului Dumnezeu, că mi-a făcut parte de
darul umilinţei. Mândria a îndepărtat pe om de Dumnezeu.
Mândria este izvorul nenorocit al tuturor păcatelor, umilinţa este
mama tuturor virtuţilor.
Deci, crezând şi văzând că de la Dumnezeu au fost
îndemnurile pentru a începe să merg pe un drum pe care eram
sigură că voi întâlni pe scumpa mea soră, Umilinţa, m-am hotărât
şi am plecat, ca să gonesc o falsă umilinţă, care nu-mi dădea
altceva decât o întristare care-mi tulbura pacea sufletească.
Pe acest drum al cărţii, am început să mă pregătesc pentru
examenul de liceu. N-am putut să spun că n-am întâlnit umilinţa,
dar aceste umilinţe, îmi îmbogăţeau cunoştinţele, şi-mi omorau
mândria, care-mi şoptea din când în când: tu, care eşti cinstită de
lume, să ajungi să te umileşti pentru o hârtie?
Această şcoală n-a fost uşoară la etatea mea de douăzeci şi
patru de ani, şi, pe lângă etatea înaintată, mai erau şi grijile
Mănăstirii, pe care nu puteam să nu le trec prin suflet.

185
 PRIMELE LECŢII ŞI EXAMENE

Totuşi, din acest an, eu n-am învăţat numai materia ce se

cerea la examenul ce mă aştepta, ci, mai ales am învăţat cum să
preţuiesc o muncă a cuiva, şi am cunoscut adevărata umilinţă care,
fiind împletită cu munca, te ţine lângă Dumnezeu.
Îmi aduc aminte când am mers să dau primul examen la liceul
de fete din Tecuci, în februarie 1945, mi se părea că urc o treaptă
extraordinar de grea, că până în septembrie să dau şi clasa întâia şi
pe a doua, iar în sesiunile din februarie şi iunie să dau clasa a
treia. Nu cu priceperea mea am ajuns să dau în doi ani trei clase, ci
cu ajutorul Domnului şi al Maicii Sale Preacurate. Mergeam la
examene cu o emoţie ce n-o pot spune, dar cum începeam
examenul, icoana Măicuţii Domnului, pe care o aveam la mine, mă
liniştea. Ceva mai mult, o dădeam la toate colegele mele de-o
sărutau şi-i cereau ajutorul, pe care îl primeau cu prisosinţă.
Se întâmpla câteodată să întârzii, şi veneam la şcoală când
ajungea şi profesoara. Atunci toate colegele se uitau la mine şi
aveau figurile disperate, întrebându-mă ce fac.
Eu le ziceam printre gâfâielile fugii:
- Mintea sus, fetelor, că Maica Preacurată vă va ajuta! Şi ne
aşezam la lucru.
Când ieşeam, care mai de care îmi zicea:
- Măicuţă, dacă sărutăm Sfânta Icoană, lucrăm mai bine, aşa
că nu ştim ce-am făcut. Eu le încurajam pe toate.
Fete care dădeau examenul particular cu mine, erau foarte
mulţumite. Eu mă simţeam foarte bine între ele, ba mai mult, la
sfârşitul examenului, ne despărţeam foarte greu. Deşi de la an la an
nu mai erau aceleaşi colege, că unele se înscriau la cursuri, altele
se retrăgeau, eu, totuşi legam o frumoasă prietenie cu fiecare din
ele, dându-le câte o cruciuliţă sau o iconiţă, semănându-le în suflet
încrederea în ajutorul lui Dumnezeu, pe care ajutor îl căpătau, căci
sufletele lor erau încă curate, deşi unele erau în etate ca şi mine.
În aceşti doi ani, cât am dat examene la Tecuci, am avut multe
bucurii sufleteşti.
În timpul examenului, stam la familia Constantin Rotaru, care
căuta pe toate căile, să-mi producă numai bucurii. Dânşii nu aveau
copii, dar creşteau două fete orfane.

186
 La examenele de iarnă, în nopţile cu lună, când domnul sau
doamna Rotaru vedeau că sunt mai îngrijorată la vreo materie, nu
ştiau ce să facă să-mi îndulcească buna dispoziţie. Şi, ştiind că-mi
place să mă joc cu zăpadă, mă chemau în curte. Eu credeam că vor
să-mi arate ceva interesant, şi ieşeam zicându-le că nu stau mult,
că am de învăţat. Iar dânşii, toţi patru, mă luau în primire de la
uşă, cu bulgări de zăpadă, zicându-mi:
- Te predai nouă sau cărţii? Eu stam puţin, că mă luau fără
veste, dar când îmi dădeam seama că nu-i joacă, nu mă lăsam, şi
ceream să se facă dreptate, pentru că nu se poate ca patru să sară
asupra uneia, şi cât ei se gândeau pe cine să dea în tabăra mea, eu
făceam zăpada gogoloş şi le-o aruncam, zicându-le în glumă:
- Sunt viteaz de-al lui Ştefan cel Mare, care era mic de stat dar
iute la mânie, şi nu mă las la voi, turcilor, măcar că sunteţi mulţi!
În joaca noastră, ei erau turcii mulţi, iar eu singură, viteaz al
lui Ştefan cel Mare. Şi pentru că-l iubeau şi dânşii pe Ştefan Vodă,
domn creştin şi sfânt, se lăsau să fie bătuţi de micul viteaz
moldovean care eram eu.
După joaca noastră aveam mai mult chef de învăţat.
Aşa a fost această blagoslovită familie în casa căreia mă
simţeam ca la părinţii mei. Erau săraci în ale trupului, dar erau
bogaţi cu sufletul.

BUCURIA FAMILIEI ROTARU DIN TECUCI

Întorcându-mă cu gândurile îndărăt, am să povestesc că în

iarna anului 1938, când am cunoscut această familie în a cărei
casă mare jale era, eu am rugat pe Măicuţa Domnului să mă ajute a
le aduce în casă pe Iisus, Fiul Ei preaiubit, care face pe om
mulţumit şi fericit.
Doamna Rotaru era de doisprezece ani anchilozată în pat, şi o
hrăneau cu linguriţa, iar de-o loveai sau îi mişcai patul ţipa de
credeai că i-a vârât cineva un cuţit în inimă. Dânsul, de supărare,
luase căi rele. Dânsa, sărmana, avea două boli grozave: una pentru
pierderea soţului, căci spunea că de doisprezece ani nu l-a văzut
mâncând acasă, iar nopţile le petrecea aiurea, pierzându-şi şi
sufletul, iar a doua, era nemiloasă boala care o ţintuise la pat. Ah,
Dumnezeule, aşa de mult m-a neliniştit această casă, că nu-mi
găseam pacea nicăieri, şi-mi ziceam: trebuie să-i văd fericiţi, căci

187
altfel eu mor de durerea lor. Şi nu voi da pace Mamei Preamilostive
care mie, mult nevrednica, mi-a făcut atâta bine, până nu o să văd
în această casă ceea ce doreşte inima mea: sănătate şi frică de
Dumnezeu. Şi n-am plecat din casa lor timp de trei zile, hrănind-o
pe biata bolnavă cu ceai şi hrană sufletească trimisă de Duhul
Sfânt, de la care ceream cu toată căldura inimii mele să-mi trimită
ajutor, mai ales pentru boala cea mai gravă a domnului Rotaru,
care, de ruşine că stăteam la dumnealor, trebuia să vină acasă de
la servici, în loc să meargă în locurile de iad, unde era aşteptat. Cu
ajutorul Domnului şi al Măicuţii Sale Preacurate, am început să
arunc în sufletele lor, cu slaba mea pricepere, o sămânţă azi, alta
mâine, iar a treia zi a venit Cerul cu mila sa neînchipuită şi
neaşteptată de nimeni! S-a uitat mila Domnului la suferinţa dânsei,
la obrăznicia mea, pe care am făcut-o numai pentru a se proslăvi
El, Preabunul!
Seara ne aşezam să facem Paraclisul Maicii Domnului. Eu nu
prea ştiam să citesc, şi rugam pe domnul Rotaru să citească
dânsul, zicându-i că eu nu am învăţat carte decât două clase
primare, şi nu ştiu bine a citi, şi, ca să nu-l ţin mult în genunchi,
să facă bine să citească dânsul cu voce tare, ca să audă şi doamna
Rotaru care sta în pat. Nu prea îi cădea bine, dar n-avea ce face, că
eu atâta îl fericeam că ştie a citi încât lua cartea din mâna mea şi
începea Paraclisul. Eram în al nouălea cer de fericire. Când ne
sculam de la rugăciune, ne antrenam la vorbă, spunându-le câte
îmi dădea Bunul Dumnezeu, de ne apucau zorii. Le ceream iertare
că le-am răpit noaptea, dar dânsul, îndeosebi, începea să zică cu
lacrimi în ochi:
- Copile, cine te-a trimis la noi, că în casa noastră simt că se
desfac raze de lumină, care saltă sufletul într-o aşa bucurie, pe care
n-am simţit-o niciodată!
Eram într-o voioşie aşa de mare, văzând trezirea dânsului din
somnul păcatului, şi răspundeam că Iisus, viaţa şi lumina noastră,
m-a trimis!
- Ei, cum te-a trimis Iisus, mă întreabă el, chiar aşa cum aş
trimite eu pe servitoarea mea undeva?!
- Da!
- Nu înţeleg!
- Hai să vă fac să înţelegeţi, domnule Rotaru.
- Ei, ia spune fetiţo!

188
 - Eu eram în biserica Sfântului Nicolae. O doamnă mi-a vorbit
de suferinţa doamnei dvs. Eu n-am crezut-o chiar aşa, şi am avut
un îndemn de la Iisus, a cărui servitoare sunt, să vin s-o văd pe
acea bolnavă despre care mi se vorbise. Văzând greaua suferinţă ce
o are doamna dvs., şi văzând cât suferiţi şi dvs. pe lângă ea, am zis
un cuvânt de obrăznicie către cer, că nu voi pleca din aceasta casă,
până nu voi vedea în ea mulţumirea aşezată, ca o împărăteasă pe
tron!
- Şi cum, vei sta la noi până ne vei vedea muţtumiţi?!
- Da, nu vreţi?!
- O, suntem prea fericiţi!… Dar când o să vie mulţumirea în
casa noastră?!
- Cât de curând, că doar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă,
dacă El vrea şi noi îl vom chema! Dvs. vreţi să fiţi mulţumiţi?!
- Cum să nu vreau, dar va fi greu!
- Greu?! Nu vorbiţi, aţi început să simţiţi razele fericirii şi mai
ziceţi că va fi greu! Doar dvs. sunteţi bucovinean, şi eu am auzit că
bucovinenii sunt tari în credinţă.
- Da, aşa ai auzit?!
- Da.
- Dar doamna care v-a spus de boala soţiei mele, de mine nu
v-a spus nimic?!
- Ce să-mi spuie?! A fost destul să ştiu de suferinţele dânsei,
că mi-am închipuit că şi dvs. luaţi parte cu toată fiinţa.
Desigur, ştiam viaţa lui, dar n-am voit să-l mâhnesc! La
vorbele mele, doamnei Rotaru i se descărcaseră ochii ca două
robinete, şi încep să-i curgă lacrimile. Eu încep s-o mângâi, fără
să-mi dau seama că dânsa nu suferea s-o atingi cu degetul. I-am
luat capul în braţe, m-am urcat în pat lângă ea, ştergându-i
lacrimile şi rugând-o să nu mai plângă. Toţi din casă
încremeniseră, văzând cum o suceam pe toate părţile, fără ca ea să
zică ceva, decât plângea fără zgomot, căci nici bine nu putea vorbi.
Eu uitasem şi de acest lucru, că nu putea vorbi bine şi o rugam
să-mi spună ce-a visat când făceam noi Paraclisul, că eu am
văzut-o râzând prin somn.
La stăruinţele mele, dânsa mi-a răspuns cu limba cam scurtă:
- Ceva frumos, dar nu ţin minte!
Eu sar din pat ca o minge de gumă, şi, fericită, încep să fac
metanii, zicându-i:

189
 - Bine că a fost frumos, nu-i nimic că l-aţi uitat…
Servitoarea, domnul Rotaru şi doamna Sevastia Ionescu
încremeniseră şi se uitau la mine ca la altă arătare. Eu le spun:
- Ce sunteţi miraţi?! Mă simt fericită, şi trebuie să fiţi toţi
fericiţi! Haideţi să ne rugăm! Şi încep, nu să mă rog, ci să strig la
Maica Domnului, şi la cei care mai erau în sfintele icoane,
arătându-le că eu vreau fericirea acelei case, şi ştiu că ei pot s-o
facă cât mai repede. Eram ca beată de fericire, şi mă pălise un
somn!… Mă urc lângă bolnavă să mă culc, şi toţi din casă zic:
- Ah, ce ţipete vor ieşi acum! Ce faci, fetiţo?!
Eu, foarte liniştită, le răspund:
- Mă culc! Iar bolnava întinde mâna peste mine, ca şi cum ar fi
vrut să mă îmbrăţişeze!
Toţi încep să plângă, iar eu râd, zicându-le:
- Plângeţi, că v-a venit rândul!
În somnul meu am visat un bărbat ca un preot, că mi-a dat o
cutie de aur, zicându-mi:
- “Iată, s-a auzit dorinţa ta şi am venit să-ţi dau această cutie
pentru a o aşeza pe bolnava cu care dormi, ca s-o vezi fericită,
căpătându-şi sănătatea!”.
Eu l-am rugat să-mi spuie cum s-o pun în acea cutie, şi
pentru ce? Şi-i zic mai departe că bolnava este anchilozată şi-i mult
mai mare decât această cutie. Dânsul mi-a spus că va încăpea
foarte bine în acea cutie, şi s-o pun eu singură în ea, căci e uşoară,
şi s-o iau cu mine! Cutia, mi-a spus că-i carcera în care stă orice
suflet până îşi va lua zborul în mâna Aceluia care l-a slobozit pe
acest pământ, Dumnezeu Atotputernicul. Eu l-am întrebat:
- Toate cutiile sunt din aur?
El mi-a răspuns că numai ale celor ce suferă cu răbdare în
boli. Iar ale celor ce suferă pentru Dumnezeu, sunt de aur şi
împodobite cu pietre scumpe. Şi am întrebat în vis:
- Dar cine sunteţi?
Şi nu mai ştiu dacă mi-a răspuns, căci mi-a vorbit foarte
serios, zicându-mi:
- Pune mâna, şi aşează-o în cutie!
Şi am luat cutia în braţe, plecând cu ea, dar unde, nu ştiu. Mă
rog, ca în vis!…

190
 Când m-am deşteptat, bolnava era toată o sudoare, şi a cerut
apă. Cei din casă i-au dat ceai, iar dânsa cerea apă. Eu, fără să mă
mai gândesc că-i face rău, i-am dat un pahar cu apă, zicând:
- Până când o s-o chinuim cu ceaiul?! Nu aşa, doamna Rotaru,
că mâine o să mâncaţi mâncare?!
- Da, îmi răspunde dânsa, aş mânca nişte sarmale!
Toţi ziceau că a dat în ceasul morţii. Eu îi făgăduiesc că la
ziuă o să-i facem sarmale. Dânsa adoarme din nou, şi a dormit
cinci ore, până am sculat-o noi, să-i dam să mănânce. Domnul
Rotaru a plecat la servici, zicându-ne că-i sigur că o va găsi moartă.
Eu, foarte veselă, îi zic:
- Va muri răul care a cuprins-o, nu dânsa, că am visat un vis,
şi le povestesc visul.
Toţi ai casei ziceau că acest vis mi-a arătat că va înceta din
viaţă. Eu nu voiam să cred, zicându-le că nu va fi aşa, şi, ca să
închid vorba, le-am spus:
- Eu nu-s tălmăcitoare de vise. Cum o vrea Măicuţa Domnului,
aşa va face cu dânsa!
Domnul Rotaru iese pe uşă şi ne zice:
- Măcar de se va alege la un fel, că m-am săturat de atâta
amar de vreme cu patul tot întins!
Eu îi zic:
- Mergeţi sănătos, domnule Rotaru, că la prânz vom mânca cu
toţii sarmale.
Dânsul spune servitoarei, fără să ştie că eu sunt la spatele lui:
- Fetişoara asta e cam într-o ureche, Chiţo!
Dar eu râzând, îi răspund:
- Da, mă simt chiar bine!
- Nu te supăra fetiţo, dar vorbeşti ceea ce nu se poate crede!
Acum, mergeţi la serviciu, şi vom vorbi la prânz. Şi, dând
drumul la geamuri, făceam cu servitoarea curat în toată casa, şi
aşezam masa cu flori pe ea, şi cu tacâmurile ce le aveam mai bune,
şi-mi ziceam:
- Când va fi o oră, două, până la venirea domnului Rotaru, o
s-o îmbrac împreună cu servitoarea, o s-o pieptănăm frumos, şi o
s-o aranjăm în perne.
Zis şi făcut. Pe la ora unsprezece, încep să trag de bolnava
care dormea. Servitoarea îmi spune:

191
 - Oare nu-i moartă?! Că de când sunt aici, n-am văzut-o
niciodată să doarmă aşa de mult!
- Ei, ce să fie moartă, Chiţo, nu vezi ca respiră, femeia? Şi o
tragem noi până obosim. Începusem să cred că-şi da sufletul. M-a
cuprins teama şi ridic ochii la icoana Măicuţii Domnului, rugând-o
să-i poruncească să se scoale, că doar doarme, aşa o vedeam noi. Şi
iar mai trăgând-o, se deşteptă, zicându-ne cu o voce foarte clară:
- Ce bine am dormit, fetelor!
Eu am început să sar în sus în jurul patului, şi s-o rog să se
scoale, s-o îmbrăcăm şi să se spele, că trebuie să mâncăm sarmale.
Ea, săraca, speriată, ne zice:
- Eu, jos din pat?!
- Da, zic eu. Dvs. trebuie să vă daţi jos din pat, vă spălăm, vă
îmbrăcăm, vă pieptănăm, şi vă aşezăm între perne, că eu am un
rămăşag cu domnul Rotaru.
- Ce rămăşag ai?!
- Să vie la credinţă, dacă o să vă vadă sculată din pat!
- Chiar aşa-i?!
- Da, vă rog, şi hai, sculaţi-vă ca să avem vreme să facem toate
câte le-am pus la cale!
Biata începe să plângă, şi-mi zice:
- Soro Lico, eu n-am mâncat cu el la masă de doisprezece ani!
Eu îi zic:
- Din cauza că aţi stat în pat! Hai acum să vă sculaţi, şi să
vedeţi minunea Măicuţii Domnului!
O ajutăm noi să se dea jos din pat, o îmbrăcăm, se spală
mişcându-şi mâinile, şi o aşezăm pe fotoliu. Servitoarea îi strânge
părul, iar eu o pieptăn şi-i spun:
- Nu-i aşa că vă simţiţi mai bine?!
- Da, ceva mai bine!
- Nu vreţi să vedeţi casa?
- E prea mult!
- Bine, atunci staţi în acest fotoliu, iar după masă vom vizita
peste tot, toată casa!
Se uita la mine, dar n-avea ce să zică, că eu nu-i dădeam
pace. Iată, intră pe poartă domnul Rotaru. Eu îi ies înainte şi-i zic:
- Ce-mi daţi să vă spun o bucurie?!
Dânsul îmi zice:
- A murit Ioana?!

192
 - Spuneţi-mi, ce-mi daţi să vă spun o bucurie?
El vrea să intre în casă, iar eu nu-l lăsam, rugându-l să-mi
spuie ce-mi dă. Cam nervos, îmi zice:
- Ce vrei, aceea îţi dau, numai spune-mi ce-i?!
- Eu vreau să vă ştiu credincios, şi să-mi făgăduiţi că veniţi
regulat la masă!
- Da, voi face ceea ce mă rogi, că nu-i greu!
- Bine, să vă văd, şi-i deschid uşa.
Când vede pe doamna Rotaru în fotoliu, îmbrăcată şi veselă,
puţin n-a fost de n-a căzut jos. Eu îl apuc de mână şi-i zic:
- Haideţi, să vedeţi că şi merge doamna dvs., numai de
bucurie că veniţi acasă la masă!
Dânsul o apucă de un braţ, eu de celălalt braţ, şi începem să
ne plimbăm prin sufragerie. Am început să plângem de bucurie. Şi
afară era o zi frumoasă, parcă toate se bucurau cu noi… La masă
am mâncat cu toţii sarmale, iar după masă am mers, eu şi dânşii
amândoi, să vadă doamna Rotaru toată casa. Te bătea jalea când
întreba de câte un lucru pe care nu-l mai cunoştea, căci
doisprezece ani numai servitoarea umblase cu ele. Domnul Rotaru
a făgăduit în faţa sfintelor icoane că va părăsi păcatul şi va iubi pe
Dumnezeu şi pe Măicuţa Preacurată, care i-au răsărit soarele
fericirii abia acum, că îşi va iubi căminul, iar pe mine să mă aibă ca
pe copilul lor. Eu i-am sărutat mâna de bucurie, şi l-am rugat să
nu-l înşele pe Dumnezeu, că sigur va suferi pe urmă mai greu.
I-am sfătuit să ia un copil să-l crească. Mi-au făgăduit că pe
toate le vor face, şi aşa, i-am lăsat mulţumiţi, plecând prin alte
colţuri ale durerii, să vâr, cu ajutorul Măicuţii Domnului, şi acolo
fericirea.
Nu i-am părăsit, şi, din când în când, veneam să văd de se ţin
de cuvântul dat. Doamna Rotaru s-a făcut sănătoasă, văzându-şi
de casă, ajutată de o servitoare, iar de Sfântul Dumitru şi de
sărbători mergea la biserică.
În toate acestea, eu am văzut Mila Cerului, cu prisosinţă, când îl
iei cu asalt. Am văzut că Bunul Dumnezeu nu se supără chiar când
eşti obraznic, dar obrăznicie cu scop sfânt, de la care te foloseşti tu
întâi. Ce nu poate Bunul şi Preamilostivul Dumnezeu să facă, toate
câte îi cerem, numai de ne sunt de folos! Pentru mine a fost mai mare
bucurie ridicarea din boală a domnului Rotaru, decât a doamnei.

193
Căci, ce folos are omul dacă s-ar face sănătos să păcătuiască,
supărând pe Dumnezeu şi îmbolnăvindu-şi sufletul!
La doamna Rotaru n-a fost aşa, căci, când s-a ridicat din patul
suferinţei, sufletul a luat-o mai înainte spre cer, mulţumind mult
Milostivului Dumnezeu!

MILOSTENIA ADUCE RECUNOŞTINŢĂ

Aşa cum am mai spus, gazda mea când veneam în Tecuci, era
această familie, care s-a legat cu dragoste de veriga mântuitoare,
care este Sfânta Biserică creştină, ce duce pe toţi ce-şi pun
nădejdea în Ea, în paradisul mântuirii.
Auzind credincioşii din satele din împrejur, că mă găsesc la
această familie, în Tecuci, au început să vie, aducându-mi alimente.
Mie îmi aducea de la Mănăstire tot ceea ce-mi trebuia, dar nu le
respingeam dragostea lor, primindu-le darul cu cea mai mare
bucurie, ca şi când n-aş mai fi văzut niciodată ceea ce-mi aduceau
ei. După ce plecau, o luam pe Aneta, fata ce-o creşteau şi căutam
familiile necăjite sau pe văduve cu orfani, şi le duceam cele primite.
Doamne! Ce bucurie aveam când puteam mângâia astfel de fiinţe!
Am văzut că poţi să te bucuri când faci milostenie cu milostenia
ce-o primeşti de la alţii!
Dar cel rău nu-mi da pace şi venea în gând, tulburându-mă şi
zicându-mi că-mi pierd vremea în loc să învăţ. Dar când îmi
“pierdeam” timpul în astfel de împrejurări, ştiam mult mai bine la
examen, şi eram aşa de odihnită şi de limpede la cap, răspunzând
bine la toate cele ce eram întrebată, încât mă minunam şi eu cum
de am ştiut.
Am aflat până la urmă taina, şi am îndepărtat pe duşmanul de
veacuri al dragostei de oameni.
O bătrână din Cernicari, o comună de lângă Tecuci, venea în
fiecare dimineaţă cu un litru de lapte. Nouă nu ne trebuia, că-i
adusesem familiei domnului Rotaru, o vacă, spre hrană, mai de
mult, şi acum aveam lapte, dar primeam cu aceeaşi bucurie ca de
la toţi, dându-l la o familie bolnavă de plămâni. Aceste bucurii mă
făceau fericită, pentru care nu voi putea niciodată să aduc
mulţumire Preabunului Dumnezeu, pentru aceste bucurii, care mă
făceau să mă simt în altă lume.

194
 Odată a venit o creştină din Satul Nou, de lângă Tecuci, şi-mi
spunea că a avut un vis să poarte rochie neagră. Dânsa era o
văduvă credincioasă, care avea vise mai deosebite. Eu, crezând
visul ei, n-am mai stat mult pe gânduri, şi am luat dulama mea ce o
aveam mai bunicică, să i-o dau.
La uşă, un gând îmi şopteste aşa:
- Femeia asta e bătrână, şi doar nu-i trebuie rochie bună,
numai neagră să fie. Bine ar fi să dezbraci pe cea care o ai pe tine,
să i-o dai, că-i mai purtată! La aceste şoapte, m-am înfuriat rău, şi
am ieşit afară, dând femeii rochia cea bună, şi o basma de cap, tot
atât de bună, zicându-mi:
- Toate ale mele sunt de la Bunul Dumnezeu, aşa că piei de la
mine, gând spurcat!
După plecarea femeii, m-a târât într-o tristeţe de n-am putut
să citesc nimic. M-am rugat, am şi plâns de necaz, dar zadarnic! A
venit timpul să plec la examen. Dădeam examen la istorie. Am
plecat spre liceu. Pe drum mă cercetam să văd ce mai ştiu din
ce-am învăţat. Eram aşa de goală de parcă nu pusesem mâna
niciodată pe carte. Era o luptă în mine grozavă, căreia nu-i găseam
explicaţie.
Ajunsă la şcoală, cum a intrat profesoara în clasă, am căpătat
o linişte mare. Eu nu mă mai gândeam deloc ce-o să lucrez, şi
minune, cum ni se dau subiectele la clasa noastră, am început să
scriu un subiect din cele trei, căci unul se cerea, aşa fel că nu
reuşea mâna să scrie cum îmi venea în minte. Dau teza scrisă, mă
aşez în bancă, şi încep să mă uit prin cartea de istorie. Nu puteam
citi. O închid şi mă las cu capul pe bancă, şi am adormit. Sar
deodată şi văd că ascultă la oral doamna profesoară, la clasa a
doua. Respir uşurată că nu s-a ajuns la clasa a treia. Ne vine
rândul şi nouă. Scoate la oral pe colegele mele, ocolindu-mă pe
mine. Eu încremenisem, întrebându-mă ce-o mai fi şi asta. Colegele
îmi spun:
- Măicuţă, te lasă la urma să te asculte mai greu! Eu mă arăt
liniştită, arătându-le icoana din servieta mea.
La urmă mă ascultă şi pe mine, dar ce mă întreabă? Îmi zice
doamna:
- La ce dăm examen, Măicuţă?
- La istorie, îi răspund eu.

195
 - Bine, atunci, te rog să-mi povesteşti istoria lucrării lui
Dumnezeu din comuna Tudor Vladimirescu, de unde eşti
dumneata.
Eu mă uit la dânsa şi nu înţeleg!
Doamna îmi zice:
- Nu ai înţeles ce vreau eu să ştiu?!
- Nu, doamnă!
- Iată, vreau să ştiu chemarea matale, făcută de Dumnezeu şi
de Maica Sa Preacurată!
M-am închinat şi am început să-i povestesc toate câte a făcut
Bunul Dumnezeu cu mine. La urmă dânsa mi-a mulţumit,
zicându-mi:
- Dacă ai şti cât am aşteptat eu ziua de azi, ca să pot auzi din
gura sfinţiei tale toate câte a făcut Preabunul Dumnezeu pe
pământul ţării noastre!…
Eu i-am mulţumit, dorindu-i de la Bunul Dumnezeu tot
binele.
Am putut să văd şi de data aceasta ispita satanei, zdrobită de
Mila Măicuţii Domnului. El mi-a dat tristeţea, Maica Milei mi-a dat
liniştea! El încearcă la tine, iar tu de chemi în ajutor pe aceea
care-i mai strălucită ca soarele, toate lucrările lui se sting.

ŞOAPTELE SATANEI

Neobositul în răutăţi a căutat să sufle în mintea unor

profesoare să mă sfătuie că-i bine să întrerup şcoala, de acum va fi
mult mai grea materia, şi e păcat să mă chinui, când mi-am văzut o
situaţie. La aceasta milă, eu am protestat cu tăcere o vreme, iar pe
urmă le răspundeam tuturor că n-am nici o ocupaţie, că vreau
să-mi umplu timpul cu învăţatul, şi că eu nu învăţ să-mi asigur o
situaţie, ci să-mi capăt puţine cunoştinţe, şi să mă găsesc în
treabă.
Dacă au văzut că nu pot să mă oprească cu mila, au plecat la
cei mai buni prieteni ai Mănăstirii noastre, şoptindu-le că o să-mi
pierd credinţa învăţând carte, şi că doar eu am Sfânta Scriptură de
citit şi Vieţile Sfinţilor. Şi toată vacanţa în vara anului 1940 m-au
pisat cu aceste sfaturi. Eu le răspundeam la toţi liniştită, că am
nădejdea în purtarea de grijă a Aceleia care mi-a fost Mamă şi
Povăţuitoare în tot trecutul vieţii mele, nădăjduind că nu mă vă lăsa

196
să rătăcesc de la calea la care m-a chemat. Le mulţumeam pentru
sfaturile date, şi le spuneam că şi citirea Sfintei Scripturi este
necesară, şi a Vieţilor Sfinţilor, dar pe acestea nu le neglijez cu
nimic, învăţând carte laică. Vieţile Sfinţilor le aud în fiecare zi la
sala de mese, iar Sfânta Scriptură o pot citi şi învăţând pentru
liceu.
- Bine, îmi ziceau ei, dar nu poţi să înveţi fără să dai examen?
Le răspundeam:
- Din moment ce nu am grija examenului, nu voi învăţa nimic.
Şi, ca să scap, le mai spuneam:
- Toate acestea sunt şoapte de la satana, care a încercat
mereu cu tot felul de compătimiri pentru mine, că doar mă va opri.
Ştiu eu ce-l doare! Nu-i lui că învăţ carte, ci îl arde ceea ce vede că
se face pentru preamărirea lui Dumnezeu, pe lângă examenele ce le
dădeam. Acelea nu ni le spune, şi nici nu-i nevoie să ni le spuie, că
le cunoaşte Ştiutorul inimilor!
Unii din binefăcătorii mei, cărora nu le-am ascultat astfel de
sfaturi, m-au părăsit, alţii îmi scriau scrisori, dojenindu-mă cum
voiau. O, Doamne, la toate tăceam şi lăsam să hotărască Cerul! Îmi
spuneam că poate-i greşit ce fac, iar cei ce erau sinceri cu mine, mă
încurajau, zicându-mi să fac rugăciuni cu soborul, pentru a risipi
Domnul toate ţesăturile satanei, pe care le întinde, fie celor care
tulburau liniştea, fie mie. Şi aşa am făcut!
Când am mers la Tecuci să-mi fac înscrierea pentru clasa a
patra, aranjase cel care avea milă de mine, şi-mi trimetea sfaturi (să
citesc cărţi sfinte, nu laice) pe toată lumea, încât mi-am zis că ar fi
mai bine să mă retrag, deoarece şi pe acei care iubesc Mănăstirea
i-au rugat să mă sfătuie a mă retrage. Atât doamnei directoare, cât
şi doamnei secretare le-am mulţumit, cerându-le actele. Dânsele
s-au bucurat foarte mult, zicându-mi:
- Măicuţă, e foarte bine că ai făcut trei clase de liceu, să ştie
lumea că ai trecut prin liceu, dar nu va trebui să faceţi tot liceul,
că-i greu!
Eu am tăcut şi am făcut cerere să-mi dea actele şi o
adeverinţă în care să se vadă că am trei clase la Tecuci. La cererea
mea, mi s-a spus că nu se ştie ce s-a făcut cu actele mele, aşa că
nu mi le-au dat. De ce?! Nu mă pot pricepe, am fost totuşi
mulţumită că mi-a dat o adeverinţă pentru cele trei clase.

197
 Am venit pe urmă în comuna noastră, la Tudor Vladimirescu,
şi mi-am scos alte acte cu care să-mi fac înscrierea pentru clasa a
patra la liceul de fete din Brăila. Şi aşa am făcut!
La secretariatul liceului din Brăila, m-a întrebat de ce dau în
particular, şi nu mă înscriu la curs, aşa cum am fost şi la Tecuci.
Eu îi răspund că nu am fost la curs, ci am dat examen tot în
particular şi la Tecuci. Atunci doamna secretară îmi spune că
certificatul celor trei clase este ca al unei eleve care a urmat la curs.
Când caut eu mai bine la el, văd că aveam vreo cinci de trei la lucru
manual, ceea ce nu era adevărat, că eu nu dădeam decât o singură
dată la lucru manual. În această purtare am văzut invidia
femeiască, şi nu ştiu cum şi-au putut să şi-o arate faţă de mine,
căci cred că nu m-aş fi dus niciodată să ocup locul cuiva! Am rugat
pe doamna secretară, să dea un telefon, pe socoteala mea, la liceul
de fete din Tecuci, şi să întrebe cum am dat eu examen. Voiam să
se facă lucrul acesta pentru a nu fi vreo neîncredere chiar de la
începutul prezentării mele la liceul din Brăila.
După convorbire, s-a constatat că a fost o rea voinţă, de care
nimeni nu-şi putea da seama. Eu am tăcut, deoarece ştiam că toate
nemulţumirile vin de la neobositul în răutăţi, satana. Dar nici aici,
la Brăila n-am fost scutită de aruncările lui cu otravă. Totuşi, le-am
biruit pe toate, cu ajutorul Cerului!
Nu ştiu de ce, cu toate acestea, la liceul din Brăila mă simţeam
tare bine, adică nu mă mai simţeam străină, ca la Tecuci.
Profesoarele şi colegele aveau o deosebită dragoste când mă
întâlneau.

LA EXAMENE ÎN BRĂILA

A sosit examenul din sesiunea februarie. Candidate erau

foarte multe, din toate clasele. Când ne adunam în clasă, elevele
începeau caracterizarea fiecărei profesoare. Unele ziceau: cutare
profesoară e mai severă, şi cutare mai bună! Altele, nu: cutare e
mai severă, şi cutare e mai bună!
Eu, ca să le împac, le spuneam:
- Fetelor, vreţi să fie toate profesoarele bune?
- Da, da, strigau în gura mare, dar cum să facem, Măicuţă?!

198
 - Iată cum: întâi să ştim noi materia care ni se cere, şi al
doilea, să vă mai spun ceva, dar îmi făgăduiţi că nu se aude la
cancelarie?!
- Da, numai să le facem bune, mai cu seamă pe cea de latină
şi pe cea de franceză!
Una striga dintr-un colţ:
- Dar româna?! Ce, îi uşoară?! Şi pe ea s-o facem bună!
Alta, disperată striga:
- Măicuţă, pe cea de matematici, că-i jale cu J mare!
Iar una se urcă pe bancă şi striga:
- Ce mai alegeţi, fetelor, pe toate să le facem bune, că la toate-i
jale!
Eu muream de râs, şi nu mai voiam să le mai spun secretul.
Ele, toate sar asupra mea, cu o gălăgie nemaiîntâlnită, rugându-mă
să le spun secretul, promiţând solemn că nu vă spune nimeni,
nimic, numai să ieşim cu bine! Încredinţată de sinceritatea lor, le
rog să facă linişte, şi le spun:
- A doua soluţie pentru a face pe profesoarele noastre bune,
este…
Toate stau cu ochii mari şi cu gura căscată să audă ce spun,
şi încep:
- Eu voi sta la uşă pentru a vedea când vine doamna noastră,
şi când se apropie, îi voi deschide uşa mare, salutând-o, şi-i voi face
semnul sfintei cruci la spate, de trei ori, ca să fugă orice duh rău,
care însoţeşte pe orice om, dar mai ales pe profesori, pe care-i ştiu
că luminează şi îmbogăţesc inimile copiilor. Voi să fiţi serioase şi
cuminţi. Să nu bufniţi careva în râs, că atunci îi rău!
Toate se închină, făcându-şi câte o cruce mare pe piept şi zic:
- Să fie într-un ceas bun hotărârea noastră!
Soseşte ora şi vine profesoara, iar eu îmi iau în primire
misiunea de îmbunare. A mers de minune primul şi al doilea
examen, de la al treilea n-am mai putut să-mi pun în aplicare
metoda, căci profesoara aceasta era evreică, şi unde mai pui că era
şi de franceza. Toate erau disperate, şi mă rugau s-o închin, dar eu
am refuzat întrebându-le ce ştiu mai bine.
Toate erau necăjite că se apropie ora şi nu va fi închinată.
Atunci le spun:
- Alegeţi fiecare câte trei subiecte pe care le ştiţi mai bine, şi
când o să vă dea subiectele, să vă gânditi la acelea pe care le-aţi

199
ales. Şi, cu credinţa în Dumnezeu, să nădăjduim că o să meargă
bine.
- Gata! A prins acest sfat aruncat la întâmplare, cum îl
prinsesem şi eu de la alţii. Şi se aduna fiecare clasă, alegându-şi
subiectele. Intră profesoara şi ne zice:
- Ei, da cuminţi mai sunteţi! Alaltăieri se auzea tocmai de la
secretariat gălăgia, iar azi nici nu suflaţi. Se vede că v-aţi cuminţit
de grija examenelor, ori nu ştiti la franceză?
Noi toate, tăceam şi ne pregăteam hârtia pentru lucrarea
scrisă. Începe să dea subiectele la clasa întâia, la a doua şi la a
treia. Se începe mişcarea şi toate întorceau capul spre mine,
făcându-mi semne de bucurie, că a prins ideea dată. Ne da şi nouă,
la clasa a patra, la fel, aceleaşi subiecte pe care le alesesem cu
toatele. Mare bucurie! Am început mişcare serioasă, şi în special
tusea. Dăduse subiectele ce le ştiam ca pe Tatăl nostru: les
monuments de Paris. Nu ştiu ce-o fi crezut profesoara, că vine şi se
aşează lângă mine în bancă şi dă subiectele mai departe la celelalte
clase. Tot timpul cât am scris nu s-a sculat de lângă mine. Am
văzut coarnele celui rău, dar eram fericită de rezultatele tuturor, şi
nu-mi părea rău de dublarea emoţiei.
Am ieşit toate din clasă, aşteptându-ne una pe alta afară, şi
împărtăşindu-ne bucuriile, iar altele compătimindu-mă cum am
mai putut lucra. Eu le spusesem că bucuriile lor mă linişteau, şi
aşa am lucrat bine.
La examenul de latină, din pricina că am avut o criză de ficat,
am intrat în clasă după profesoară. Toate erau disperate, şi
văzându-mă palidă la faţă, mă întrebară ce-am păţit, şi ce-o să
facem? Dar nici nu le auzisem, aşa de rău îmi era. Bunul
Dumnezeu a voit însă să mă scape repede, că ne întreabă
profesoara:
- Aţi făcut jumătate de carte de latină?
Fetele spun că au făcut, care cincisprezece, care douăzeci.
Ce-o fi avut, că se supără şi ne zice:
- Dacă n-aţi făcut jumătate din carte, anulez examenul! Eu,
deşi abia stam pe picioare, merg la catedră, îmboldită de colege, şi o
rog să ne dea o lecţie din materia făcută şi două din cea nefăcută.
Dânsa îmi spune:
- Nu fac excepţii!
Eu repet:

200
 - Nu vreau nici o excepţie, ci numai ne rugăm să ne daţi o
singură lecţie din ceea ce am învăţat toate.
Tace şi-şi ia catalogul şi pleacă. Ne sfătuim cu toatele ce să
facem, că eram de la clasa a treia până la a opta. Mergem la
cancelarie să cerem sfatul, dar ne întrebară ce-a fost în clasa
noastră, că profesoara a lăsat catalogul şi a plecat. Noi spunem
realitatea, iar direcţia ne spune să plecăm toate acasă, că o să vadă
pe a doua zi ce-o să facă.
Aşa am mers acasă să-mi liniştesc ficatul. Şi în aceasta am
văzut Mila Măicuţii Domnului, căci cred că n-aş fi putut face nimic,
aşa-mi era de rău. Profesoara de latină, săraca, era supărată de
soţul ei, şi în acea seară a şi plecat din Brăila la Buzău, unde era
soţul suferind. Toate colegele mele se necăjeau pe mine, zicându-mi
că de eram în clasă la timp, aveam s-o închin, şi dădeam tezele.
M-am bucurat nespus de mult, văzând credinţa lor în Sfânta Cruce.
Nevinovăţia, şi pe de altă parte, interesul personal, am observat că
ţin pe om aproape de Dumnezeu. Că bine e ca omul să rămână în
nevinovăţie, şi să simtă mereu nevoie de ajutorul lui. Aşa că, venind
unul după altul şi celelalte examene, eu mi-am luat în primire
slujba în care mă simţeam fericită, făcând şi pe alţii fericiţi. Seara,
când veneam acasă, la domnişoara Popescu Elena, profesoara de
matematici, unde am stat atunci timp de trei săptămâni, cădeam ca
de mal obosită. Dânsa începea să-mi zică:
- Mâncăm repede, Măicuţă, şi ne culcăm, ca mâine să fii cu
capul limpede, să poţi să te mai uiţi prin carte.
Pe urmă, sora Lenuţa, că aşa-i ziceam eu, urmă:
- Măicuţă, rugăciunea o facem oral, nu te mai las să mai
citeşti după carte. Eu muream de râs când auzeam că trebuie să
mă rog oral, parcă până atunci dădusem în scris! Toate acestea le
făcea din dragoste, de a nu mă obosi. Şi-mi ziceam: Doamne, pe cei
de un sânge cu mine mi i-ai înstrăinat, iar pe străini i-ai făcut să
aibă milă de mine! Adevărul este acela pe care l-am spus şi mai
înainte, că voia Domnului a fost să-mi lipesc inima de cer. Am
mulţumit, şi neîncetat voi mulţumi Milostivirii Cereşti, care m-a
condus de mână prin poteci întortocheate, dar la capătul lor am
găsit un mare luminiş, pe Iisus, viaţa şi bucuria lumii, şi a mea!
Când a sosit examenul pentru sfârşitul clasei a patra, am stat
în gazdă la domnişoara Stela Argintoianu, o profesoară pensionară.
Această mutare o făceam cu scopul de a câştiga cât mai multe

201
suflete la Hristos, că pe toate le făceam prietenele Cerului, cu
ajutorul Stăpânei Cereşti.
Din nou mi-am luat acea dragă misiune cu deschiderea uşilor
profesoarelor, şi închinările pline de succes dumnezeiesc. Dar când
a venit ziua să dăm examen la franceză cu domnişoara Bercovici,
care era în religie israelită, şi ştiind toate că nu va putea fi
închinată, eram opărite de îngrijorare.
La metoda din prima sesiune le-am rugat să nu mai apelăm, şi
să ne lăsăm în grija Celui de Sus, să vedem ce-o să fie. Toate au
fost de aceeaşi părere, pentru a preţui şi mai mult ajutorul Sfintei
Cruci. Cu lucrările am ieşit la toate clasele foarte bine, iar la oral,
clasa noastră a fost umilită foarte greu, punând întrebări la fiecare
serie ce era ascultată, să răspundă de ce face liceul. Eu stam în
bancă şi mă gândeam că de-mi va pune şi mie aceasta întrebare,
ce-o să-i răspund? Am început să mă rog la Măicuţa Domnului,
să-mi lumineze mintea, pentru a şti ce să-i răspund. Şi, iată că-mi
vine rândul să ies la oral. Începe şi cu mine la fel, să-i spun de ce
învăţ carte. Eu i-am răspuns:
- Domnişoară, vă rog să nu vă supăraţi, că n-o să vă lămuresc
destul de bine la această întrebare.
- Cum vine asta? Eu nu vreau altă lămurire decât să ştiu de ce
înveţi carte!
- Învăţ din ordinul episcopului meu!
- Dar ce are episcopul cu dumneata?!
- V-am spus de la început că n-o să vă pot da un răspuns,
deoarece dvs. sunteţi străină de rânduielile noastre, şi nu le puteţi
înţelege! M-aţi întrebat ce are preasfinţitul cu mine!… Din moment
ce e superiorul meu, are puterea să-mi dea orice ordin, iar eu
trebuie să mă supun! Şi mai cred că dvs. trebuie să vă bucuraţi
când vedeţi că cineva se munceşte pentru a-şi căpăta puţine
cunoştinte, şi nicicum a descuraja pe cineva!
Tace domnişoara mea, dar s-a răzbunat, ascultându-mă la
citit, la gramatică, făcând conversaţie, şi, în sfârşit, crezând că m-a
doborât, mă pune să-i povestesc o lecţie. Când a căutat în carte, eu,
în disperare, că eram toată o apă, de puteai să storci hainele de pe
mine, mă gândeam la istoria morţii Ioanei D'Arc, şi minune, aud
că-mi zice în româneşte:
- Să-mi povesteşti în franţuzeşte moartea Ioanei D'Arc!

202
 O ştiam s-o povestesc ca şi în româneşte, că mi-a fost drag
frumosul şi vitejescul ei sfârşit! Am terminat această povestire, care
a fost fără nici o greşeală, ca la urmă să-mi spună:
- Cinci îţi pun nota, că mi-ai răspuns obraznic la ceea ce
te-am întrebat înainte de oralul nostru!
Eu, foarte liniştită i-am răspuns:
- Niciodată n-am învăţat pentru notă, ci pentru a-mi căpăta
puţine cunoştinţe. Totuşi, eu vă mulţumesc pentru aprecierea dvs.
Cel rău n-a părăsit-o, ţinându-se de dânsa, şi şoptindu-i să
meargă la direcţie, pentru a mă zugrăvi cum i-a plăcut gârbovitului.
A doua zi am fost chemată de directoare, şi întrebată să-i spun ce
motive m-au făcut de-am jignit pe profesoara de franceză. Nu i-am
povestit cele întâmplate, zicând că în această purtare domnişoara a
dovedit ură de rasă şi de religie, căci îmi dădeam seama că dânsa a
deschis o luptă contra mea şi că nu poţi da înapoi pe un duşman,
decât întrebuinţându-i armele lui, deşi lucrul acesta nu-i
călugăresc, dar au salvat aceste cuvinte pe toate colegele mele, căci
toate erau în aceeaşi situaţie.
La domnişoara Argintoianu, tot timpul cât am stat, m-am
simţit foarte bine. Casa era în faţa liceului, iar când veneam de la
examen, îmi ieşea în cale, bătând din palme, şi zicându-mi plină de
voie bună:
- S-a proslăvit Dumnezeu şi de data asta, Măicuţă?
Eu, chiar de eram tristă sau obosită, când o vedeam pe dânsa
cu atâta bunăvoinţă şi dragoste, mă smeream sub mantia de iubire
a Maicii Sale Preacurate, scăpând lacrimi de recunoştinţă, pentru
călăuzirea ce mi-o face, arătându-mi unde să merg pentru a mă
simţi fericită. Dragostea bunei mele gazde am răsplătit-o cu
neuitarea în slabele mele rugăciuni, şi cu lipirea inimii de dragostea
neasemuită a Măicuţii Domnului, care cred că-i va fi de mare folos
în viaţă.

PLEACĂ UN GRUP DE FETE LA MICLĂUŞENI

Trecând în clasa a cincea, materia ce mi se cerea era mai grea,

iar în casa noastră se iviseră unele lucruri care şi mai mult îmi
slăbeau puterile. Primeam sfaturi să întrerup şcoala, că mi-i de
ajuns, şi aş fi voit să le ascult, dar inima nu mă lasa să primesc.
Îmi controlam gândul să văd de nu-i ambiţie omenească, dar un

203
glas îmi zicea: cine rămâne la jumătatea drumului pentru o teamă
care s-ar putea înlătura, acela nu are încredere în purtarea de grijă
a lui Dumnezeu.
După toate aceste frământări ale mele, mai vine şi ordinul
Sfintei Episcopii să merg cu cineva să vizitez un aşezământ părăsit
de-al prinţesei Ecaterina Cantacuzino, pe care l-a primit Sfânta
Episcopie, cu act de donaţie pentru a se face în el mănăstire de
maici. Am plecat la Sfânta Episcopie cu părintele nostru Clement
Cucu. De la Sfânta Episcopie am mers cu o căruţă la Miclăuşeni,
unde se găsea această vatră domnească. Ajunsă acolo m-a uimit
măreţul castel, ce era cu trei etaje, iar pe lângă el se mai găsea un
castelaş cu două etaje, şi diferite alte castelaşe pentru retragerea la
mai multă linişte a celor ce-o doreau. Două grajduri mari cu
locuinţă pentru grăjdari şi paznicii curţii erau tot cu etaj. Toate
acestea nu mi-au mişcat sufletul ca atunci când am intrat în
bătrâna biserică, cugetând câte Sfinte Liturghii s-au făcut în ea, şi
câţi genunchi s-au plecat pe lespezile reci de piatră, ce erau pe jos.
Pe cât eram de gânditoare în Sfânta Biserică, pe atât eram de
copilăroasă când am ieşit afară, văzând frumosul parc cu tot felul
de flori. Aş fi voit să le iau pe toate în braţe. Le mângâiam şi le
sărutam, vorbind ca şi cu cineva care ştia şi văzuse multe. Nu
vream să le rup, că-mi dădeam seama că le curm viaţa, dar când
am dat de o tufă de crini pe un morman de gunoi, nu m-am putut
abţine, şi am rupt trei lujeri, ducându-i preasfinţitului Lucian.
Reîntoarsă la Sfânta Episcopie, am primit în mână, în curte,
de la cancelarie, ordinul că i se aprobă părintelui Clement Cucu să
meargă ca duhovnic la noua mănăstire Miclăuşeni, aşa după cum
ceruse sfinţia sa într-o scrisoare personală, fără să ştiu eu, iar mie
mi se cerea să repartizez un grup de maici cu surori, care să-l
însoţească. După ce am citit, am intrat într-o cameră a palatului
episcopal, şi am plâns mult de cererea tăinuită a părintelui
Clement. Vlădica află de plânsul meu, mă cheamă şi-mi zice să fiu
liniştită, că nimic nu se face fără hotărârea cerului şi să las să
meargă părintele Clement acolo unde s-a cerut, iar despre maicile
care-l vor însoţi, mi-a dat sfat ca numai acelora care doresc ele, să
le dau drumul, şi să nu silesc pe nimeni.
Am ascultat şi m-am întors acasă la noi, povestindu-i
soborului în sala de mese ceea ce am văzut, şi că, cine vrea să-l
însoţească pe părintele Clement, să se gândească bine, şi să se

204
pregătească, deoarece întocmai, va trebui să ia fiinţă acea
mănăstire. Nu era uşoară această rupere pentru sufletul meu, dar
mă mai mângâiam cu gândul că se va mai proslăvi numele Celui
Preaînalt într-un loc, zi şi noapte, de un roi ce s-a zburat de la
stupul Măicuţii Domnului, din Vladimireştii Tecuciului!
Aşa că părintele Clement şi-a luat un grup de unsprezece fete
de la noi, trei maici şi opt surori, plus pe mama sfinţiei sale care se
găsea la noi pe vremea aceea, şi, în ziua de 25 septembrie 1947,
înzestrate cu tot ce le trebuia pe un timp mai îndelungat, au plecat
spre Miclăuşeni, cu un camion trimis de Sfânta Episcopie.
Acolo nu era deloc aspect de mănăstire, iar dorinţa prinţesei,
aşa a fost. Spre mine a pornit o ploaie de gânduri, că o să fie mai
greu la conducere, plecând părintele Clement, care-mi da sfaturi în
gospodărie. Dar am alungat norii grei ai gândurilor de neîncredere,
şi am început să păşesc cu paşii siguri alături de soborul meu drag,
şi de comitetul format de maici. Şi în toate, am văzut răspunsul
Cerului, mai bun ca al oamenilor, în care-mi pusesem aşa de mult
încrederea.
Din acestea am învăţat multe. Mai întâi, să am mai
multă încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi mai
puţină încredere în prefăcuta sinceritate a oamenilor, care-s
aşa de schimbăcioşi, mai ceva ca vremea. Nu am acuzat deloc
pe părintele că a plecat, şi, mulţumind lui Dumnezeu, am zis că
atâta i-a fost dat să fie la noi. Eu nu voiam să plece, şi credeam că o
să dea Sfânta Episcopie un duhovnic, la fetele ce le voi rândui
pentru Miclăuşeni. Aşa că am pus toate nădejdile mele, din clipa
aceea, în mâna lui Dumnezeu, crezând din toată inima că atunci
când voi fi slabă, îmi va trimite şi un ajutor omenesc, deşi acum nu
mai credeam că mai există o inimă sinceră.

PĂRINTELE GHERASIM

Am rămas cu părintele Pascal Gherasim, al treilea preot care a

venit la noi dintr-o curată dragoste, de la Sfânta Episcopie a
Romanului, în 1944, un suflet de om blând, ca mielul lui
Dumnezeu, şi care nu era în stare să te supere cu ceva. A rămas
sfinţia sa cu toate slujbele bisericii şi cu înduhovnicirea noastră.
Căutam şi noi să nu-l supărăm. În gospodărie nu l-am necăjit
niciodată să ne vie în ajutor, decât atunci când se cerea o asistenţă

205
pur duhovnicească. De fapt, nici sfinţia să nu se vâra, căci îşi dădea
seama că nu e bine ca duhovnicul să fie stareţ în mănăstire de
maici. Când i-am cerut un sfat, părintele nostru Gherasim Blândul,
cum îl numim noi, căci aşa şi este, ne venea în ajutor!…

PĂRINTELE IOAN

Într-o zi vin maicile din comitetul spiritual şi economic, şi îmi

zic că părintelui Gherasim îi este prea greu singur, şi că ar trebui să
cerem Sfintei Episcopii încă un preot ajutător. Am fost de aceeaşi
părere, şi, de îndată am făcut raport la Sfânta Episcopie de Roman,
explicând situaţia. Sfânta Episcopie ne-a răspuns ca să ne căutăm
un preot, că nu are de unde să ne dea, iar când îl găsim, să
raportăm, că ni-l aprobă. Ne-am chinuit noi cu mintea să găsim un
preot, dar nu ne opream cu inima nicăieri.
Într-o zi spun soborului, în sala de mese:
- Ştiţi ceva, fetelor?! Am o idee pentru găsirea preotului!
Toate erau cu ochii mari şi atente să audă ideea. Şi le zic:
- Ne-am plimbat cu minţile noastre în lungul şi-n latul ţării,
pentru a ne găsi încă un preot şi nu l-am găsit! Vreţi să-l găsim?!
- Da, da, strigară toate!
- Dacă vreţi să găsim pe acel om, haideţi să dăm mintea la o
parte, şi să ridicăm inimile noastre să atingă Mila Cerului,
cerându-i un suflet copilăros ca şi noi, că altul nu stă la noi!
Bietele fete, la aceste cuvinte destul de copilăroase, au început
unele să plângă, iar altele să râdă de bucurie, şi îmi cereau sfatul
cum să facă pentru a ajunge la scopul dorit.
Fără să mai stau mult pe gânduri, le-am răspuns:
- Ştiu, dragele mele, că prin post şi rugăciuni, se câştigă toate
de la Dumnezeu. Haideţi să facem trei vineri de ajunare toată
obştea, de joi seara, până sâmbătă dimineaţa, şi cred că Preabunul
Dumnezeu şi Măicuţa Preacurată ne vor auzi, şi ni-l vor trimite
chiar acasă.
Toate au primit cu bucurie, şi am început postul cu rugăciuni,
fără să cerem pe cineva, decât arătând Domnului dorinţa ce-o
avem.
Ştiu, Doamne Iisuse Hristoase, că Tu eşti şi preot şi jertfă,
totodată. De la tine vine toată puterea Liturghiei. Virtutea şi
credinţa preotului nu-i adaugă, precum nici nevrednicia lui nu-i

206
ştirbeste efectul întru nimic. Dar noi, ca oameni slabi, alergăm la
alegerea Ta, Bunule, că noi nu putem cu minţile şi puterile noastre
slabe. Credem că ne vei răspunde cu belşug şi dar, căci nimeni care
a cerut de la Tine ceva curat, nu s-a întors fără răspuns!
După două vineri, vine la mine un grup de maici din sobor, cu
rugămintea să nu ajunez eu în vinerea ce vine, a treia, ca să nu-mi
fie rău la examen, iar ele toate vor face încă o vinere de ajunare,
pentru mine! Văzându-le dragostea, am lăcrimat şi le-am zis să fie
liniştite, că nu-mi va fi nici un rău, trimiţându-le la toate
mulţumirea şi recunoştinţa mea pentru purtarea de grijă,
rugându-le să-şi păstreze liniştea inimilor şi legătura minţii cu
Dumnezeu, iar pe mine să mă ierte că nu pot să le îndeplinesc
această dorinţă, deoarece ideea a pornit de la mine, trebuie, deci să
o îndeplinesc cu sfinţenie, şi, bun e Dumnezeu, eu cred că nu-mi va
fi rău, ba din contra, îmi va fi bine, şi voi lucra cu mai multă
uşurinţă la examenul ce-l am de dat. Şi, aşa a şi fost, că am lucrat
mult mai bine ca în celelalte…
A doua zi, sâmbătă, am terminat examenele, iar seara am
plecat la Sfânta Mănăstire. În gara Tudor Vladimirescu, mă aştepta
căruţa Mănăstirii noastre, iar cu maicile ce erau cu căruţa, se mai
afla şi fratele Silviu Iovan, pe care-l cunoscusem mai bine vara
trecută, în 1947, de Sfânta Veronica. Prima dată l-am văzut la
sfânta mănăstire Sâmbăta de Sus, Făgăraş, dar nu-l mai ţineam
minte. Acest frate era la vremea aceea doctor în Teologie, în anul al
doilea, şi profesor de Religie la Liceul Teoretic din Cluj. Era foarte
credincios, cum de altfel se cade să fie teologii, şi fiind şi fiu de
preot, se vedea că a avut o creştere îngrijită.
Când venea acest frate la noi, toată obştea se găsea într-o
sărbătoare! Îl simţeam ca pe fratele nostru, deşi numai de două ori
venise, iar acum era a treia oară. Niciodată nu m-am gândit ce va
face în viaţă, că socoteam că nu-i frumos, şi aveam şi un deosebit
respect pe care mi-l impusese seriozitatea şi credinţa lui.
Măicuţa Domnului a voit să-mi facă un dar la întoarcerea mea
de la examen!
În curtea Sfintei noastre Mănăstiri, îl aud pe fratele Silviu:
- Măicuţă, sorţii îmi sunt aruncaţi!
Eu îi răspund că nu cunosc limba în care îmi vorbeşte, şi,
luată de valurile dragostei soborului meu, am intrat în Sfânta

207
Biserică, toate cântând axionul, în genunchi, la icoana Preacuratei,
Stareţa noastră scumpă!
În casă mai era şi doamna Lucia Costin, azi maica Antuza,
stareţa mănăstirii Gologanu.
După masă fratele Silviu îmi zice:
- Măicuţă, eu aş vrea să vin aici pentru totdeauna! Oare
Măicuţa Domnului nu m-ar primi şi pe mine?!
Eu m-am deşteptat ca dintr-un somn. Am stat puţin fără să
răspund, cugetând la această întrebare, şi, uitându-mă la icoana
Măicuţii Domnului, din peretele de la răsărit, i-am zis în tăcere:
- Preacurată, oare acest suflet să ne fie rodul rugăciunilor
noastre?! Dar se va putea, Doamna mea?! Şi, ca să nu supăr pe
Făcătoarea mea de bine din toate timpurile, m-am întors spre
fratele Silviu, şi i-am zis:
- Iartă-ne, frate Silviu, că niciodată nu te-am întrebat, fiindcă
n-am îndrăznit, dar cum vrei să vii la noi, intrând în familia noastră
călugărească, sau ca preot de mir?!
Dânsul îmi răspunde:
- Ah, Măicuţă, niciodată nu m-am gândit la căsnicie, ba ceva
mai mult, când am intrat să fac facultatea de Teologie, am mers la
catedrala din Oradea, rugând pe Domnul Hristos să-mi ajute să fiu
numai al lui toată viaţa mea, slujindu-l cu mai multă uşurinţă. Căci
văd la tatăl meu, care este preot că, oricât s-ar chinui, tot nu poate
a fi numai al lui Dumnezeu, împărţindu-se, săracul, în trei:
Domnului, familiei şi poporului! Aşa că, vă rog, Măicuţă, să vă
rugaţi Maicii Domnului să-mi ajute să fiu, de se poate, în familia
voastră din Vladimireştii dragi, depunând aceleaşi voturi pe care
le-aţi depus şi sfinţiile voastre!
Eu am lăcrimat de fericire şi i-am răspuns:
- Să hotărască Bunul Dumnezeu şi Măicuţa Preacurată, cum
or şti că-i mai bine, această dorinţă sinceră şi curată!
În primăvara anului 1948, aproape la sfârşitul anului şcolar,
fratele Silviu Iovan, îndemnat de darul Duhului Sfânt, părăseşte
catedra de profesor de la liceul din Cluj, lăsând-o unui prieten care
căuta să capete un post, şi vine la noi! Era civil. Am rugat pe
domnul general Ioan Neagu să meargă cu fratele Silviu la Sfânta
Episcopie a Romanului, pentru a-i aproba să fie diaconit,
deocamdată, căci aveam mare nevoie, părintele Gherasim,
nemaiputând singur. Preasfinţitul i-a aprobat să fie diaconit chiar

208
la Sfânta noastră Mănăstire, şi pe seama ei, aşa cum cerusem noi
în raport. Din cauză că vlădicul nostru nu putea veni, am rugat să
ne îngăduie a veni preasfinţitul episcop al Oradei Mari, Nicolae, sub
al cărui ochi crescuse viitorul nostru diacon. Preasfinţitul Nicolae,
după ce-a primit invitaţia vlădicului şi rugămintea noastră, a venit
cu toată dragostea la noi, hirotonind pe fratele nostru Silviu, în
diacon, în ziua de 26 mai 1948, de faţă fiind delegaţii Sfintei
noastre Episcopii, părinţii tânărului nostru diacon, şi mulţime de
popor.
Părintele nostru diacon a început să slujească în Biserica
Maicii Domnului, înflorind-o cu frumoase predici, şi ajutând pe
părintele nostru Gherasim. La 27 noiembrie 1949, a avut loc la
mănăstirea Sihastru, călugăria sa, primind prin votul monahicesc
numele de IOAN, iar la 28 decembrie 1949, a fost hirotonit preot pe
seama Sfintei noastre Mănăstiri, tot de preasfinţitul Nicolae
Popovici, având la noi pe preasfinţitul Nica, episcop locotenent, al
Galaţilor.
Fiind preot, acum era de mai mult ajutor Mănăstirii noastre,
părintelui Gherasim şi credincioşilor ce ne vizitau.
Dar şi pentru mine a fost în tot timpul şcolar un neobosit
pedagog şi profesor, aproape la toate materiile, afară de
matematică, care mi-o preda doamna Ecaterina Butunoi, din
Bucureşti.
Când erau examene grele, părintele nostru Ioan, se lipsea de
bucuriile slujbei de la Mănăstire, şi venea la mine, la Brăila, pentru
a-mi da ajutorul de care aveam nevoie.

BUCURII DE NEUITAT

Şi aşa au trecut clasele a cincea, a şasea, şi a şaptea,

ajungând cu ajutorul lui Dumnezeu, la ultimul an de liceu.
În acest an am avut şi bucurii duhovniceşti. De pildă, am
mers la familia colonel C. Racoveanu, să iau lecţii de chimie de la
doamna Racoveanu, şi am descoperit într-o cameră, la subsol, două
fetiţe orfane, Ana şi Maria, nemţoaice, care-şi aşteptau moartea,
căci nu mai aveau pe nimeni care să le vină în ajutor. Nici nu
puteau vorbi, aşa erau de slabe. Le-am luat cu mine, neţinând
seama că erau de altă religie şi neam, şi le-am adus la Mănăstire,
dându-le câte puţină hrană, ca să nu moară. Când s-a început

209
şcoala, am plecat la Brăila, căutându-le inimi credincioase care să
le mai vină în ajutor. Mai aveau şi pe o mătuşă, şi pe bunica lor
după mamă, care erau slabe de nerecunoscut. Nu ne-a lasat Mila
Cerului, căci n-am avut linişte până nu le-am ştiut viaţa asigurată
cât de puţin.
Slăvit să fie numele Domnului care mi-a venit în ajutor, şi de la
care luăm noi toţi ce ne trebuieşte.
La gazda unde stam acum, am descoperit doi bătrâni de câte
60 de ani, care nu erau cununaţi religios, lucru pentru care nu
mergeau la biserică, şi nu dădeau nimic milostenie, zicând că nu le
primeşte Dumnezeu nici o osteneală sau faptă bună, din pricina
aceasta.
Am zis bătrânei:
- Da, este bine să arăţi aceasta teamă de Bunul Dumnezeu,
dar de ce nu vă cununaţi?
Dânsa îmi răspunde:
- Dacă nu m-am cununat când m-am căsătorit, acum nu mai
are nici un rost cununia!
- Şi cum, vrei să mori aşa cum te găseşti?!
- Dar ce să fac, că mi-e ruşine să merg la preot să-i spun că
nu-s cununată!
- Şi de câţi ani eşti căsătorită?!
- De patruzeci şi trei.
- Şi, în anii aceştia, ai fost vreodată spovedită sau împărtăşită
cu Sfântul şi dumnezeiesul Trup şi Sânge al Domnului Hristos?!
- A! Eu nu sunt împărtăşită de mică, şi cum să mă fi
împărtăşit acum, căsătorită, dacă eu, de când m-am căsătorit,
n-am intrat deloc în biserică, căci spun unele femei că nu-i bine.
- Dar ca stai necununată, nu-ţi spun că nu-i bine, ci numai să
nu intri în biserică?! Doamne fereşte de aşa sfaturi! Eu nu voi pleca
de aici până nu te-oi vedea în rând cu lumea, în casa lui
Dumnezeu.
- Aş, asta n-oi mai face, că nu vreau să ştie preotul că n-am
fost cununată.
- De ce?
- Mi-i ruşine!
- Dar la cer n-o să-ţi fie ruşine, când te vei înfăţişa aşa cun te
găseşti?
- Până atunci mai este!

210
 - De unde ştii că mai este?! Căpatul vieţii fiecărui om este în
mâna lui Dumnezeu, şi, deci, nimeni nu-l cunoaşte decât Cel ce-l
ţine!
Strig la sora Mariţa, gazda mea:
- Ştiţi, oameni buni, că sunteţi nuni mari?! Iată, veţi cununa
pe aceşti bătrâni, care vă sunt şi rude.
Au primit cu bucurie dar nu ştiau unde să se cunune, dacă
bătrânii nu voiau să mearga la biserică. Ca să nu-i pierd şi să-i
cosească neprevăzutul sfârşit, le-am făgăduit că va veni părintele
nostru Ioan, de la Mănăstire, şi-i vom cununa în casă, fără să ştie
nimeni, căci, altfel pierdeam pe moşul, care spunea că doar el este
căsătorit la primărie. În sfârşit, am avut mare bucurie să le văd pe
cap cununile împletite de mine din flori, la aceşti tineri miri, bătuţi
de brumă!
Aceste bucurii nu au seamăn pe pământ, şi nici nu le poţi găsi
pereche! Şi, rugându-i să meargă la Sfânta Biserică în Duminici şi
sărbători, le ziceam că nici o limbă omenească nu poate înşira
roadele de har şi de binecuvântare pe care ni le aduce sfânta jertfă
a Sfintei Liturghii. Ei au făgăduit şi mie şi Părintelui, că vor împlini
această rugăminte, care li-i spre folosul şi mântuirea lor.
Un sprijin deosebit l-am avut de la familia profesorului V.
Cocoş, care, fără să mă recunoască, văzând răutatea unor oameni
care credeau că, prin înlăturarea mea de la liceul unde dădeam
examen, se vor urca pe o treaptă mai sus, a fost pentru mine ca un
arhanghel! După un timp, am aflat de acea punere la cale, şi am
ţinut să cunosc pe acela căruia i-a şoptit îngerul să-mi ia apărarea,
şi, până la urmă, l-am cunoscut, mulţumindu-i pentru creştineasca
lui purtare, pentru care am făgăduit Măicuţii Preacurate că nu-l voi
uita la slabele mele rugăciuni, pe el, şi pe întreaga sa familie.
După legarea prieteniei cu această dragă familie, doamna
Florica Cocoş, care-i o fiinţă nespus de blândă şi de credincioasă,
mi-a fost ca o soră, aducându-mi iarna, la gazdele unde locuiam,
lemne, cu coşul, ca să nu sufăr de frig, şi alte bunătăţi pe care
numai dragostea curată a acestei fiinţe putea să le săvârşească.
Mi-a fost, şi-mi va rămâne săpată cu litere de aur în mijlocul inimii
mele, creştineasca purtare a acestei familii. Nu mai spun de el, care
venea aproape zilnic să vadă cum a mers examenul, şi să mă
încurajeze, dându-mi cărţile trebuitoare pentru lectură, în vederea
examenelor. Când eram în ultimul an, îmi trebuiau mai multe cărţi

211
pentru lectură, îndeosebi la Limba Română. Îmi aduc aminte cu
multă plăcere de timpul când mă pregăteam pentru examenele de
sfârşit de an, şi când citeam la Română din cartea de la curs,
rugam pe Părintele Ioan, care-mi era şi profesor, şi un nespus de
mare sprijinitor moral, să-mi vină în ajutor, cu domnul Cocoş.

TERMIN LICEUL

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi al Măicuţii Domnului, am

ajuns la examenul de sfârşit de an al clasei a XI-a, adică al clasei a
VIII-a, după vechea denumire.
La matematică se cerea să ştii materia din cei trei ani din
urmă. Eu aveam toate caietele din anii ce trecuseră, şi mă vedeam
tare la acest obiect. Dar când am văzut că profesorul cu care
trebuie să dăm examen, avea un chip tare serios, am uitat tot ce
ştiam! Lucrăm teza şi începe să ne asculte la oral, de la clasele mici
în sus. Clasa mea era cea din urmă. Când vedeam că toţi băieţii şi
toate fetele care erau ascultaţi, amuţeau când ieşeau la tablă, mă
prăpădeam de frică. Tremuram de credeai că-s bolnavă de friguri.
Mă mai uitam prin caiete şi prin maculatoare, dar era un haos în
capul meu. Ne găseam la acest examen şi într-o şcoală în care noi,
fetele şi, îndeosebi eu, nu eram deloc familiarizată, căci patru ani
dădusem la liceul de fete, iar acum, fiindcă eram mai puţine fete
decât băieţi, dădeam examenul la liceul de băieţi, unde mi se părea
că-i mai rece, şi mă simţeam străină.
Toţi care se întorceau de la tablă, erau ca nişte sfinţi bizantini,
traşi la faţă, şi-mi ziceau:
- Îi jale, Măicuţă, ce faci dumneata, că trebuie să ştii o groază
de materie?!
Eu îi mai făceam să râdă, zicându-le:
- Bun e Dumnezeu, cred că n-o să tac chiar ca dvs.! O prostie
dacă-oi şti, pe aceea o s-o spun, că-i a mea, şi am muncit pentru ea
ca s-o învăţ!
Se apropie să fie ascultată clasa mea. Eu cădeam în grupa de
la urmă, după alfabet. Scoate patru din colegele mele, şi rămân trei
în a doua grupă. Văd că şi cei din grupa mea muţiseră la tablă, îmi
vine rău şi am crezut că-mi ia creierul foc!
Aud pe profesor zicându-le:

212
 - Dar dvs. aţi venit la examen numai ca să vedeţi şcoala şi pe
profesori?! De ce tăceţi toţi?! Spuneţi măcar o prostie, dacă
matematică nu cunoaşteţi!
Eu am prins curaj auzind pe profesor spunând că e mult mai
bine să zici o prostie, decât să taci.
Vine rândul nostru. Ce i-o fi părut domnului profesor, că-l aud
zicând:
- Vine întâi cutare şi cutare, iar Maica la urmă, singură!
Eu am crezut că o să cad din picioare, auzind că o să mă
asculte singură!
Toată lumea din clasă îmi făcea semne disperate. Pe cele două
colege dinaintea mea, nu le vedeam, nici nu le auzeam, aşa că nu
ştiu ce-or fi făcut!
Aud pe profesor:
- Să poftească Maica!
Când am auzit că mă cheamă, am plecat spre catedră, făcând
o cruce mare şi zicând: Maica Domnului, şi toţi sfinţii ortodocşi şi
catolici, ajutaţi-mă! Şi, luând creta, mă uitam spre profesor, şi
aşteptam să-mi spună ce trebuie să lucrez. Profesorul sta cu mâna
la ochi şi râdea. Eu, în emoţia mea, nu mi-am dat seama ce
făcusem, că strigasem la Sfânta Fecioară şi la sfinţi cam tare, aşa
că eram foarte mirată că văzând pe profesorul care avea o faţă aşa
de întunecată înainte, cum purtarea mea disperată îl făcuse vesel.
Aceasta m-a încurajat, şi punându-mi câte două întrebări din
fiecare materie a celor trei ani, le-am lucrat cu cea mai mare
siguranţă, şoptindu-mi nu ştiu cine la ureche! Uitându-mă în
dreapta şi în stânga, am văzut că nu era nimeni, fiindcă eram foarte
atentă şi la cele ce-mi spunea profesorul, şi la cel ce sta aproape de
urechea mea; n-am avut timp să mă gândesc cine să fie acel ce-mi
şopteşte. Nu reuşea mâna să scrie cât îmi şoptea acea voce la
urechea mea.
Aud pe profesor:
- Vă mulţumesc, mi-aţi răspuns pentru toţi colegii dvs.! Poftiţi
la loc!
Las creta şi o iau spre banca mea. Profesorul pleacă, iar toţi
colegii şi colegele din toate clasele, îmi zic cu ochii speriaţi:
- Ce-ai făcut, Măicuţă?!
- Ce-am făcut, le răspund eu?
- Te-ai nenorocit!

213
 - De ce?!
- Că te-ai închinat şi ai strigat la Maica Domnului, şi la sfinţi,
şi te-a auzit profesorul!
- Ei, şi ce?! Dânsul nu-i creştin?! Dvs. aţi văzut că dacă am
strigat la Măicuţa Domnului şi la sfinţi, mi-au venit în ajutor?! Că,
sincer să vă spun, în momentul când am plecat la tablă, nimic nu
mai ştiam, dar o voce mi-a şoptit tot timpul cât rezolvam problemele
date. Aşa că nu mă tem de nimeni şi de nimic! Am făcut ceea ce
trebuia să facă toată lumea! Rezultatul îl vor spune toţi aceia pe
care i-am strigat eu în ajutor! Fiţi liniştiţi, că eu sunt liniştită, şi vă
urez succes la celelalte obiecte!
Şi, ieşind pe uşă, eram ca beată de o fericire ce umplea tot
sufletul meu. Mergeam pe stradă şi mi se părea toată lumea ca
nişte pitici. Am luat-o pe o stradă care ducea spre sfânta biserică
grecească, unde mergea mai puţină lume, şi, într-un colţ al măreţei
şi frumoasei biserici, în valurile de iubire, de recunoştinţă şi de
adâncă smerenie, am scos un oftat de durere către sfânta icoană a
Maicii Preacurate, şi către Iisus, dumnezeiescul Prunc, zicând:
- Ah, de ce nu sunt ale mele toate făpturile, ca să le depun la
picioarele tale, Doamne, pentru ca toate să se mistuie de iubire către
Tine, iar eu să Te iubesc mai mult decât ele?!
- Nu te mâhni, căci cu o Sfântă Liturghie ascultată cu evlavie,
îmi dai toată slava, de nesfârşite ori mai mare!
Aceasta m-a liniştit, şi mi-a sădit în sufletul meu dorul şi
dulceaţa de a nu putea trăi fără să ascult în fiecare zi Sfânta
Liturghie. Căci mi-am dat seama că pentru a putea ajunge la
comorile de har dumnezeiesc, nu este o cheie mai sigură ca sfânta
jertfă a Sfântului Altar. Mulţi păcătoşi se întorc la Dumnezeu, şi
nici nu gândesc că Sfânta Liturghie este aceea care le dobândeşte
acest har nepreţuit, de la care ei culeg roadele în clipele sublime ale
veşniciei, în nesfârşita iubire a lui Dumnezeu!
Terminam examenele ultimei clase de liceu. Aştept
promovarea şi, cu durere, văd afişat că, din cele şapte, câte eram,
trei sunt repetente, trei corigente, şi promovată numai eu, care
eram aşteptată de toţi colegii şi colegele mele să fiu picată din cauza
purtării mele nesocotite, strigând la Maica Domnului şi la Sfinţi
pentru ajutor în timpul examenului. Nu mă miram deloc, căci ştiam
că nu meritele mele m-au salvat, ci strigătele cu încredere, la cei ce
stau în lumina iubirii lui Hristos! Găsindu-mă cu colegele mele, au

214
început să-mi spună că şi ele se roagă lui Dumnezeu, şi de ce nu
le-a ajutat la examen?! Le-am mângâiat, zicându-le că, dacă
Domnul nu ne împlineşte câteodată cererile şi dorinţele noastre, o
face pentru că ne pregăteşte ceva mai folositor. Noi, din pricina
slăbiciunilor omeneşti, nu ştim ce ne este mai de folos! Nu ştiu ce
ecou or fi avut în sufletul lor aceste cuvinte, dar eu mi-am făcut
datoria, arătându-le că, a te ruga este o datorie creştinească,
aşteptând cu răbdare hotărârile Cerului, şi nu a porunci ceea ce
vrei tu să ţi se împlinească îndată! Da, se poate să-ţi vină şi îndată
ceea ce ceri tu, numai dacă îţi este de neapărată nevoie. Socotelile
lui Dumnezeu, nimeni nu le poate cunoaşte!

BACALAUREATUL

Deci, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Măicuţii Sale Preacurate, şi

al tuturor sfinţilor la care am strigat cu tot focul, am ajuns şi la
examenul de bacalaureat, în vara anului 1951.
Şi acest examen l-am trecut tot prin minune, căci am fost
singură, deoarece numai eu absolvisem clasa a XI-a şi, nefiind
primită cu cei de la curs, am dat singură. La început mi-a fost frică,
dar a trecut foarte repede, căci, fiind una singură, cum terminam
cu un profesor, mă lua altul la ascultat, şi aşa am trecut. Dar când
am scăpat, am alergat la biserica ce-mi era mai aproape, a
Sfântului Petru, pentru a-i pleca genunchii, mulţumind
Preabunului Dumnezeu, Măicuţii Domnului, că nu voi lipsi de la
nici o Sfântă Liturghie, în tot restul vieţii mele, chiar şi când voi fi
bolnavă, voi merge, dusă de alţii, dacă, bineînţeles, Domnul, pentru
păcatele mele, nu mă va pedepsi cu vreo boală în aşa fel, ca să nu
pot lua parte; dar, după ajutorul ce mi-l dă, eu cred că preţuieşte
mai mult decât toate comorile lumii, de pe tot cuprinsul
pământului.

DARUL RĂSPLĂTIT DE DOMNUL

În această vară a anului 1951, când nu mai aveam grija

învăţatului, într-o zi, pe când eram cu maicile din comitet prin
curtea sfintei noastre Mănăstiri, şi făceam planul pentru a începe
un nou corp de chilii, aud în curtea gospodăriei de grajduri,
plânsete de femei. Am mers să văd cine-i şi am găsit două femei de
la Tudor Vladimirescu, care stăteau în dosul grajdului din pricina

215
unei ploi ce fusese, căci ele se găseau la munca câmpului. Una din
ele când a văzut vacile noastre, a început să plângă cu hohote,
zicând că cine ştie când o să mai vadă vita în curtea ei. Ajungând la
ele, întâi le-am liniştit din plâns, apoi le-am întrebat de ce plâng.
Mihaica Vlad care era cu Eva Mihalache care plângea, îmi spunea
că a avut o vacă cu lapte de la care hrănea cei şase copii, căci soţul
i-a murit de plămâni, iar după moartea soţului i-a murit şi vaca pe
care a plâns-o şi o plânge de câte ori vede vita, ştiind că n-o să mai
poată niciodată cumpăra, fiind foarte săracă.
Îmi povestea această creştină că cei şase copilaşi stăteau în
jurul vacii moarte, şi nu lăsau s-o ducă în câmp să o îngroape,
crezând că se va scula.
Una dintre maicile noastre îmi zice:
- Măicuţă, să-i dăm ceva bani să-şi cumpere vreo viţică.
Eu stau putin, şi, uitându-mă la vacile noastre, întreb pe
maica Ierusalima, care era îngrijitoarea vitelor, care vacă dă mai
mult lapte, şi-i mai cuminte? Maica îmi arată vacile pe care le ştia
mai bune, iar eu merg între ele şi dezleg una de la ieslea de la care
mânca, şi pornesc şi cu viţelul, spre femeia deznădăjduită, să i-o
dau.
Maica Ierusalima mă întreabă:
- Ce vreţi să faceţi, Măicuţă, cu această vacă?!
Îi răspund:
- Vreau s-o dau acestei creştine care plânge că n-are cu ce
hrăni cei şase copii.
- Măicuţă, îmi zice maica, hai să dăm o vacă mai slăbuţă de
lapte, că asta-i prea bună!
- Nu, maică, îi răspund, când dăm ceva, să dăm ceea ce-i mai
bun, nu ce avem mai rău. Lăsaţi-le pe cele slabe, că or să se facă şi
ele bune la noi, dacă ridicăm necazul unui suflet. Are Bunul
Dumnezeu grijă de noi!
Şi strig pe cei şase copii ce stau ca ulcicuţele în jurul mamei
lor, le dau vaca cu viţelul lângă ea, dorindu-le să le trăiască, iar ei
stau cu ochişorii mari spre mine, neştiind ce să facă.
Eu le spun:
- Este a voastră, copii, vaca asta! Ei au început să plângă de
bucurie, iar unul care de abia vorbea, zicea către ceilalţi:
- Haideţi cu vaca, să nu ne-o ia altă măicuţă!
Unul care era mai mărişor, îi zice:

216
 - Nu ne-o ia, că Măicuţa ce ne-a dat vaca, este fata cea mai
mare a Maicii Domnului, şi celelalte măicuţe o ascultă!
Pe noi toate, care ascultam vorbirile micuţilor orfani, ne-au
năpădit lacrimile de înduioşare şi de bucurie, că am putut să
mângâiem o mamă îndurerată!
Mare le-a fost bucuria celor ce-au primit această văcuţă, dar
mai mare a fost bucuria noastră, a celor care am avut fericitul prilej
să gustăm din fagurul scump al milosteniei.
Domnul, care pe toate le priveşte, a privit şi spre noi, căci
seara am fost chemată la grajd de maica Ierusalima, îngrijitoarea
vacilor, care îmi spune că a venit o femeie cu o vacă cu un viţel,
foarte frumoasă, şi vrea să mi-o dea mie în mână. Văzând vaca ce
stă la grajd pentru a o dărui, i-am zis maicii:
- Vezi, maică, să dăm totdeauna ceea ce avem mai bun, ca să
ne vie ceva şi mai bun, şi mai frumos decât ce-am aşteptat.
M-am întors în chilia mea, şi am meditat asupra tuturor celor ce
mă înconjurau, şi mi-a răspuns glasul inimii că timpul vieţii noastre
este timp de milă, pentru a putea pătrunde în zările iubirii brodate cu
firul milei, pe când veşnicia este păstrată dreptăţii lui Dumnezeu,
pentru care să suspinăm mereu.

MINUNEA UNTDELEMNULUI SPORIT

În miercurea Patimilor, în anul 1951, mă pregăteam să merg

la Sfânta Biserică. Maica Luciana, care făcea ascultare la stareţie,
îmi zice:
- Măicuţă, maica Olimpiada nu mai ştie unde să pună
untdelemnul, că-i creşte în butoi întruna, şi dă afară pe vrană!
Stau puţin şi mă gândesc ce înseamnă aceste cuvinte despre
untdelemn. Afară era un noroi foarte mare, şi lume nu era deloc la
noi, ca să bănuiesc că ar fi adus lumea untdelemn, şi-i zic:
- Eu nu te înţeleg deloc ce vrei să spui despre untdelemn! Cum
nu mai are unde să-l puie?! N-are maica Olimpiada patru butoaie
de câte două sute de litri?!
- Să vedeţi, Măicuţă, eu nu ştiu prea bine, dar am auzit prin
obştea noastră că este a treia zi azi, de când un butoi este mereu
golit, şi se umple de untdelemn, încât dă afară pe vrană!
- Ce spui, fato?!
- Da, Măicuţă!

217
 - Ei, dar asta-i numai o minune dumnezeiască, dacă-i
adevărată!
- Eu nu ştiu cât e de adevărată! Maica Olimpiada poate să vă
spună adevărul, căci nouă nu vrea să ne spună!
Trimit să cheme pe maica Olimpiada. Plec spre biserică, şi iată
că vine şi maica Olimpiada (care era cu păstrarea hranei soborului),
şi o iau lângă zidul bisericii, şi-i zic:
- Maică Olimpiada, suntem lângă Sfânta Biserică, te rog să nu
ascunzi de mine nimic, dar nici să măreşti ceva, ci să-mi spui
adevărul, cum îi cu untdelemnul de la cămara noastră, că auzii
lucruri preaminunate azi, şi, de-i aşa, eu nu ştiu ce-aş face ca semn
de mulţumire! Spune-mi, te rog, fără nici un ocoliş!
- Să vedeţi, Măicuţă, luni dimineaţa, sora Elena, care-i cu
mine la această ascultare, îmi zice de ce vărs aşa mult untdelemn
pe jos, iar dacă butoiul este plin, de ce mai pun în el, că-i o risipă
foarte mare de untdelemn lângă butoi!
- Dar noi avem patru butoaie, de câte două sute de litri, nu?!
- Da!
- Şi-s pline toate, nu?
- Sunt numai trei pline, iar unul care s-a golit, l-am dat afară.
- Ei, şi cum?! Spune-mi că-s tare nerăbdătoare!
Când mi-a spus sora Elena că-i untdelemn curs lângă butoi,
nu mi-a venit să cred, şi i-am spus că nu am scos nimic, şi nici nu
am mai pus untdelemn în butoi. Ca, să vedeţi, în cele trei butoaie
ce le avem pline cu untdelemn, la unul, de la mijloc, care nu fusese
plin ca celelalte două, văzui că se prelinge pe vrană şi curge jos!
- Şi ce-ai făcut?!
- Am luat repede o cratiţă mare şi am umplut-o cu untdelemn,
golind butoiul cam cu vreo zece litri. Aceasta a fost luni. Mai pe
seară merg să văd ce mai este cu butoiul meu. Credeam că fierbe
untdelemnul, deşi la gust era bun!
- Şi, când te-ai dus mai pe seară, cum era butoiul?!
- Cu puţin nu era plin ochi!
- Adică cum?! Se umpluse la loc?!
- Da, Măicuţă!
- Şi ce-ai zis sfinţia ta atunci când ai văzut această minune?!
- Nu aveam puterea de a gândi la nimic, eram înmărmurită,
fără glas!
- Şi n-ai mai deşertat?!

218
 - Da, am vrut să văd ce se va mai întâmpla!
- Ei, şi?!
- Am lăsat totul în grija Măicuţii Domnului, şi am plecat seara
la chilie. A doua zi, marţi dimineaţa, când am mers la chelărie, ce
să vezi?! Un lac foarte mare de untdelemn ce cursese din butoi, şi
se prelingea de zor! Eu m-am pornit şi am scos în mai multe vase,
cred că patru, cinci decalitri, socotind că n-o să se mai umple, dar
iar s-a umplut, şi am mai scos şi azi în ce-am mai găsit! Acum să
văd ce-o să mai fie!
- Şi, ce crezi, sfinţia ta, maică Olimpiada, despre această
înmulţire a untdelemnului nostru?!
- Eu nu ştiu ce să cred, Măicuţă! Unele maici mi-au spus că
fierbe untdelemnul, şi, drept să vă spun, am crezut şi eu, dar acum
nu ştiu ce să mai cred, că, la gust nu-i schimbat cu nimic!
- Maică Olimpiada, eu cred că-i minunea Maicii Domnului, şi
nimic mai mult!
- Măicuţă, eu mă închin în faţa acestui fapt, şi nu mai spun
nimic!
- Aşa să şi faci, maică!
Şi mă despart de maica Olimpiada, şi intru la Sfânta
Liturghie. Tot timpul cât am stat la slujbă, am lăcrimat de bucurie,
pentru binecuvântarea ce ne-a dat-o Măicuţa Domnului prin
înmulţirea untdelemnului. După sfânta slujbă am mers şi am văzut
butoiul şi vasele în care era acel untdelemn ce fusese scos, şi care,
nu avea absolut nimic deosebit, nici la culoare. M-am închinat
purtătoarei noastre de grijă, şi Atotputernicului Dumnezeu, care
face minuni preaslăvite, în toate felurile, cu noi, mult nevrednicele
şi cu toată lumea, iar noi suntem nerecunoscători pentru toate
facerile de bine ce le varsă cu belşug, spre fiecare din noi, acolo
unde suntem.
O, Doamne, fă să te înţelegem pe Tine, în toate lucrările ce le
faci pentru a noastră mântuire!

O UNELTIRE DIAVOLEASCĂ

Într-o zi din toamna anului 1948, un grup de maici vin la

mine la chilie tot într-o fugă, şi-mi spun că la troiţa de la poarta
Mănăstirii noastre se găseşte un copilaş abia născut. Nu m-am
mirat deloc, căci ştiam că în satul meu era obiceiul că dacă vreun

219
sătean dorea ca cineva să-i boteze copilul nou născut, şi se teme că
acela n-ar fi vrut, moaşa lehuzei îi ducea copilul la poartă, şi îl
dădea în braţe. Această primire a copilului în braţe, era ca şi un
legământ că-l va boteza. Eu, ştiind aceasta, am spus şi maicilor
noastre acest obicei practicat în satul meu, şi am zis să mergem la
poartă, să-l primească careva în braţe, şi să-l botezăm.
Ajunse la poarta Sfintei noastre Mănăstiri, n-am văzut pe
nimeni lângă troiţa celor trei sfinţi, decât un coş rupt, iar în coş era
un copilaş, înfăşurat într-o ţoală veche, şi fiindcă nu-l spălase deloc
după ce-l născuse mama lui, era într-un hal de mizerie, cum nu
mai văzusem niciodată! În guriţa lui avea o cârpă cu zahăr, care îi
rănise buzişoarele, încât, când îl vedeai, îţi venea să cazi din
picioare! Eu le spun maicilor:
- Fetelor, staţi că nu-i lucru curat. Cineva a vrut să
necinstească în faţa oamenilor curăţia soborului nostru, dar cred că
Dumnezeu, de al cărui ochi nimic nu scapă, va vădi pe aceasta
ticăloasă, care nu s-a gândit că ar fi putut să fie mâncat acest
prunc de vreun câine, sau ar fi putut muri înainte de a fi dat de el,
şi nici nu s-a temut de Dumnezeu, că prin purtarea aceasta
murdară, aruncă o pată ruşinoasă pe una din soborul nostru.
Spun la două surori să meargă cu căruţa noastră la sat
pentru a anunţa doctorul, primarul şi jandarmul, şi a-i ruga să vină
la faţa locului, iar noi să mergem în Sfânta Biserică să ne rugăm,
pentru a vădi Domnul aceasta ocară.
Aşa am şi făcut. După un ceas, au venit cu primarul şi moaşa
comunei, care au rugat să fie botezat copilul la noi, ca să nu moară
până la sat, căci abia mişca. Eu n-am vrut să-l primesc în
Mănăstire, căci aveam presimţirea că ni-l vor pune pe capul uneia
dintre noi, deşi netemeinicia acestui lucru s-ar fi putut dovedi de
îndată. Eram ca o leoaică, fără pic de milă, zicându-le:
- Poftiţi la arhondaricul ce-l avem pentru mireni, şi-l va boteza
părintele nostru, dacă vi-i teamă să nu moară! Dar nu va muri, căci
acest copil va scoate şi va descoperi pe acea neruşinată fiinţă, care
a căutat să arunce asupra Mănăstirii noastre o astfel de ruşine!
Moaşa publică a făcut un gest spre primar, că da, a bănuit că
pruncul e de la noi! Eu îi prind mişcarea, şi-i zic:
- Gestul dumitale, mie nu-mi place, te rog să nu te gândeşti la
ce nu trebuie, că o să primeşti pedeapsa de Sus, de la Dumnezeu!
Dânsa îmi zice:

220
 - Acest copil este născut de câteva ore, şi nu i s-a dat nici un
ajutor. Este cum l-a născut mama lui!
- Ei, şi ce vrei să spui cu aceste cuvinte?! Că-i al nostru, nu?!
- Nu zic, dar bănuiesc!…
- Bănuieşti?! Bine! Eu vreau să dezvălui această bănuială, şi
de aceea, voi trimite căruţa de îndată la comună, să aducă şi pe
doctoriţă, supunând tot soborul unui consult medical, căci eu îmi
cunosc fetele mele cum sunt!
Iar o maică dintr-un colţ zice:
- Dar dacă nu veţi găsi ce bănuiţi dvs., ce va fi?!
Moaşa tăcu. Primarul ne rugă să se facă botezul copilului
acolo, la casa pentru mireni, şi ne făgădui că nu se va lăsa până nu
va găsi pe mama copilului. Vine părintele Gherasim, şi botează pe
pruncă. După sfântul botez, copilul s-a înviorat. Au plecat la
comună, iar moaşa a împânzit peste tot vorba că copilul este al
uneia de la Mănăstire.
A doua zi am stat în rugăciuni, ca Bunul Dumnezeu să dea la
iveală pe ticăloasa mamă care-şi lepădase copilul la poarta noastră.
A treia zi, am făcut din nou rugăciuni cu lacrimi, nu pentru
noi, ci voiam să nu fie nici o umbră de bănuială murdară pe Sfânta
noastră Mănăstire.
După ce am terminat acatistul Sfântului Mina, ies din biserică
şi spun maicilor şi surorilor:
- Fiţi liniştite, fetelor, că Sfântul Mina va face minuni! O să
vedeţi!
Şi, iată, cum intru în chilie, aud în curtea Mănăstirii fetele
noastre bucurându-se de venirea unui frate al unei maici, din sat,
de la Tudor Vladimirescu, care a adus vestea că s-a descoperit
mama copilului ce a fost depus la poarta Mănăstirii noastre,
spunându-ne-o pe nume.
Când am auzit această veste, am strigat să vie toate maicile şi
toate surorile în biserică, să facem Acatistul Măicuţii Domnului, şi
să aducem mulţumiri pentru grabnicul ajutor ce ni l-a dat. Tot
soborul plângea la icoana Măicuţii Preacurate, aducându-i acest
prinos lacrimi curate şi de inimi zdrobite de fericire, şi de
recunoştinţă.
Pe urma am aflat cum a fost descoperită făptaşa.
Primarul comunei noastre a bănuit câteva fete uşoare din
comună, şi a rugat pe doctoriţă să meargă la ele să le cerceteze.

221
Doctoriţa nu voia să meargă la cele bănuite, căci, se vede, ştia şi ea
ceva despre această nelegiuită faptă. Atunci primarul a luat
jandarmi şi a plecat spre moaşă, luând-o cu forţa să meargă la cine
bănuia el. Şi, mergând la familia Doroşan, a întrebat unde-i sora lui
cea mai mare. Copilul răspunde ca mamă-sa i-a zis să spună că-i la
cules de porumb, dar ea-i în casă, că-i bolnavă. Vine bătrâna,
mama copiilor, pe care o întreabă unde este fata ei cea mai mare.
Ea spune că-i la cules de porumb şi nu vine nici seara acasă.
Primarul îi spune că trebuie să facă o percheziţie în toată casa.
Bătrâna ţinea morţiş că nu are cheia, fiind la bărbatul său care vine
seara de la Galaţi. Aşa că, să vină mai târziu. Jandarmii îi spun că
se poate scoate uşa din balamale, şi se poate intra în casă, căci
diseară ei sunt ocupaţi. Ea n-a vrut, dar n-a avut încotro, căci unul
din jandarmi apucă de uşă şi intra în casă. După uşă, sta
înfăşurată în ţoale fata bătrânei, care născuse copila pe care o
trimesese la noi. În faţa autorităţilor a fost nevoită să recunoască că
ea a născut copila şi că mama sa a dus-o la Mănăstire, s-o crească
maicile că ei îi este ruşine că nu este căsătorită! Chemând-o pe
bătrână, a spus şi ea adevărul. Pe urmă a luat pe bătrână la
dispensar, şi punându-i copilul în braţe, un soldat de jandarmi
bătea în porţile caselor, iar bătrâna, cu copilul în braţe, mărturisea
în gura mare fapta ce-a săvârşit-o, aducând copila la poarta
Mănăstirii.
Într-un târziu a venit la mine mama acelei tinere, cerându-şi
iertare, şi spunând totul cum a fost, zicând:
- Să mă ierţi, Măicuţă, că am greşit aducând ocară şi hulă
asupra Sfintei Mănăstiri, lăsând copilul fetei mele la poarta Sfintei
Mănăstiri!…
- Ascultă, Nuţa, cum a fost, te rog, spune-mi!
- Măicuţă, când am cunoscut pe fata mea că o să aibe copil, ea
a voit să meargă la doctor să-l dea afară. Eu am rugat-o să nu facă
una ca asta, ci să-l lase, că de va naşte, nu va şti nimeni, că eu îl
voi lua de îndată, şi-l voi duce la poarta Sfintei Mănăstiri, şi
maicilor o să le fie milă de el, şi-l vor lua şi-l vor creşte, fiind aşa un
copil fericit. Iar după naştere, când am văzut că-i fetiţă, am zis că
chiar voia lui Dumnezeu este să-l aduc aici, şi n-am lăsat pe nimeni
să puna mâna pe el, socotind că o să credeţi că l-a născut cineva pe
câmp. Nu m-am gândit nici o clipă că o să aduc vorbe grele asupra
vreunei maici, ci m-am gândit să înlătur ruşinea fetei mele şi să

222
scap copilul, dar am văzut că Maica Domnului n-a îngăduit fapta
aceasta, şi, până la urmă, m-a şi descoperit, făcându-mă de ruşine
în sat!
- Nu-i nimic, Nuţa, mă bucur că-ţi pare rău de ceea ce-ai
făcut! Te rog să crezi că pentru noi n-a fost lucru uşor, când
auzeam că copilul ar fi al vreuneia din soborul nostru. Şi am fi
primit bucuroase această ocară şi necinste de la oameni, căci,
îndeosebi, eu am fost şi sunt obişnuită cu astfel de vorbe care ni
s-au adus de la slugile satanei, dar nu eram liniştită că nu se vădea
nimic, şi-mi ziceam că oricând, şi oricine că ceea ce se spune
despre cei fără de Dumnezeu, şi care caută să ponegrească lucrarea
Cerului, va vedea că totul este o minciună… Şi, drept să-ţi spun,
eu, care rup o floare când o rup, sau când calc iarba care creşte,
socotind că le curm viaţa în clipa aceea, când am văzut copilul
pentru care ar fi trebuit să am mai multă milă ca de o floare, sau de
orice insectă ce se târăşte pe pământ, m-am văzut ca o leoaică ce-şi
apără puii ei de un duşman mult mai puternic decât ea. În faţa mea
vedeam pe vrăjmaşul cel mare, şi venin al bârfelor asupra obştei
mele, pe care o iubesc mai mult ca pe mine însămi, ştie Bunul
Dumnezeu, iar prin aceste bârfeli, se necinstea numele Domnului,
îndeosebi al Împărătesei noastre, care este podoaba sublimă şi
floarea cea mai aleasă a scumpului meu sobor, şi pe care
Preacurata ni l-a pregătit aşa cum îşi pregăteşte un grădinar florile
sale, având cea mai mare grijă să nu le atingă vreun vânt rece, sau
ce-ar fi mai greu, vreo brumă, ce i-ar distruge toate florile sale, şi le
pregăteşte pentru cea mai dragă fiinţă a sufletului său! Cea mai
scumpă, cea mai dragă fiinţă, pentru care nevrednicie ocrotesc şi
cresc florile soborului meu, este Măicuţa Domnului, pe care eu am
rugat-o mereu, şi o rog a-mi ajuta să pot într-o zi a-i depune la
picioarele Sale, ca pe un buchet bine mirositor, florile pe care mi
le-a încredinţat. Cred că dacă am fost chiar rea cu micuţul
nevinovat, pe care l-ai adus la poarta Sfintei noastre Mănăstiri,
Domnul mi-a poruncit să fiu aşa, pentru a nu ofili floarea sufletului
obştii mele cu durerile ce-ar fi venit de la gurile bârfelilor asupra
întregii noastre Mănăstiri, şi care ar fi fost o sminteală pentru cei
slabi, mai mare ca întărirea ce le-a putut-o da întreaga lucrare ce-a
făcut-o Bunul Dumnezeu şi Maica Sa Preacurată, cu întemeierea
Sfintei noastre Mănăstiri. Rog pe Bunul şi mult Milostivul
Dumnezeu, să te ierte, căci eu n-am nimic asupra matale! Deci,

223
mergi sănătoasă, şi pe viitor să fii mai cu multă grijă asupra copiilor
ce ţi i-a dat Dumnezeu, ca să nu-ţi vie vreo pedeapsă mai mare!
Multă vreme m-a chinuit gândul că trebuia să luăm copilul de
la poartă, că făcând aşa, aveam prilejul să primim răsplata
Sfântului Marin, care era o fecioară numită Maria, şi se tăinuia
într-o mănăstire de călugări, sub numele de Marin. Ştim din “Vieţile
sfinţilor” că a primit a i se pune în spinare hula că ar fi necinstit o
fată, care născând un copil, l-a adus la mănăstire. Ea a tăcut, şi,
fără să fie cunoscută de nimeni că-i fire femeiască, a căzut în
genunchi ca un om păcătos, în faţa stareţului, cerându-şi iertare, şi
luând pricina făcută cu altul în desfrânare cu acea fată, s-a aşezat
la poarta mănăstirii, într-un bordei, crescând copilul şi proslăvind
pe Dumnezeu, care i-a dat o astfel de cale mântuitoare. Şi s-a
împodobit mireasa lui Hristos cu asemenea podoabe. Era izgonită
chiar şi din biserică pentru păruta desfrânare. Într-o zi a venit
doritul ei Mire, Iisus Hristos, pentru care a suferit atât de mult,
lăsând pruncul ce-l crescuse cu atâta dragoste, şi care a devenit un
mare călugăr mai pe urmă. Iar sfânta mireasă a lui Hristos, Maria,
ce se numea de monahi, Marin, timpul cât a trăit cu acel prunc a
fost strigată de el “tată”, şi nu a dezgolit feciorescu-i trup să arate
că-i femeie cu firea. Ce îndoită bărbăţie, ce mare şi vitejesc suflet!
Abia la moarte au văzut că-i femeie, şi tot soborul a plâns pentru
toate ocările ce le aruncase toată vremea, acestei sfinte mirese a lui
Hristos!
Aceste pilde, şi multe altele ca acestea mă înspăimântau şi mă
mustrau, pe mine, şi-mi zic mereu: cum să mă numesc eu mireasa
lui Hristos, când n-am găteala pentru acel care îl iubesc atât de
mult, dar pentru care n-am făcut nimic, şi mă feresc a pătimi ceva,
căutând cu orice prilej să arăt că nu-i adevărat ce mi se aduce de
către cei care totdeauna au fost şi vor fi mereu puşi să arunce cu
otravă asupra unora pe care, deşi îi necinstesc în faţa lumii,
înaintea lui Dumnezeu le pregăteşte veşmânt de nuntă cerească!
Deci, mă tem şi mă înfricoşez a mă numi mireasa lui Hristos,
ci sunt mult mai fericită când mă numesc roabă netrebnică,
fecioară nebună, fiică neascultătoare, şi altele ca acestea. Mă
îngrozesc, ducându-mă cu gândul la marile jertfe ce le-au făcut
înaintaşele mele, pe a căror putere de credinţă trăim, şi ne hrănim
noi azi. De n-ar fi nădejdea în mila lui Dumnezeu şi a Măicuţii Sale

224
Preacurate, ar fi o paragină sufletul nostru, şi am merge în
prăpastia iadului!
Doamne Iisuse, cum să-Ţi mulţumim noi pentru aceasta milă
fără de margini?! De-am da trupurile noastre să fie arse pentru
dragostea Ta, Bunule, tot n-ar fi de-ajuns, decât smerite, plecăm
capul în poala Preaiubitei Tale Maici, cerând iertare pentru toate
neştiinţele şi slăbiciunile noastre omeneşti. Şi Te rugăm, Bunule, să
Te proslăveşti Tu cum vrei, în slabele noastre fiinţe, care sunt
lucrurile mâinilor Tale, căci ştim că toate câte le vrei, le şi poţi!
Mă voi mulţumi cu gândul că aşa a voit Cerul să mă lovesc
destul de tare pentru a ţine piept necazurilor, ce ar fi tras fapta
bună, pentru care mă necăjesc că am înlăturat-o!

MINUNEA MOAŞTELOR SFÂNTULUI MINA

În toamna anului 1949, în ziua de 28 august, am mers la

Roman, la Sfânta Episcopie, cu un grup de maici, şi cu părinţii
noştri Gherasim şi Ioan, pentru a lua parte la instalarea
preasfinţitului Teofil, pe care îl primea Sfânta Episcopie a
Romanului ca episcop. După oficierea sfintei slujbe şi a tuturor
bucuriilor duhovniceşti, am mers cu două maici şi cu Părintele
nostru Ioan, la sfânta mănăstire Miclăuşeni, unde era grupul de
maici, şi părintele Clement, plecaţi de la noi. Ajunşi la Miclăuşeni,
bucuria mi-a fost mare, revăzându-mă cu fetele mele. Toacă de
vecernie şi mergem la Sfânta Biserică. Eu ştiam că în altar se
găseşte o cutie cu sfinte moaşte, şi, dornică de a le săruta, şi de a şti
de la ce sfinţi sunt, am rugat pe părintele Clement să mi-o scoată.
Părintele Clement mi-a scos cutia mult dorită, şi, sărutând cu
evlavie părticelele sfintelor moaşte ce erau în acea cutie, am început
să citesc, să văd ce sfinţi se găsesc între noi, prin acele sfinte
părticele din trupurile lor. Dar era scris greceşte, şi eu neştiind acea
limbă, am rugat pe Părintele nostru Ioan să mi-i citească, şi auzind
că printre acele comori fără de preţ se găseşte şi o părticică din
sfintele moaşte ale Sfântului Mare Mucenic Mina, mi-au trecut prin
faţa ochilor toate minunile ce le-a făcut Sfântul Mina, şi ce le face
peste tot unde-i chemat. Şi, neputând să mă stăpânesc, am căzut
în genunchi, lăsând lacrimile ce veneau năvală să curgă pe obraz,
şi, mai sărutând încă o dată părticica sfântă a sfintelor moaşte,
m-am retras într-un colţ al Sfântului Altar, lăsându-mi inima să se

225
plimbe prin acele fericite vremuri ale Sfântului Mina şi, de-a lungul
veacurilor ce s-au deşirat până în zilele noastre, cugetând la
ajutorul ce l-a dat sfântul tuturor, şi-l mai dă şi azi, mi s-a aprins
inima de evlavie către sfântul mucenic, şi am dorit să avem şi în
Sfânta noastră Mănăstire o părticică fie cât de mică, în care eu
aveam credinţa că se cuprinde tot darul ce l-a căpătat Sfântul Mina
de la Bunul Dumnezeu. Şi, luând curaj, am îndrăznit să rog pe
părintele Clement, care era duhovnicul mănăstirii Miclăuşeni, şi pe
care l-am avut şi noi opt ani, zicându-i:
- Părinte, ştiu că sfinţia voastră, care aţi pus o părticică din
suflet alături de sufletul meu, la zidirea Sfintei noastre Mănăstiri, o
iubiţi, şi vreau să-i faceţi azi un dar, că puteţi, numai să vreţi!
Părintele îmi zice:
- Da, Măicuţă, eu iubesc Mănăstirea sfinţiei tale, dar nu ştiu
ce dar vrei să-ţi fac!
- Un dar prea scump, şi de mare preţ!
- De mare preţ?! Ce-i fi vrând?!
- Iată, părinte, ce vreau, dar vă rog să nu vă întristaţi! Să-mi
daţi, dacă vreţi, o bucăţică mică, mică, foarte mică din sfintele
moaşte ale Sfântului Mina, pe care le aveţi! Toţi sfinţii care îi aveţi
în aceasta cutie, sunt comori fără de preţ, dar eu pe Sfântul Mina îl
iubesc mult! Ştiţi, sfinţia voastră, când eraţi la noi, eu făceam
câteodată glume asupra inimii mele, zicând că vreau să pictez în
mijlocul ei două tronuri, unul pentru Mântuitorul Hristos, şi unul
pentru Măicuţa Domnului, iar în jurul acestor tronuri, ca podoabă
de pietre scumpe, să fie Sfântul Vasile cel Mare, naşul meu al cărui
nume l-am purtat până la primirea botezului în călugărie; Sfântul
Ioan Evanghelistul, iubitul Domnului Hristos, pe care cu nevrednicie
l-am căpătat povăţuitor în drumul vieţii mele; Sfântul Ioan Gură de
Aur, despre care, când vorbesc, simt că-mi saltă inima de o bucurie
neînţeleasă; Sfântul Mina, parfumul îmbătător al sufletului meu;
Sfântul Nicolae, pe care l-am simţit totdeauna grabnic ajutător;
Sfântul Pantelimon, despre care mi-a spus Măiculiţa Domnului că-l
am rugător către Domnul de când m-am născut; Sfântul Simeon
Stâlpnicul, îndrumătorul meu pentru viaţa călugărească; apoi,
Sfânta mea preaiubită, Veronica, cea care, aşa de mult a iubit pe
Domnul Iisus pe drumul calvarului şi al cărui nume îl port, şi pe
care o rog mereu să-mi dea o firimitură din dragostea ei, pentru a
iubi şi eu pe Bunul Iisus; Sfânta Preacuvioasă Maică Parascheva,

226
podoaba omenirii şi fagurul divin al scumpei noastre ţări. Şi, ce să
vă mai spun, aş fi vrut, în jurul acestor stâlpi de granit care susţin
slabul şi neputinciosul meu suflet, să aibă pe faţa inimii mele toţi
sfinţii şi toate sfintele! Glumeam atunci, dar gluma mea a lăsat
urme adânci în inima mea, şi mereu îmi cere această pictură, dar
nu găsesc culorile potrivite după care tânjesc!
- Ei, Maică, sfinţia ta ai fost întotdeauna visătoare!
- Da, părinte, cu aceste visuri am trăit şi trăiesc, şi cred în
purtarea de grijă a lui Dumnezeu, că într-o bună zi, visul meu va fi
o realitate, că-l doresc cu mult dor! Acum, ce ziceţi?! Îmi daţi o
părticică din Sfântul Mina?!
- Nu-ţi dau, Măicuţă, că Sfântul nu vrea să se risipească!…
- Ah, părinte, dacă sfântul n-ar fi vrut să se risipească, nu
venea nici această părticică aici!
- Ei, bine, dar aceasta părticică a fost adusă de prinţi!…
- Ascultaţi, părinte, eu cred că în faţa lui Dumnezeu şi a
sfinţilor, nu contează nici starea omului, şi nici rangul, ci numai inima
şi evlavia cu care preţuieşte el sfinţenia.
- Nu te supăra, Maică, dar nu pot să-ţi dau!
Eu m-am retras într-un colţ al Sfântului Altar şi am plâns
mult de neaşteptatul răspuns. Liniştindu-mă, am rugat pe părintele
să-mi dea încă o dată voie să mai sărut părticica din trupul
Sfântului Mina.
Părintele Clement scoate cutia dintr-un dulap, şi, desfăcând
capacul, o ţinea pe mâinile sfinţiei sale, dar eu mă apropii,
îngenunchez, şi sărut părticica de os uscat, aşa cum se părea la
vedere, mir cu mireasmă îmbătătoare prelingându-se spre marginea
cutiei. Când a apărut izvorârea sfântului mir din părticica sfintelor
moaşte, aveam impresia unui izvoraş ce ţâşneste dintr-un munte,
printre frunzele scuturate ale copacilor. O clipă n-am avut glas.
Părintele Clement îmi zice:
- Maică, ce-i asta?!
Îi răspund:
- Minunea Sfântului Mina!… Şi am început să-mi moi
degetele în minunatul mir, atingându-mi fruntea, ochii, pieptul,
mâinile şi picioarele, aşa cum se miruieşte la Sfântul Maslu. Şi
trăgând o bucăţică de vată din cea care era la o altă părticică din
sfintele moaşte, am început să o îmbibez cu acel sfânt mir.

227
 Părintele nostru Ioan a făcut acelaşi lucru ca şi mine, şi-a atins
degetele, miruindu-se peste tot. Eram îmbătaţi de fericire!
Părintele Clement îmi zice:
- Măicuţă, nu cumva-i lacrimă de-a sfinţiei tale?!
Eu îi răspund:
- Iartă-mă, părinte, lacrimă mea nu-i groasă, nici galbenă şi
uleioasă, şi nici aşa frumos mirositoare! Sfântul Mina a văzut el ce
mult am dorit eu să am o părticică din sfintele sale moaşte, şi dacă
sfinţia voastră nu v-aţi îndurat să-mi daţi, mi-a dat sfinţia sa izvor
viu, arătându-mi prin această minune că el este viu în orice loc,
numai să-i ceri ajutorul!
Acest minunat fapt mi-a întărit mai mult credinţa şi dragostea
în Preabunul Dumnezeu, şi în sfinţii săi.
Dar, ce durere!… În clipa când părintele Clement s-a îndoit de
această minunată izvorâre, ea s-a oprit şi s-a cristalizat ca o sticlă
ce fusese topită de o temperatură mare, şi, trecând la rece, s-a
întărit! A rămas pe metalul cutiei o dâră groasă de ulei înţepenit,
cum şi urmele degetelor noastre, ce se pot vedea până azi, neşterse!
Când pipăi cu degetele această prelingere minunată, am avut
impresia că mă tai.
Am mulţumit Domnului şi Sfântului Mina că l-au făcut pe
părintele Clement grijuliu de a nu risipi cele sfinte, căci în felul
acesta, eu, mult nevrednica, am căpătat chiar de la Sfântul Mina,
prin voia şi dragostea sa, mir viu, căci de la orice uscătură pe care o
tai, nu vei vedea niciodată seva curgând, ci numai din ceva viu, fie
trup de om, animal sau plantă.
Din acest fapt minunat, atâta învăţătură am căpătat,
hotărându-mă ca niciodată în viaţa mea să nu fiu zgârcită cu
lucrurile ce nu-mi aparţin, căci toate ale Domnului sunt, şi din ale
Domnului, nădăjduiesc să împart.
O, Iisuse Doamne, cine oare a fost sau este mai dornic ca Tine,
Bunule, sau cine risipeşte mai multă dragoste pe pământul inimii
omului, decât numai Tu, Preamilostive! Căci, Te sfărâmi în mii de
bucăţi, în mâinile preotului şi Te dai nouă spre hrana şi viaţa
veşnică! Ce risipire minunată! Şi cât Te mâhneşti când vezi că
slugile Tale sunt mai puţin darnice cu Tine! Tu Te-ai dat şi Te dai
pentru păcătoşi, ca să le fii de ajutor, iar ei te strâng într-un metal,
fie el cât de preţios! Ştiu, Stăpâne, că buna plăcere a Ta, este mai
curând să stai într-o inimă nevrednică, pe care s-o învredniceşti Tu,

228
decât să stai într-un vas, fie el împodobit chiar cu briliante! Am
văzut, Preabunule, că iubeşti mult mai mult o inimă ce a avut toate
păcatele, dar care, prin adierea uşoară a Sfântului Duh, se trezeşte
şi vine să îmbrace haina pocăinţei şi a smereniei. În acea inimă vrei
să-Ţi faci altar şi sălaş de odihnă, şi se şi face, dacă acea inimă,
trezită din somnul păcatelor, va lua cu buzele ei nevrednice pe Iisus
Euharistic din Sfântul Potir al Bisericii noastre creştine. O,
Doamne, ce taină minunată, de parcă nu poate mintea cuprinde cât
simte inima, şi cum să fie Acel neîncăput nicăieri, cuprins de o
minte slabă şi mărginită?! Te înspăimânţi numai cât gândeşti la
măreţia, dărnicia şi puterea de dragoste ce o are Bunul Dumnezeu,
pentru noi, oamenii.
Nu-l pot osândi pe părintele Clement, nici de îndoiala ce a
avut-o în acele clipe când a văzut izvorând sfântul mir din sfintele
moaşte ale Sfântului Mina, lăsând pe metalul cutiei, din acea
izvorâre de sfânt mir, urme pentru toţi credincioşii şi necredincioşii
din toate veacurile! Ce minunat lucrează iconomia dumnezeiască!
Strecoară îndoieli, ca să se arate mai limpede lucrarea lui de
mântuire pentru noi, oamenii. Şi cred că nu-s osândite de Domnul
îndoielile, cele săvârşite cu gând curat! Cel mult îl poţi mâhni cu
neîncrederea ta, dar El vine şi-ţi arată minunea, ca lui Toma, coasta
şi cuiele! Şi, totuşi, Toma a rămas mai departe apostolul Domnului,
măcar că ar fi avut acea neîncredere că a înviat Domnul! Şi dacă
medităm asupra cuvintelor dumnezeieşti ale Domnului, când a zis
lui Toma: adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la rănile mele, şi adu-ţi
mâna şi pune-o în coasta mea, şi nu fi necredincios, ci credincios! –
parcă în aceste cuvinte se zăreşte o uşoară mâhnire a Domnului.
Deci, bine este să fim ca pruncii, crezând toate, căci de
credem nu pierdem nimic, iar de nu credem, nu câştigăm
nimic. Ba, ceva mai mult: poţi pierde şi ce mai ai!
Este bine ca omul să se drămuiască cu simţul inimii, căci
inima este aceea care, de-i curată, te poate ţine în legătură cu
Dumnezeu, dar drămuirea să fie deplin sinceră, şi atunci vei
descoperi cu siguranţă ceea ce urmăreşti spre folosul tău şi al
multora, fără să auzi cuvintele spuse de Toma, căci Domnul se uită
la intenţia pe care o ai!
Sunt oameni care iscodesc şi drămuiesc pe toate părţile unele
lucrări pe care le face Preamilostivul Dumnezeu în lume, dar nu le
cercetează cu gând curat, ci numai să arate oamenilor că este ori

229
înşelăciune, ori minciună. Se poate să fie şi înşelăciuni, căci cel rău
nu doarme, şi pot să fie şi vorbe ticluite, dar eu cred că Cel ce
hotărăşte toate, în cer şi pe pământ, le zădărniceşte pe acestea, chiar
dacă ele par de folos obştesc!

MAI APROAPE DE DOMNUL

Mă chinuia în suflet, o durere pe care n-aveam cum s-o

limpezesc: eram veşnic nemulţumită de tot ceea ce se făcea în
obştea noastră, şi nu-mi găseam explicaţia acestei stări sufleteşti.
Dar Bunul şi Preamilostivul Dumnezeu, nu m-a lăsat prea mult în
aceste chinuri sufleteşti, şi într-o zi, când eram la Sfânta Liturghie
numai vreo câteva maici, mi-a venit în gând o părere pe care am
început să o dezbat cu slaba mea minte, şi să vedeţi lupta ce-a
durat toată ziua, şi încă n-am terminat nedumeririle, lăsându-le şi
pe ziua următoare!
Îmi zicea un gând: voi v-aţi închinat toată viaţa Domnului, şi
cu ce vă deosebiţi de cei ce stau în lume, căci, iată, nu sunteţi toate
în preajma Domnului vostru, în clipele când El este mai aproape
prin aducerea jertfei Sfintei Liturghii!
La acest gând, pe care cred că mi-l şoptea îngerul păzitor,
venea şi îngerul cel rău, grijuliu, cum se prezintă el totdeauna, şi-mi
spunea în minte următoarele răspunsuri: dacă toate ne-am ruga şi
am sta la sfintele slujbe mereu, cine ar mai putea face atâtea
treburi, că doar suntem trupuri, şi ne trebuie multe?!
Cel bun îmi zice iar: vă trădaţi Stăpânul, încurcându-vă cu
muncile ce le fac şi cei ce n-au depus nici un vot.
Acest gând mi-a făcut să-mi strâng inima, să-mi leg mintea de
firul dragostei de a sta alături de inimă, şi am socotit cele două
gânduri ca două persoane ce se contrazic, iar eu m-am hotărât să le
ascult, pentru a primi pe acelea care mi-ar părea că-i mai bun
pentru mântuirea noastră!
Începe lupta!
Gândul cel bun zice: „Mireasa ce nu-şi iubeşte Mirele, nu-i
vrednică de El! Maicile şi surorile de prin mănăstiri sunt miresele
lui Iisus, căci cu a lor voie, L-au rugat să le primească în cămara
veşniciei pentru nuntă, iar pentru trup, care-i mâncarea viermilor,
cele douăzeci şi trei de ore, aproape că nu ajung!”
- Ce nebunie, răspunde celălalt!

230
 Da, dar ascultarea, pentru vieţuitorii de prin mănăstiri, este
cea mai scurtă scară către Cer.
Ascultarea, fără binecuvântarea Stăpânului Ceresc,
niciodată nu va duce pe cineva la Cer! Şi dă un exemplu: o
tânără din lume se logodeşte cu un tânăr, şi este mireasa lui.
Această mireasă este cu grija de a fi ordonată în toate ale ei, ca să
nu-şi mâhnească logodnicul, care, ar putea să vie la ea pe
neaşteptate, în orice clipă. O astfel de mireasă care numai un timp
foarte scurt este mireasă, mergând la casa ei, se întâmplă uneori,
din nefericire, să intre într-un trai de iad cu acela căruia îi păstra
atâta dragoste, ori cu cei din casa în care a intrat. Începe pe urmă
să-şi plângă scurtul timp al logodnei sale, în care visase o fericire de
rai, şi, fără să vrea, îşi strânge toate idealurile închipuite. Încep
apoi, împletiturile vieţii, şi tot felul de neplăceri, iar sufletul se
veştejeşte de oboseala păcatului, uitând că mai are un Stăpân, şi,
de n-ar fi braţul plin de milă al Preacuratei Fecioare Maria, Mama
tuturor amărâţilor, al cărui nume, din fericire, stă pe numele
tuturor necăjiţilor, ar merge dintr-un iad al acestei vieţi trecătoare,
în alt iad al vieţii veşnice! Şi, vai de acel suflet nenorocit! O,
Dumnezeule, dar cum trebuie să fie mireasa care s-a logodit cu acel
Mire care îi dă în dar, ca zestre, Împărăţia Sa cea cerească! Câtă
grijă trebuie să aibă ca în orice clipă să fie întotdeauna plăcută
Mirelui ei, care poate veni oricând s-o ia de mireasă! O, şi atunci
când o ia, o duce în casa nemuririi, unde îi slujesc îngerii! Iar ea
plânge că în timpul logodnei sale n-a agonisit mai multă dragoste şi
bucurii, iubitului său Mire, Iisus, care a iubit-o cum nu şi-a
închipuit.
Şi pentru aceasta, mireasa începe împletiturile vieţii, dar nu cu
neplăcere, ci dimpotrivă, cu bucurii ce n-au sfârşit. Şi, cea mai
mare bucurie pe care o are o mireasa cerească, este timpul cât
priveşte pe Împărăteasă, pe Mama ei, Preasfânta de Dumnezeu
Născătoare, de la care radiază fericirea neînserată, iar sufletul
miresii este împodobit cu raze nemuritoare! Ce fericire după care
trebuie să suspine orice suflet!...
Cugetând acestea, sufletul meu a simţit o zguduire puternică,
deoarece am văzut că în mâna mea este pregătirea mireselor lui
Hristos, pe care, prin grijă, le pot duce la fericirea veşnică a Mirelui
Ceresc, sau, prin negrijă, la îndepărtarea lor de Acela căruia i-au
jurat iubire aleasă pe veci!

231
 BISERICA VEŞNIC DESCHISĂ ŞI PSALTIREA NEADORMITĂ!

Şi, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, am început să-mi

frământ mintea cu darul Duhului Sfânt, pentru a dibui şi găsi
terenul cel mai sănătos, pe care să poată păşi cu siguranţă şi fără
primejdie, acele fiinţe pe care mi le-a încredinţat Măicuţa
Preacurată, să le pregătesc pentru întâmpinarea Mirelui ceresc. Dar
cum vor întâmpina pe Mire, dacă miresele nu sunt într-o ţinută
cerută pentru o aşa fericită întâmpinare?! Şi, dacă n-au avut o
strânsă legătură cu Acela pe care trebuie să-l întâlnească, cum îl
vor cunoaşte?! Toate sunt trebuincioase şi de folos, şi chiar
binecuvântate de Dumnezeu, dar, am găsit că-i mult mai bine să
dăm întâi de toate laudă Domnului, de-ale cărui bucurii, mai ales
noi ne folosim, şi apoi să ne îndreptăm grijile şi spre cele trupeşti.
Pentru ca grijile să fie mai uşoare, am socotit că este bine să
cerem mai întâi ajutorul Cerului, şi apoi să mergem noi, cu slabele
noastre priceperi, a le rezolva. Şi, am rugat pe Stăpânul Hristos,
să-mi socotească obştea mea un trup, iar capul acestui trup să fie
El. Şi cu această încredere, am început să gândesc cum să fac spre
a aprinde focul iubirii de Dumnezeu, în trupul obştii mele scumpe.
Şi, neîntârziind, îngerul cel bun mi-a şoptit că nu voi găsi o
dezlegare mai potrivită, decât ţinând în continuu legătura cu Cerul,
prin starea de vorbă cu Bunul Dumnezeu.
Şi, mi-am zis: voi merge prin toate ascultările unde se găsesc
maicile şi surorile mele, şi le voi ispiti de sunt mulţumite aşa cum
se simt sufleteşte, dar ele, din modestie, şi crezând că dacă îmi vor
da un răspuns aşa cum le dorea inima, m-ar mâhni, totdeauna îmi
răspundeau că se simt bine. Eu nu eram mulţumită de acest
răspuns pe care-l căutam, şi am tot mers până mi-am găsit
răspunsul ce-mi trebuia, şi iată cum: într-o zi am mers la grădina
de zarzavat unde lucra o grupă de treisprezece surori şi maici. Spre
marea mea bucurie, găsesc o soră ascunsă într-o groapă a malului
din marginea grădinii noastre, pe unde curgea un pârâu, făcându-şi
rugăciunea “Acatistul Maicii Domnului”
Am stat în spatele ei până ce am văzut că şi l-a terminat, apoi
m-am coborât la ea, zâmbindu-i cu o bucurie nestăpânită. Am
rugat-o aşa:
- Te rog, soră dragă, să-mi răspunzi sincer şi fără nici un
ocoliş, la toate cele ce te voi întreba, căci vreau să-mi liniştesc

232
sufletul, care se chinuie de mult după găsirea unui adevăr ce este
de folosul obştei noastre!
Ea mi-a răspuns:
- Dar, Măicuţă, cu ajutorul Domnului, nădăjduiesc să nu
ascund nimic de sfinţia voastră.
Am început convorbirea în felul următor:
- Ascultă, soră, de cât timp eşti la grădină?
- De două zile, Măicuţă!
- Cu cine ai mai stat aici?
- Cu încă două surori, şi cu maica ce ne-aţi dat-o sfinţia
voastră ca şefă a echipei noastre.
- A fost neapărat nevoie să staţi tot timpul aici?
- Da, Măicuţă, c-am udat zarzavatul.
- Dar celelalte maici şi surori din echipa frăţiei tale de ce n-au
stat cu frăţia ta, sau de ce nu v-aţi rânduit?
- N-am voit să le mâhnim, că am văzut că voiau să vie la
Mănăstire, zicându-ne: ne ducem să facem măcar o metanie la
icoana Maicii Domnului, în biserică!
- Dar frăţiei tale nu ţi-i dor de icoana Maicii Domnului din
biserică?
- Da, mi-i dor, dar am rămas cu dorinţa, dând drumul la acele
surori care-s mai vechi ca mine, şi mângâindu-mă, mi-am zis că şi
eu, când voi avea vechimea lor în Mănăstire, o să fiu îngăduită de
alte surori, care vor fi mai noi ca mine, şi mă mulţumeam, făcând
un Acatist Măicuţii Domnului aici.
- Dar dacă ai avea prilejul să citeşti un Acatist în biserică, cum
te-ai simţi?
- Prea fericită! Dar când viu eu de la grădină, biserica este
încuiată, că se termină sfintele slujbe.
- Dar, spune-mi, te rog, n-ai auzit fete de-ale noastre
arătându-şi dorinţa de a-şi face o rugăciune în biserică, noaptea?!
- Pentru că mi-aţi spus de la început să fiu sinceră, şi să nu
ascund nimic, o să vă spun că foarte des, noi, cele mai noi, am vrea
să ne facem câte un acatist la cine avem noi evlavie, şi ca să nu ştie
nimeni, mergem să-l facem pe la tufele de salcâm.
- Bine, draga mea, asta-i ziua, dar noaptea, dacă vi se aprinde
acest dor, ce faceţi?!
- Mergem pe treptele bisericii, facem câteva metanii, sărutăm
uşa bisericii, şi ne întoarcem la chilie.

233
 - Nu cârtiţi atunci?
- Nu, dar avem o mâhnire, căreia nu-i găsim nici o alinare.
- Nu-i găsiţi, draga mea, căci sufletul vrea să fie adăpat cu apa
răcoritoare ce o culege din roua Duhului Sfânt, prin vorbirea cu
Preabunul Dumnezeu, în rugăciune. Dar dacă aş pune eu să se ţină
biserica deschisă zi şi noapte, s-ar bucura fetele noastre?!
- O, Măicuţă, ar fi o nespusă bucurie pentru toate, chiar de
n-am putea sta la sfintele slujbe, totuşi am avea biserica deschisă,
şi atunci când scăpăm de la ascultările noastre, am intra în Sfânta
Biserică, unde este Domnul Iisus viu, pe Sfânta Masă, în Sfântul
Chivot, care păstrează dumnezeiescul şi Sfântul Trup şi Sânge al
Stăpânului nostru, şi El ne-ar vedea şi ne-ar auzi cererile noastre.
Numai Duminica, iertaţi-mă, dar parcă-i prea puţin!
- O, Duhul Sfânt grăieşte prin gura frăţiei tale, scumpa mea!
Aşa este cum spui! Domnul Iisus Hristos, care este viu cu toată
dumnezeirea Sa în Sfântul Altar, pe Sfânta Masă, ne aude ce-I
şoptim la orice oră din zi şi din noapte, când sufletele noastre simt
nevoia a lua legătura cu Creatorul lor, pentru a-i da răcoreala
strecurată din divinitate. Dar, mai spune-mi, te rog, n-ai auzit
printre fetele noastre dorinţi de a sta la Sfânta Liturghie?
- N-am auzit, Măicuţă, aşa ceva, şi cred că asta ar fi prea mult!
- Ah, draga mea, cum să fie mult, când Sfânta Liturghie este
inima creştinătăţii?! Ştii frăţia ta că îngerii se grăbesc în timpul
Sfintei Liturghii, să culeagă rugăciunile noastre, pentru a le duce la
cer şi a le răspândi înaintea Tronului lui Dumnezeu, ca pe un
parfum plăcut? Şi cât suspină sufletul meu de a ajunge ca noi
toate, să gustăm din dulceaţa Sfintei Liturghii, ca Iisus Euharistic
să vindece slăbiciunile noastre, în clipa când vine între noi, prin
Sfânta Jertfă a Sfintei Liturghii! Nădăjduiesc în Mila Măicuţii
Domnului, că o să-mi văd şi acest dor împlinit într-o fericită zi, aşa
precum mi-a făcut parte de a-mi limpezi şi de a-mi dezlega o
sumedenie de probleme în clipele acestea ce le-am avut cu frăţia ta.
Mulţumesc Domnului că mi-a prilejuit aceste clipe, şi-ţi mulţumesc
şi frăţiei tale, că ai fost sinceră cu mine! Domnul să-ţi răsplătească
cu darurile sale cele bogate, pentru a te face vas ales al Duhului
Sfânt!
Şi, venind spre Mănăstire, eram în culmea fericirii pentru cele
descoperite!

234
 Acum căutam clipa când şi cum să arăt obştei mele hotărârea
de a sta biserica veşnic deschisă.
În sfârşit, soseşte ziua cea mare de 22 octombrie 1947, care
amintea prima mea chemare făcută de Domnul în câmpul cu
păpuşoi, şi, fiindcă se împlineau zece ani de atunci, am rugat ca în
Sfânta noastră Mănăstire să se serbeze această zi, aducându-se
Domnului mulţumiri prin rugăciuni. Pentru mine şi soborul meu a
fost o zi mare, iar seara, la sala de mese, eu mi-am arătat dorinţa în
felul următor:
- Iubitele mele maici şi surori, bunătatea lui Dumnezeu ne-a
smuls cu un ceas mai devreme din sânul familiilor noastre, şi din
pământul fărădelegilor, în care şi-ar fi înfipt rădăcinile, fragedele
noastre suflete, şi ne-am fi înstrăinat, şi n-am mai fi putut gusta
din atâtea bucurii ce ni le dă Maica Domnului în această grădina a
Ei, ruptă din paradisul fericirii. Această milă cerească ce-a fost
revărsată cu belşug de dragoste spre noi, cred că trebuie s-o
preţuim, aducând prinos de recunoştinţă Aceluia care ne-a cules
din gunoaiele păcatelor, făcându-ne fiicele împărăţiei Sale. Şi,
pentru ca noi să ne bucurăm Stăpânul, care aşa de mult ne-a iubit,
trebuie să-i aducem laudă. Şi ca să-L preamărim, se cade să-L
preamărim acolo unde este El, în Sfânta Biserică. Şi, iată cum:
chiar din aceasta seară, uşa Sfintei nostre Biserici, a cărei cărămizi
au fost frământate şi turnate de mânuţele noastre, şi la care zidărie
s-au zidit şi sufletele noastre copilăreşti, să nu mai fie încuiată, ci
să fie deschisă tot timpul pentru orişicine care ar avea dorinţa de a
sta de vorbă cu Cerul prin rugăciuni. Cred că mare bucurie facem
Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, cu această hotărâre, căci este
cu mult mai bine să facem o rugăciune în Casa Domnului, decât în
dosul unui tufiş! Şi, să mai ştiţi că noi avem datoria să ne rugăm şi
pentru neamul nostru, care-i obosit de truda necazurilor zilnice. Şi
cei vii, şi cei morţi, aşteaptă ajutor de la noi. Noi nu avem greutăţi
familiale, cum au ei, deci putem mult mai uşor zbura cu mintea
spre zările de Lumină, de unde putem căpăta milă pentru ei. Iar
dacă noi nu ne vom osteni nici pentru noi, cum le putem veni în
ajutor, căci, ca să poţi încălzi pe cineva, trebuie să fii tu foc!
Dacă focul sufletelor noastre este stins, judecata noastră va fi
aspră, că am stat lângă focul iubirii lui Dumnezeu, şi am dormitat
ca fecioarele cele nebune! Deci, scumpelor, ca să nu auzim glasul
Domnului nostru Iisus Hristos spunând: “Nu vă ştiu pe voi!”, mă

235
duc cu mintea la cuvintele aurite ale Sfântului Ioan Gură de Aur,
care ne spune tuturora: “mai bine să înceteze soarele din călătoria
sa, decât să înceteze citirea Psaltirei”, că Psaltirea este mai
folositoare decât toate cărţile! Toate cărţile, zicea el, sunt de folos şi
mare grijă fac dracilor, dar nu ca Psaltirea. Zice şi Sfântul Vasile cel
Mare: “nici o altă carte nu slăveşte pe Dumnezeu ca Psaltirea, şi
nici nu se poate asemăna cu foloasele ei!”.
Ce credeţi, sfinţiile şi frăţiile voastre, n-aţi vrea să începem
citirea neîntreruptă a Psaltirei, făcând fiecare dintre noi câte o
oră din zi şi din noapte, când nu avem slujba în Biserică? Căci, în
felul acesta, facem o ascultare de Sfântul ierarh Gură de Aur, care-i
spre folosul nostru. Avem Biserica deschisă la orice oră din zi şi din
noapte, pentru orice suflet care ar dori să-şi răcorească inima cu o
rugăciune spusă acolo unde este Dumnezeu viu, şi am ţine şi o
veşnică legătură cu Cerul. Noi suntem peste o sută, şi, ca să treacă
fiecare, ne ajunge rândul aproape la trei zile. Şi, haideţi să păşim în
al unsprezecelea ceas cu această hotărâre, de ale cărei foloase mult
se vor bucura sufletele noastre!
Toate maicile şi surorile au sărit de pe scaune de bucurie, şi
au început să cânte Axionul Maicii Domnului, cu şuvoaie de
lacrimi, drept recunoştinţă Maicii Preacurate. Îmi simţeam sufletul
îmbătat de mireasma fericirii fetelor mele. Aşa am fost de fericită,
încât am simţit că părăsesc lumea aceasta, am putut să-mi dau
seama că trupul este mult mai slab la bucurii, decât la necazuri. La
necazuri, îi ajută sufletul, pe când la bucurii, sufletul puţin de nu
zboară în zările de lumină, iar bietul trup merge la maica lui,
Pământul!
Şi, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, şi al Măicuţii Sale
Preacurate, am început citirea neadormită a Psaltirei. La început
am avut necazuri cu duhurile rele, care ne stingeau lampa sau
lumânarea, ne strigau pe nume, zicându-ne să ieşim afară. Alte dăţi
ne trăgeau de haină, şi tot ce mai puteau face cu slabele lor puteri.
Eu nu credeam că-i aşa, căci la mine nu veneau. Într-o noapte, am
mers de la ora unsprezece la ora doisprezece, şi mă simţeam chiar
vitează. La un moment dat îmi vine un fior de frică, am început să
citesc cu glas tare, şi, deodată mă pomenesc cu o palmă peste cap,
de mi-a căzut culionul peste nas! N-a fost uşor, tremuram ca varga!
Citeam cu glasul cât mă ţinea gura, doar o să m-audă cineva, căci
nu voiam să ies, de m-ar fi omorât! Începe să mă tragă de haină

236
afară, şi când am văzut ca e jale, am strigat: Măicuţa Domnului,
ajută-mă! Şi, deodată aud o suflare urâtă, că-mi stinge lampa şi
lumânarea care ardeau şi trânteşte uşa la Paraclis (biserica de
iarnă), ca şi când ar fi ieşit cineva. Dar n-am văzut pe nimeni. Eu
aveam cu mine chibrituri. După ce mi se mai linişteşte puţin
sufletul, am aprins lampa şi lumânările prin toate sfeşnicele.
Din ziua aceea am hotărât să fie câte două sau trei fete când
citesc, căci, îmi ziceam că, de frică nu vor mai veni la citire. Eu nu
le-am spus păţania mea nici până azi, ca să nu le înspăimânt! Dar
diavolul ne-a dat pace, răzbunându-se pe mine, cu tot felul de
născociri de-ale lui, pe care însă, Mila Măicuţii Domnului, le-a
spulberat pe toate, şi cred şi pe viitor în ajutorul ei de Mamă.
O, câte bucurii am cules eu, nevrednica, de pe urmele acestei
hotărâri! Când mergeam câteodată noaptea, să văd cine-i în
biserică, vedeam câte trei Psaltiri cum se citeau, iar prin străni
stăteau cu ceasloave sau cu acatistierele deschise, la luminiţa unui
opaiţ, citind acum cu foc în pragul Sfântului Altar, de unde altădată
sărutau numai uşa Sfintei Biserici. Şi, ca să nu mai cădem în
mândrie, le spuneam la ora de convorbire duhovnicească:
- Surorile mele dragi, fiţi grâu bun şi măcinaţi-vă în moara
smereniei! Căci, în aceasta smerită cugetare, nu poate mintea
cuprinde ceea ce simte inima în bucuriile sufleteşti!… Nu mai vorbesc,
că în cuvinte nu se pot cuprinde acestea! Bucuriile strecurate din
nemurire sparg veşmântul cuvintelor, şi se pierd în trăirea unei
fericiri, chiar de aici, de pe pământ. Dar eu aş mai avea o dorinţă
întru care mereu suspină sufletul meu, şi iată care: pentru a face cea
mai mare bucurie Maicii Domnului, a cinsti pe îngeri şi pe sfinţi, şi
pentru mântuirea noastră, să mergem toate la Sfânta Liturghie. Când
va vedea sufletul meu şi această dorinţă împlinită, atunci voi fi sigură
de nădejdea mântuirii sufletului meu, prin dragostea frăţiilor voastre
către cele sfinte. Va aştepta sufletul meu, şi cred că nu voi închide
ochii până nu se va îndeplini aceasta, ajutându-mi Domnul şi Maica
Sa Preacurată!

PLÂNSUL MAICII DOMNULUI

În dimineaţa de 2 februarie 1950, Maica Ierusalima mi-a

povestit că, mergând la Paraclis să schimbe pe surorile ce citeau la
Psaltire, la ora 12 noaptea, a auzit în Sfântul Altar pe cineva

237
plângând. Ea a crezut că sunt eu, şi o întreabă pe una din cele ce
citeau:
- Cine plânge?!
Îi răspunde:
- Oare nu-i Măicuţa?! Că plânge de când am început să citim.
Intră în Sfântul Altar, să roage pe aceea care plângea, să nu
mai plângă, dar nu vede pe nimeni. Atunci, spunea dânsa, că puţin
de n-a căzut jos.
Pe mine lucrul acesta m-a pus la grijă, şi am început să-mi
cercetez conştiinţa, cum şi viaţa soborului, spre a găsi motivele
dureroase pentru care am supărat atât de greu pe Maica Milei, căci
am socotit că nimeni nu poate plânge, decât Mama care ştie soarta
osândirii noastre, Preasfânta de Dumnezeu Născătoare.
Dar spre marea noastră zguduire, în noaptea de 12-13
februarie 1950, la două săptămâni după primul plâns, de la ora
două, până la şase, în zori, s-a auzit iarăşi plâns de durere, acum în
biserica mare, care se găsea încuiată, slujbele şi citirea Psaltirei
făcându-se în Paraclis, fiind iarnă. Cea dintâi care a auzit a fost
sora Dumitra Silion, azi, prin călugărie, maica Ambrozia, care a
vestit pe toate maicile şi surorile de prin chilii, să iasă să asculte, că
în biserica mare plânge cineva! Unele au început să spună: e
Măicuţa noastră! Altele spuneau că-i glas de femeie în vârstă, şi-şi
frângeau toate mâinile de durerea ce-o auzeau! Şi, au stat până
dimineaţa în jurul Sfintei Biserici, aşa cum stau strugurii
îngrămădiţi în butucul din care fac parte, nesimţind răceala iernii şi
a gheţii care se topea sub picioarele lor, căci multe dintre ele
fugiseră aşa cum erau în pat, luând doar numai ceva pe spate.
Aşteptau să vadă cine va ieşi din Sfânta Biserică!
Eu, în dimineaţa acelei zile, m-am sculat mai devreme ca de
obicei, şi voiam să-mi fac puţina mea pravilă. Dar aud la uşa mea o
gălăgie, şi vream să văd cine-i. În uşă sta o grupă de maici,
întrebând pe maicile ce dorm la stăreţie, dacă eu sunt în chilie.
Când mă văd, toate sar asupra mea, şi-mi zic:
- Măicuţă, nu ştim cine este în Sfânta noastra Biserică! Ah, şi
cum mai plânge, de ţi se sfâşie inima!
- Ce spuneţi, fetelor?!
- Da, Măicuţă, aşa se vaită de parcă ar înfige cineva o sabie în
ea! Noi am crezut că sunteţi sfinţia voastră! Of, şi nu mai putem, ne
simţim sfârşite de puteri, de durerea plânsului ce l-auzeam!

238
 - O, surorile mele, eu cred că-i Măicuţa Domnului, în a cărei
inimă îi înfigem noi şi neamul nostru săbii de durere! Şi n-aţi deschis
Sfânta Biserică?!
- Nu, ni-i teamă!…
- Hai să mergem s-o deschidem, şi să plângem şi noi lângă
icoana Preacuratei, pe care aşa de mult am supărat-o!
Toate fetele se îndreptară spre mine, şi-mi spun:
- Măicuţă, se aude gemând!
- Veniţi după mine, dragele mele, să cădem la Stăpâna, să-i
cerem milă pentru greşelile noastre, prin care iar am răstignit pe
Domnul nostru, şi cred că de asta plânge Preacurata de Dumnezeu
Născătoare, Doamna şi Fecioara, Împărăteasa Iubirii şi Mama
Milostivirii! Veniţi, şi nu vă temeţi! Să ne temem a greşi, dar nu de
Preasfânta să ne temem, că ale ei suntem toate!
Şi, deschizând uşa Sfintei Biserici, o, minunile tale, Doamne!
Aşa cum ai destupa o sticlă care ar avea un parfum puternic şi
preafrumos, aşa am simţit când s-a deschis uşa Sfintei Biserici, şi,
alergând la sfânta icoană a Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, cu
lacrimile până în bărbie, am început să-i cântăm Axionul. Şi nu se
mai înţelegea cântatul de hohotele maicilor şi surorilor noastre!
Vroiam cu toatele să ne sfârşim în clipa aceea lângă sfânta icoană a
Doamnei şi Stăpânei noastre.!…

PLÂNSUL PREACURATEI NE-A APRINS DE SFÂNTA LITURGHIE

Aceea şi pentru noi a fost zi de meditaţii şi de convorbiri

duhovniceşti. După săvârşirea Sfintei Liturghii, ne-am adunat cu
toatele la trapeză, şi ne-am întrebat ce să fie cu această durere ce-a
arătat-o Măicuţa Domnului în plânsul din bisericuţa noastră, căci
noi am crezut şi credeam că n-a fost altcineva decât Maica
Milostivirii!
Am fi voit un sfat de la cineva, dar nu puteam spune la oricine
am fi voit, că ne temeam că nu vom fi crezute! Şi ne-am tot gândit
cu gândul cui să-i destăinuim, şi ne-am oprit cu gândul la
Preasfinţitul Episcop Nicolae Popovici, care era pe acea vreme
episcopul Oradei Mari, şi fusese la noi, şi ştiam că preţuieşte
lucrarea lui Dumnezeu, de aici, şi crede. Scriind preasfinţiei sale
cum au decurs toate, am primit răspunsul următor: “Acela care a

239
dat semnul (plânsului), va da şi dezlegarea lui, numai rămânând să
vă cercetaţi conştiinţa de obşte şi individual”.
Şi, chemând soborul iar la trapeză, pentru că nu aveam
linişte, am spus maicilor şi surorilor:
- Fetele mele dragi, eu cred că păcatele noastre au supărat pe
Măicuţa Domnului, căci noi am plecat din lume ca să schimbăm
cununa Domnului, din cunună de spini, în cunună de trandafiri, şi,
după cum mi se pare, noi am adăugat spini la cununa ce-I
însângerează dumnezeiasca frunte!… În loc să-I vindecăm rănile
prin dragoste şi prin râvna noastră de El, noi I le-am deschis mai
mult!… Cred că-i bine să ne întoarcem spre Domnul şi Stăpânul
nostru, şi prin Măicuţa Preacurată, să-L rugăm să ne ierte, că L-am
minţit grozav, făgăduindu-I una şi făcând alta! Nu trebuie să
mai stăm pe gânduri nici o clipă! Să mergem şi să rugăm pe
Domnul nostru, cel ce se zbate în cuie pentru păcatele noastre, să
vie şi să troneze în casa sufletului nostru! Să ştiţi, loc gol în
sufletele noastre, nu stă! Ori vine Stăpânul luminii, Dumnezeu, ori
vine al întunericului, satana. Iar chemarea dulcelui Iisus nu putem
să i-o facem decât prin spălarea cât mai deasă a sufletelor noastre
în baia spovedaniei şi hrănirii cu Sfintele Taine, din Sfântul Potir al
bisericii noastre scumpe! Măcar din patruzeci în patruzeci de zile,
să ne hrănim cu Pâinea Vieţii, care este Hristos, Domnul nostru!
Noi ne-am predat Domnului pe veci şi cred că-i bine să-l primim în
chilia sufletelor noastre tot pe veci. Nu cred că-I place Lui a ne
întâlni cu El numai în posturi, căci El nu e Hristosul postului, ci a
toată vremea! Sfinţii noştri părinţi au rânduit ca măcar în cele
patru posturi să se împărtăşească omul cu Sfintele Taine ale
sfântului şi dumnezeiescului Trup şi Sânge, dar aceasta-i pentru
cei mai puţin râvnitori oameni, nicidecum pentru cei râvnitori, care
trebuie să fie pregătiţi a-L primi şi a pleca la El acasă în orice clipă!
Acei care trebuie să suspine mereu după El, şi care nu pot trăi o
clipă fără El, suntem noi, care nu avem greutăţile familiale ce le au
oamenii din lume, şi de la care Dumnezeu nu aşteaptă atât cât
aşteaptă de la noi. Cum vom alerga în urma Lui, dacă noi nu
cunoaştem nici drumul, nici cărarea pe care merge El?! El vrea de
la noi curăţire sufletească, dragoste sinceră, râvnă nefăţarnică şi
devotament deplin. Haideţi să gustăm din apa ce ne răcoreşte
sufletele, dar să bem chiar de la izvor, căci e mult mai curată, şi
mult mai răcoritoare, decât dintr-o cupă sau dintr-un vas chiar de

240
mare preţ! Apa răcoritoare este Iisus Hristos-învăţătura Lui, care-şi
are izvorul în Cerul Altarelor bisericilor noastre dreptmăritoare!
Cupele şi vasele care ne sunt de folos, şi cu al căror ajutor bem apa
din acest izvor, sunt sfinţii noştri, la care ne plângem în rugăciuni
şi în meditaţii nevrednicia noastră, şi care ne răcoresc sufletele,
după măsura credinţei noastre. Dar, eu cred că decât orice
rugăciune sau meditaţie pe care ne-ar putea-o recomanda cineva,
este mult mai de preţ Sfânta Liturghie. Deci este mult mai de folos
ascultarea Sfintei Liturghii, căci ai prezenţa reală a lui Iisus Hristos,
care este acea Apă vie, Apa vieţii! Ei, dacă prin vinele noastre nu va
circula Sfântul Sânge al lui Iisus, noi nu vom gusta din viaţa
veşnică, din raiul nemuririi! O, parfum îmbătător al Sângelui
preascump al lui Iisus, fă să te căutăm cu nesaţ în ascultarea
zilnică a Sfintei Liturghii!
Aşa, surorile mele, să ne întoarcem, şi să ne recunoaştem
Stăpânul pe care L-am rugat cu multe lacrimi să ne primească în
staulul iubirii Sale, şi când vom aparţine numai Lui, nu vom mai
auzi pe Stăpâna noastră plângând! Şi toate lucrurile noastre, ce
până acum le făceam cu greutate, le va uşura Hristos, Domnul
nostru, şi Măicuţa Sa Preacurată!
La dorinţa mea, râvna curată şi sinceră s-a aprins de focul
iubirii lui Iisus, răspunzându-mi toate, pline de fericire:
- O, Măicuţa noastră, ceea ce ne-aţi rugat este spre binele şi
fericirea noastră, şi cum nu vă vom asculta?! Dar ce vom face cu
ascultările noastre, căci, ca să trăim cu Iisus, trebuie să fim şi
aproape de El?!
- Da, iubitele mele, neapărat trebuie să fim aproape de El, şi
nu putem să fim aproape decât ascultând regulat Sfânta Liturghie.
De vreţi, dragele mele, să avem spor la lucrările noastre, întâi să
lucrăm cu mâinile la închinarea sfintelor slujbe din Sfânta Biserică,
şi apoi să căutăm la lucrul nostru, şi atunci vom avea
binecuvântare şi lucrul nostru de prin toate ascultările va fi cu mult
spor. Vreau să-mi spună vreo maică sau vreo soră care lucrează în
atelierul de covoare, ce spor are cât timp ţine Sfânta Liturghie, sau
chiar din toate atelierele, ca de pildă, la croitorie, la flori artificiale,
la preşuri, şi în sfârşit, la toate secţiile ce sunt în atelierele noastre?
Cele care stau la stână, să zicem că ar avea o acoperire în faţa lui
Dumnezeu, că nu pot lăsa târla de oi singură, şi să vină la Sfânta
Liturghie, fiind şi departe, dar celelalte ascultări, şi de la muncile

241
agricole, ce ziceţi? Rog pe fiecare să se gândească pentru a-mi da
un răspuns. Dar vă rog un singur lucru în clipele acestea, eu nu
sunt stareţă în faţa sfinţiilor şi frăţiilor voastre, ci cea mai apropiată
soră căreia îi puteţi spune ceea ce aveţi pe suflet. Chiar cea mai
nouă soră îşi poate da părerea, deoarece nu putem şti prin cine ne
poate vorbi Bunul Dumnezeu mai luminat.
Se ridică o maică de la atelierul de covoare şi spune:
- Măicuţă, eu vă spun drept, am căzut în deznădejde cu
ghergheful meu. Urzesc mereu şi stric mereu, şi ce să mai spunem
ce facem în ora cât se face Sfânta Liturghie, că doar auzim cum
toacă de Sfânta Liturghie, şi, până să ne aşezăm bine la lucru,
vedem că s-a terminat!
Altă maică:
- Ba ne mai şi certăm, că una a luat lâna mai frumoasă, iar
mie nu mi-a rămas, sau iarna ne certăm cu sora care-i de rând la
curăţenie, că n-a făcut cald, iar vara că n-a aerisit salonul cum
trebuie. Şi aşa ne facem noi, nu o oră, cât s-ar zice că o pierdem cu
ascultarea Sfintei Liturghii, ci, câteodată, multe ore!…
- Altă maică:
- Eu, Măicuţă, am lăsat într-o seară geamul deschis ca să pot
intra dimineaţa în atelier şi să lucrez, ca să iau înaintea sorei care
lucra la un alt covor, alături de al meu. Şi, să vedeţi că, lăsând
Sfânta Liturghie, m-a pedepsit Dumnezeu, şi am pus florile pe
covor, toate, de-a-ndoaselea! Şi, vai de capul meu, ce necaz mi-a
fost! Mi-am pierdut o jumătate de zi pentru cât am lucrat în două
ore!
- Dar erai singură în atelier?
- Da, singură!
- De ce? Unde erau celelalte?
- Erau la biserică!
- Dar ce era de merseră toate la biserică?!
- Era cineva de la Bucureşti, care dorea să audă o slujbă cu
corul nostru, iar sfinţia voastră aţi dispus să vină toate la Sfânta
Liturghie!
- Eu, fetele mele, cum am voit să împlinesc dorinţa unei fiinţe
omeneşti, dar lui Dumnezeu nu vreau să i-o împlinesc! Ce bătaie
voi lua eu de la Bunul Dumnezeu, pentru nepăsare, şi, prin mine,
toată obştea!
Una de la croitorie:

242
 - Noi, cele de la croitorie, ce să vă spunem, Măicuţă?!Este
destul să ştiţi că suntem mereu bolnave şi n-avem nici un spor!
- Dar noi, cele de la covoare, parcă avem vreun spor?! Sări una
că trebuie să dăm statului cincisprezece metri pătraţi pe lună, şi
noi n-o să dăm nici zece!…
- Şi, ce mai, Măicuţă, săriră mai multe?! Peste tot este acelaşi
lucru! Ne ciocnim de toate nimicurile, parcă am lua ceva cu noi, şi
nu-i nici un spor!
- Da, surorile mele, vă cred! Toate acestea se petrec fiindcă nu
avem binecuvântarea lui Dumnezeu asupra noastră.
Maica de la vaci sări şi ea şi zice:
- Măicuţă, pe noi, cele de la vaci, mereu ne-aţi rugat să stăm
la Sfânta Liturghie, şi nu v-am ascultat zicându-vă că vacile pe
răcoare mănâncă mai bine. Şi, după cum ştiţi, în vara ce a trecut,
opt vaci ne-au murit!
- Ştiam, dragele mele, că aceasta-i plata neascultării, de aceea
nici nu-mi părea rău de aceste pagube!
Cele de la agricultură:
- Noi, Măicuţă, numai când vom fi cu muncile prea departe de
Mănăstire, să avem blagoslovenia de a lipsi de la Sfânta Liturghie,
în rest să luăm parte regulat, că doar asta-i bucuria noastră!
- Şi grădina de zarzavat ne îngăduie, numai să vrem noi, sări
una din echipa de la grădină, căci ne vom scula noaptea, şi vom
uda grădina, apoi vom veni la Sfânta Liturghie. Pe urmă vom merge
s-o prăşim!

TOATE LA SFÂNTA LITURGHIE

- Ah, surorile mele, câtă bucurie vom face Măicuţii Domnului,

când vom fi toate în preajma Fiului Ei, prin ascultarea Sfintei
Liturghii!
Viaţa noastră trebuie să-o ducem aşa: întâi trebuie să aducem
mărire lui Dumnezeu, şi cinste patriei prin pildele vieţii noastre, din
toate punctele de vedere. Munca este frumoasă, şi să ne ostenim
ca şi când am trăi multe veacuri, dar să ne pregătim ca şi
cum am părăsi acest pământ într-o clipă!
Ne plângem adesea de răceala în rugăciune… Să mergem la
Sfânta Liturghie, iar Iisus va împlini neputinţele noastre! Căci,
valorează mai mult o rugăciune slabă, făcută la Sfânta Liturghie,

243
decât o rugăciune cât de bună, făcută de noi singure, în chilie.
Sufletele noastre rătăcite şi obosite de patimi josnice, să alerge la
Sfânta Liturghie, şi vor dobândi prin Iisus Hristos, ceea ce nu pot
dobândi prin puterea lor. O singură Sfântă Liturghie ascultată de
noi cu credinţă, când suntem în viaţă, ne va fi de mult mai mare
folos decât multe Liturghii ce s-ar săvârşi pentru noi, după moarte!
Ştiu pe cineva care iubea mult pe Iisus Hristos ca Prunc, ca bărbat
desăvârşit, şi ca Dumnezeu. Odată, având oarecare ocupaţii, s-a
gândit că-l va ierta scumpul Iisus pentru lipsa de la Sfânta
Liturghie, căci îi va vedea pricinile serioase ce-l opreau a lua parte
la ea, iar când se va trage clopotul pentru Sfânta Prefacere, se va
scula în picioare, şi cu gândul va merge la Sfântul Altar, lângă
preotul ce liturghiseşte, şi aşa va lua parte cu inima la venirea lui
Iisus între oameni! În clipa când se învoi cu acest gând, auzi un
zgomot uşor. Se uită şi văzu un bărbat foarte frumos, cu braţele
pline de trandafiri. Căzu în genunchi şi se rugă. Acel bărbat se
apropie cu un zâmbet, care numai în rai se poate vedea. Acel suflet
crezu că-i Iisus Domnul, şi zise:
- O, Domnul meu, iartă-mă de toate!
- Dar El mi-a răspuns:
- Eu nu sunt Iisus Domnul ci îngerul tău păzitor. Vezi ce am
eu în braţe?!
- Da, răspunde el. Trandafiri!
- Aceştia sunt crescuţi pe locul fiecărui pas ce-l faci spre
biserică. Eu îi culeg pe toţi şi-i duc la cer. Priveşte câţi am cules şi
azi, dar m-am oprit când am primit gândul să nu mai mergi la
Sfânta Liturghie. Eu te sfătuiesc să laşi la o parte planul ce ai făcut,
şi să mergi regulat să asculţi Sfânta Liturghie, sfătuind şi pe alţii a
face la fel.
Omul începu să plângă, se plecă, sărută pământul, şi se
închină lui Dumnezeu. Frumuseţea îngerului, parfumul
trandafirilor îi răpiră sufletul, încât se credea ajuns la poarta
raiului. Toate ale pământului, în faţa acestei convorbiri cereşti, au
căzut, şi bietul om n-a mai lipsit de la Sfânta Liturghie. Vedeţi,
surorile mele, câtă bucurie facem noi îngerului nostru păzitor, dacă
mergem la Sfânta Liturghie?! Prin rugăciune sufletul, se înalţă către
Dumnezeu, şi trăieşte o viaţă pe care o numim desăvârşire creştină.
Noi nu trebuie să facem mari sforţări de a ne fixa gândul în
Dumnezeu, ci trebuie să trăim cu gândul la prezenţa Lui în tot timpul

244
şi locul. Această neîntrerupere de la lucrările cereşti, va deveni atât
de firească, încât n-o să obosim deloc, ci, dimpotrivă, ne va fi greu
să ne fure gândul alte preocupări. O, dragele mele surori, laudă şi
preamărire se cuvine nemărginitei iubiri a lui Hristos, care,
milostivindu-se spre neputinţele noastre, ne dă toate mijloacele ca
să ajungem la iubirea Lui. Iisus este o comoară şi nu L-am
cunoscut. Acum să ne străduim a-L cunoaşte. Şi nu-L vom
cunoaşte decât luând parte la Sfânta Liturghie. Nu vom şti
niciodată să preţuim Sfânta Liturghie în adevărata ei valoare, dar vă
rog să mă credeţi că toate faptele noastre bune, luate laolaltă, nu
valorează cât jertfa liturgică, deoarece ele sunt lucruri omeneşti, pe
când Sfânta Liturghie e lucrarea lui Dumnezeu. Ascultarea Sfintei
Liturghii ne capătă ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Cea
mai grea zi din viaţa mea am avut-o, când n-am ascultat Sfânta
Liturghie, şi mi se părea că nu sunt nici creştină, şi eu mă numesc:
călugăriţă! Ce minciună!
Una din sobor zice:
- Măicuţă, dar afară de Sfânta Liturghie, mai putem face vreo
rugăciune?
- Da, nici vorbă! Toată viaţa noastră ar trebui să fie o
rugăciune. Rugăciunea este poartă şi drum către toate harurile care
ni le dă Domnul Dumnezeul nostru. Cred că dacă ar fi o singură zi
sau o singură oră în care pământul n-ar trimite nici o rugăciune
către cer, acea zi sau oră, ar fi ultima oră a universului. Rugăciunea
mi-a fost cea mai mare mângâiere! Dragele mele, şi când am fost
luată în seamă, şi când am fost ocărâtă, eu m-am simţit cea mai
fericită rugându-mă! Rugăciunea mi-a putut potoli foamea după
Dumnezeu, şi cred că nici un suflet nu se poate plictisi rugându-se!
Să vă spun o faptă hazlie. Când eram la Brăila, la unul din
examene, am plecat într-o zi la şcoală fără să mai iau masa, că era
târziu. Am luat în geantă un covrig, şi am fugit la tramvai. Iau bilet,
plătesc, mă aşez pe bancă, îmi fac Sfânta Cruce şi încep să mănânc
covrigul. Un om mă întreabă:
- La voi toată lumea se roagă înainte de mâncare?
- Nu toţi, ci sunt şi din aceia care se aruncă asupra mâncării
fără a se ruga. Aceştia sunt porcii! Nu vă puteţi închipui ce prost
s-a simţit bietul om, dar să mă credeţi că nu mi-am dat seama
deloc c-o să-l jignesc, înainte de a da drumul la aceste cuvinte! Deşi
nu era creştin, mi-a mulţumit, pentru că şi-a dat seama că ele au

245
fost spre învăţătură celor din tramvai. Ah, câte ar mai fi de spus!
Dar să mai lăsăm pe diseară, ca să nu fie prea obositor. Iar diseară
să vorbim de preţuirea lui Iisus din Sfântul Potir, pentru care lucru
vom cere şi ajutorul părinţilor noştri.
- Da, Măicuţă, aşa să facem!
Şi, ieşind din trapeză, am mers la Sfântul Altar, şi am făcut o
scurtă rugăciune la Iisus Euharistic, din chivot, pentru a mă
lumina şi pe mine, şi pe părinţii noştri de a hotărî ce-ar fi de folos
în soborul nostru drag.

SFĂTUIRE PENTRU ÎMPĂRTĂŞANIE DEASĂ

Mergând la părinţii noştri pentru a le cere sfaturi, am căutat

mai întâi să le fac o mărturisire, arătându-le că doresc să am pe
Iisus mai aproape de sufletul meu, căci am văzut că toate
binefacerile ce le-am avut în viaţa mea mănăstirească, le-am
avut în clipele când eram împărtăşită cu Sfintele Taine, şi
vream să descopăr această taină a unei împărtăşiri dese, mai
întâi obştei noastre, şi apoi, de s-ar putea, lumii întregi! Nu
m-aş simţi bine ca să gust din ceva scump, iar pe soborul meu,
care e în centrul inimii mele, să-l lipsesc de o dulceaţă veşnică! Nu
vreau să silesc pe nimeni, dar vreau să le înfăţişez frumuseţea de a
trăi în harul lui Dumnezeu. Vreau să-mi obişnuiesc soborul, ca
dacă cumva vreuna din ele face vreun păcat, să nu stea cu el nici o
noapte, ci să meargă numaidecât la scaunul de mărturisire, pentru
a-l lepăda la picioarele duhovnicului. Căci toate suntem tinere şi ne
pot veni ploi de ispite, care cred că cu nimic nu le pot înlătura,
decât cu ajutorul Aceluia căruia ne-am predat viaţa, adică, Iisus.
Eu nu vreau să fac poliţie cu nimeni din soborul meu, şi totuşi,
când mă gândesc că am datoria să supraveghez aproape trei sute
de fete tinere, după care se ţin legiuni de duhuri rele, spre a le da
tot felul de ispite ce omoară sufletul, mă îngrozesc! Vă rog să-mi
spuneţi dacă nu calc rânduiala bisericii cu această dorinţă a mea.
Căci îmi ştie şi îmi cunoaşte Bunul Dumnezeu gândurile şi
intenţiile mele, că nu vreau altceva decât să le aprind dragostea de
Iisus, care le va fi povăţuitor şi îndrumător în viaţa lor, şi care le va
ţine conştiinţa trează în orice clipă a vieţii lor. Nu strig după acest
ajutor de la Dumnezeu că vreau odihnă, ci că mă simt foarte slabă
a povăţui o obşte aşa de mare. Dacă credeţi că ar fi o abatere,

246
spuneţi-mi, vă rog. Ştiu că se spune că, creştinul adevărat trebuie
să se împărtăşească în cele patru posturi. Dar eu mi-am pus
întrebarea, de ce oare or fi scris Sfinţii Părinţi aşa, că doar nu
greşim numai în cele patru posturi şi se poate să uiţi ce-ai greşit de
la un post la altul. Eu, ca o fiinţă slabă şi neştiutoare, vă arăt
dorinţa mea pentru care nu am linişte, şi mă tem să nu fie această
nelinişte de la cel rău. Părinte Ioane, sfinţia voastră sunteţi teolog.
N-aţi găsit nicăieri în cărţile de teologie ceea ce doresc eu?!
- Staţi, Măicuţă, că tocmai teza mea de licenţă, şi celelalte
lucrări pentru doctorat au fost despre Sfânta Împărtăşanie şi despre
îmbisericirea omului! Şi, ca dovadă ca gândul sfinţiei voastre este de
la Dumnezeu, să luăm Liturgica Bisericii Ortodoxe, şi să vedem
ce ne spune ea întâi, şi apoi vom căuta şi alte izvoare ortodoxe.
Iată, am găsit: răstimpul primirii Sfintelor Taine.
Cu privire la aceste mari daruri, creştinii dintru început,
obişnuiau a primi Sfânta Împărtăşanie ori de câte ori luau parte la
Sfânta Liturghie, adică în fiecare zi! Ba ei luau Sfânta Împărtăşanie
chiar acasă şi se împărtăşeau singuri cu ea, când nu se făcea
Liturghie, sau când nu puteau lua parte la ea. Acest zel a aflat la
unii abatere, se vede din prescripţiile bisericeşti, în urma cărora,
toţi credincioşii care luau parte la Sfânta Liturghie, erau obligaţi a se
împărtăşi, iar aceia care erau nepăsători în privinţa aceasta, erau
amenintaţi cu scoaterea din comunitatea bisericească.
Sfântul Ioan Gură de Aur mustra pe contemporanii săi
pentru nepăsarea lor în privinta Sfintei Împărtăşanii, şi-i îndemna a
se împărtăşi adeseori.
Iată, în veacul al şaselea, se împărtăşea poporul cel puţin în
fiecare duminică, şi, din secolul al şaptelea şi al optulea, sunt urme
că între comunităţile creştine exista obiceiul împărtăşirii în fiecare zi.
Mai târziu se răci zelul creştinilor în privinţa aceasta şi aşa se
văzură siliţi Părinţii bisericii din timpurile mai târzii, a readuce
obligaţia primirii Sfintei Împărtăşanii la răstimpuri mai mari. Astfel,
scrie Sfântul Simeon al Tesalonicului: “Nimeni din cei ce se tem şi
iubesc pe Dumnezeu, să nu-l lase să treacă peste patruzeci de zile, ci
mai vârtos să caute, şi mai curând de a se apropia de împărtăşania
lui Hristos, dacă se poate şi în fiecare duminică.”
- Părinte, cum stau aceste mărgăritare încuiate în dulapurile
bibliotecilor, şi nu se dau la îndemâna creştinilor?!… Văd acum că
nu Sfinţii Părinţi au hotărât împărtăşirea rară, adică numai în cele

247
patru posturi, ci noi cu răceala şi necredinţa noastră am silit la
aceasta. De aceea noi suntem aşa de slabi în credinţă, faţă de
primii creştini, că am depărtat pe Hristos de noi, nu El ne-a
depărtat!
- Da, Măicuţă, Domnul este aşa de aproape de noi şi aşteaptă
să-L chemăm în casa inimii noastre. Iar dorul ce v-a venit de a-L
primi în chilia sufletelor voastre şi al soborului pe care îl iubiţi ca şi
pe sufletul sfinţiei voastre, eu cred că-i de la Iisus, care bate la
inima fiecăruia dintre noi. Deschideţi-I inima şi primiţi-L, că nu-i
nici o abatere, ci-i o revenire. Dacă Preabunul Dumnezeu v-a pus
acest zel în inimă, fiţi deschizătoarea cât mai multe inimi către
Iisus, căci vă făgăduiesc că nu voi osteni niciodată de a vă ajuta şi
de a arăta şi altora această şoaptă ce v-a inspirat-o numai Iisus
Hristos.
- Să mai căutăm, Părinte şi alţi sfinţi Părinţi, să vedem ce mai
spun!
- Da, Măicuţa noastră, vă ajut cu tot ce pot!
Şi atunci Părintele mi-a dat următoarele izvoare din Sfinţii
Părinţi:
Sfântul Ignatie Teoforul, în epistola către Efeseni, la cap.
13, scrie: “Sârguiţi-vă de a vă aduna cât mai des la Euharistia
(Împărtăşania) lui Dumnezeu, şi spre slava Sa, căci dacă vă adunaţi
adeseori la aceasta, se nimicesc puterile satanei, şi în unirea
credinţei voastre, piere înrâurirea lui cea rea”.
Sfântul Vasile cel Mare în Epistolia 93 despre Sfânta
Împărtăşanie, scrie că: „Este bine şi de mare folos a se împărtăşi în
fiecare zi, primind Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos, fiiindcă însuşi
Domnul Hristos, lămurit spune: “Cel ce mânâncă Trupul meu şi
bea Sângele meu, are viaţă veşnică” (Ioan VI, 54)”. Cine oare se
mai îndoieşte că a fi de-a pururea părtaş al vieţii nu înseamnă
altceva decât a vieţui cu adevărat din plin?
Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia a treia la Efeseni,
mustră aspru pe credincioşi pentru lipsa de râvnă către Sfânta
Împărtăşanie, zicând: “În zadar facem Sfânta Liturghie. Se aduce
zadarnic Jertfa, şi am stat în zadar înaintea Altarului, căci nimeni nu
se împărtăşeşte! Nu spun aceste cuvinte ca să vă împărtăşiţi oricum
s-ar întâmpla, ci ca să vă faceţi vrednici de împărtăşire! Nu eşti
vrednic de Jertfă, nici de Împărtăşire? Atunci nu eşti vrednic nici să
stai în biserică la rugăciune! Spune-mi, te rog, când cineva este

248
chemat la masă, dacă şi-a spălat mâinile şi s-a aşezat, şi este gata
pentru mâncare, oare nu insultă pe cel care l-a chemat? N-ar fi fost
mai bine ca unul dintre aceştia să nu fi venit?! Aşa ai venit şi tu, ai
cântat împreună cu toţi ceilalţi cântarea dumnezeiască, ai mărturisit
că eşti dintre cei vrednici şi nu dintre cei nevrednici, deci, cum ai
rămas, şi din masa dumnezeiască nu te împărtăşeşti?! Îmi răspunzi:
sunt nevrednic! Dar atunci îţi răspund şi eu: ai fost vrednic să iei
parte la rugăciunile din biserică?! Să nu învinovăţim neputinţa, şi să
nu învinovăţim firea, ci mai degrabă, lipsa râvnei după Sfintele Taine
ne face nevrednici!"
- Părinte, ce buni au fost sfinţii noştri Părinţi, cum ne-au mai
rugat să fim cu Iisus şi să trăim cu El, nu numai să vorbim
despre El!…
- A, dar să mai vedeţi, Măicuţă, ce ne spune tot Sfântul Ioan
Gură de Aur.
- Haideţi, citiţi-mi, Părinte, că simt că-mi saltă sufletul de
fericire!
- Zice aşa: “Cine nu se simte vinovat de păcat greu, să
păşească zilnic la masa Domnului!”. Şi mai sunt şi alţi sfinţi Părinţi
care ne îndeamnă la fel.
Sfântul Ciprian, se întreabă pe bună dreptate: “De unde să
luăm putere la nevoie de a ne vărsa sângele pentru Hristos, dacă noi
nu râvnim să bem sângele lui Hristos!”.
Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului, iată cum
lămureşte trebuinţa şi folosul Împărtăşaniei dese: “Dacă sângele lui
Hristos, de câte ori se varsă, se varsă pentru iertarea păcatelor,
atunci noi trebuie să-l primim des, ca, de fiecare dată să fie iertate
păcatele noastre”.
- Părinte, dar acum aş vrea să aud sfaturile vreunui cuvios
părinte care a crescut şi a condus obştea de călugări.
- Da, Măicuţă, se găsesc şi cuvioşi întemeietori şi conducători
de obşti monahale, care au îndemnat la trăirea deasă cu Hristos din
Sfântul Potir.
Aşa de pildă, Sfântul Teodor Studitul, în cuvintele sale ne
învaţă următoarele: „Sfânta Împărtăşanie este cel mai mare dar
dumnezeiesc. Cu toate acestea, noi nu purtăm grijă să ne împărtăşim
destul de des şi mult, mă mir pentru ce ne împărtăşim numai
duminica iar în alte zile când se face Sfânta Liturghie, nu? Că se
cuvine mai ales monahului, care se află în sânul vieţii de obşte, în

249
toate zilele să se împărtăşească. De se va întâmpla să fim chiar la
muncă şi la ascultare şi vom auzi toaca bisericii, să lăsăm treaba şi
să alergăm cu multă sârguinţă de a ne împărtăşi şi mult ajutor vom
câştiga. Căci cu această grijă fiind mereu, ne vom feri de orice păcat
şi vom fi gata totdeauna, iar dacă nu avem grija de a ne împărtăşi,
cădem în multe patimi ale păcatelor”.
- Doamne, Doamne, cât de adevărat ne mai spune Sfântul
Teodor Studitul, Părinte, de-abia aştept să le arăt şi fetelor mele
diseară!
O, Doamne, cât de bun ai fost cu mine, şi mi-ai limpezit aşa de
clar drumul dorinţelor mele, pentru mântuirea mea şi a soborului
meu, pe care Tu, Bunule, mi l-ai dat! Deci, ajută-mi, mult Milostive,
să-l îndrum aşa încât să nu mai poată trăi fără Tine! Atunci sunt
sigură că Preacurata Fecioara Maria, va avea în viaţa noastră
lăuntrică un loc ce ar trebui să-l aibe întotdeauna şi nu va mai
plânge pentru noi, ci se va mângâia de noi, copiii Ei, iar noi o vom
ruga să ne ajute să-i putem mulţumi.

AM AJUNS ZILNIC LA POTIR!

Seara am spus soborului meu aşa:

- O, surorile mele, azi am trăit clipe din altă lume, care mi-au
limpezit şi mi-au întărit dorul după Iisus. În consfătuirea pe care
am avut-o cu părinţii noştri, am descoperit comori de pietre
preţioase, care nu se pot preţui. Părintele Gherasim, care este
chipul blândeţii şi al smereniei, ca totdeauna, mi-a răspuns la
întrebarea mea, că sfinţia sa crede că tot ce-mi vine în minte e de la
Maica Domnului, mai cu seamă dezgroparea acestui lucru, care era
îngropat de veacuri de răceala oamenilor.
Am avut o clipă de reculegere sufletească, m-am temut să
rămân cu acest răspuns, ştiind şiretlicul neobositului duşman al
oamenilor, satana, care a căutat să trântească în rătăcire pe
oameni sfinţi, nu unul ca mine, şi mi-am zis: părintele Gherasim a
căutat totdeauna să nu mă jignească, fiindcă aşa-i firea sfinţiei
sale, dar mă voi duce la Părintele Ioan, care-i şi teolog, şi-l voi ruga
să nu mă cruţe, şi să-mi arate limpede dacă-i de la Dumnezeu
această dorinţă a mea. Căci, înţeleptul în răutăţi, poate să-ţi
înfăţişeze unele lucruri, pe care le iei de bune, iar de nu sunt
drămuite de balanţa înţelepciunii şi a iubirii lui Hristos, poţi cădea

250
din rătăcire în rătăcire. Această frică mă face pe mine, să cer sfatul
tuturor, şi să păstrez ceea ce văd că-i de folos. Să vedeţi, fetele mele
dragi, cum Măicuţa Domnului mi-a venit în ajutor, prin Părintele
nostru Ioan, care a avut chiar teza de licenţă a sfinţiei sale despre
Împărtăşanie şi îmbisericirea omului. Eu tot n-am fost mulţumită, şi
l-am rugat, să-mi mai spună dacă se mai găseşte scris şi în alte
cărţi din biserica noastră creştin ortodoxă. Ah, şi ce mi-a scos, căci
nici nu i-am dat pace până nu mi-am văzut sufletul liniştit!
- Spune-ne, Măicuţă, spune-ne ce-ai găsit!
- Ce-am găsit, v-am spus şi mai înainte! O comoară fără de
preţ! Şi cred că numai puţine-s acelea din cele multe, şi mă mir de
ce nu sunt folosite spre mântuirea omenirii! Din Sfânta Scriptură,
din Sfânta Tradiţie, din sfintele canoane apostolice, din Sfinţii
Părinţi: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul
Ignatie Teoforul, Sfântul Teodor Studitul, care a fost povăţuitor de
obşti călugăreşti, Sfântul Ciprian, şi, în sfârsit, Fericitul Augustin.
Care mai de care ne îndeamnă spre trăirea cu Iisus viu din Sfintele
Taine, şi ne mustră pentru răceala noastră. Fetele mele dragi, atât
de drag ţi-l înfăţişează Sfinţii Părinţi pe Iisus din Potir, încât nu mai
poţi nici o zi trăi fără a gusta marea bucurie a împărtăşaniei cu El!
Eu cred că de acum încolo, a pierde o zi fără împărtăşanie,
înseamnă a pierde pe Iisus Hristos şi cerul Lui de taină. Sfinţii
Părinţi, şi, îndeosebi Sfântul Ioan Gură de Aur, spune că acei ce
iau parte la Sfânta Liturghie, neapărat să se împărtăşească cu
Sfântul Trup al lui Hristos şi cu Sângele Lui. Şi eu cred că nimeni
din zilele noastre, să mă ierte cei care s-or simţi jigniţi, nu are duhul
Sfântului Ioan Gură de Aur şi a celorlalţi Sfinţi Părinţi, pe a căror
temelie de credinţă se aşează întreaga biserică creştină. Acum
ascultaţi să vă citesc ceea ce am scos din izvoarele bisericii noastre.
Şi, citindu-le, le aud pe toate spunând:
- Măicuţă, cum n-am ştiut până acum că Domnul este aşa de
aproape de noi?
- Deci, să ne sârguim de acum a primi mereu în stricăciosul
nostru trup pe Preacuratul Trup al lui Hristos, viaţa şi lumina
noastră! O să scoatem toate învăţăturile acestor Sfinţi Părinţi, pe
care vi le-am citit, şi să le aveţi fiecare la chiliile voastre pentru a vă
hrăni şi a vă ajuta în râvna spre Iisus Hristos cel viu şi sfinţitor!
Căci lumea ne crede pe noi sfinte, iar ca să împrăştiem sfinţenie,
trebuie să avem sfinţenia în noi, pe Iisus, soarele iubirii!

251
 O maică din comitetul economic îmi zice:
- Măicuţă, dar cele ce au griji gospodăreşti se pot împărtăşi?!
- Da, se pot, căci grijile acelea nu sunt lumeşti, şi nici pentru
binele ei, ci pentru binele obştesc. Sfântul Teodor Studitul ne
spune: “De se va întâmpla să fiţi chiar la muncă şi ascultare afară,
de vom auzi toaca bisericii, să lăsăm treaba şi să alergăm cu multă
sârguinţă, a ne împărtăşi şi mult ajutor vom câştiga!” Aceste sfaturi
ale Sfântului Teodor Studitul, sunt pentru noi, monahii. Şi eu cred
că în Mănăstirea noastră nimeni nu are mai multe griji ca mine! Şi,
pentru că am multe griji, cred că Sfânta Împărtăşanie îmi dă în
fiecare zi curaj. Ştiu că am multe lipsuri în conducerea treburilor
Mănăstirii, şi pentru aceea, mă silesc să mă apropii în fiecare zi din
Sfânta Împărtăşanie, pentru a lua lumină. Sfânta Împărtăşanie
primită cu frică, ne apără de păcatele de moarte. Ştiu, surorile
mele, că vom auzi nenumărate critici cu privire la mărturisire, vom
auzi şi mai multe cuvinte de hulă la adresa Sfintei Împărtăşanii,
vom auzi batjocuri din partea oamenilor care au uitat tot ce e mare
şi frumos! Ei bagă de seamă numai ceea ce e de necuprins. Dar ce
are a face necuprinderea?! Lumea întreagă, oare nu este o taină de
necuprins?! Una din cele mai mari mângâieri ale sufletului omenesc
este să serveşti de biserica Creatorului tău!
Ce bucurie pentru un suflet a spune: “Dumnezeu este
oaspetele meu, El e în mine!”. De unde vom lua atâta putere ca
să putem învinge cursele vrăjmaşilor, să biruim ispitele, şi să
ajungem la fericirea veşnică? Dar, iată, Dumnezeu ne-a dat o pâine
nouă, coborâtă din cer, această pâine este Hristos însuşi, din
Sfânta Împărtăşanie, şi aceluia care mănânca, El dăruieşte puterea
Sa.
O, Iisuse, în câtă secetă spirituală ne găsim noi! O, Mirele meu
preaiubit, aşa de mult doresc să mă bucur de Tine, încât, dacă aş fi
moartă, aş învia să Te primesc în Sfânta Împărtăşanie! Căci, nimic
nu-mi pricinuieşte atâta bucurie ca atunci când mă hrănesc cu
această pâine a iubirii!
Omul are dorinţe mari, şi numai acela face lucruri mari, care
are dorinţe mari. Toţi sfinţii aveau dorinţa arzătoare de a se apropia
de Hristos. Să ne aţintim privirea în Dumnezeu, deci, ca un vultur
falnic ce se înalţă către soare, fără a fi orbit de strălucirea lui!
Scopul rugăciunii este de a sta cu gândul pururea în faţa lui
Dumnezeu, şi de a fi unit cu El prin credinţă. Şi cu astfel de bucurii

252
cereşti, prin prezenţa lui Dumnezeu, sufletul nostru va fi ca o
mireasă cu inima rănită de iubire! Noi, atunci, nu vom mai trăi
decât pentru Mirele ceresc!
Oh, ce poate să fie în rai, dacă numai lăsând gândul să zboare
spre El, eşti îmbătat de fericire, ce va fi în frumuseţile lui? Doamne,
de-ar şti toţi oamenii cât de frumos e raiul, şi cât de bun eşti Tu, ar
muri toţi de dorul după Tine. Şi, totuşi, este atât de puţin iubit!
Inima noastră este făcută să iubească un singur lucru, pe marele
nostru Dumnezeu! Ce frumos este să iubeşti pe Dumnezeu,
pierzându-te în El! Atunci, totul tace în noi, iar sufletul gustă
bucurii din rai. Ce dulce este să stai în prezenţa lui Iisus! Aţi fost
vreodată aşa, fetele mele?! Ah, ai vrea să nu se mai sfârşească!
În urma acestei apropieri, se naşte în om o nespusă pace
lăuntrică, o pace care ţine sufletul într-o odihnă liniştită. Şi
această linişte cerească îl face să simtă prezenţa lui Dumnezeu.
O, Iisuse, aş vrea ca glasul meu să străbată până la marginile
lumii întregi, să chem pe toţi oamenii şi să le zic să intre în iubirea
ta preasfântă! Am un dor pe care sufletul meu l-a iubit şi l-a gustat,
dar încă nu-l posedă! Durata acestui zbucium care se porneşte în
mijlocul sufletului, se numeşte sete de iubire. O, Dumnezeule al
iubirii, cum aş vrea să înţeleg mai bine lucrările acestea sublime, şi
să le exprim mai bine! Iisuse, Bunule, câtă mângâiere am când ştiu
că eşti al meu şi al tuturor celor ce te caută! Doamne, Dumnezeule,
dacă aici, pe pământ aşa de fericiţi ne faci, ce va fi în cer?! Să ne
înscriem la Academia Cerului, care ne învaţă a iubi pe Dumnezeu
din Sfântul Potir, din bisericile noastre creştine!
Cât de mare este fericirea şi bucuria ce o simte inima în
prezenţa lui Iisus din Sfânta Taină! O, Dumnezeule, dacă aici, pe
pământ, binele ne aduce plăcere prin el însuşi, ce plăcere vei aduna
tu, care eşti Domnul binelui? Tu singur îndestulezi, Tu singur ne
faci curaţi, Tu singur faci nepătaţi pe cei ce trăiesc în Tine, şi Tu
locuieşti în ei! Tu locuieşti în sufletul acela pe care l-ai creat după
chipul Tău, în sufletul aceluia care Te caută, care Te iubeşte, şi care
Te doreşte. Aş vrea să înţeleagă sufletul meu atât de lipsit, aş vrea
să înţeleagă avuţiile iubirii tale! Dragele mele maici şi surori, e
vorba de a îmbina două lucruri extreme: pe Dumnezeu, care este
Totul, cu făptura, care este nimic; pe Dumnezeu, care e lumină, cu
faptură, care e întuneric; pe Dumnezeu, care este sfinţenie, cu
făptura, care e păcat!

253
 Da, eu ştiu, Iisuse, că e mai bine să Te primesc, decât să Te
privesc, dar mă întristez, pentru că mă gândesc, că chiar dacă, ani
şi ani de-a rândul, m-aş pregăti ca îngerii, n-aş fi niciodată vrednică
să Te primesc! O, Iisuse, bine este să vorbim de Tine, dar mai bine
este să ne hrănim cu Tine! Îmi este atât de dulce să îmi mărturisesc
nevrednicia mea înaintea Ta!
Ajută-mă, Doamne, că eu cred că tot bine este să Te primesc,
decât să Te privesc! Ce fericire-i să te împărtăşeşti cu Iisus din
Sfintele Taine, lângă Maica raiului! Cerul nostru este Sfânta
Euharistie, de la care nimeni şi nimic nu ne va opri, căci Stăpânul a
toate este însuşi El, la care râvnim cu dor şi sete!
Şi, Doamne, în Tine, Tu care cuprinzi tot ce poate fi numit
dulce, ajungând cu a Ta iubire, să gustăm şi noi din dulceaţa iubirii
Tale, am sărit peste hotărârile ce le luasem noi în sobor, ca să nu
treacă nimeni de patruzeci de zile fără a Te gusta, şi în fiecare zi să
fie careva din soborul nostru, care să poata a Te primi pe Tine,
Bunule! Zic, gustându-Te şi văzând ce primim de la Tine, ne-a
părut prea lung timpul acesta de patruzeci de zile în a Te primi în
chilia sufletului nostru, şi cu îndrăzneală sinceră am păşit la o
lună, apoi la două săptămâni. Şi, când firea noastră ne oprea să ne
apropiem de Tine, eram fericite primind măcar binecuvântarea
Părintelui nostru ce liturghisea, şi a acelora dintre surorile noastre
care purtau în inima lor pe Dumnezeu din Sfintele Taine.
Dar, Tu, care eşti foc ceresc, ne-ai aprins inimile nostre şi ai
făcut ca soborul să zboare din râvnă în râvnă, ajungând să nu mai
poată trăi fără prezenţa Ta în sufletul lor, nici măcar o zi. Ce
mângâiere mi-ai dat Tu, Bunule, când, câte o mireasă de a Ta, este
trimisă în ascultările sfintei Tale Case, şi ea se întoarce înapoi, în
paradisul iubirii, fără să ia în gură ceva, fie cât de mare căldura sau
oboseala, şi vine cu sufletul ars să i-l adapi Tu cu apa vieţii din
Potirul iubirii.
Acestor bucurii la care Tu mă faci părtaşă, eu nu le găsesc nici
o denumire în lumea aceasta, căci cred că sunt rupte din lumea
fericirii, decât smerit mă plec, lăsând ochii să plângă şi inima să se
bucure! Şi, această lăcrimare de fericire o am nu numai pentru că
simt şi gust dulceaţa Ta, Iisuse, ci, mai cu seamă, pentru că prin
smeritul meu îndemn, s-a aprins dorul după Tine în întregul meu
sobor, şi în miile de credincioşi, închinători la Mănăstirea noastră!

254
 Această dorinţă de unire cu Hristos Euharistic, ne-a costat, şi
se prea poate să ne mai coste multe înfruntări şi răstălmăciri, dar la
toate loviturile venite uneori tocmai de unde aşteptam încurajare,
noi am răspuns şi vom răspunde cu glasul Sfintei Liturghii mai
înainte sfinţite, care zice: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!”.
De mii de ori repet şi voi repeta: “Doamne al meu, în clipa
când mă împărtăşesc cu Sfântul şi dumnezeiescul Trup şi Sânge al
Tău, gust din dulceaţa raiului. Cum aş vrea să-ţi înfăţişez sufletul
meu curat şi frumos, aşa cum mi l-au dat mâinile Tale! Şi răul ştiu
unde este: pentru că puţinele mele virtuţi sunt slabe când mă
apropii de Tine fără nici un merit. Câteodată tremur şi mă părăsesc
puterile, când mă gândesc că atât de necurată merg să Te primesc
pe Tine, Iisuse, care eşti curăţia însăşi! Dar Tu, scumpul meu Iisus,
mă iubeşti, şi-n felul acesta necontenit mă laşi să Te simt în
sufletul meu, iubindu-te la dragostea cu care năzuiesc spre Tine,
nu la vrednicia sau nevrednicia mea. Trebuie să-Ţi mulţumesc,
Bunule, că ai îngăduit câteodată să simt în gura mea, când mă
împărtăşesc, gustul unei hrane, căreia nu-i pot găsi nici o
denumire!
O, cât era de bună şi cât de bine îmi făcea! Dacă Tu, Iisuse,
m-ai face să mă simt totdeauna aşa, n-aş trăi decât numai pentru
Tine! Dar eu, în cele mai multe zile din viaţa mea, îmi risipesc
timpul pentru grijile vieţii. Caut totuşi, Preabunule, să-mi recapăt
liniştea, ştiind că n-ai dispreţuit nici pe Marta, deoarece
îndeletnicirile ei erau rânduite tot pentru dragostea Ta!

RĂSPUNSUL CERESC PENTRU PLÂNSUL PREACURATEI

Mila de Mamă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nu m-a

lăsat însă prea mult să mă gândesc asupra celor două plânsuri
ce-au binevoit a se lăsa auzite de soborul meu, şi a rânduit ca în
ziua de 19 martie 1950, să trimeată pe unul dintre Apostolii
Domnului: pe Sfântul Ioan Evanghelistul, sfântul iubirii şi al
curăţiei, în bisericuţa noastră scumpă, în clipele când eu intram
acolo să cer binecuvântare de la Stareţa şi Stăpâna mea, Preasfânta
de Dumnezeu Născătoare, pentru a merge să vorbesc soborului
meu scump, în sala de mese. În clipa aceea, când alergam ca cerbul
spre izvorul cel mare şi dătător de toate bunătăţile, la Sfântul Altar
al Sfintei noastre Biserici, văd, lângă sfânta masă, pe Sfântul

255
Iubirii, care şi-a plecat capul pe pieptul Domnului, la Cina cea de
Taină, şi-mi zice:
- De ce ţi-i sufletul îndurerat, maică Veronica?!
Eu n-am putut să-i răspund, decât îmi curgeau lacrimile pe
obraz, şi simţeam că-mi amorţeşte trupul. Îl aud că-mi zice:
- Spune-le tuturora, când simt miros de smirnă cerească, ce nu
mai are asemănare pe pământ, să se închine şi să zică rugăciunea
cea pe care a zis-o Preasfintei Fecioare Maria: “Bucură-te, ceea ce
eşti plină de dar, Marie, Domnul este cu tine!…” căci atunci se plimbă
Ea peste acele locuri, înconjurată de heruvimi şi serafimi! Şi mai
adaugă:
- Să mai ştii că Maica Milei plânge în trei locuri în ţara
voastră, pentru răscumpărarea neamului vostru: aici şi în alte două
locuri.
Apoi mi-a spus şi altele în legătură cu soborul meu, pe care nu
le mai înşir aici, căci se găsesc scrise în cartea cu vedenii.
O, Preamilostivo, în ce fel vom putea schiţa Preasfântul Tău
chip în inimile noastre, şi unde vom găsi culorile cele mai sublime
pentru a zugrăvi frumuseţile iubirii Tale pe faţa inimii noastre. O,
Doamnă şi Fecioară, o, Mamă şi Împărăteasă care în faldurile
mantiei Tale păstrezi şi iubirea pentru neamul românesc, şi laşi să
curgă dumnezeiasca Ta lacrimă şi pe pământul nostru scump! O,
câtă iubire ascunzi în inimă, prin aceste lacrimi ce binevoieşti a le
lăsa să cadă pe obrazul Tău, Preamilostivo! Aşa cum ştiu că ţii în
poala iubirii Tale toate neamurile de pe faţa pământului, aşa ţine şi
neamul nostru, ca atunci când valurile necredinţei se abat spre el,
Tu, cu mâna Ta bună, de Mamă, să-l încălzeşti şi să-l trezeşti din
somnul necredinţei, arătându-i în suflet zările veşniciei, şi, în
tăcerea Ta divină, să ne iei de mână, neprivind la nimeni din cei ce
Te-au lovit, şi să ne duci în faţa Preadulcelui Iisus!

DE VORBĂ CU DOI STILIŞTI

Printre vizitele făcute de preoţii de mir la Sfânta noastră

Mănăstire, într-o zi, a trecut şi părintele Andrei Bârjoveanu, din
comuna Asău-Bacău.
Sfinţia sa era însoţit de mai multi credincioşi şi credincioase…
După Sfânta Liturghie, vine părintele la mine şi-mi spune că
în grupul lor de credincioşi, care l-a însoţit, sunt şi doi oameni cu

256
soţiile lor, care nu vor cu nici un preţ să vină la Sfânta Biserică la
slujbe, că ei ţin stilul vechi, şi că stilul nou e erezie. Ceva mai mult,
atunci când întâlnesc preotul pe stradă, scuipă spre el, şi nici vorbă
să-l primească în casa lor.
- Acuma, zicea părintele, ei vor să vorbească cu sfinţia ta, să te
întrebe cum e mai bine, şi cum ţi-a spus Maica Domnului să ţinem,
pe nou sau pe vechi?!
Am rugat pe părintele să-i aducă să vorbească cu mine, dar
sfinţia sa să nu stea cu noi. Şi, îngenunchind, am rugat Mila
Cerului să-mi vină în ajutor, să mă lumineze şi să-mi pună în gură
ceea ce le va fi de folos. După ce m-am închinat cu semnul Sfintei
Cruci, şi am rugat pe Măicuţa Preacurată care iubeşte pe tot omul,
i-am primit cu dragoste, rugându-i să ia loc.
Începe convorbirea noastră:
- Sunteţi din Bacău, fraţilor?!
- Da, Măicuţă!
- Aţi venit cu părintele dvs?
- Da, zice unul cam dispreţuitor.
Mă uit spre sfintele icoane din colţul de la răsărit, şi cer
ajutor.
- Fraţii mei, ce părinte evlavios şi bun aveţi! Câtă dragoste are
de turma sfinţiei sale, că uite, nu v-a lăsat să mergeţi singuri,
temându-se să nu vă rătăciţi în cine ştie ce!
- Aşa îl vedeţi dvs., Măicuţă?
- Da, fraţilor, aşa îl văd eu, şi dvs. la fel trebuie să-l vedeţi,
fiindcă e părintele dvs., care vă deschide cerul!
- Cum, Măicuţă, popa ne deschide Cerul?!
- Da, fraţilor, numai dacă îl ascultaţi şi îl folosiţi cu darul ce-l
are prin sfânta preoţie. Căci, ce este de folos de ai fapte bune, şi ai
trăi ca un sfânt, dar ai dispreţui sfânta preoţie?! Totul ai pierdut,
căci ai dispreţuit pe preotul cel mare, Hristos, a cărui slugă şi
reprezentant este acest om, care are asupra lui, prin punerea
mâinilor, darul preoţiei.
- Măicuţă, cum să-i ascultăm pe preoţii de azi, că ei sunt
eretici, slujind cum slujesc catolicii, pe stilul nou, şi părăsind stilul
vechi?
- Taci, frate, că iei foc, şi ardem cu toţii! Cum poţi să spui că
sunt eretici?! Nu te temi de Dumnezeu?! Ce poţi face dumneata fără
preoţi?! Spune-mi, te rog, că-ţi voi spune şi eu ce face un preot, fie

257
el vrednic sau păcătos. Poţi dumneata săvârşi vreo taină din cele
şapte ce ni le-a lăsat Mântuitorul Hristos?! Spune-mi! Poate un alt
om de pe faţa pământului să facă Liturghie, decât preotul?! În
Sfânta Liturghie, limba preotului face dintr-o bucăţică de pâine, un
Dumnezeu! Dar dumneata ce faci cu stilul vechi, chiar de te crezi
fără greşeală?!
- Avem şi noi preoţii noştri care ţin pe vechi!
- Aceia sunt eretici, că au ieşit de sub conducerea Sfântului
Sinod, care-i condus de Duhul Sfânt! Nici o scară nu-i mai scurtă
decât ascultarea de cei mari.
- Da, Măicuţă, dar ascultarea o facem când nu ne pierdem
sufletele!
- Nu, fraţii mei, nu vi-l pierdeţi! Să vă dau un exemplu pe
care-l puteţi întâlni oricând şi oriunde. Un cioban are o turmă mare
de oi. Dacă ciobanul nu are grijă să ţină oile la un loc curat şi le
lasă să intre prin spini, ca să se agaţe toţi spinii de blana lor,
spune-ţi-mi vă rog, când le tunde lâna, cine suferă înţepăturile, oile
sau ciobanul?!
- Ciobanul!
- Aşa fraţilor, este şi cu voi, oile cele cuvântătoare! Dacă
păstorii noştri ne păstoresc greşit, ei se vor înţepa în spinii
răspunderii, iar noi nu vom avea nici o grijă, că am căutat să stăm
sub acoperişul răspunderii părinţilor noştri sufleteşti! Şi, în faţa
Părintelui Ceresc noi nu vom avea nici o răspundere de felul cum
au ţinut.
- Măicuţă, dar în vedeniile ce le-aţi avut, nu vi s-a spus cum
să ţinem?!
- Fraţilor, atâta mi-a spus Milostivul Stăpân, să spun la lume
să meargă la Sfânta Biserică, atunci când aude clopotul trăgând.
Una din femeile lor îmi zice:
- Măicuţă, eu mai merg câteodată la biserică şi în sărbătorile
noi.
- Bine, dar când vii acasă, lucrezi?!
- Da, lucrez!
- Ce lucrezi?
- Tot ce am nevoi în gospodărie.
- Greşeşti amar, soră dragă! Dar sărbătorile pe vechi cum le
ţii?
- Cu sfinţenie!

258
 - Ei, ba câteodată mai lucrăm, uitând că-i sărbătoare, zice
unul dintre ei.
- Vedeţi, fraţilor?! Eu cred că-i cel mai bine să staţi sub
ascultarea Sfintei Biserici, că atunci nu veţi greşi. Cine vă face
aghiazmă, şi cine vă botează copiii?
- Preoţii noştri!
- Cine vă spovedeşte şi vă dă Sfântul şi dumnezeiescul Trup şi
Sânge? N-aţi citit în Sfânta Scriptură, în Vechiul Testament despre
Moise, cum stropea poporul cu sângele animalelor? Prin Noul
Testament, preoţii noştri îl stropesc cu aghiazmă. Mântuitorul
stropeşte cu Sângele Său cel scump pe tot sufletul ce stă lângă
Sfântul Potir din biserica noastră dreptmăritoare. Sunt sigură că
aghiazma făcută de preoţii dvs., miroase după o vreme, iar a
preoţilor care stau sub ascultarea Sfântului Sinod, stă zeci de ani şi
nu prinde nici un miros!
- Nu toţi preoţii au acelaşi dar, Măicuţă!
- Greşeşti, frate! Nu trebuie să uităm că atunci când preotul se
înfăţişează la Sfântul Altar, Dumnezeu nu se mai uită la dânsul ca
la un simplu păcătos, ci îl socoteşte ca pe un mare trimis al
bisericii, ca pe trimisul reprezentant al lui Hristos, al cărui loc îl
ţine pe pământ, ale căruia haine le îmbracă, şi în numele căruia
rosteşte cuvintele prefacerii. Deci, nu primi şoapta satanei a
dispreţui pe unii dintre preoţi, căci în fiecare preot trebuie să vedem
pe Stăpânul Hristos! Dacă Sfântul Apostol Pavel, care este apostolul
neamurilor, zice că chiar acei oameni care sunt sporiţi în viaţa de
sfinţenie sunt supuşi slăbiciunilor noastre, şi simt greutatea
trupului şi îmboldirea patimilor, dar noi, care ne îngrijim atât de
puţin de împodobirea sufletului, cum n-am avea scăderi în viaţa
noastră?! Şi, să mai ştiţi dvs. că totdeauna, vezi la altul ceea ce te
stăpâneşte pe tine. În cele mai multe rânduri, s-a văzut că cel pe
care tu îl bănuieşti de cine ştie ce îţi seamănă satana în privirea ta
şi în inima ta, el să fie curat în fata Ştiutorului inimilor, iar tu să te
întorci cu multe păcate! Toţi oamenii de pe pământ avem de purtat
o cruce. Întâi că fără o cruce, nimeni nu poate fi asemeni capului
dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, iar a doua, pentru că, fiind omul
stricat prin păcat, trebuie să-şi supună toate înclinările rele ale
inimii şi ale simţului, ca să ajungă la asemănarea Aceluia care este
sfinţenia întruchipată. Deci, să confruntăm patimile oamenilor, cu o
cruce ce o au de dus, căci crucile sunt multe, şi în multe feluri. Dar

259
pentru că noi toţi nu putem să ne rostim ale noastre neputinţe ce
ne doboară spre mormânt, e mult mai bine să lăsăm şi ceilalţi
oameni, de care are grijă de îndreptare şi de ridicare Atotputernicul
Dumnezeu, care-i fără margini în milă şi bunătate! Cine poate să te
iubească pe frăţia ta mai mult, tata, fraţii ce-i ai, sau prietenii?
- Eu cred că tata.
- Da, bine crezi! Aşa-i cu tot omul cel slab de păcate, în care
ne oglindim noi, toţi oamenii, cade sub povara lor, şi vă rog să
credeţi ca nimeni nu ne poate ajuta decât Tatăl, Părintele nostru cel
Ceresc! Fraţi şi prieteni ne putem numi când noi căutăm să dăm o
mână de ajutor semenului nostru, dar nu putem niciodată stinge
iubirea ce-o are Preabunul nostru Părinte Ceresc către toţi oamenii,
dar mai vârtos către slujitorii Săi, care sunt preoţii, fie cât de
slăbănogi pe urcuşul virtuţilor. Preotul, ca om, va da socoteală în
faţa Stăpânului, de lucrul său, iar ca preot, Domnul se foloseşte de
el, pentru mântuirea noastră, numai dacă noi stăm sub harul ce
vine din cer prin el, şi numai prin el. Noi să ne folosim de lumina
marelui Dumnezeu, neluând seama la cablul prin care vine lumina,
şi care este preotul, căci cel ce şi-a potrivit cablul, are grijă să-l
repare, de este rău. Deci, staţi în corabie pentru a nu vă îneca! Iar
corabia este Sfânta Biserică!

DRAGOSTEA BIRUIE SMINTEALA

Se iveşte în chilia inimii mele un vântişor care ar vrea să-i

spargă geamul, spre a răscoli şi altele în ea. Eu am primit de veste
şi am închis fereastra, pentru a păstra liniştea chiliei, iar vântul
n-are decât să bată cât o vrea! Adierea vântului este suflarea celui
rău care încearcă prin cei slabi să împiedice unele obiceiuri pe care
le-am împrumutat şi noi de la înaintaşii noştri.
Spuneau că, de ce o soră sau o maică spune stareţei ei:
“Blagosloveşte, Măicuţă!”, şi trebuie să-i sărute şi mâna.
Unii ziceau: “Stareţa aşa le porunceşte să facă!” Alţii că:
“Stareţa ar fi mai sfântă decât celelalte!”, şi de aici tot felul de
comentarii, lucru care m-a hotărât să curm acest obicei, care am
văzut că a produs sminteală unor oameni. La început a fost greu
pentru soborul meu, că nu ştia de unde vine aceasta. Eu le-am
lăsat o vreme fără explicaţie, dar pentru că nu aveam linişte, să le
văd mereu îndurerate, le-am spus pricina.

260
 Ele nu ştiau când şi cum să prindă clipa pentru a zdrobi
această hotărâre a mea. Una a găsit soluţia. Ştia că mie îmi plac
florile, şi cere blagoslovenie să meargă la Tudor Vladimirescu
pentru un interes personal. I-am dat-o bucuroasă. “Interesul” ei era
să caute flori pentru a sfărâma sminteala smintiţilor. Şi aşa a şi
făcut! După câteva ore apare cu un buchet bogat de trandafiri, şi,
strigându-mă, mi-i arătă. Eu am uitat de toate şi alergam spre
frumuseţea trandafirilor.
Ea îmi zice:
- Măicuţă, pentru sfinţia voastră i-am adus, dar nu vi-i dau
dacă nu ne dai mânuţa s-o sărutăm, căci de două luni ne tot
sângerează inimile ascultând mai mult pe cei ce văd numai strâmb,
decât privind la dragostea noastră!
Eu, aproape n-am avut ce să le răspund, căci aveau dreptate.
Şi, văzându-mă că stau pe gânduri, au sărit toate maicile şi surorile
asupra mea, rupând fiecare din buchetul maicii Salomeea, măcar
câte o petală să-mi dea, şi repezindu-se la mâna mea, erau ca bete
de fericire! Nu ştiu dacă a mai rămas vreun trandafir întreg, dar, ce
mai contau chiar mai multe buchete de trandafiri, în faţa acestor
preafrumoşi trandafiri ai sufletului meu?!
Văzându-mă îngropată în iubirea lor de copii nevinovaţi, am
pus legământ în inima mea, ca pe viitor să nu mai chinuiesc
sufletele soborului meu scump, care sunt curate ca şi petalele de
trandafiri, pentru cei care caută cu orice prilej să găsească un
dâmb de poticnire. Ştiu ce zice Domnul: “vai prin cine vine
sminteala!” dar sunt, din nefericire, unii oameni care caută cu
multă dibăcie să găsească pricini de poticnire, şi-s gata să
arate şi la alţii, căci din această hrană trăiesc! Nimeni dintre
muritori nu este fără de păcat, căci ispititorul a îndrăznit de a
ispitit pe însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Hristos, zicându-i în
pustie să prefacă piatra în pâine, de-i Fiul lui Dumnezeu, şi altele,
dar cum n-o să ne ispitească şi pe noi, nişte bieţi muritori, care
năzuim la Mila Preabunului Părinte, de a ne căpăta mântuirea, nu
prin vredniciile noastre, că nu le avem. Aşa că, de vrea cineva să
găsească sfinţenia, o va găsi, iar de vrea să caute sminteli, şi căderi,
le va găsi şi pe ele, căci suntem oameni, nu îngeri. Deci, de ochi şi
de inimă depinde descoperirea pe care vrei s-o faci.
O, Dumnezeule, câtă nerecunoştinţă şi răutate este în lume!
Oamenii trăiesc mai departe în păcate şi în îndărătnicii, şi pentru

261
acest lucru nu pot vedea nimic nevinovat, curat. Sufletele josnice
nu-şi fac silă ca să-şi învingă trupul, şi cred că toţi, acelaşi lucru îl
fac, judecând după viaţa lor. Cei îndureraţi cad în disperare, căci
nu se găsesc suflete eroice care să le ajute, sau, de sunt, sunt prea
puţine, şi-s împrăştiate. Nepăsarea creşte zilnic în toţi, şi nimeni nu
se trezeşte. Tu, din cer, împarţi dar tuturor făpturilor, lumina şi
viaţa Bisericii, virtute şi putere celor ce o conduc, înţelepciune celor
ce trebuie să lumineze sufletele celor ce stau în întuneric,
statornicie şi tărie sufletească sufletelor care trebuie să-Ţi urmeze,
şi, câte găseşte economia Ta în măreţia slavei Tale, ni le dă nouă,
celor nemulţumitori! Ce sărbătorească încredinţare şi ce ruşinoasă
nepăsare din partea noastră către făcătorul nostru de bine, care
eşti Tu, Dumnezeule!
Doamne, nu privi la ticăloşia noastră, ci la credinţa
înaintaşilor nostri, care şi-au dat viaţa pentru dragostea Ta şi al
nostru folos! Prin a lor râvnă şi a Ta iubire, nădăjduim să ajungem
la Tine, Bunule, căci în noi nimic bun nu găsim!
O, Iisuse, nu părăsi pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt
eu! Vreau să ne mântuim toţi, iar cei ce nu vor, ajută-le Tu la
mântuirea lor, prin mijloacele pe care le crezi! Ştiu, Doamne Iisuse,
că totdeauna asculţi pe Mama Ta, şi, pentru mai mare linişte, voi
alerga la mijlocirile Ei, pentru că ştiu că este cu neputinţă a părăsi
vreun suflet această Mamă a Milostivirii! Poate oare vreodată înceta
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, să nu mai fie Mamă?! E cu
neputinţă!

CONVORBIRI CU MAICILE CATOLICE

Mergeam pe stradă cu paşi grăbiţi spre Liceul Teoretic al

oraşului Brăila, unde dădusem examen în particular. Câteva zile la
rând am observat că în urma mea vine o maică (călugăriţă) catolică.
Prima zi n-am dat nici o importanţă, şi nici n-aveam timp să
mă gândesc ce-ar putea ieşi dintr-o convorbire pe care am fi avut-o.
Mă străduiam să-mi ţin mintea sus, la Dumnezeu, căci, îmi ziceam
că numai Luminătorul lumii poate să-mi lumineze şi slaba mea
minte, şi nu voiam să mă atingă nimic din lumea aceasta în acele
clipe, când aveam nevoie mai mult de înţelepciunea minţii. La drept
vorbind, totdeauna aveam nevoie de ajutorul minţii, căci, totdeauna
am crezut că mintea noastră este tron lui Dumnezeu, iar inima, sălaş

262
de odihnă. Poate-i copilărească această părerea a mea, dar mă simt
bine în această copilărie.
A doua zi, la fel, văd pe acea călugăriţă catolică, grăbindu-şi
paşii să mă ajungă. Nu pricepeam ce poate fi aceasta purtare. Dar,
intrând în clădirea şcolii, m-am uitat pe geam să văd unde merge
această soră în Hristos. O văd că se întoarce înapoi. Atunci m-am
hotărât ca a doua zi, de va mai veni în urma mea, să mă opresc şi
s-o întreb ce doreşte.
Aşa am şi făcut.
A treia zi, la fel, pe aceeaşi stradă, la aceeaşi oră, apare în
urma mea călugăriţa. Eu las pasul domol şi mă opresc,
prefăcându-mă că mă cercetez în servietă, să văd de am tot ce-mi
trebuie pentru examen. Scopul era însă să mă ajungă acea mireasă
a Domnului, spre a-i vedea pricinile ostenelilor ei. Şi m-a ajuns.
Eu îi zâmbesc, şi, văzând-o că-i mai în vârstă, o salut. Dânsa
îmi răspunde cu o drăgălăşenie îngerească, şi mă întreabă:
- Nu te supăra, unde mergi?
- La Liceul Teoretic de fete.
- Dar ce faci acolo, predai religia?
- Nu, sunt elevă!
- Cum, urmezi la curs?!
- Nu, dau în particular examen!
- Vai, şi cum te simţi, căci îmi închipui că sunteţi mai multe
într-o clasă?
- Da, măicuţă, suntem peste cincizeci de eleve, şi mă simt
destul de bine!
- Aş vrea să ştiu dacă nu te întârzii, eşti Maica Veronica de la
Tudor Vladimirescu?
- Da, măicuţă.
- Superioara Mănăstirii?
- Da, măicuţă.
- Vai, sunt încântată să te cunosc! Vreau să vorbim mai mult
împreună!
- Bine, măicuţă, numai că am examen în fiecare zi, afară de
duminică, pe care dimineaţa o petrec la Sfânta Biserică, iar după
masă sunt liberă!
- N-ai vrea să vii la noi duminica după masă, căci avem o
serbare foarte frumoasă, şi mi se pare că stai la o profesoară care-şi
are catedra la Institutul nostru.

263
 - Da, stau în gazdă la domnişoara Elena Popescu, care-i
profesoară de matematici la dvs. Şi dacă vine dânsa, bucuroasă o
voi însoţi. Bunul Dumnezeu şi Maica Preacurată, să ne ajute la toţi,
măicuţă!
- Amin, fata mamei, zice ea!
Şi ne despărţim.
Când vine duminica, merg cu domnişoara Elena Popescu,
gazda mea, la Institutul “Sfânta Maria”. Ne întâmpină două maici,
una mai tânără, alta chiar bătrână de tot.
Domnişoara Popescu îmi zice:
- Măicuţă, în faţa noastră este directoarea Institutului şi
superioara mănăstirii!
- Dar cum le cheamă, soră Lenuţo (aşa-i spuneam eu)?
- Noi, directoarei îi spunem Mater Angela, iar superioarei,
Mater Liberata.
Ne întâlnim. Eu mă înclin spre dânsele, salutându-le. Îmi
răspund cu dragoste amândouă, iar directoarea mă întreabă:
- Eşti Maica Veronica?
- Da, îi răspund eu.
- Suntem încântate!
- Vă mulţumesc de dragoste!
- Poftiţi în clasa unde va avea loc şezătoarea noastră!
- Vă mulţumesc!
La acea şezătoare s-au spus poezii, s-au făcut tot felul de
exerciţii la matematici, şi au cântat elevele institutului. După
şezătoare, ne-au tratat cu o gustare, şi aici începe discuţia între
mine şi directoarea, maica Angela.
Eu o întreb:
- Aş vrea să văd pe maica pe care am văzut-o în urmă cu
câteva zile, şi pe care nu ştiu cum o cheamă, căci mi-a scăpat din
minte numele!
- E plecată în misiune, Măicuţă!
- Da, şi unde?!
- La Cluj.
- Şi când va veni?
- Nu se ştie.
- Vai ce rău îmi pare că n-o s-o mai văd cât stau în Brăila!
- Şi unde mai pui că ni se pare că va pleca din ţară!
- Da, şi unde?!

264
 - În Elveţia.
- De ce?
- Dânsa se cere să meargă, că-i de-acolo!
- Ah, îmi pare rău că n-o s-o mai văd! Dar se mai întoarce la
dvs., măicuţă?
- Da, de aici pleacă!
- Doamne, cum aş putea să o mai văd, că scumpă-i?!
- Prin ce i-ai văzut scumpetea ei?!
- Prin dragostea cu care m-a urmărit trei zile la rând pentru a
sta de vorbă cu mine, şi avea o gingăşie din altă lume!…
- E de viţă domnească, Măicuţă!
- Nu ştiu dacă asta o face să fie aşa, dar îmi pare rău că n-o
s-o mai văd!…
- Şi nouă ne pare rău, că era o profesoară foarte bună!
- Ce preda?
- La ce aveam nevoie, la aceea preda, că limbi ştia la perfecţie
vreo şase, şi cu ce nu era înzestrată de Bunul Dumnezeu?!…
- Rău îmi pare că pleacă!
- Ei, dar în definitiv, nu-i româncă, de ce te-ai lipi aşa cu
sufletul de ea?!
- Iertaţi-mă, dar am un păcat: când simt cu inima că cineva e
bun, îl iubesc ca pe mine însumi. Această maică nu ştiu ce-a avut,
că de la primul cuvânt mi-a intrat în suflet!
-Da, este foarte blândă şi politicoasă!
- Intră pe uşă maica Liberata şi ne zice:
- Cine-i blândă şi politicoasă?!
Maica Angela:
- Prietena Maicii Veronica, Maica Gertrude.
- A, da, e un suflet nobil! O iubeşti mult?
- Foarte mult!
- Nu vrei s-o însoţeşti în ţara ei, în Elveţia?!
- Asta nu pot să fac!
- De ce, că nu costă nimic?!
- Cred, şi vă mulţumesc pentru ideea dată, dar eu nu iubesc
nimic mai mult ca ţara mea, după cum vedeţi că face şi această
bună prietenă, retrăgându-se în ţara ei!
Maica Angela:

265
 - Să ştii că în monahismul ortodox n-ai să poţi să te cultivi,
căci din graniţile ţării nu se iese, şi invidia pentru cei care-i văd că
ar putea face ceva, stăpâneşte cam în toate mănăstirile ortodoxe.
- Nu-i chiar aşa, maică Angela!
- Îţi vorbesc ca româncă, şi ca una ce-am cercetat mănăstirile
ortodoxe, căci eu sunt româncă din Craiova, şi, după ce am
terminat liceul, am voit să trec la catolici pentru a mă face
călugăriţă, dar, fiindcă pentru părinţii mei era o durere dublă, întâi
că-i părăsesc intrând în monahism, al doilea, că-mi părăsesc
religia, şi, liniştindu-i, le-am promis că merg la o mănăstire
ortodoxă. Şi, unde încercam să fiu primită ca vieţuitoare în
mănăstire, când auzeau că am bacalaureatul, mă respingeau,
zicându-mi că vreau să ajung stareţă. Şi, izbindu-mă de teama
celor rugate, am fost nevoită să intru tot acolo unde am voit prima
dată, adică unde mă găsesc azi.
- Bine, maică Angela, eu cred cele spuse, dar câţi ani sunt de
atunci?!
- Cam douăzeci şi patru de ani, căci aveam optsprezece ani pe
vremea aceea.
- Cred că nici dvs. n-aţi insistat pentru a fi primită. De obicei,
prin mănăstirile noastre, când se prezintă o tânără, aşa cum îmi
închipui că eraţi dvs. pe acea vreme, pentru a fi primită, fie ea cu
pregătire, fie simplă, e pusă la încercare, prezentându-i-se tot felul
de greutăţi, să-i vadă aprinderea şi tăria sufletului ei, pentru viaţa
în care vrea să intre. Să vă dau un exemplu. La noi, când vine o
fată, şi de mai este şi orăşeancă, după ce-i vedem dorinţa îi
spunem: “La noi este foarte greu, trebuie să lucrezi de toate! Şi
unde mai pui, că atunci când cad boii la plug de osteneală, înjugăm
surorile cele mai noi, şi trag plugul pentru a face arătura!” Unele,
care-s aprinse de focul jertfei, nu se înspăimântă, şi-mi răspund
foarte curajoase: “Aşa cum au fost boii schimbaţi că au ostenit, aşa
o să fim şi noi schimbate!” Altele, care vin în mănăstirea numai ca
să-şi schimbe portul şi locul, încep să şovăiască, căutând să ne
arate că vor face ce-or putea, dar la plug e prea greu! Eu, la unele
ca acestea le spun că greutatea plugului este foarte uşoară, pe
lângă greutăţile satanei ce le întâmpini de-a lungul vieţii, şi aşa îmi
dau seama că e un ostaş fricos, care nici nu s-a văzut plecat pe
front, şi se şi îngrozeşte de ce va păţi în faţa inamicului. Pe astfel de
persoane, am obiceiul să le sfătuiesc să se mai gândească, şi apoi

266
să pornească pe acest drum, care-i presărat cu tot felul de spini şi
pietre colţuroase, în care te înţepi, te loveşti, ba încă uneori te şi tai.
Şi, când toate le birui cu darul Mirelui tău Hristos, la capătul
acestui drum, primeşti de la Stăpânul pentru care ai suferit toate,
coroana biruinţei, care-i mai frumoasă decât orice coroană a
vreunui împărat pământesc!
Aud pe mater Liberata:
- Vai, scumpa mea, tare mă tem că ai să te pierzi în
necunoscut!
- De ce, mater Liberata?
- Fiindcă înzestrarea ce-o ai de la Bunul Dumnezeu, n-ai să
poţi s-o cultivi, risipindu-ţi anii în mărunţişurile vieţii!
- Ah, dacă aţi şti dvs. cât studiu fac în cele mai mărunte
îndeletniciri pe drumul lui Iisus.
- Cred, draga mea, dar te destrami fără folos în ortodoxie!
Am simţit că mă doare inima la aceste cuvinte, şi o întreb cum
vede această destrămare, la care îmi răspunde:
- Noi te-am urmărit din primul an când am auzit că ai avut
viziune cerească, şi am voit să vedem ce face conducerea bisericii în
faţa acestui eveniment ceresc, şi ştim toate, nu-i nevoie să ne spui
ceva!
- Nu ştiu dacă ştiţi toate, dar eu una ştiu, că din clipa când
am cunoscut mila Domnului şi a Măicuţii Sale Preacurate, n-am
mai fost pe pământ, căci pacea, bucuria şi dorul după cer, mi le-a
revărsat în suflet Preabunul Dumnezeu, m-a făcut să-i văd pe toţi
oamenii buni! Iar când mă încercau cu anumite lovituri, deşi
dureau, mă resemnam, crezându-le pe toate trimise de Sus, spre
întărirea mea. Şi, nu ştiţi dvs. că cel rău nu doarme?! El duce lupta
contra noastră prin trup. Deci, nu oamenii sunt răi, ci diavolul!
Mater Angela sare de pe scaun zicând:
- Am mers prea departe şi timpul trece. Ce ziceţi, Maică
Veronica, n-ai vrea să-nsoţeşti pe maica Gertruda? Vorbesc serios,
e păcat să nu profiţi de situaţie! Şi nu-i nevoie să-ţi părăseşti
religia! Mergi pentru studii!
- După ce voi da bacalaureatul, poate n-aş refuza aceasta
dragoste ce-mi arătaţi! Iar acum sunt un om necomplet!
- Dar ce-ţi trebuie, de eşti necompletă?!
- V-am spus!

267
 - Vrei să ai bacalaureatul?! Ce copilărie să dai cu piciorul la
aşa şansă! Un bacalaureat luat în străinătate este cât o licenţă
românească!
- Cred, dar eu, din fire sunt cam încăpăţânată, şi m-aş vedea
ca un om oprit la jumătatea drumului. Nu vă supăraţi, dar mater
Gertruda nu mi-a vorbit de aşa ceva, şi cred că nu-i bine să punem
noi la cale lucruri ce nu ne aparţin!
Mater Liberata:
- A, crezi că la noi e ca la dvs.?
- Dar ce ştiţi că este la noi?!
- E destul că fiecare maică are casa ei şi fiecare face ce vrea!
- Nu vă supăraţi, dar nu-i peste tot aceeaşi viaţă!
- Bine că vrei sfinţia ta să faci ceva, dar să văd câţi te vor
înţelege?!
- Nici n-am nevoie de înţelesul cuiva, decât ca să se
preamărească Domnul, pe care-L rog să-mi dea un strop de
înţelepciune, pe care-l socot mai de folos ca toate! Da, un înţelept e
mai de folos decât multe oşti!
- După ce termini liceul, vrei să studiezi?
- Sufletul meu m-ar îndruma spre teologie, dar cel de Sus să
hotărască!
Mater Liberata:
- Şi eu am o soră care a studiat medicina şi teologia. Acum se
găseşte în Argentina. Ce te-ar ajuta ea! Ea este un suflet gata
oricând de jertfă! Eu îţi voi sta la dispoziţie cu toată cheltuiala mea,
să te duc în străinatate pentru a putea studia!
- Vă mulţumesc, mater Liberata, Bunul Dumnezeu să vă
răsplătească dragostea!
Mater Angela:
- Dar eu nu am linişte!
O întreb:
- De ce, mater Angela?
- Cum să pierzi ocazia aceasta?!
Mater Liberata:
- Da, e adevărat, dar rămâne la hotărârea Maicii Veronica,
pentru care mă doare sufletul că-şi pierde anii aici, unde nu are
nici un sprijin! Noi suntem gata s-o ajutăm, chiar de nu va fi
catolică, pentru care lucru îşi va da seama mai târziu că a greşit!
- Mater Liberata, mater Angela, cărui mire v-aţi predat?

268
 - Lui Iisus!
- Oare noi, ortodoxele, nu ne-am predat tot lui Iisus?! Oare
Iisus se uită dacă eşti catolic sau ortodox, sau la inima cu care
lucrezi în El?! Oare Iisus se uită la studiile ce le avem, ori la dorul de
Cer, pe care-l avem?! Mă doare când văd între noi prăpastie! Eu
niciodată n-am privit pe oameni după confesiune, ci ca suflet şi
inimă i-am iubit! Poate este naiv, dar asta sunt!
- O, fata mamei, ce păcat că nu te-ai născut la noi!
- Iertaţi-mă, mater Liberata, dar în aceste cuvinte nu se
strecoară egoismul?! Noi trebuie să preamărim pe Domnul pentru
toate, căci nimic nu-i al nostru, ci al Lui, neprivind neamul sau
religia, ci văzând numai lucrul celui PreaÎnalt, Dumnezeu! Acest
păcat mă stăpâneşte şi pe mine, de aceea l-am observat repede. Eu
aş vrea să nu fie nicăieri ca în Mănăstirea mea, şi să am tot ce
poate fi mai frumos, bineînţeles, pentru a pune totul la picioarele
Stareţei mele, Preasfânta de Dumnezeu Născătoare, Mama şi
Stăpâna noastră, a tuturor!
- Şi totuşi, draga mea, omul trebuie să fie egoist pentru
Domnul!
- Slăvit să fie numele Lui! Eu vreau să mă retrag, dar vreau să
rămânem prietene şi mai departe!
- Sigur, şi să ne ajute Bunul Dumnezeu să ajungem ceasul
dorit!
- Adică cum?! Să fie o turmă şi un păstor, nu?!
- Cum o vrea Dumnezeu!
- Da, aşa-i cel mai bine! El, Preamilostivul să închege
dragostea între neamuri!
Şi ne-am despărţit.
Întoarsă la gazda mea, am plâns mult uitându-mă la mine, şi
văzându-mă goală de dragoste. Îmi ziceam: “ Am arătat vreodată la
cineva atâta dragoste cât mi-au arătat mie aceste surori care sunt
străine de religia mea? Chiar dacă în dragostea lor se strecoară o
intenţie de a mă converti la religia lor, le admir şi mă înjosesc pe
mine, că n-am făcut niciodată asemenea gesturi, nici cu cei din
familia mea, dar cu un străin?! Ştiu că în ortodoxia noastră scumpă
cresc multe flori creştine necunoscute, dar eu nici n-am semănat
vreo astfel de floare! Cui i-am prezentat eu vreun ajutor ca să-i salte
vreun necaz? Aceste surori m-au rugat pentru a-mi face un bine,
nu un rău. ”O, dragoste, băutura mai dulce ca fagurul de miere,

269
unde eşti, să te consum?! Ştiu că nu te găsesc decât la izvorul cel
mare, la Dumnezeu, care-i dragoste!”
O, Dumnezeul meu, vreau să-mi văd sufletul meu şi al întregii
omeniri, în dragostea de Tine! Atunci nu vom trăi noi, ci Tu în noi, şi
vei fi raiul pe pământ, căci ştiu că unde-i dragostea de Dumnezeu, e
raiul sau, e fericirea, e veşnicia!

HRAMURILE LA NOI

Să vă povestesc acum frumuseţea hramurilor cu care ne-a

prilejuit Bunul Dumnezeu să ne parfumăm sufletele.
Hram înseamnă o sărbătoare ce o alege păstorul unei biserici,
fie în cinstea Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, fie în a unui
sfânt. Aşa, de pildă, marea noastră Păstoriţă şi Povăţuitoare, Maica
Domnului nostru, şi-a ales la locaşul Ei, care a dorit să fie făcut
pentru mântuirea noastră, şi îmblânzirea Stăpânului ceresc, ca
hram, o zi ce trebuie să i-o închinăm Ei şi numai Ei, una din
sărbătorile ce le are închinate creştinătatea închinată Preacuratei
Fecioare Maria, Adormirea. Nu că ar avea nevoie de preamărire de
la noi, căci laudele aduse de noi Stăpânei noastre mult Milostive,
nicidecum nu se pot atinge de laudele ce i le aduc îngerii, heruvimii
şi serafimii, şi toţi sfinţii, familia cea scumpă a sufletului nostru.
Deci, această serbare închinată Măicuţii Domnului este pentru
a ne îmbălsăma sufletul nostru cu iubirea nepieritoare către
făcătoarea noastră de bine, Maica Milostivirii, Împărăteasa iubirii.
Ei, Doamne, nu ştiu dacă noi îi producem atâtea bucurii Stăpânei
noastre cereşti, câtă fericire revarsă Ea, Milostiva, în sufletele
noastre, la praznicele Ei.
Porneşti de la cele mai sublime slujbe, la Priveghere, şi,
ajungând până la osteneala unei bătrâne sau a unei mame cu
pruncul sugaci în braţe, zic, de la toate Tu nu poţi lua decât bucurii
sufleteşti, căci toate aleargă să aşeze în jurul Maicii Preacurate, ce
au mai frumos şi mai scump! O, Doamnă şi Fecioară, cum ai trimis
Tu albinele divinităţii să culeagă de pe floarea sufletului lor, polenul
dragostei, care se sileşte să ţi-l pregătească fiecare după putere. Şi,
parcă, din an în an, florile se înmulţesc, şi culesul polenului va fi
mai bogat! Mai bogat îl prilejuieşti Tu, pentru folosul nostru,
Preabună Mamă!

270
 Cu două-trei zile înainte de praznic, aleargă spre locaşul tău
de la noi (zic de la noi, căci Tu ai multe sfinte locaşuri în cinstea
preacuratului Tău nume), suflete însetate, suflete arse de arşiţa
păcatelor, şi suflete nevinovate de copii, pentru a aşeza în jurul Tău
florile recunoştinţei sufletului lor, pe care Tu le adapi, să le
răcoreşti şi să le sfinţeşti cu roua iubirii Tale de Mamă cerească! O,
cât mi-au întărit credinţa văzându-i că nu se uită nici la depărtare,
nici la cheltuială, sau osteneala călătoriei, cum nici la înfruntările
ce le primesc de la slugile celui rău. Ce m-a zguduit în ajunul unei
sărbători, pe când, stând în poartă, cam la dos, să privesc
dragostea lor, văd că pe toate drumurile ce mergeau spre Sfânta
noastră Mănăstire, veneau grupuri, grupuri, de nu se mai vedeau
de colbul drumului. Un căruţaş îl întreabă, fie să le încerce
credinţa, fie că era necredincios (îl ştie Cel de Sus):
- Dar unde mergeţi, lume bună?
Îi răspund ca nişte viteji:
- La Maica Domnului!
- Dar n-aveţi pe Maica Domnului la locurile voastre de pe unde
sunteţi?!
- Da, Măicuţa Domnului este pretutindenea, dar noi vrem să-i
serbăm ziua la lăcaşul Ei de pe acest deal, unde s-a şi arătat!
- Dar vă place să mergeţi prin aşa praf?!
- O, dar acest praf e sfinţit de Domnul şi de Maica Sa
Preacurată, şi-l primim ca pe ceva plăcut!
Şi cu feţele lor înroşite de soare, ajung cu paşii grăbiţi la
poarta Sfintei Mănăstiri, şi, îngenunchind la troiţa sfinţilor de la
poartă, lacrimile lor se amestecă cu praful de pe obraz, iar cu
fruntea ating pământul ca pe ceva sfânt. Piatră de granit de ţi-ar fi
inima, se sfarmă în faţa acestui minunat tablou. Şi, aşa cum
stăteam, îmi închipuiam pe Marea Gospodină, pe Maica Milostivirii,
cu o năframă preacurată ştergându-le sudoarea frunţii, şi
hrănindu-i cu fagurul iubirii, pe care l-a primit în sânul său cel
fecioresc, l-a născut, l-a crescut, ca să-l dea ca jertfă pentru a
noastră mântuire. Acesta-i fagurul iubirii, care îndulceşte sufletele
credincioşilor ce ostenesc în Moldova noastră scumpă şi plină de
evlavie, şi din Ardealul cel de veacuri românesc şi creştinesc, care
prin sânge şi jertfă, şi-a păstrat credinţa străbună primită la botez,
din Bucovina cea plină de mănăstiri şi de brazi, unde străjuiesc
moaştele sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, din Dobrogea, pe

271
unde au călcat paşii Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, din
Muntenia cea care are în sânul ei capitala ţării noastre cu moaştele
Sfântului Dumitru Basarabov, povăţuitorul Sfintei Patriarhii şi al
Sfântului Sinod, şi din Oltenia, care a dat ortodoxiei noastre
mănăstiri şi episcopii străvechi, şi care se bucură de mireasma
moaştelor Sfintei Filofteia şi a Sfântului Grigorie Decapolitul.
Pornesc cu toţii spre calda vatră de lumină, unde se grăbesc
să sărute pe acea dorită sufletului lor, pe Maica tuturor amărâţilor,
pe Mama lui Iisus. Aici, maicile şi surorile caută, pe cât le ajută
bunătatea lui Dumnezeu, a le satisface dorinţele sufleteşti.
Urmează clipa când văd pe Părintele mergând spre Paraclis,
bisericuţa unde spovedeşte. Aceasta este, iarăşi, nespus de
interesant, cum fug ca disperaţii să-şi capete un locuşor la rând.
Fără să vrei, scapi lacrimi din ochi, ţi se înfurnică pielea, căci,
parcă vezi lume din alte vremuri, cum aleargă după Mântuitorul şi
după Sfinţii Apostoli. Şi aşa este, în persoana unui preot este
chipul Mântuitorului nostru şi al Sfinţilor Apostoli. În sufletele lor
simt aceasta, şi de aceea aleargă ca disperaţi. Ce disperare
minunată! Îi vezi cum se întorc de la spovadă, cu frunţile vesele, şi,
parcă-s mai frumoşi. Frumuseţea sufletului se răsfrânge şi asupra
trupului, şi nu-i deloc mirare.
Înconjoară Biserica aşa precum puii pe mama lor, şi aşteaptă
cu nerăbdare să audă toaca. Începe paraclisiera să toace în jurul
Bisericii. Toţi se închină şi sorb sunetele toacei, şi pierd din ochi pe
maica, căreia-i merge mâna cu ciocanul pe toacă mai bine ca gura
unei măiestre privighetori! Pe urmă toacă din clopotniţă, şi
clopotele, au darul să strângă toată lumea la această prăznuire în
cinstea Mănăstirii.
Biserica mare se vede ca şi cum ar fi ţinută de credincioşi pe
umeri!
E o disciplină îngerească! Soborul de maici şi surori, cu
părinţii noştri şi cu alţi preoţi, veniţi pentru hram, încep slujba
sfântă a privegherii care te transportă în cer. Urmează cântarea
prohodului şi ocolirea bisericii, cu sfântul Aer cu Adormirea.
Priveliştea e copleşitoare: mulţime de luminiţe se aprind în mână şi
cu ochii aţintiţi asupra sfântului Aer, de parcă ar vedea chiar alaiul
de altădată al Preacuratei Maici. Ce înălţare sufletească.
Se termină slujba privegherii şi se face molifta pentru spovadă
în comun, iar cei ce doresc a se spovedi, rămân pe a doua zi.

272
Mulţimea este rugată să păstreze liniştea ce se cuvine unei
Mănăstiri, şi le ceream să ne ierte, că, deşi s-a pus la dispoziţia lor
pentru odihnă, pe lângă arhondaric, şi saloanele atelierelor, şi
chiliile maicilor, nu-i putem satisface aşa cum am dorit, dar fiindcă
toţi au venit cu credinţă, ştim că n-or să se uite la neajunsurile ce
le-or întâmpina, ci o să trăiască o noapte cu bucuria că stau pe un
loc sfinţit de cercetarea Domnului Iisus, a Măicuţii Sale Preacurate, şi
a altor sfinţi. Ce frumos este să-ţi fie ca aşternut, pământul, şi ca
învelitoare, cerul! Zic că-i frumos, fiindcă ştiu din nopţile când
dormeam cu soborul meu afară, lângă banchetele de cărămidă,
lucrate de mâinile noastre, iar în locuinţele noastre se odihneau
închinătorii Grădinii Maicii Preacurate, atâţia câţi încăpeau, iar
ceilalţi, ne imitau pe noi, culcându-se afară! Şi, când îmi aduc
aminte cum dormeau pe pământ şi pe piatră, fără să se vaiete
careva că i-ar durea ceva, mă copleşea înduioşarea văzându-le
credinţa şi dragostea!
La aceste serbări ale Maicii Milei, mi-a fost dat să văd că, de-ai
fi voit să mergi prin curte noaptea, nu puteai din pricina desimii
celor ce dormeau ca în patul cel mai cald al casei lor!
A doua zi urmează punctul culminant al bucuriilor de până
acum, căci, după frumuseţile Sfintei Liturghii, se învrednicesc
aproape toţi să facă din inima lor un cer lui Iisus Euharistic, prin
primirea Sfântului şi dumnezeiescului Trup şi Sânge. Te uiţi spre ei
şi-i vezi ca beţi de fericirire, o fericire aparte de fericirile
pământului, căreia nu-i găseşti nici o denumire. Cei ce vor să
ispitească aceste bucurii, primesc răspunsul care l-a primit femeia
din Năneşti-Putna, care a venit la noi să se spovedească şi să se
împărtăşească. Şi, după ce s-a împărtăşit a zis către alte femei cu
care venise, şi către unele maici de-ale noastre, aşa:
- Eu am crezut că împărtăşania la Mănăstire, nu-i ca la
preotul nostru, dar e tot pâine cu vin!
Maicile s-au îngrozit auzind pe această nenorocită femeie,
spunând astfel despre cele sfinte! Şi, până să o oprească ele, a
oprit-o Acela pe care-L credea pâine şi vin, adică Stăpânul Hristos,
căci, a căzut din picioare ologind complet, şi luându-i graiul. Acest
răspuns al Domnului Hristos a zguduit pe toţi acei ce erau la hram,
şi au preamărit pe Cel ce-a arătat că-I viu, cu toată dumnezeirea Sa
de taină, în acea pâine cu vin ce-o vedem noi în linguriţă, în mâna
preotului.

273
 Din acest fapt, ne-am putut da seama că Domnul iartă mai
curând pe un păcătos smerit, decât pe unul despre care se zice că
are viaţa curată, după cum se zicea şi despre femeie, dar în
“curăţenia” ei stăpânea duhul mândriei, care a îndemnat-o să
grăiască ce-a grăit. O fi crezut că la Mănăstire va lua din linguriţă
chiar carne şi sânge! Săraca! Cum o purtau în ţol fraţii ei, de la
chilie la biserică, şi de la biserică la chilie! După o zi au dus-o la
medic să vadă ce are. Medicul a trimis-o tot la rugăciune, că şi-a
dat seama că-i palmă de Sus, pentru învegherea tuturor.
La urmă de tot se dă sfânta anafură, în mai multe locuri, de
către preoţii şi maicile noastre. Aici, ordinea a zburat dintre oameni,
şi, totuşi, îţi erau dragi cum se îmbulzeau pentru a putea lua sfânta
anafură, să ducă şi la cei de-acasă. Ce obrăznicie plăcută
Domnului!
La sfârşitul tuturor bucuriilor duhovniceşti, apăreau maicile
noastre cu panerul de pâine, caş, roşii, şi fructe. Această hrană
trupească se dădea la cei mai grăbiţi, iar restul lumii venea în
gospodăria economică, şi, pe mese improvizate, luau masa cum se
cade!
Cea mai mare satisfacţie sufletească, aveam tăind câte o vacă
sau două. Vieţuitoarele Mănăstirii nici nu gustau din ele! Socoteau
totul în cinstea Maicii Domnului!

BOUL DĂRUIT

La câteva zile după hram, vine un creştin din comuna

Drăgăneşti, cu un bou de mână şi mă întreabă:
- Măicuţă, eu aş vrea să vorbesc cu Măicuţa Veronica.
Eu îi zic:
- Dar ce vrei să-i spui?
Dânsul:
- Eu, Măicuţă, am fost la hram la dvs., şi din cauză că a fost
lume foarte multă, şi n-am putut să mă spovedesc, am venit
acuma. Şi, fiindcă am văzut că aţi tăiat două vite pentru hrana
închinătorilor, eu m-am gândit să vă aduc acest bou, care îmi
prisoseşte în gospodăria mea.
Pe mine m-au năpădit lacrimile văzându-i credinţa şi
dragostea, şi, uitându-mă lung la el, n-am putut să-i răspund
nimic, căci mă vedeam atât de mică în faţa acestui blagoslovit

274
creştin, care venise 30 km. pe jos cu boul de funie, arzându-l
soarele, bătându-l vântul şi praful, iar aici nu vrea decât să poată
schimba o vorbă cu conducerea Mănăstirii!
După ce am văzut în acest îmbunătăţit creştin pe străbunii
noştri, care duceau ce aveau mai scump lăcaşurilor sfinte de
închinare, i-am răspuns cu voce stinsă:
- Frate, tată şi părinte, eu sunt Maica Veronica, şi te rog să mă
ierţi că nu m-am arătat dintru început, căci am voit să-ţi văd
frumuseţea sufletului!
Bietul om, când aude, lasă funia boului din mână, şi se repede
spre mâna mea, să mi-o sărute! Boul paşte liniştit troscot, prin
curte, ca şi când ar zice: “stăpânul meu e ocupat!”
Îi primesc boul, mulţumindu-i, iar el merge cu Părintele
nostru la Paraclis, pentru a se spovedi.
Ce frumuseţe de suflet! Ce-o fi zis Măicuţa Domnului, când a
văzut astfel de suflete mari? Cred că i-a şters multe lacrimi produse
de alţi oameni! O, Maică Preacurată, primeşte ca o laudă de
preamărire, de la toţi oamenii, o cântare, o îngenunchiere, o
osteneală, o faptă de milostenie, şi o lacrimă! Eu cred că lacrimile ce
curg pe obraz atunci când auzi pomenindu-se numele Măicuţii
Domnului, sunt mărgăritare de preţ, pentru împodobirea omului!

PRĂZNUIREA SFINTEI VERONICA (12 IULIE)

Stau de vorbă într-o vie o bătrână cu nepoata sa pe care o

creştea. Erau din satul meu. Eu stam la umbra unei tufe, privind
valea îmbrăcată cu grâu verde, care prin tăcere îmi vorbea de
frumuseţile veşniciei.
Zicea cea tânără către cea bătrână:
- Mătuşă Maranda, ce să fie oare, ce să fie oare, că şi azi şi
mâine este zi de lucru, şi, ia priveşte că toate drumurile ce duc spre
Mănăstire, sunt pline de lume!
- Da, şi eu văd, răspunde bătrâna. Dar ştii ceva, Catinco, când
au să ajungă în dreptul nostru, să-i întrebăm ce caută în zilele
acestea la Mănăstire.
- Bine te-ai gândit matale, zicea cea tânără.
- Lucrul acesta mi-a răscolit curiozitatea, şi am aşteptat cu
nerăbdare convorbirea dintre drumeţi şi lucrătoarele de vie.

275
 Ridică dealul spre Mănăstire un grup de bărbaţi, femei şi
copii, care la număr cred că depăşeau suta. Femeia cea tânără zice
bătrânei:
- Mătuşă Maranda, parcă vin la nuntă, aşa-s de fericiţi!
- Da, ei or fi aşteptând mese întinse la Mănăstire! Ia zile tu
ceva, Catinco! Stai să se apropie de noi! Hai, zi-le, zi-le!
- Ei, lume bună, unde mergeţi?!
Răspunde un bătrân ardelean:
- La Mănăstirea Maicii Domnului!
- Dar ce alergaţi aşa, oare a plouat cu aur în curtea
Mănăstirii?! N-aveţi treabă acasă?! Că doar zi de lucru este şi azi, şi
mâine!
Răspunde o creştină:
- Da, a plouat cu aurul pe care-l simţim în sufletele noastre!
Dar dacă ar ploua cu aur în curtea Mănăstirii, oare n-am lăsa toate
treburile noastre şi am merge să-l adunăm?! Şi cred că am aduna
cât mai mult! E zi de lucru şi azi şi mâine, dar, fiindcă noi ştim că
mâine e 12 iulie, Măicuţa noastră Veronica îşi serbează ziua
onomastică, venim şi noi din Ardeal, din Bucovina, şi cine ştie de
unde mai sunt cei ce vin în urma noastră, să luăm parte la
sărbătorirea ce o are Măicuţa noastră cu soborul Mănăstirii, în
cinstea acelei sfinte al cărui nume îl poartă.
Pe mine m-au năpădit lacrimile văzând vitejia dragostei lor, şi,
ieşind la drumul pe care veneau aceşti blagosloviţi drumeţi, i-am
întâmpinat cu dragoste, neputându-mi opri lacrimile, după ce le-am
întins mâna la toţi, căci m-au recunoscut, mulţumindu-le de
răspunsul dat celor două femei, le-am spus spre mângâierea lor:
- Sfântul Duh a vorbit prin gurile dvs., că, da, a plouat cu
aurul pe care-l simţiti în inimile dvs., din clipa când staţi pe locul
unde dragostea cerului şi-a revărsat din belşug mila! La toate
locurile, dragii mei, unde este lăcaş de închinăciune Domnului,
Măicuţii Sale Preacurate, şi tuturor sfinţilor, este vărsarea de milă
cerească, şi-i tare bine s-o folosim, aşa cum văd la dvs. şi la toţi cei
ce se ostenesc pentru a-şi răcori sufletele la izvorul dătător de viaţă,
la Iisus Hristos, a cărui iubire ne ţine pe toţi pe faţa pământului.
Oare nu plouă din cer aur la fiecare Sfântă Liturghie?! Căci aur
scump este sporirea harului dumnezeiesc, a virtuţilor şi a slavei
cereşti! Aur scump este mângâierea şi ocrotirea lui Dumnezeu
asupra noastră! Aur scump este iertarea păcatelor şi a pedepselor

276
datorite pentru păcatele noastre! O, orbire şi împietrire a inimii
omeneşti, care nu dă mai multă atenţie acestui dar nepreţuit, ba
chiar cade în nepăsare, prin zilnica amânare de a-l primi. Acum,
dragii mei fraţi şi surori în Hristos, să intrăm cu inimile îmbătate de
fericire în Grădina Măicuţii Domnului, unde a voit să-şi facă lăcaş
de preamărire şi Siloam nouă, celor bolnavi cu sufletul.
Îi duc să se închine în biserică, apoi îi îndrept spre arhondaric,
casa de odihnă a închinătorilor Sfintei noastre Mănăstiri. Curtea se
umple de lume, şi urmează frumoasele şi înălţătoarele slujbe de
noapte. A doua zi curtea devine neîncăpătoare, şi toţi stau aţintiţi
cu ochii spre Altarul din curte şi sorb cu sete din mireasma Sfintei
Jertfe a Sfintei Liturghii. Privindu-le disciplina, credinţa, şi toate
sacrificiile prin care au trecut până au ajuns aici, nu te poţi stăpâni
în faţa copleşitoarei emoţii, iar lacrimile vin ca ploaia pe obraz, căci
genele, streaşina ochilor, au devenit neputincioase pentru a le ţine!
Se cade a le mulţumi la sfârşitul Sfintei Liturghii. Încep a
căuta cuvinte potrivite, dar e tare greu a răspunde unei atât de
îmbelşugate dragoste. Sfârşitul Sfintei Liturghii a sosit, şi trebuie să
le răspund cu un cuvânt cât ar fi de slab:
- „Preacuvioşi şi sfinţiţi părinţi, iubitele mele maici şi surori, şi
dragi oaspeţi, iată-ne adunaţi lângă sânul Mamei noastre, Biserica!
Unde putem noi găsi un sân mai cald şi mai plin de dragoste, ca
acela al scumpei noastre Mame, Biserica?! Cine poate să ne mângâie
mai dulce decât ea?! Ce dulce e numele ei de Mamă, că ţi se pare că
ţi se lipesc buzele! O, Mamă Sfântă şi preadulce sufletelor noastre,
cât eşti de bogată în milă şi iubire! Cum încăpem noi, toţi oamenii, în
braţele Tale de Mamă iubitoare! Cum să-ţi mulţumim că ne-ai prilejuit
clipe rupte din liniştea, fericirea şi frumuseţea raiului, unde se
desfătează toate sufletele care au preţuit mai mult veşnicia decât
scurta trecere a acestei vieţi?! O, ancoră mai puternică decât toate
deşertăciunile lumii, o, portule preabogat din care ne încărcăm
corăbiile sufletelor pentru cer, ce cuvinte de laudă putem să îţi
aducem, căci suntem slabi şi nepricepuţi?! Aur nu avem şi nici
n-avem nevoie de el! Primeşte, Preacurată şi Preasfântă Mamă,
inimile şi lacrimile noastre, ale tuturora care am făcut astăzi dintr-o zi
de lucru, o sărbătoare în cinstea Sfintei Treimi, a Ta, Preasfântă de
Dumnezeu Născătoare, a tuturor sfinţilor care se bucură de
frumuseţile veşniciei, şi a preaiubitei mele Patroane, Sfânta Mare
Muceniţă Veronica, cea care, pentru iubirea ce-a arătat-o truditului

277
Hristos, când urca pe calvarul Golgotei povara păcatelor întregii
omeniri, şi care a fost martirizată de însuşi tatăl ei. O, Stăpână
Preamilostivă, ştiu că toate câte le vrei le şi poţi, că te-ai învrednicit
să fii Biserică, Chivot, masă şi tron Împăratului Ceresc, Iisus Hristos!
Cere de la El, pentru mine, Mamă dumnezeiască, ajutor, că aşa cum
a binevoit să-şi lase dumnezeiescul chip pe năframa Sfintei Veronica,
al cărui nume cu nevrednicie îl port, să-mi ajute să pot şi eu,
nevrednica, întipări pe inimile credincioşilor din neamul meu şi
tuturor închinătorilor acestui mic lăcaş al Tău, chipul trăirii cu Iisus,
viaţa şi mântuirea noastră! Primeşte, Sfântă, ca pe nişte coroane de
trandafiri, laudele ce ţi le aduc maicile şi surorile mele prin cântările
lor curate, rupte din sufletele lor! Ajută-mă, Preamilostivă, să culeg
florile dragostei din inimile de români şi românce, spre a le presăra
pe drumul necredinţei noastre, şi atunci când, ca o Mamă milostivă
vei călca pe ele, să-ţi aduci aminte şi de neamul românesc, pe care
ştiu că l-ai iubit, îl iubeşti, şi-l vei iubi până la sfârşit, dacă noi ne
vom ruga! Tu, Maică Preacurată, care-ţi întinzi mantia dragostei peste
toată omenirea, ajută-ne să vedem frumuseţile cerului, şi să ne
îndulcim de vederea Sfintei Tale Feţe, deopotrivă, călugări şi mireni
de toate stările! Iar dvs., iubiţi închinători, vă mulţumesc din suflet
pentru dragostea sfântă pe care mi-o arătaţi, sărbătorind împreună
cu mine, pe Sfânta Muceniţă Veronica! De încheiere, rog pe Măicuţa
Domnului, să vă acopere cu Sfântul Ei Omofor, iar Sfânta Mare
Muceniţă Veronica, să fie mijlocitoare către Iisus, căruia i-a şters faţa
de sudori pe drumul crucii!
O, Preacurată Doamnă şi Fecioară, Tu mi-ai pus în inimă
dorinţa de a mă vedea cu surorile mele la un loc. Îngrijeşte-te,
Preamilostivă, pentru desăvârşirea dorinţelor noastre, care-i spre
lauda şi preamărirea ta! Ştiu că poţi să împlineşti tot ceea ce ai
presărat din iubire în inimile noastre, nu am nici o îndoială, căci toate
câte le vrei, le şi poţi face! Ştiu, Stăpână, că diavolul avea să înceapă
atacuri mari ca să împiedice lucrul acesta sfânt şi curat, şi să ridice
tot felul de piedici, dar noi, cu încrederea în Dumnezeu, şi în iubirea
Ta de Mamă, l-am biruit, şi-l vom birui, căci ştiu că-i neputincios, şi
nu ştim ce putem culege în viitor din necazurile ce ni le întinde el.
O, Preamilostivă Doamnă, n-aş putea să-ţi spun ceea ce am
simţit când Tu mi-ai arătat iubirea Ta prin chemarea de a-Ţi sluji pe
veci! Ci numai atât pot spune, că am simţit o trebuinţă mare de a
plânge.

278
 Am fugit îndată, singură, într-o odaie, ca să fiu nestingherită, şi
am plâns mult, foarte mult!… Dar lacrimile mele nu erau de durere, ci
de bucurie, că mă voi numi fiica Împărătesei celei cereşti! Şi totuşi, nu
eram mulţumită de această favoare, căci mă vedeam singură! Aş fi
voit ca toate fetele neamului românesc să se numească fiicele Ei. Îmi
ziceam: “Nu mă va asculta Preamilostiva, că, în felul acesta ar
însemna să se împuţineze neamul, şi parcă nici aceasta n-aş fi
voit!…” Alerg atunci la îngerul meu păzitor, să-l rog a mă ajuta să
adun într-un buchet, toate dorinţele mele, şi, încredinţându-i-le, să
facă milă cu mine, a mi le aduce în faţa aceluia care poate alege pe
cele mai bune de cele rele. Şi, le-a ales, Preamilostiva, căci e mare
gospodină în cer şi pe pământ, şi le-a rânduit aşa cum numai Ea ştie
mai bine. Şi, a început să culeagă cu cea mai mare iscusinţă, ca cea
mai desăvârşită grădinareasă, floricelele nebătute de bruma
păcatelor grele, din toată ţărişoara noastră scumpă, şi, după ce le-a
smuls din pământul unde se găseau, le-a adus şi le-a răsădit pe locul
unde a binevoit să facă o grădiniţă în cinstea Ei, şi a Fiului Ei
preascump, Domnul nostru Iisus Hristos! Iar după ce le-a răsădit, nu
le-a părăsit, ci s-a silit să le aclimatizeze cu aerul cel mai dulce, ce
adia din fruntea şi din coasta lui Iisus! Apoi a trimis înger să le ude,
ca să nu se pălească, sau să se usuce vreuna. Iar după ce florile
s-au prins, le-a cerut să rămână curate şi fără buruieni!
Florile sunt fete de-ale neamului nostru, pe care le-a rupt
Măicuţa Domnului din trunchiul familiilor lor şi le-a aşezat în Biserica
lui Hristos. Strădania pentru a le răsădi, înseamnă aşezarea fetelor
în Casa lui Dumnezeu, de pe toată faţa pământului. Aclimatizarea,
înseamnă obişnuinţa lor cu o viaţă liniştită şi singuratică, iar udarea
închipuieşte roua Sfântului Duh, ce trebuiau s-o păstreze necontenit,
prin seva cea dătătoare de viaţă a Sângelui Domnului Hristos.
Curăţirea de buruienile păcatelor o puteau face cu ajutorul acestei
seve, sub epitrafirul duhovnicului. Şi când aceste griji se întipăresc pe
coroana florii, încep să iasă petalele, ce împodobesc floarea, adică
virtuţile ce curg tot din darul Sfântului Duh. Iar, cea mai desăvârşită
petală, care ţine pe toate celelalte să nu cadă, este dragostea!
Dragostea stă la temelia tuturor! Ea le ţine pe toate! Şi, cum nu le-ar
ţine această minunată temelie, care e Dumnezeu, şi unde-i Dumnezeu
e dragoste!
Oare nu dragostea m-a ridicat pe mine din praful umilirilor şi al
necazurilor, şi m-a făcut fiica Împăratului?!

279
 Oare nu dragostea lui Dumnezeu m-a dezbrăcat de o haină
obişnuită, şi mi-a dat o haină ce seamănă cu a Împărătesei mele?!
Oare nu dragostea cea fără de margini a lui Dumnezeu, m-a
adus să pot pregăti masa Împăratului şi Împărătesei Cerului, şi să
gust şi eu din această masă?!
O, dragoste care ai atâtea frumuseţi, şi pe care nu le pot arăta
oamenilor aşa cum aş vrea! Dar tu, scumpă dragoste, care ai
rădăcinile în inima lui Dumnezeu, fă să te vadă toţi oamenii, să te
simtă şi să te mistuie în inimile lor, şi fă ca tu să trăieşti în ei, şi ei în
tine!
Tu, iubită dragoste, care ai o bună parte din rădăcinile tale
înfipte în inima Preacuratei Fecioare Maria, Maica Dumnezeului
nostru, ţi-ai lăsat greutatea petalei pe celelalte petale, şi cu suflarea
cea uşoară a Sfântului Duh, ai făcut să se scuture polenul care, la
rândul lui, face să răsară pe pământul inimilor obştei mele, floricele.
Dar, fiindcă tu ai luat parte la această răsărire, tu te faci simţită mai
mult în inimile tuturor, pe tine te iubesc mai mult, şi de tine mă
folosesc mai mult! Şi, cum să nu te iubesc, şi cum să nu te folosesc, şi
cum să nu te propovăduiesc, cea oarecând zvârlită, mai necinstită,
oarecând, goală şi săracă, dar azi îmbrăcată în haină împărătească,
oarecând căzută de suferinţă în praf, azi, văzând cum se aruncă mii
de oameni în praf, cerând binecuvântare, prin mine, de la tine,
scumpă şi aleasă floare a dragostei!…
Nu mă trufesc, ba, dimpotrivă, mai mult mă umilesc, ştiind
ce-am fost, văzându-mă ce sunt, datorită ţie, preascumpă dragoste,
şi, dacă nu voi şti să te preţuiesc, dând numai pe seama ta toate ale
mele, ştiu că ceea ce am fost este nimic, pe lângă ceea ce mă poate
aştepta, osânda iadului, care n-are asemănare în dureri, în chinuri şi
suferinţă. Nu mă bizui în mine, ci în tine, preaiubită dragoste! Tot tu
ai făcut să nu fiu singură pe lumea aceasta, adunând în jurul meu
fete, surori de-ale mele, care în aceeaşi măsură te iubesc pe tine,
floare mult preţioasă a sufletelor noastre! Tu le faci pe ele să-şi arate
iubirea faţă de mine, în fel şi chip, ceea ce mă copleşeşte! O, scumpă
floare, te rugăm să ajuţi a nu lăsa să te ofileşti de tot, ci a ne
îndemna să căutăm să le udăm zilnic la rădăcina ta veşnică, prin
picurii dragostei noastre, una către alta, şi toate, către cei din lume!
Apoi să ne ajuţi ca toate să căutăm, pe cât poate fiecare, a îmbiba
rădăcina familiei noastre scumpe, cu apa veşniciei din Sfântul Potir,
prin care şi numai prin care, totul viază.

280
 O, Maica Preacurată, iartă-ne, şi suflă, te rugăm, praful
trândăviei noastre, de pe petalele scumpei noastre flori cereşti, care-i
dragostea!
Au fost clipe când biata floare, o vedeam cum se încovoaie în
fiecare zi, când spre mine, când spre alte surori din obştea mea, şi, în
tăcerea ei de taină, ne şoptea s-o iubim tot mai mult. Acum mă
mângâi cu aceea că ne-am desprins din foşnetele încovoierilor, că
totuşi, o să se simtă bine când o s-o aşezăm în vaza aurită a
Sfântului Potir, din inimile noastre, ca s-o culeagă îngerii şi să ţi-o
înfăţişeze Ţie, Doamnă şi Fecioară, cu care apoi tu vei împodobi
tronul Sfintei Treimi!
O, Doamnă îmbrăcată în soare, iubirea Fiului tău a făcut pe
desfrânată mai de cinste decât pe fecioare! Aşa, pe Maria
Egipteanca, cea care a fost oarecând desfrânată, a făcut-o pe urmă
mai cinstită decât pe multe fecioare! Aşa se petrece cu toţi aceia care
aleargă la mijlocirile Tale, Preacurată Fecioară, Mama adevăratului
Dumnezeu!
O, ce minunată înfrumuseţare eşti Tu tuturor creştinilor! Eşti
împlinirea proorocilor, slava apostolilor, podoaba mucenicilor, lauda
fecioarelor, şi PREAMINUNATUL ACOPERĂMÂNT A TOATĂ LUMEA.
Tu ştii, Doamnă, Născătoare de Dumnezeu, că într-un veşnic război
este viaţa noastră pe pământ! Cerească Împărăteasă, cea întru
rugăciuni neadormită, porunceşte îngerilor să nu aibă odihnă, ca,
împreună cu Tine, să ajute oamenilor, ca şi ei suindu-se, să înalţe la
Bunul Dumnezeu rugăciunile celor ce se roagă, iar pogorându-se, să
aducă de la Dumnezeu, ajutor oamenilor. Această scară din cer, pe
care a văzut-o Iacov, a coborât-o mulţimea îngerilor, aducându-ne
nouă acoperire şi apărare.
Tu, Fecioară Preacurată, care întreci în lumină soarele, luna şi
stelele, iartă-ne că te numim şi negură! Ştim că negura nici un fel de
frumuseţe nu are, dar ştim că numai atunci când se lasă negura,
multe fiare scapă de vânători. Şi pe noi, care suntem astfel de fiare,
ne ajung tot felul de vrăjmaşi. Căci, pentru neomenia noastră,
dobitoace şi fiare suntem! Ne ajung, Preamilostivă, fărădelegile
noastre, ne apucă vrăjmaşii cei nevăzuţi, ne sapă vrăjmaşii cei
văzuţi, ne pândeşte, Mamă Sfântă, dreapta mânie a lui Dumnezeu,
răsplătind toate meşteşugurile noastre cele rele. Deci, îndrăznim la
Tine, negura cea sfântă, ce ne scapi sub Acoperământul Tău
preasfânt, căci, toate câte le vrei, le şi poţi.

281
 Ajută-ne, ocrotitoarea noastră, să ne strecurăm cu darul Tău
printre mrejele acestei vieţi trecătoare, ca, pătrunzând în grădina
veşniciei, să putem aşeza florile dragostei, la picioarele milostivirii
Tale!”.

VICLEANUL E GRIJULIU PENTRU GOSPODĂRIE

Nu înţeleg, zice grijuliu prin slugile sale slabe, ca o stareţă

să-şi piardă atâta timp cu vecernia, cu utrenia, şi dimineaţa, când
să se gândească pentru cele bune gospodăriei, să fugă la biserică,
zicând că se face Sfânta Liturghie. Oare această metodă nu-i un
misticism bolnăvicios?!
Însoţitorul acestei persoane iscusite, care nici nu ştia ce o fi
însemnând misticism, tăcea gândind foarte adânc la ceea ce-o fi
însemnând acest cuvânt.
Vin şi eu, aceea care port numele de Stareţă, de la Biserică,
să-mi văd musafirii, dar văd ca pe feţele acestor zidiri ale lui
Dumnezeu sunt trăsături ce fac parte din lumea celor cu patru
picioare. Feţele lor îmbujorate îţi produceau milă, mai văzându-i şi
trântiţi pe lespedea rece de piatră. Mă apropii şi vreau să le
zâmbesc cu dragoste, zicându-le bun venit. Unul este pierdut cu
mintea cine ştie unde, altul avea ochi de leu răpitor. Nu mi-am
pierdut liniştea, şi m-am apropiat cu încrederea că le voi
împrumuta ceea ce am în suflet. Şi cu această încredere, îi salut cu
voie bună.
Vipera începe să arunce otravă, zicându-mi:
- Ai fost să vorbeşti cu Maica Domnului, Maică Veronica?!
- Da, iată-vă, fără să vreţi, aţi vorbit un adevăr, căci, când
stam în Sfânta Biserică, stam de vorbă nu numai cu Măicuţa
Domnului, ci şi cu Sfânta Treime, cu toţi sfinţii, cu sfinţii îngeri, şi
cu toate puterile cereşti! Mila Măicuţii Domnului, pe cel
neînfrumuseţat îl înfrumuseţează, cu buna podoabă din harul ei, pe
cei păcătoşi îi face drepţi, şi pe cei necuraţi îi face curaţi!
- Bine, bine, astea le crezi dumneata, dar nu le crede toată
lumea!
- Să mă iertaţi, dar mie niciodată nu mi-au plăcut oamenii
falşi şi tăgăduitori!
- Cum, noi suntem falşi şi tăgăduitori?!

282
 - Ce?! Nu vă cunoaşteţi?! Staţi să vă explic! Sunteţi falşi că
n-aveţi demnitatea de creştini, iar la un necaz vă vădeşte frica,
strigând după ajutorul lui Dumnezeu, şi la moarte strigaţi la ajutor,
şi, fără să vreţi, trimiteţi după preot! Sunteţi tăgăduitori pentru că
nu credeţi în ajutorul divin, de care toţi avem atâta nevoie, şi nu
putem face nici o mişcare în călătoria acestei vieţi, fără de acest
dumnezeiesc sprijin, ce-l primim de Sus, prin biserica lui.
- Dar nu ţi se pare că pierzi prea mult timp cu slujbele acestea
prea lungi?! În acest timp, câte treburi n-ai rezolva pentru
Mănăstire!…
- Mă miră faptul că aveţi atâta grijă de treburile Mănăstirii. Eu
socot că o stareţă care are grijă de treburile conducerii, trebuie să
stea mai mult în legătură cu cerul, ca să poată primi lumină din
lumina lui Hristos, întâi pentru a conduce turma ce i-a
încredinţat-o Dumnezeu, şi apoi, pentru îndrumarea instituţiei prin
care îşi mântuie şi ea sufletul, şi cei ce sunt alături de ea. Pierderea
de vreme la sfintele slujbe, pe care o socotiţi dvs., eu o socot ca pe
cea mai adâncă meditaţie, din care îmi vin inspiraţiile aşa cum vrea
Dumnezeu, nu cum vreau eu, pentru treburile Mănăstirii. Am văzut
că ele au ieşit bine. Ieşeau pe dos când eu credeam pierdere de
vreme timpul stat la Sfânta Biserică.
- Dar ai timp să rezolvi toate lucrurile ce se cer unei
conducătoare de aproape trei sute de persoane?!
- Da, căci nu trebuie să alerg cu picioarele, ci cu mintea!
- N-am văzut niciodată ca o stareţă să alerge pe drumuri.
- Da, să alerge până îşi face ucenicia, apoi să stea, să
manevreze motorul primit de la Dumnezeu, cu micuţul ei creier,
apăsând pe butoanele tuturor ascultărilor (lucrărilor) ce trebuie să
se săvârşească.
Meritul unei stareţe nu-i să alerge ea, ci să-şi facă ucenice, care
să rezolve ca şi ea orice lucru, ba, de se poate, şi mai bine! Cu aceste
bucurii, şi cu cele primite în sfintele slujbe, se hrăneşte o stareţă! Şi
totuşi, eu cred că-i greu, pentru că e greu! Trebuie să apelezi în
sfintele slujbe la Acela care poate să le facă uşoare. Aş vrea să-mi
spuneţi, când ne întâlnim cu vreun prieten de-al nostru, şi stăm de
vorbă ascultând noutăţile lui, şi, spunându-i-le şi pe-ale noastre,
atunci nu-i pierdere de vreme?! Şi cum o să mă lenevesc a merge pe
calea fericită a bisericii, şi a nu mă grăbi pentru împodobirea
sufletului, care, nu-i al meu, ci al Domnului, care l-a scos din

283
celula umilinţei, şi din umbra morţii, şi l-a aşezat în tinda
nemuririi! Niciodată nu voi primi gândul sau povaţa cuiva că
trebuie să mă ocup de cele trecătoare, mai mult, care sunt bune, şi
de folos trupului, dar în limita putinţelor, în al doilea rând, în timp
ce în Sfânta Biserică se face slujbă, şi, îndeosebi, Sfânta Liturghie.
Pentru mila ce-a făcut-o Preamilostiva Stăpână, de Dumnezeu
Născătaarea cu mine, eu nu voi osteni îndeajuns niciodată!
O, Doamnă şi Mamă cerească, ajută-mă să fac din inima mea
o vatră în care să ardă flăcări cereşti, şi să pâlpâie veşnic o iubire
curată faţă de Dumnezeu! Ştiu că o astfel de inimă nu se va putea
să moară niciodată! O, Iisuse, Tu, printr-o minunată voie a Ta,
mi-ai încredinţat să conduc aceste suflete alese, pe cărările
duhului. Tu mi-ai dat lumina în micimea mea, să nu fie împiedicare
pentru înaintarea lucrării Tale pe calea virtuţii. Tu mi-ai poruncit să
fac cunoscută mărimea îndurării Tale, şi a iubirii Tale de oameni,
faţă de oameni. Tu mi-ai ajutat să înfiripez această oază de
mântuire! Şi acum, împlinind eu supunerea, alta nu-mi rămâne
decât numai să-mi zic: slugă netrebnică! O, Iisuse, fă aceste
sărmane imagini să ajungă în mâinile multora, şi să-i facă pe toţi a
înţelege cât de bun eşti Tu, şi cât de dulce este a sluji numai Ţie, şi
a Te iubi numai pe Tine, cum făceau primii creştini care şi-au
vărsat şi sângele pentru dragostea Ta! Slujirea la Tine, nu
stăpâneste pe nimeni şi nimic, ba, dimpotrivă, le face pe toate mai
desăvârşite! Ah, Preasfântă, Preacurată Fecioară, Mama scumpului
Iisus, Preabună Doamnă, ajută-ne să ne mistuim de plăcerea iubirii
lui Hristos, şi ajută-ne să-ţi încununăm sfântul tău cap în toată
viaţa noastră, cu laude de cântări, şi cu tot felul de osteneli, Mamă
prealăudată!

VITREGIA MAI MARILOR BISERICEŞTI

Ce nu poate iubirea lui Hristos, mânată de suflete calde?! O,

Maică Preacurată, aş vrea să se mângâie toţi păcătoşii căci au fost
răscumpăraţi cu sfântul Sânge al lui Hristos, viaţa şi lumina
noastră!… Ştiu, Doamnă, satana, care e răutatea întruchipată, se
uită asupra noastră cu ochii lui de foc, şi-l auzim cum ne zice cu
glasul ameninţător: “până când faci pentru tine, fă ce vrei, dar ia
seama să nu faci nimic în folosul păcătoşilor, pentru că atunci mi-o
plăteşti scump!”

284
 - Diavolul tremură de mânie când vede pe un om că are
dragoste de cei căzuţi în păcate, zicând că i se face nedreptate, şi
atunci cere de la Dumnezeu, să se atingă de cel miluit, fie de cel
care miluieşte. Şi, aruncând otrava în inimile moarte de dorul lui
Iisus, le face slugi, pornind un aprig război contra celor ce i se pare
că-l nedreptăţesc!
Aşa, văzând duhul necurat că nu-i merge bine, a început să ne
tulbure şi pe noi, cu tot felul de închipuiri, pentru a ne trezi în
inimă tristeţea, amărăciunea şi frica, cu gândul să ne arunce în
deznădejde.
Îmi înfăţişa în culorile cele mai întunecate situaţia Mănăstirii
noastre, şi sfârşea zicându-mi: "Iată ce ai câştigat din atâta
osteneală în slujba lui Dumnezeu: răstălmăciri şi ascultări de la cei
care ar fi trebuit să fie părinţi buni cu tine!".
Apoi, îşi da silinţa cu toate vicleniile, să mă convingă că sunt
părăsită de Dumnezeu, şi, desigur, voi fi osândită de cei cu puterea
în mână. Făcea vicleanul să văd înşelăciune şi făţărnicie, chiar şi
virtuţile eroice şi darurile cereşti cele mai înalte. Lupta aceasta din
urmă a fost cea mai îngrozitoare din toate. De multe ori rămâneam
ca zăpăcită, neştiind cum e mai bine. Îmi ziceam să ascult inima,
care-mi zicea să trăiesc numai prin Dumnezeu, sau să ascult pe
oameni, prin care nu vedeam decât o invidie asupra darului frăţesc,
şi o falsitate.
Dar m-am hotărât să-mi arăt greşelile mele printr-o
mărturisire generală, zicându-mi că pentru păcatele mele s-a strâns
armata iadului asupra mea şi asupra liniştii Mănăstirii noastre. În
neliniştea sufletului şi în tulburarea minţii, mi-am răscolit toată
viaţa, şi m-am văzut vinovată de mii de iaduri.
Acest pas al meu nu i-a plăcut vicleanului, şi, neodihnindu-se,
a început să arunce pâră asupra ticăloşiei mele, înfăţisându-mă la
vlădica meu de la Galaţi, că aş fi vinovată de necurăţii trupeşti.
Ştiind de unde vin toate, am ridicat ochii spre icoana care îmi arăta
chinurile Domnului, şi am căpătat linişte, răspunzând atât:
- Şi, ce, credeţi, preasfinţite stăpâne, toate cele aduse de
slugile satanei?!
Răspunsul preasfinţitului:
- Eu n-aş crede, dar, iată anonimele ce-mi stau pe birou!
- Vă rog, preasfinţite, luaţi omoforul după gât, şi să cad la
scaunul de spovadă, unde nu se poate minţi, ca să vă arăt viaţa

285
mea, care este murdară, căci sunt un om păcătos, dar nu cunosc
astfel de greşeli ce mi se aduc de pârâşii mei. Ştie duhul cel necurat
cu câtă iubire şi grijă am păstrat comoara curăţiei, în tot cursul
vieţii, şi cu ce eroism m-am luptat totdeauna împotriva lui. Dar nu-i
nimic, Cel ce ştie inimile şi rărunchii, vede şi această pâră
diavolească. Zic cu seninătatea conştiinţei care nu mă apasă cu
astfel de păcate!
În căderile mele de tristeţe, pe care mi le făcea necuratul, mi-a
înfăţişat odată că viaţa mea se va schimba într-un iad, într-o beznă
de neînţelegere din partea oamenilor, de la care aşteptam mai mult
sprijin sufletesc. Şi, în copleşirea sufletului meu, am rugat pe
Ştiutorul inimilor, să trimeată pe îngerul păzitor al meu, pentru a
face milă cu mine, că mă simţeam că-mi slăbesc puterile sufleteşti
şi trupeşti, nu cum vreau eu, ci cum va voi iconomia Sa
dumnezeiască că e mai de folos pentru mântuirea mea. Şi, când o
luptă se sfârşea, începu alta, că mă văzui pârâtă de satana, chiar la
părintele suprem al bisericii noastre, pe care-l socot ca o ultimă
verigă către Dumnezeu, la Înalt Preasfinţitul Patriarh Justinian.
Aici, a apărut mai înţelept încornoratul, arătând că eu vreau să
tulbur liniştea bisericii în timpul păstoriei sale, cu sfaturi străine de
religia noastră, şi că am pus la cale sabotarea seminariilor teologice
înfiinţate de Înalt Preasfinţia Sa. Fiind chemată la Î.P.S. Patriarh,
mi-am dat seama că ghiarele satanei au mânjit cu răutatea lui de
veacuri, umilul meu nume şi la persoana cea mai înaltă. Şi-mi
şoptea el: “de aici nu mai scapi!”. Dar, rugându-mă Măicuţii
Domnului să spulbere fiara cu sufletul Ei divin, m-am liniştit puţin.
Turbatul a început să-mi sfâşie sufletul prin cuvintele care mi le
auzeau urechile. Îmi ziceam: este cu neputinţă să nu-i arate Sfântul
Duh, Înaltului adevărul. Când am văzut că Înaltul a isprăvit toate
acuzaţiile ce i le aduseseră la cunoştinţă slugile satanei, i-am cerut
voie să-i răspund şi eu. El mi-a îngăduit. Am început:
- Vi s-a spus, Înalt Preasfinţite, că eu vreau să tulbur liniştea
bisericii ce stă sub înalta păstorie a Înalt Preasfinţiei Voastre, cu
sfaturi străine. Aş vrea să ştiu ce sfaturi v-a adus aducătorul de
veşti, că eu dau monahismului şi la mireni!
- Tu ştii!
- Va să zică, nu vi le-a spus pe nume?!
- Nu, dar o să le aflu eu!

286
 - Înalt Preasfinţite Stăpâne, fie Domnul preamărit, dar inima
mea clocoteşte de o bucurie negrăită, atunci când văd o lacrimă
ştearsă pe obrazul unui suflet chinuit. Aceste bucurii cu care ne
hrănim noi, calcă în picioare mii de acuzaţii pe care satana le ridică
asupra noastră, şi din care se hrănesc slugile cele nerecunoscătoare
ale lui Dumnezeu. Cred că Dumnezeu va zări inimile, dacă nu aici,
în viaţa aceasta, atunci dincolo, în fata nemitarnicei judecăţi a
Dreptului Judecător, Iisus Hristos!
Şi, sărutându-i mâna, am ieşit alergând la Sfintele moaşte ale
Sfântului Dimitrie, din Sfânta Biserică a Sfintei Patriarhii, unde am
plâns mult.
Prin strădania satanei, au putut slugile aducătoare de răutăţi,
să facă cunoscute Înaltului Patriarh, învăţăturile străine, ce le dau
eu şi cei de lângă mine, din aceasta vatră a iubirii. Şi, în seara de 6
octombrie 1952, vine Înaltul la noi. De cum a sosit, inima mea s-a
făcut pământ, şi nu puteam vorbi nimic! Aşteptam cu nerăbdare
punctul culminant, în care să văd sforile satanei, care mai de care
mai potrivite cu urâtele lor culori. Am căutat să mă liniştesc,
rugând pe Domnul şi pe Măicuţa Sa Preacurată, să-mi ajute a birui
pe vrăjmaşii mei, ca din toate, şi prin toate, să se preamărească
Dumnezeu, în care cred orbeşte!
Până a doua zi, când am văzut maşina episcopiei cu
preasfinţitul Chesarie, şi cu părintele exarh, Suparschi, mi s-a
părut un an. Preasfinţitul nostru ţinea servieta în mână de parcă ar
fi avut în ea pietre scumpe, şi nu voia s-o lase nicidecum! Mi-am
dat seama că are în ea documentele pârâşilor mei. După ce a servit
o gustare, Înaltul Patriarh cu Preasfinţitul nostru, au intrat în
biroul meu, unde m-au chemat şi pe mine şi pe Preotul Ioan, unul
din părinţii Mănăstirii noastre. După ce fiecare au luat loc pe
scaune, începe Înalt Preasfinţitul cuvântul, cu documentele în faţă.
În dosarul cu documente am observat un manuscris bătut la
maşină: vedeniile ce mi-a fost dat să le am, cu diferite hârtii scrise,
şi cu nişte bileţele de la nu ştiu cine, căci nu le-am putut vedea
bine, şi nici nu mi le-a arătat. Şi, mai erau şi câteva sticluţe cu
sfărâmături de pâine albă, zicând că-s părticele din sfântul şi
dumnezeiescul Trup!
Ne arătă sticluţele şi întreabă Înaltul dacă cunoaştem aceste
sticluţe. Noi răspundem că nu le cunoaştem. Ne zice:

287
 - Cum de nu le cunoaşteţi, că voi le-aţi dat unor călugări ca să
se poată împărtăşi?!
Eu răspund:
- Înalt Preasfinţite, dar acei călugări nu au biserică unde să se
împărtăşească?! A trebuit să le dăm noi Sfinte?! Sunteţi sigur că
sunt Sfinte?! Poate pune oricine în diferite sticluţe astfel de
sfărâmituri, şi să zică că au Sfinte date de noi, şi mai poate zice că
le-am dat spre profanare! Trebuie, oare, crezuţi unii ca aceştia?!
Înaltul:
- Ce spui tu, Veronico, voi nu practicaţi împărtăşania deasă şi
chiar zilnică, aşa cum e la catolici, nu-i adevărat că această metodă
e străină de ortodoxie?! Şi cum să nu cred că aţi dat Sfinte în
sticluţe unor călugări?!
- Da, Înalt Preasfinţite, ceea ce ştiu că am făcut, vă
mărturisesc şi susţin, că am căutat să trăim o viaţă mai cu Hristos,
o viaţă aşa cum însuşi Mântuitorul nostru ne învaţă, o viaţă cum se
cere nouă, celor ce nu avem grijile ce le au cei din lume, o viaţă
cum ne-o arată mulţi sfinţi părinţi ai Bisericii noastre, şi îndeosebi,
viaţa cu Împărtăşanie deasă, aşa cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură
de Aur, care spune că: cei care nu sunt vrednici să se împărtăşească
cu sfântul şi dumnezeiescul Trup şi Sânge, nu sunt vrednici să ia
parte nici la Sfânta Liturghie!
Şi, dacă această învăţătură a Sfântului Ioan Gură de Aur nu-i
bună, atunci nu-i bun nimic din ceea ce-a lăsat el, şi nu-i bună nici
Sfânta Liturghie, care o avem aşa cum se practică azi, prin insuflarea
Duhului Sfânt, dar tot prin persoana Sfântului Ioan Gură de Aur, pe
care eu îl iubesc, şi vreau să mă străduiesc a-l asculta.
Eu, recunosc că am dat sfaturi la vieţuitorii din Mănăstire, şi
chiar la mireni, să trăiască o viaţă plăcută cerului, o viaţă prin ale
cărei vine să curgă Sângele lui Iisus Hristos, că numai aşa pot să-şi
ducă viaţa ca primii creştini; şi dacă aceste sfaturi se socotesc
străine de religia noastră ortodoxă, eu nu ştiu ce să mai cred! Şi,
dacă aceste năzuinţe pe care sufletele noastre doresc a le săvârşi,
sunt o practică catolică, atunci e foarte rău că la noi nu se
îndrumează lumea spre a trăi cu Hristos, ci numai a se vorbi
de Hristos! Iertaţi-mă, dar mi-am spus focul meu!
- Ţi l-ai spus, dar o să te coste!
- Aveţi puterea în mână, faceţi ce doriţi, dar la Hristos nu
putem renunţa, căci El este viaţa noastră! Ştiu că oricărui deţinut,

288
chiar ocnaş condamnat pe viaţă, nu i se ia pâinea, apa şi aerul,
care alcătuiesc viaţa; cu atât mai mult noi nu ne putem lipsi de
Sfânta Împărtăşanie cu Hristos, care nu ne întreţine numai viaţa
noastră, ci şi pe cea veşnică! Şi, sub conducerea mea am peste
două sute de fete tinere, cărora nu vreau să le fiu poliţai, şi nici
agent să le urmăresc viaţa, ci vreau să le fiu şi să le rămân mamă,
dându-le îndreptare şi sprijin, cel mai scump şi mai sigur toiag, pe
Hristos, Mirele nostru din Potir! Agentul cel mai nimerit e conştiinţa
de a se feri de cursele satanei şi a se păstra gata în orice ceas din zi
şi din noapte, pentru a zbura în braţele Mirelui căruia s-au predat!
Iertaţi-mă că vorbesc prea mult, dar vreau să fac o
comparaţie: o tânără din lume, care se logodeşte cu un tânăr, câtă
grijă are, în timp ce este mireasă, ca nu cumva să vină mirele ei pe
neaşteptate, şi s-o găsească negătită cu ceea ce crede ea că i-ar
plăcea lui. Şi, după ce se căsătoresc, unele, din nefericire, pot să fie
aruncate din inima şi din dragostea acelui tânăr căruia i-a predat
conştiincioşia. Dar o mireasă care s-a logodit cu Mirele Ceresc, cum
trebuie să se poarte?! Căci, acest nestricăcios Mire al ei, îi dă în dar,
ca zestre, împărăţia cerească!
- Deci, ceea ce facem noi, este egal cu nimic?! Dar numai voi
sunteţi miresele lui Hristos?!
- Nu, Înalt Preasfinţite, ci tot sufletul omenesc e o Mireasă a
Mirelui Ceresc şi de aceea eu am dat sfaturi tuturora, de a trăi o
viaţă ce l-ar bucura pe Mirele miresei!
- Dar, îmi spuseşi de învăţăturile Sfântului Ioan Gură de Aur.
Ştim noi ce învăţa el, dar le spunea pe vremea când era prigoană în
creştini, nu nouă, azi, când avem libertate şi biserici măreţe, cu mii
de preoţi!
- O, Înalt Preasfinţite, cum?! Noi nu ne găsim în prigoană?! Oare
nu-i cea mai aprigă prigoană, aceea pe care ne-o face diavolul ca să
ne apuce sfârşitul vieţii neîmpăcaţi cu Dumnezeu?! Şi, cine oare, să
ne ajute nouă mai mult decât Acela care stăpâneşte toate în cer şi pe
pământ, Iisus Hristos?
- Ei, bine, voi faceţi cum vreţi! Treaba voastră, dar pe mireni
să-i opriţi de la acest obicei! Eu văd că la voi este un elan curat, dar
pentru că nu-i peste tot la fel, o să vă aprindeţi paie-n cap!
- Nu-i nimic! Înaintea noastră este Hristos, iar noi avem
încrederea că El va stinge focul aprins de diavolul invidiei!

289
 - Bine, dar ce facem cu răspândirea vedeniilor?! Voi nu ştiti că
nu e voie să se împrăştie ceva fără să treacă şi pe la cenzură?!
- La cenzură au trecut o dată, în anul 1940, înainte de a
se tipări, iar acum le transcrie lumea cu tocul, cu maşina de
scris, sau cum pot!
- Dar nu-i voie!
- Nu-i voie, dar ţara e plină cu cărţi, şi noi nu le putem aduna.
Când le-am tipărit, era voie, şi de aceea s-au putut tipări!
- Iată un manuscris bătut la maşină! Ce zici de asta?!
- Ce să zic?! Pot oare opri râvna şi credinţa oamenilor pe loc?!
- Bine, dar intri tu la apă!
- Când mă voi vedea în apă, voi zice tuturora: fiţi mulţumiti cu
mine şi în mijlocul durerilor, căci se va răzbuna Dumnezeu, cu
sfânta Sa iubire!
- Dar, iată, am dovezi că tu patronezi “Oastea Domnului”, de
asta ce mai ziceţi?!
- Nici nu ştiu ce să mai zic!
- Tu nu ştii că “Oastea Domnului” e o sectă?!
- Eu nu pot crede că, dacă s-au rupt unii de biserică, toţi sunt
rupţi! Sectă sunt aceia care n-au biserică, Sfintele Taine, şi nu vor
să o recunoască pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ca
mijlocitoare între om şi Dumnezeu. Iar cei care stau sub acoperişul
Sfintei Biserici, şi se hrănesc cu Sfintele Taine, toţi sunt ostaşi ai
Domnului, căci duc lupta cu satana. Mă faceţi să mă trufesc cu
acest nume, că aş putea patrona o aşa oaste mare, eu, care sunt
aşa de mică, şi la trup, şi la suflet!
- Bine, mai vreau să-ţi spun, fiindcă-i şi vlădica vostru aici, că
de azi înainte nu va mai sluji în biserica voastră nici un preot sau
diacon care nu are aprobarea episcopului vostru, că se fac
manifestaţii religioase!
- Ascultăm şi ne vom supune Înalt Preasfinţiei Voastre, şi
vlădicului nostru, dar mă doare sufletul, deoarece ştiu că vor veni
preoţi din depărtări, pentru o zi numai, ca să se închine la lăcaşul
sfânt al Maicii Domnului, care nu-i numai al eparhiei Dunării
de Jos, ci al ţării întregi şi, Doamne, cum n-am face manifestaţii
pe un loc unde ieri era sălbatic, iar astăzi, plugul Duhului Sfânt l-a
desţelenit! Ieri era un lan de grâu sau păpuşoi, iar azi, lan de
suflete dornice de mântuire, care nu caută nimic, decât alinarea
sufletului, şi scăparea unei lacrimi în vasul iubirii Maicii

290
Preacurate! Dar, ne vom supune cu sfinţenie, spre smerenia
noastră! Cred că această oază de fericire spirituală, o vor secera
îngerii, spre mântuirea celor ce se ostenesc în bine, şi spre slava lui
Dumnezeu!
- Gândeşte-te mai mult la voi, şi lasă lumea, că are păstori!
- Ah, şi dacă aţi şti ce linişte sufletească agoniseşti când te
gândeşti la altul, şi uiţi de tine!
- Dar din acest câştig nu veţi culege decât scârbă!
- Nu-i nimic! Scârba dă răbdare, iar răbdarea iscusinţă!
Iscusinţa este Hristos, spre care năzuim şi care nu ne va părăsi
niciodată! Parcă îL aud cum zice: “Puneţi nădejdea în mine, în loc să
te întristezi!”. Ne vom umili sub atotputernicia lui Dumnezeu, iar
ispitele nu ne vor obosi, şi ne vom împotrivi întotdeauna, fără a ne
lăsa învinşi vreodată de linguşirile satanei. Şi, dacă ispititorul va
stărui, stăruiască, căci lupta pentru Hristos ne va duce la o
biruinţă frumoasă, căci cu noi este Dumnezeu! Niciodată nu ne vom
arăta plictisiţi sau obosiţi, şi nici posomorâţi la faţă, ci vom fi
totdeauna mulţumiti şi zâmbitori! Iar când trupurile noastre vor
cădea de slăbirea durerilor, vom striga:
Doamne Iisuse, nu mai putem! Iar Maica Milei ne va zice: Nu
ziceţi că nu mai puteţi, căci toate se pot cu darul lui Dumnezeu!
După ce am rămas numai cu ai casei noastre, am început
să-mi dau seama ce poate ieşi de aici. Şi, în mijlocul atâtor dureri
ce au urmat, şi în crunta frământare ce am avut, am petrecut clipe
de slăbire sufletească, şi am strigat: O, Iisuse, unde eşti de nu te
răzbuni, că nu mai pot! Tu vezi inimile şi intenţiile noastre, şi nu ne
mai lăsa să suferim! Vreau îndată să vin la Tine, şi să se vădească
inimile fiecăruia! Dar dacă aceasta este pentru o mai mare mărire a
Ta, să rămân şi să continui să sufăr! Căci ştiu că-i mai frumos să
pătimesc calomnii şi tot felul de înfruntări pentru Tine, Doamne,
decât a ne lepăda de Tine! Când Tu îmi vei coborî în inimă numele
cel atât de dulce al Tău, Iisuse, suferinţele îmi vor înflori viaţa, căci
ştiu că numele Tău înlătură orice întuneric! Învaţă-mă, Iisuse, cum
să iubesc suferinţa şi pe oamenii care-mi prilejuiesc fericirea, prin
născociri urâte! Ştiu că dulce e iubirea Ta, chiar în faţa groaznicei
morţi, căci seninătatea nădejdii şi dorul după cer te fac să-ţi fie
dulce moartea… Fericit va fi omul acela care a ştiut să-şi umple
inima cu această seninătate!

291
 O, Dumnezeule cel mare şi bogat în milă, fă ca, vrând sau
nevrând, să se mântuiască prin iubirea Ta de oameni, tot
neamul românesc! Ştiu că floarea scumpă pe care o iubeşti Tu,
este dragostea! Sădeşte această floare în sufletele tuturora, ca să te
iubească pe Tine, şi să nu mai fie falşi şi nerecunoscători!

BUCURII COPLEŞITOARE…

Şi, apropiindu-mă de sfârşitul povestirii mele, nu vreau să trec

cu vederea unele bucurii pe care le-am avut în sânul obştei mele,
scumpe şi dragi. Nu ştiu dacă puterile mă vor ajuta de a arăta
frumuseţea lor firească, aşa cum aş vrea, căci, de multe ori m-au
depaşit şi m-au copleşit, nemaiputând nici gândind prea mult, şi
nici grăi!
Şi, fiindcă dragostea depăşeşte toate virtuţile, trebuie să
vorbesc despre ea mai întâi, arătând cum va înveşmânta pe surorile
mele, cu aceasta scumpă haină a dragostei faţă de mine, sora lor
cea mai netrebnică!
Din primele zile de când Măicuţa Domnului ne-a adunat şi
ne-a făcut o familie, am fost gata de a muri una pentru alta! Când
era nevoie să merg undeva pentru treburile Mănăstirii, mă
conduceau cu lacrimi, iar la întoarcere, îmi ieşeau în cale câte doi
sau trei kilometri, şi, când ajungeam acasă, vai de mine, că toate
săreau asupra mea, şi, de bucurie că am venit, se repezeau, care la
mână să mi-o sărute, care mă apucau de cap, şi până ajungeam la
chilie, eram jumătate dezbrăcată! Aceasta flacără a iubirii sfinte ne
mistuia, şi cădeam toate cu fruntea la pământ în faţa icoanei
Stăpânei noastre, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şi cu
lacrimi, îi mulţumeam, în cântări! Iar cele care nu puteau să cânte,
că nu aveau talent, lăsau să li se scurgă lacrimi pe obraz, socotind
şi aceasta o laudă Stăpânei noastre Preacurate! Când lipseam câte
două, trei săptămâni, în vremea când dădeam examene, vai de mine
ce era la întoarcere! Îmi ieşeau la gară, alteori stăteau pitite la
marginea satului, iar când ieşeam din sat, fără să ştiu, pentru că
aşa era întocmit totul de agerimea iubirii lor, începeau să cânte
Axionul Măicuţii Domnului, sărind asupra căruţei noastre, cu o
bucurie de nedescris! Până la Mănăstire veneam cu toatele, numai
în cântări!

292
 Oare aceste bucurii nu erau scuturate din pomul
nemuritoarelor bucurii?! Eu cred că da, fiindcă, fără să guşti nimic,
te simţeai ca beată!
Odată, alergând toate ca un roi de albine furioase asupra
căruţei în care eram, se afla între ele şi una care fusese operată. Eu
strig:
- Aveţi grijă de sora Victoria, că-i operată, şi să n-o trântiţi!
Dar când am zis, au şi trântit-o, şi altele, la rând, peste ea,
căci în fuga lor se împiedecau fără să ştie ce e jos, şi aşa se făcu un
morman de fete. Se sculară una câte una, şi toate fugeau ca
disperate.
Lucrul acesta, de a săruta pământul, şi a se amesteca cu
ţărâna, s-a petrecut de multe ori, pentru că dragostea lor niciodată
n-a fost mai mică, faţă de mine, sora şi mama lor, căci, aşa mă
iubeau.
Surprizele ce le aveam când mă întorceam de la examen, la
onomastica mea şi la sărbătorile mari, cine oare le poate descrie?!
Căci eu mă văd neputincioasă pentru a le arăta în culorile ce s-ar
cuveni, deoarece nu am meşteşugul scrisului sau al poeziei.
Întrucât dragostea nu se poate cuprinde cu nimic, mă mângâi şi eu
cu smerenie cu cuvintele Domnului Hristos, căci a zis că El înalţă
pe cei umiliţi!
Ah, Dumnezeule, fă-mă Tu aşa ca nu cumva să-mi pierd, prin
aceasta iubire ce-o primesc din partea soborului meu scump,
înălţarea inimii mele la Tine!… O, Doamne, nu doresc altceva decât
numai o scânteie din sfânta Ta iubire! Priveşte-ne şi vezi-ne! Fă tu
ca luptele să ne fie spre mântuire!… Preasfântă Doamnă cerească,
roagă-te pentru noi, să putem ajunge la Tine în rai, dimpreună cu
tot neamul nostru!
Veronica, sfânta mea, fă pentru mine şi pentru întreg soborul
meu, ceea ce faci înaintea lui Iisus pentru tine! Spune-i ce vrem noi,
căci ştiu că eşti ascultată! Şi darul acesta, o, sfântă a lui
Dumnezeu, câştigă-l pentru toţi creştinii, şi pentru noi! Scapă o
scânteie din această iubire, care a ars inima ta atunci când ai
cunoscut pe Iisus, urcând cu povara crucii!… Noi toţi mergem spre
rău, pentru că puţini, foarte puţini iubim acel bine preaînalt pentru
care suntem creaţi să-l iubim, să-l slujim!…

293
 O, Mamă a lui Iisus, ajută-ne, şi insuflă tuturor, iubirea şi
dorul după cer! Iar moartea va fi atunci ca o sărutare, căci noi vom
suspina de dorul Tău!

SECETA ŞI MILA

În vara anului 1947, Bunul Dumnezeu, ne-a uluit cu o secetă

grozavă, de s-a uscat tot ce era semănat pe pământ, cât şi iarba
vitelor. Au scăzut şi apele fântânilor. Noi în Mănăstire eram 87 de
maici şi de surori. Şi, pentru că făceam munci grele, trebuia să se
servească măcar două mese la sobor. Eu şi alte maici din comitetul
economic, eram mereu pe drum, pentru a agonisi pâine şi ce se mai
putea, pentru hrană.
Prefectura Tecuciului ne-a ajutat într-un mod cât se poate de
creştinesc. Dar, pentru că erau aşa de mulţi flămânzi la uşa lor,
ne-am hotărât să nu mai mergem să le cerem, căci, ştiu de câte ori
ne dăduseră, şi ziceam: când vom termina, vom răbda până când
vom muri, pentru că alţii sunt mai în primejdie ca noi, cu prunci şi
cu bătrâni. Şi cu această hotărâre, ne-am aşezat pe rugăciuni şi pe
lucru.
Într-o zi vine maica Olimpiada, care era chelăriţă
(magazioneră), şi-mi spune că nu mai are pâine decât pentru acea
zi. Ca să n-o descurajez, îi zic:
- Fii liniştită, maică, până ce avem pe Dumnezeu şi pe Măicuţa
Domnului în sufletele noastre, nu vom duce lipsă de nimic, căci ei
sunt cei mai bogaţi în milă, şi pot să ne trimeată tot ce ne
trebuieşte!
Biata maică, crezând că eu am aranjat ceva pentru hrană,
fiindcă mă văzuse cam nepăsătoare, a plecat la treaba ei liniştită,
şi, aştepta din clipă în clipă să-i cadă făina de care avea nevoie
pentru ca să facă prânzul la cele 87 de vieţuitoare, pe lângă care se
mai adăugau şi unii copii săraci ai satului Tudor Vladimirescu, căci
nu era zi de la Dumnezeu să nu avem prispa trapezei plină cu
copilaşi. Şi, când îi vedeam palizi la faţă, nu mai puteam mânca, şi,
rupeam din felia noastră de pâine, ca să le dăm să-şi astâmpere
foamea.
Rămânând singură, m-am dus să mă rog, dar nu puteam, căci
mă simţeam sfârşită de orice puteri. Priveam icoana Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, şi-i şopteam cu inima că nu mai pot!…

294
Nu credeam că o să mă lase să pier cu soborul meu. Şi, cum stam
trântită jos, în chilia mea, mă strigă o maică, ieşind. Alerg să văd
cine-i. Era moş Culai Lupoaie din comuna Tudor Vladimirescu,
unul din ctitorii noştri, care, văzându-mă, i s-a luminat faţa, şi mi-a
zis:
- Măicuţă, tare mi-a fost teamă că nu te-oi găsi acasă!
- Dar ce necaz te-a adus pe la noi, moş Culai?!
- Vreau să fim numai noi ca să-ţi pot spune necazul meu!
- Pofteşte la biroul meu, şi, intrând în chilia unde aveam
biroul, începe moş Culai să-mi spună:
- Măicuţă, eu am ceva porumb pus deoparte, şi am auzit că au
să facă autorităţile locale percheziţie, căci bănuiesc ei că trebuie să
mai am eu ceva boabe ascunse, şi unde vor găsi, nu ştiu câţi ani de
închisoare ne dă. Eu am venit să vă rog să mi-l primiţi aici, la
sfinţia voastră.
- Bine, moş Culai, dar noi o să ţi-l mâncăm!
- Nu-i nimica! Să-l mâncaţi, că doară e mai bine să-l mâncaţi,
decât să mi-l găsească şi să mă nenorocească!
I-am mulţumit întâi Preabunului Dumnezeu, şi apoi lui moş
Culai, care a primit acel zvon dat de îngeri, prin oameni, pentru
a-mi ridica grija de pe umerii mei slabi şi neputincioşi.
Şi aşa, păşeam fără grija zilei de mâine, spre sălaşul păcii, şi
spre vatra bucuriilor rupte din rai, plângând de fericire şi de
recunoştinţă faţă de mila Cerului, şi de dragostea oamenilor ce ni
i-a dat El în toate timpurile grele!
Şi, când mă găseam în culmea bucuriilor, Domnul Iisus din
icoană, cu ochii Săi plini de iubire, îmi zicea: “Ce v-aş putea face
mai mult?! Cere-mi tot ceea ce doriţi!”. La aceasta invitare divină a
Stăpânului nostru Hristos, inima mea îmi răspunde: Nu mai avem
lipsă de nimic, decât de un cui în care să putem pironi aceste fericiri
şi bucurii, în mâna Ta, Doamne, pentru a nu le pierde!…
O, Doamne Iisuse Hristoase, ajută-ne ca în flacăra iubirii Tale
să ne mistuim toate dorinţele noastre, iar cel mai mare dor al
nostru să fie de a vedea Cerul cu toate frumuseţile lui, şi pe
Măicuţa Preacurată, Mama Ta cea iubită, care înfrumuseţează toate
ale Cerului!

295
 O CONVERTIRE LA HRISTOS

O femeie mă întreabă:
- Măicuţă, ce să facem pentru a scăpa lumea de mocirla
necredinţei şi a desfrâului?!
I-am răspuns:
- E foarte simplu!
- Cum ?!
- Fă-te dumneata o sfântă, şi eu la fel, şi atunci cei
necredincioşi şi desfrânaţi vor lua pildă de viaţă plăcută lui
Dumnezeu, şi, i-am scăpat de iad!
- Dar ce să fac să devin sfântă?!
- Să nu treacă nici o zi fără să faci o faptă bună. În mintea
dumitale să nu fie nimica rău care ar putea opri bunul mers spre
Cer, ci să troneze în ea Dumnezeu, cu toate frumuseţile Cerului, iar
inima predă-o Măicuţii Preacurate, care-i Mama lui Iisus, şi a
noastră, a tuturora. De ziua care a trecut fără folos duhovnicesc, ni
se va cere socoteală. Iar intenţiile curate, pot schimba în aur cele
mai mărunte fapte. Cine nu trăieşte după învăţătura lui Hristos, nu
poate să se numească creştin! Iar cine poartă acest frumos nume
dar nu are fapte creştineşti, acela este un mincinos. Numai acela e
un adevărat creştin, care se sileşte să fie asemenea lui Iisus Hristos
prin virtuţile sale. Deci, dacă vom azvârli poftele întunericului, ne
vom îmbrăca prin harul Duhului Sfânt, cu hainele luminii. Atunci,
omul păcătos moare, şi se naşte omul cel nou în Iisus Hristos.
- Bine, Măicuţă, dar eu nu sunt călugăriţă, ca să am gândul
numai la cer!
- A, dar crezi că numai călugăriţele trebuie să aibă gândul
sus?! Te înşeli, soră dragă! Dar stai, cei despre care te plângeai că
trăiesc în necredinţă şi în alte păcate, n-or fi din mănăstiri?!
- Nu.
- Sunt mireni ca dumneata? Atunci lor de ce le pretinzi o viaţă
de sfinţenie?!
- Atunci, dacă eu cred în Dumnezeu, şi păstrez cinstea soţului
meu, duc viaţă sfântă, Măicuţă?!
- Da, dar te-ai cercetat să vezi dacă nu desfrânezi cu ochii,
privind cu poftă pe cineva?! Sau nu cumva ai zis vreodată, prin
necazurile prin care ai trecut, că, “dacă ar fi Dumnezeu, nu ar lăsa
să ţi se întâmple cutare necaz?!”

296
 - Ei, acestea le-am făcut cam des, căci, de!… Ce să fac dacă
am familie grea, şi lucrez mult, şi, Doamne, cum mai vin necazurile,
şi la mânie, mai scapi…
- Că mai scapi câteodată câte un cuvânt greu, asta nu-i încă
aşa primejdie mare, dacă te căieşti şi-l mărturiseşti preotului.
- Ah, dacă n-aş avea copii aşa de mulţi, încă n-aş păcătui aşa
de greu!
- Nu ofta asupra copiilor, căci părinţii Sfântului Vasile cel
Mare, au avut şase copii, şi toţi au fost sfinţi! De unde ştii că nu vei
fi fericită prin unul din aceşti copilaşi pe care i-ai lăsat să vie pe
lume, şi nu i-ai omorât în pântece, cum fac multe femei,
căpătându-şi astfel, un loc de frunte în iad.
- Măicuţă, am citit într-o carte, şi am văzut că spunea aşa:
„Grija vieţii ne scoate din rai!”. Şi ce-o să mă fac eu, că toată ziua ne
sfătuim cum să facem să putem ieşi bine din necazurile vieţii?!
- Este adevărat că grija vieţii te scoate din rai, dacă eşti robit,
şi nu ai alt gând decât să strângi avere, să nu mai fie altul ca tine,
dar când grijile sunt numai pentru a vă putea strecura prin viaţă,
fiţi sigur că aceasta nu-i păcat, ba, dimpotrivă, este o ferire de
păcat, că nu mai ai vreme să gândeşti la cele rele, când eşti prins
cu ale tale necazuri. Să-ţi spun că în viaţa mea de mănăstire, eu am
căutat să nu am nici un sfert de ceas fără ocupaţie, bineînţeles, aşa
fel împărţită ocupaţia de a nu neglija partea sufletească, căci ştiu
că dacă nu-mi fac ocupaţie, îmi dă cel rău, din care vine căderea
sufletului. Am mereu două lucruri pe care nu vreau să le neglijez:
dimineaţa, pentru a vedea ce trebuie să fac, iar seara, mă cercetez
să mă văd ce-am făcut. Iar coroana acestor două griji este clipa
când cad în genunchi să mulţumesc Domnului pentru toate, şi să-i
cer lumină, să-mi cunosc greşalele, să cer iertare şi ajutor pentru
viitor.
- Măicuţa, mai e o durere, că nu pot merge regulat la biserică!
- Este adevărat că pentru un iubitor de Sfânta Liturghie nu
există o suferinţă mai grea decât neputinţa de a asculta Sfânta
Liturghie.
- Sărut mâna, Măicuţă!
- Domnul şi Măicuţa Domnului, să-ţi ajute, frate!
- Nu vă supăraţi că intru şi eu în discuţia dvs.?!
- Cum să mă supăr? Numai că discuţia este pe sfârşite…
- Se poate începe!…

297
 - Da, atunci când este spre folosul sufletului, nu ca atunci
când căutăm să ne găsim în vorbă.
- Măicuţa, dar ce vă spunea femeia asta, că lumea-i
necredincioasă?!
- Ascultă, frate, omul e dator să-şi controleze părerile. Iar
despre lume, fericitul Augustin zicea aşa: Nimeni nu este
necredincios decât cel desfrânat.
- Ei, şi eu dacă desfrânez fără să mă vadă cineva, cine o să ştie
că sunt necredincios?!
- Bine, bine, dar este un ochi care te vede oriunde te-ai băga!
- Care ochi?!
- Ochiul lui Dumnezeu!
- Dar eu nu cred în Dumnezeu!
- Foarte rău că te exprimi cu atâta uşurinţă despre
Dumnezeu, fără de care noi nu putem trăi! Şi chiar de ne mişcăm în
această viaţă, suntem ca morţi!
- Dar cum să cred, Măicuţă, în cineva care nu există?!
- As vrea să ştiu, dacă Dumnezeu nu există, de ce i se înjură
numele de cei nervoşi?!
- Dar diavolul există, Măicuţă?!
- Da, există, căci numai el te sfătuieşte şi pe dumneata că nu
există Dumnezeu!
- Dar eu nu cred nici în el!
- Nu-i nevoie să crezi în diavol! E destul că-i faci voia! Dar
atunci când ai vreun necaz pe cineva, de ce-l dai diavolului, căci
nu-l dai lui decât pe acela care-ţi face necaz?! De ce nu-l dai
Dumnezeului?!
- Ei… zice el.
- Ce vrei să spui?! Sufletul parcă ar vrea să grăiască adevărul,
dar cineva îţi stăpâneşte voinţa!
- Ce mai, Măicuţă, eu nu cred nici în Dumnezeu, nici în diavol!
- Dar în ce crezi dumneata?
- Eu cred în puterea universului!
- Bine, dar universul întreg n-a putut lua naştere dintr-o
simplă întâmplare, ci cred că trebuie să fie făcut de cineva, iar acel
cineva e Dumnezeu!
- Dumnezeu?!
- Da, fără îndoială.
- Am auzit că dvs. spuneţi la lume să creadă în Dumnezeu!

298
 - Da, nu vezi ce apăr şi ce vreau să-ţi arăt?! Ce vrei să-ţi mai
spun?! Trebuie să fiu nebună a învăţa altceva decât despre
Dumnezeu, pe cei ce mă întreabă de El, pe care eu, nevrednica,
L-am văzut, şi-L simt cu inima în toată clipa!
- Dar numai cei nebuni nu cred în Dumnezeu?!
- Da, căci aşa grăieşte psalmistul: “Zis-a cel nebun întru inima
sa, nu este Dumnezeu!”. Când ai ajutorul lui Dumnezeu cu tine,
pânza de păianjen se face zid, iar când nu ai pe Dumnezeu, zidul
nu e decât o pânză de păianjen! Iar, dacă în inima noastră
strălucesc literele ce compun numele lui Dumnezeu, atunci avem
curajul să zicem oricui e duşman:
„Nu te atinge de mine, că aparţin lui Dumnezeu, şi bagă
de seamă, ca nu cumva şi luptător de Dumnezeu să te
numeşti!”.
Cred că-i bine să vă schimbaţi ideile cele rele, şi să trăiţi ca
pentru Dumnezeu! Iar îngerul păzitor o să vă dea mâna, şi o să vă
scape de la o moarte sigură! Căci Bunul Dumnezeu se va milostivi,
şi o să vă ajute să vedeţi faţa blândă a Lui, lăsându-vă condus de
sfaturile îngerului păzitor!
- Dar, eu nu vreau să iubesc pe Iisus pe care mi-l prezentaţi
dvs. ci vreau să iubesc un om mare!
- Nici un om, oricât de mare ar fi el, nu va putea întrece
măreţia lui Iisus Hristos, şi sunt sigură că n-ai iubi pe acel om,
despre care se zice că-i mare, numai atâta că e tare! Nu, oamenii
mari nu sunt iubiţi, ci linguşiţi! Singurul, Iisus Hristos este iubit,
căci de nouăsprezece veacuri El a rămas, este şi va fi încă iubit!
- Dar eu nu-L iubesc!
- Ei bine, eşti un îngâmfat! Căci doar ai făcut cerul, pământul,
apele cu toate ale lor, şi ai tot dreptul să nu te pleci la Iisus, care-i
smerenia întruchipată! Domnule, eu te rog să îngenunchezi, şi aşa
să-L priveşti pe Iisus Hristos, ca să-ţi poţi da seama ce-a făcut El
pentru noi! Frumuseţile lui Iisus nu se pot vedea decât atunci când
stai în genunchi şi vorbeşti cu El în rugăciune! Fără numele lui
Iisus, nu înţelegem nici viaţa noastră, nici moartea, nici pe
Dumnezeu, şi nici pe noi înşine nu ne înţelegem, trăind într-un
haos necunoscut. Toţi oamenii mari, şi chiar împăraţii cad învinşi,
dacă nu altor oameni, dar cad cu siguranţă în faţa morţii. Iar Iisus
Hristos rămâne singurul învingător, chiar şi în faţa morţii, căci este
atotputernic!… Oamenii slabi cred că distrug religia atunci când

299
omoară sau chinuie pe cei ce o servesc, dar ea trăieşte mai mult
decât slujitorii ei! Ce tristă amintire va păstra istoria despre
deznădejdea şi durerile pe care le suferă cei care şi-au pierdut
credinţa. Doamne, Dumnezeul nostru, Acela ce ai înecat oastea lui
Faraon în Marea Roşie, îneacă şi mulţimea necredinţei noastre în
marea milostivirii Tale!
- Măicuţă, vreau să mă spovedesc, şi te rog, ajută-mă să
cred în Dumnezeu!
- O, frate, eram sigură că Maica lui Dumnezeu, care este Mila
întruchipată, îţi va atinge inima cea împietrită, prefăcându-ţi-o în
cocă moale, şi aşezând-o în forma iubirii Sale de Mamă! Stai puţin
să plâng de fericire, şi te voi duce cu toată căldura inimii mele la
slujitorul lui Hristos, căci eu nu pot să-ţi primesc spovada, neavând
acest mare dar ce-l au numai preoţii! Iar de ajutorul ce mi-l ceri,
vom apela la Aceea care ne ajută pe toţi, la Măicuţa Domnului,
care-i Mama milostivirii, care-i milostivirea însăşi!
- Dar mă va primi?!
- O, te va primi, şi se va bucura mai mult ca de noi, toate câte
ne ducem viaţa aici!
- Cum asta, Măicuţă?!
- Foarte simplu de înţeles, fratele meu, căci Măicuţa
Preacurată, şi chiar Stăpânul nostru Iisus Hristos, se bucură mai
mult de un suflet care i-au tăgăduit, decât de nouăzeci şi nouă de
suflete care-i adoră! Aşa-i iubirea cerească! Nu ţine minte răul! Fii
fericit că ai simţit cu inima iubirea lui Iisus, şi vei vedea ce viaţă
plină de bucurii şi de pace lăuntrică, pe care nu o pot cunoaşte
decât aceia care trăiesc cu Iisus, şi se mângâie cu numele Măicuţii
Domnului! Eu te rog ca, de azi înainte, să ai grijă, ca, atât în
suferinţe, cât şi în bucurii, să stai de vorbă cu Iisus prin rugăciuni.
Nu-i vorba să te aşezi în genunchi, şi să nu te mai scoli, ci să ai
inima într-o legătură cu Iisus, arătându-i recunoştinţă şi
parfumându-ţi sufletul cu pomenirea numelui cel preascump al
Lui. Şi să nu treacă nici o zi în care să nu te rogi la Maica
Preacurată aşa: Maica lui Dumnezeu, vindecă inima mea cea otrăvită
cu veninul şarpelui diavol! Pironeşte, Doamnă Cerească, cu frica şi cu
iubirea Ta, trupurile noastre, şi ne miluieşte! Dacă mânia sau
răutatea asaltează barca sufletului, ridică-ţi ochii spre Mama lui
Iisus! Când îţi simţi povara păcatelor, şi-ţi vine teama de judecata
lui Dumnezeu, şi începi să te clatini în descurajare, roagă-te la

300
Preasfânta Fecioară Maria! În pericole, în strâmtorări, în îndoieli, te
îndemn să te rogi la Preasfânta Fecioara Maria, că-i foarte aproape
de fiecare, numai s-o chemi! Numele Ei preasfânt, să nu lipsească
de pe buzele frăţiei tale. Urmând-o pe Ea, nu rătăceşti; rugând-o,
nu te pierzi; gândind la Ea, nu greşeşti; rezemându-te de Ea, nu te
oboseşti şi dacă Ea te ajută, vei ajunge în port. Roagă-o pe Ea să te
păzească, ca pe un bun al Ei.
Tânărul făgădui că se va strădui să împlinească rugămintea
mea, care va fi spre folosul lui.
După mărturisire, îl îndreptai la icoana Maicii lui Dumnezeu,
şi, în genunchi, plângea, zicându-i:
- O, cât de bun este Dumnezeu, Preasfânto!
Întoarcerea lui era lucrarea Preacuratei.
- Măicuţă, sărut mâna, şi vă mulţumesc, că m-aţi desteptat
din somnul necredinţei!
- Domnul, Măicuţa Sa Preasfântă, şi toţi sfinţii să te ajute,
frate, şi te rog să crezi că harul Sfântului Duh, acordă astfel de
daruri când vrea, spre a deştepta credinţa oamenilor necredincioşi.
Şi, dacă Bunul Dumnezeu mi-l dă, mi-l dă pentru a ne desăvârşi în
cele plăcute Lui!

LA STÂNA NOASTRĂ

Aflăm că la stâna noastră s-a ivit o boală care ne omoară oile,

şi nu i se dă de leac. Eu m-am gândit să merg cu un părinte de-al
nostru, şi cu două maici, să le facem o slujbă, adică o aghiazmă.
Cum ajungem, ne iau câinii în primire, tăvălindu-se în faţa noastră,
şi cerând mângâiere. Eu, ca una ce am această slăbiciune de a
dezmierda toate animalele, încep să le netezesc capul, vorbind cu ei.
Doamne, ce bucurie pe câini! Săreau în sus ca alte arătănii, şi
făceau alergări, se întorceau spre noi, săreau în sus, şi nu ştiau
cum să se mai distreze! Ce impresionantă recunoştinţă! Apare şi
şirul de gâşte înşirate ca cei mai disciplinaţi soldaţi, făcând o
strigare de gâgâieli, parcă ar fi dat raport despre ceva. Şi,
înconjurându-mă, întindeau gâtul spre mine, vorbindu-mi în limba
lor. Nu m-am putut stăpâni să nu plâng. Iese repede, de la spatele
perdelei de stuf, măgăriţa cu puiul ei după ea, întinzându-şi gâtul şi
dând drumul la glasul ei strident. Se apropie de ea maica ciobăniţă,

301
şi-i zice: sărută mâna Măicuţii, că a venit la noi! Apoi a mers la
Părintele, şi la celelalte maici, sărutându-le şi lor mâna!
Aşezăm o masă pentru începerea aghiazmei. Pe maicile
ciobăniţe, care erau cu obrazul ars de plesnetele vântului, şi cu
fruntea încruntată că li se micşora turma de oi, le sărut pe amândoi
obrajii coşcoviţi de soare, de lacrimi şi de vânt, zicându-le:
- Toate sunt trimise de Sus, şi să vedeţi că bun e Dumnezeu,
şi o să gonească această pacoste din turma noastră! Vin şi oile.
Ciobanul, cum ne vede, începe să plângă, zicând:
- Măicuţă, ne cad oile!
- Fii liniştit, frate, că Măicuţa Domnului ne va scăpa de
această mânie pe care o merităm, dar o va înlătura, ca să nu te mai
vadă că plângi!
Începem slujba aghiazmei. Oile pornesc din locul unde le
lăsase ciobanul. O maică vrea să meargă să le bage în staul. Eu o
opresc zicându-i:
- Lasă-le să văd ce-or să facă, şi unde vor merge. Şi, minune!
Oile mergeau spre masa unde se făcea slujba, înconjoară pe toţi
câţi eram lângă masă, şi se culcă cu botul întins pe pământ, iar un
miel iese din turmă, vine şi se culcă la picioarele Părintelui.
Părintele ne spune în glumă:
- E reprezentantul turmei! Să punem epitrafirul pe el!
Şi, minunat eşti, Doamne! Mieluţul dezlegat a stat tot timpul
slujbei sub epitrafir. Toţi au rămas impresionaţi până la lacrimi,
preamărind pe Cel ce înţelepteşte şi pe animalele cele
necuvântătoare!
După terminarea sfintei slujbe, Părintele le-a stropit cu
aghiazmă pe toate, iar ele, nici una nu se mişca. Maica ciobaniţă
striga:
- Părinte, vor să fie şi oile noastre încreştinate!
Părintele îi răspunde:
- Da, cer ajutor în suferinţă, pentru că simt, se vede o alinare
în durerea lor!
Maica şi ciobanii:
- Ah, ce păcate, oare ne-au adus şi aceasta ispită pe capul
nostru?!
- Nu fiţi necăjiţi, le spun eu, că aşa cum am primit pe cele
bune, trebuie să le primim şi pe cele rele!
- Dar, oare ce-am făcut, Măicuţă, de ne pedepseşte Domnul?!

302
 - O, dragii mei, nu ştiţi ce-aţi făcut?! Ia să ne gândim încetişor
şi să ne cercetăm sertarele inimii noastre, câte nu găsim, încât ne
va fi ruşine să ridicăm ochii spre cer! Păcate sunt multe, şi de multe
feluri, dar trebuie atenţie mărită. Păcat nu e atunci când simţi o
ispită, ci atunci când te învoieşti bunăoară cu ea, când o cauţi şi te
îndulceşti de ea, şi o primeşti înlăuntrul inimii tale!
Ispite sunt multe. Ispite lăuntrice, ispite în familia noastră şi
ispite ce vin de la oameni.
Ispitele lăuntrice sunt cele mai primejdioase, căci strică
sufletul, depărtându-l de Dumnezeu, şi, dacă n-ar apărea nădejdea,
eşti sortit să cazi în iad.
Cele familiale, este adevărat că îţi chinuie şi sufletul şi trupul,
dar spre necazul celui care ne dă aceste ispite, noi nu răspundem!
Chinuie trupul, că-i mâncarea viermilor, iar sufletul ni-l pregăteşte
pentru cer! Şi aşa să ne ridicăm deasupra tuturor ameninţărilor.
Ispitele ce vin de la oameni, se aseamănă cu un vânt puternic,
care, pe lângă că nu te vezi de praful răscolit de suflarea lui
turbată, mai ne ia şi acoperişul de pe casă!
Iar tu stai liniştit în casă, cu o candelă aprinsă, îngenunchind
spre colţul minunat, şi de razele candelei luminat, şi aştepţi să
treacă mânia uraganului, ca să-ţi aşezi cele stricate de el, să ţi le
repari cu răbdare şi demnitate. În răbdare şi demnitate se
odihneşte Dumnezeu, iar în ură şi în răzbunare, se tăvăleşte
Lucifer.
Diavolul ne arată întotdeauna într-o formă atrăgătoare,
ceea ce nu este altceva decât o cursă pentru a ne răpi sufletul.
Dar, ochiul lui Dumnezeu, ne priveşte mereu, noi să avem curajul
de a ne lupta cu ispitele până la capătul vieţii noastre, căci,
Dumnezeu este cu noi, şi ne va ajuta să ne împotrivim ispitelor. Ah,
şi când faci un pas spre Dumnezeu, El te ajută să vezi cât de
frumos este cerul virtuţilor Sale. Iisus ne vorbeşte la toţi aşa:
- „Pentru tot răul ce l-ai făcut cu ochii, cu urechile, cu mintea, cu
picioarele, şi pentru păcatele întregului trup, Eu am de suferit! Iar
pentru slăbiciunile voastre, Eu v-am pregătit balsamul Potirului din
Biserica Mea! Folosiţi-vă de el, ca să vă întăriţi!”.
O, Dumnezeule, de câte bucurii ne faci Tu parte, iar când noi
ne atingem de acest foc, se mistuiesc necurăţiile noastre. Stăpâne,
de câte ori te luăm pe Tine, noi simţim o sărbătoare, şi ne simţim în
mare emoţie! Iar din aceasta emoţie, cădem victima iubirii Tale,

303
încât puţin de nu ne zboară sufletul la cer! Şi, cum să nu ne
emoţionăm, când ştim că într-o bucăţică de pâine mică, poate
încăpea Dumnezeu! Ştiu că nu-i nici o mirare, dar Tu eşti
atotputernic, şi faci tot ceea ce vrei, în cer şi pe pământ!
Şi acum, dragii mei, trebuie să plecăm, şi vreau să vă ştiu
liniştiţi, şi încrezători că boala va înceta la oile noastre. Fiţi
încredinţaţi că orice suflet îmbrăcat în haina Sfântului Botez, este
fiu al lui Dumnezeu! Căci apa Sfântului Botez, a făcut din noi
Biserica vie a Sfântului Duh! Oare, păcătuind, nu vom nesocoti
titlul nostru de fii ai lui Dumnezeu?! Noi, care suntem după chipul
şi asemănarea Lui, trebuie să ne străduim să-L avem pe El cu noi.
Iar dacă vrei să pictezi chipul lui Dumnezeu în inima ta, trebuie să
ai în tine totdeauna pe Dumnezeu Euharistic.
Iar cine vrea să fie convins de existenţa lui Dumnezeu, nu
trebuie să înmulţească dovezile, ci să-şi stăpânească patimile!

FLORI RUPTE DE STĂPÂNĂ DIN OBŞTEA NOASTRĂ

De câte ori ne-a părăsit o soră sau o maică, luându-şi zborul

spre cer, a fost pentru noi zi de primăvară, soare, aer lin, şi frumos!
Clopotele trăgeau, dar glasul lor nu era a jale, ci a bucurie, că se
rupsese o floricică, ce de-abia îşi desfăcea petalele pentru a-şi arăta
frumuseţea!
Stăpâna Grădinei şi Grădinăreasa, învăluită de iubire,
Preasfânta de Dumnezeu Născătoarea, găsea de cuviinţă să rupă
floarea Grădinii Sale, pentru a înlocui cu ea un spin din coroana
Stăpânului Hristos. Ce înlocuire minunată şi plină de iubire, şi ce
taină nepătrunsă! Nu-i minune?! Şi, cum să nu fie invidiată o astfel
de floare care a fost ruptă în toiul frumuseţii, şi nu bătută de toate
vânturile vieţii acesteia trecătoare?!
Ah, dragele mele maici şi surori, să nu vă văd că plângeţi pe
această soră a noastră, care astăzi se bucură de vederea Sfintei
Treimi, de frumuseţea Măicuţii Domnului, se hrăneşte cu parfumul
sfinţilor, se acoperă cu aripile îngerilor, şi se topeşte în razele
luminii cereşti. Pe noi să ne plângem, care putem fi prada
duşmanului diavol în orice clipă a vieţii, iar pe ea s-o fericim, că a
biruit moartea, trecând la adevărata viaţă. Dacă acest loc
pământesc pe care stăm noi ne face atât de fericite, cum va fi
Ierusalimul ceresc, de care se bucură sufletul acestei surori a

304
noastre?! Eu sunt fericită când văd că Împărăteasa şi Stăpâna
noastră, găseşte câte una gata pentru cer, că ea ştiind lupta
noastră, se va ruga cu mai mult foc pentru noi, şi rugăciunile ei vor
fi mai primite decât ale noastre, pentru că a scăpat de trup, prin
care se îngreuiază sufletul.
O, Doamne, cine va putea înţelege bucuria unui suflet care stă
în preajma paradisului ceresc, şi cine va putea arăta durerea acelui
amărât suflet care stă în chinul iadului?! Toate nenorocirile trupeşti
sunt îngrozitoare, dar ce sunt ele în comparaţie cu sufletul viu, care
stă îngropat în iad chiar de pe pământ, făcând la sfârşitul vieţii o
mutare din rău în groaznicul rău!
Ştiu că pentru acel împietrit la inimă şi înglodat în păcate, nu
mai există nici cruce, nici jertfă, nici Dumnezeu! Ce grozăvie! Am
văzut că oamenii care au părăsit pe Părintele Ceresc, şi înşelaţi de
diavol, ajung de nu mai recunosc pe Părintele de la care au fost
răpiţi.
Dacă ne-am face o închipuire cum trebuie să fie chinurile
iadului, n-am mai sta nici o clipă fără să ne spovedim păcatele la
duhovnic şi am căuta să ducem o viaţă plăcută Domnului. Trebuie
să ştim că gravitatea pedepsei măsoară demnitatea persoanei
jignite. E foarte folositor să ne gândim mereu la iad, că asta ne face
să ne ferim de lucrurile care ne pot duce la rău. Şi, pentru că avem
suflet, trebuie să avem ochi de heruvimi, ca să nu-l pierdem.
Este drept că această despărţire a sufletului de trup şi de
toate cele ale pământului, este grozavă, mai ales când au fost gata
pentru cer, că le curgeau lacrimile pe obraz, când vedeau că li se
apropie ruperea. Dar când îl vedeau pe îngerul lor păzitor, sau, ştiu
eu pe cine vedeau ele, nu mai contam noi nimic în faţa lor, ci li se
înveselea faţa, obrajii li se rumeneau, buzele li se înfrumuseţau cu
un zâmbet asemănător cu al îngerilor.
Toate fetele noastre au fost rupte de Împărăteasa Grădinei –
cu iubire. Prima, prin vărsare de sânge, fiind lovită cu o cărămidă
în cap la cutremurul din 1940, iar celelalte prin diferite suferinţe,
pe care le-a rânduit Stăpâna, pentru a grăbi deschiderea florii. Şi
pentru aceasta, că noi ştim că orice durere trimisă de mila cerului,
nu căutată de el, este un dar al iubirii lui Dumnezeu, ne-am liniştit
cu sufletul, zicând că cel ce le suferă, arată lui Dumnezeu o iubire
eroică. Iisus ne cerşeşte inimile noastre şi ne vrea iubirea. El se
risipeşte pentru noi cu o iubire fără măsură.

305
 O, dragele mele maici şi surori, de-am cunoaşte chiar limba
îngerilor, fără iubire către cer şi către oameni, nu suntem nimic!
Multă vreme am crezut că cineva poate fi de omenie, fără a avea
această iubire. Acum nu mai cred. Leul, rămâne leu oriunde se află.
Dacă ceasornicul deşteptător al conştiinţei noastre bate totdeauna
cu sunet de iubire şi nu-l ascultăm, mergem cu siguranţă în iad.
Un suflet predat Domnului, nu se teme de diavol, chiar când
unelteşte să-i ia viaţa, printr-o moarte năpraznică, căci el e pregătit
cu sufletul şi doreşte să se închine acelui Stăpân, după care a
suspinat în tot trecutul vieţii. Şi, cine a pierdut?! Nu satana?!
Ah, Dumnezeule, de ar vedea şi ar simţi oamenii frumuseţea
Ta, nu s-ar despărţi de această vedere, pentru tot aurul din lume.
Oare cu ce fel de moarte vor fi vrednice acele suflete care se leapădă
de Dumnezeul lor, de Stăpânul lumii, pentru a plăcea unei făpturi?!
Dumnezeule, ca Părinte al nostru, nu ne vei uita şi iubirea Ta,
nu va lăsa pe fii tăi întru neştiinţă!
Ştiu că suferinţele lumii acesteia sunt nimica, pe lângă
răsplata ce se va da de Tine, Bunule! Domnul ne zice: “Iată eu cu
voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor!”.
Ce bun e Domnul cu noi, nemulţumitorii, iar noi nu putem
face nici un bine aproapelui nostru, care-i lipsit! Nu trebuie să
întrebăm niciodată dacă există săraci şi lipsiţi, ci să ne întrebăm
unde sunt. Cu un ajutor prea mic ce-l faci aproapelui tău, pe tine te
împodobeşti.
Îmi aduc aminte de o copilă orfană din satul meu, ce o chema
Bogdana. Când îi puteam da un bănuţ, era în al nouălea cer de
fericire. Această copilă nu era iubită de nimeni, că era foarte urâtă
la chip. Avea capul ca o maimuţă, şi picioarele foarte mari, dar avea
cuvinte cereşti în gura ei. Carte nu învăţase deloc, dar cum ştia să
vorbească din Sfânta Scriptură, nu mă pricep. Eu, care ştiam că-i
orfană, căutam mereu să-i arăt dragoste, şi o aduceam câteodată la
noi la mănăstire. De câte ori mă vedea, sărea în sus ca altă naţie,
bătând din palme, şi spunând tot felul de cuvinte, pline de iubire
copilăroasă. Lumea o socotea nebună, dar mie îmi era dragă, căci
toată nebunia ei era o exaltare spre cer. A murit, sărăcuţa, la etatea
de patrusprezece ani, întroienită în zăpadă. Nu-mi iert această
nepăsare ce am avut-o faţă de această copilă, că n-am luat-o lângă
noi. Mă liniştesc, ştiind că n-ar fi stat lângă noi, căci, având
apucături animalice, nu se simţea bine să stea cu oamenii în casă,

306
şi umbla peste tot, vara şi iarna. Ca să mă liniştesc, am căutat-o şi
i-am făcut toate cele trebuitoare pentru un suflet ce a părăsit lumea
aceasta, aşezând-o în pomelnicul meu, şi pomenind-o regulat,
ştiind că n-are pe nimeni s-o ajute. După o vreme mi-a venit în vis,
şi mi-a zis: Brânduşico (aşa-mi zicea ea când trăia), pentru că mă
pomeneşti mereu, la ziua judecăţii te voi căuta printre oameni,
pentru a-ţi răsplăti, că mult bine îmi faci prin pomenirea la Sfânta
Liturghie şi parastase. După ce m-am deşteptat, şi amintindu-mi
visul, mi-am zis, şi cred că aşa şi este, că acest nevinovat suflet a
căpătat îndrăzneala către Domnul, prin felul cum mi-a vorbit în vis.
Am putut vedea că, arătând o cât de mică dragoste cuiva, poţi
căpăta, fără să te gândeşti, un bun apărător şi mijlocitor în cer, la
tronul Sfintei Treimi. Bine se zice în popor, că ajutând pe aproapele
tău, împrumuţi pe Dumnezeu, şi vei lua cu dobândă înapoi.
O, Maică Preacurată, vino şi rupe Tu, cu mâna Ta de Mamă,
floarea sufletului nostru, atunci când crezi că-i mai frumoasă şi mai
deschisă, şi du-o, Te rugăm, şi-o aşează în vaza iubirii Tale, în
preajma Sfintei Treimi.
Până atunci, floarea stă ascunsă, şi cu ajutorul tău se va
strădui să-ţi dea mirosul, căutând să nu fie văzută de nimeni. Am
vrea ca atunci când Tu Te plimbi prin Grădina noastră, parfumul
discret al florilor, să-Ţi liniştească durerea ce Ţi-o produc mulţi,
printre care sunt şi eu. Te rog, Doamnă Grădinăreasă, să cauţi şi
să-mi găseşti şi floricica sufletului meu, care stă în dosul unei flori
mai mari, şi aşteaptă vremea atingerii degetelor pline de fineţe şi
har, pentru a fi ruptă şi aşezată acolo unde vrei Tu, că eu nu ştiu
de am vreun merit, aşa că nu-Ţi cer nici un loc. Până atunci,
trimite-mi roada iubirii Tale, ca să se desăvârşească deschiderea
florii, pentru a fi gata de rupt.

RECUNOŞTINŢĂ DE LA NECUVÂNTĂTOARE

Am mai spus în decursul povestirii mele că eu, pe lângă multe

slăbiciuni ce le am, mai am şi pe aceea de a iubi animalele.
Mă găseam într-o zi la Tecuci, în casa familiei Gălbiniţa. Aud
că vrea să otrăvească un căţeluş, fiindcă trebuia să plătească taxe,
că avea prea mulţi. I-am rugat să nu-l otrăvească, ci să mi-l dea
mie, ca să-l duc la Mănăstire. Bucuroşi, mi l-au dat. Îl chema
Ursulică, dar eu i-am pus numele Cuculina. Acest animal căuta cu

307
ochişorii lui să-mi mulţumească pentru salvarea lui de la moarte,
şi, timp de zece ani, cât a stat în preajma casei noastre, a fost cum
nu se poate de credincios. Când greşea ceva, şi-l certam, lăsa capul
în jos, ca şi cum ar fi cerut iertare. Când eram supărată cu ceva,
sta lângă mine, atingându-mă cu lăbuţa şi curgându-i lacrimi din
ochi, şi începea să facă tot felul de figuri în faţa mea, ca să râd. Iar
când vedea că râd, sărea în sus, şi nu ştia ce să mai facă de fericire.
Când plecam de acasă, el nu mânca aproape nimic. Avea un miros
extrem de dezvoltat, că, deşi cei din Mănăstire nu ştiau când vin, el,
cu simţul lui, începea să dea un lătrat anumit, şi alerga pe şosea
înaintea mea, până mă găsea pe drumul ce veneam. Atunci, toţi ai
casei noastre erau încredinţaţi, după acest lătrat, că veneam.
Tot în acest timp, mai aveam şi un noaten căruia nimeni nu
ştia ce să-i facă, murea săracul, fiindcă mama lui, fiind bătrână, nu
avea lapte să-l hrănească. Ce-mi vine în gând?! Să-i dăm ca la copii
mici, zahăr în cârpă, să sugă. Şi, încredinţarea mea a fost în ceas
bun, căci mânzul a început să sugă din cârpa dulce câteva zile, apoi
i-am dat bucăţele mici de zahăr, şi cu ce s-a mai putut, l-am scăpat
de la moarte.
I-am pus numele de Zăhărel, căci zahărul i-a fost salvarea.
Dar animalul a prins prin cine i-a venit salvarea cu zahărul. Şi
minune, lasă pe mama lui, şi venea după mine, oriunde aş fi fost.
Mă cunoştea după glas, şi mă pomeneam cu el, cerându-mi zahăr.
Acum, noatenul nostru se făcu căluţ mărişor, şi chiar frumos, dar
căuta ca şi copii, tot zahăr, deşi acum mânca fân şi boabe. În zorii
zilei, cine sta la uşa mea, când mă sculam?! Zăhărelul! Venea, îmi
lingea palmele, şi nu pleca până nu-i dădeam o felie de zahăr. Intra
în chilie după mine, scuturându-şi copitele afară.
Iar când s-a făcut mare de tot, a trebuit să-l vindem, căci nu-l
mai puteam ţine legat în grajd, căci voia zahăr mereu şi nu puţin.
Iar când eram plecată de acasă, pentru el era o nenorocire,
căci nu voia să-şi ia porţia decât din mâna mea. Am hotărât să-l
vindem. Vine un gospodar să-l vadă. Dar când a văzut omul lângă
el, a început să-l bată cu picioarele, şi, rupând lanţul, a fugit lângă
mine, punându-şi capul pe umărul meu.
Ce gelozie pe bietul Cuculina, când îl vedea lângă mine. Atâta
îl lătra, iar el îi zvârlea câte-o copită, Doamne, îţi venea să leşini de
râsul lor! Aceste animale, doar nu aveau grai să vorbească, încolo
îşi arătau credinţa, recunoştinţa, fiecare cum putea.

308
 O, Doamne, de câte ori nu ne scapi pe noi de la moarte şi totuşi,
noi nu suntem aşa devotaţi şi credincioşi aşa cum am văzut eu pe
aceste animale. Noi, oamenii, care avem atâta belşug de daruri şi
iubire de la Tine, în loc să-Ţi mulţumim, arătându-ne în tot felul
recunoştinţa, suntem nemulţumitori.
O, Soare scump, care eşti atât de curat, străluceşte
întotdeauna peste sufletele noastre şi dă-ne viaţă din razele Tale
binefăcătoare, căci altfel pierim. Noi suntem mult mai
nerecunoscători decât animalele, căci ne stăpâneşte trufia. Ştiu,
Doamne, că cu multă bucurie priveşte satana la cei care sunt
nerecunoscători pentru facerile de bine ce le primesc de la Tine, şi
leşină de fericire când mai vede pe unii oameni spumegând ca
turbaţii contra Ta, Bunule! Aceşti oameni, eu cred că sunt mai
nenorociţi decât surdo-muţii, deoarece abuzează de grai, pentru
a-şi pierde sufletul. Robi ai satanei, se mai fac şi acei oameni care
vor să se răzbune pe aproapele lor, în loc să-l ajute în neputinţe.
O, Iisuse, dă-mi darul să Te iubesc în adevăr, şi insuflă-mi Tu
felul cum trebuie să Te iubesc. Ajută-mă, ca deopotrivă să iubesc pe
toţi care-mi fac bine şi pe toţi care-mi fac rău. Căci numai aşa voi fi
fericită şi mulţumită. Astfel, iubirea mea faţă de Tine, ar apărea ca
o goană după vânt, adică o minciună.

ANIMALE BINECUVÂNTATE

- Auziţi, dragele mele maici şi surori, minune! Azi, mi-au spus

fetele noastre care îngrijesc de văcuţe, că se scoală de noapte, şi
duc vacile la păscut, ca să mănânce pe răcoare. Iar când aud
clopotul de Sfânta Liturghie, zic ele, cea mai frumoasă o ia înainte
spre grajd, şi celelalte după ea, şi aşa liniştite merg şi se culcă, iar
fetele pot să ia parte la Sfânta Liturghie, în felul acesta. Spun fetele,
de asemenea, că numai în zi de lucru vin la grajd la ora şase, iar în
zi de sărbătoare, pentru că se începe Sfânta Liturghie mai târziu,
vin pe la opt.
- Ce ziceţi de aceasta?!…
- Minune, Măicuţă!…
- Curat minune! Fetele mi-au spus că stau departe de vaci,
privindu-le să vadă ce vor face. Mi-am pus şi eu întrebarea de ce nu
vin când aud clopotul de acatist?! Şi de ce vin la al doilea tras de
clopot, când se trage de Sfânta Liturghie?! Eu, dragele mele, cred că

309
vreun înger le îndreaptă să pornească spre grajd, ca să poată lua
parte fetele noastre, în felul acesta, la Sfânta Liturghie.
- Ce nu poate Dumnezeu face?!
Ah, Dumnezeule, dacă toate animalele Te cinstesc pe Tine,
stând la grajd în timpul venirii Tale între noi, păcătoşii, cu cât, dar să
aştept eu revărsarea zorilor?! Inima ar trebui să tresalte şi să
suspine de dorinţa de a-l avea în sine pe Acela care este viaţa ei. O,
dumnezeiască Pâine, ce dulce îmi este că mă unesc cu Tine! O,
dumnezeiescule Sânge, care eşti viaţa prelinsă din viaţa lumii,
Hristos, cum trebuie să te sorb, pentru a-mi învia şi fiinţa mea?! Tu
eşti binele, fericirea şi bogăţia mea! Numai pe Tine vreau să Te am!
O, Iisuse, viaţa sufletelor, Împărat al îngerilor, fericirea sfintelor,
bucuria mea, lumina mea, viaţa mea, dulceaţa şi desfătarea mea,
fericirea mea, şi, mai mult decât toate acestea laolaltă, cum să Te
preamăresc eu, nevrednica. Pentru aceasta, Iisuse, ajută-mi să-mi
văd greşalele şi scapă-mă de dorinţa de a fi stimată, şi dă-mi harul
să doresc ca alţii să fie mai iubiţi decât mine! Iisuse, căldura mea,
dă-mi harul să doresc ca alţii să fie mai stimaţi decât mine! O, Iisuse,
ajută-mă să-mi văd slăbiciunile, şi scapă-mă de dorinţa de a fi iubită
şi onorată, de a fi lăudată şi aprobată de oameni, dă-mi harul,
Bunule, să-mi doresc ca alţii să fie mai lăudaţi, iar de mine să nu se
vorbească; alţii să fie mai preferaţi înaintea mea, iar eu să nu fiu
luată în seamă; alţii să fie mai sfinţi decât mine, iar eu să mă sfinţesc
prin umbra lor. Fereşte-mă, Iisuse, de dorinţa de a mi se cere sfaturi,
că ştii că n-am nimic bun în mine. De teama de a fi insultată,
fereşte-mă, Iisuse, şi ajută-mă să le pot duce pe toate, şi să nu urăsc
pe acei care îmi pregătesc, prin ura lor, fericirea neînserată, şi
ajută-le să Te iubească pe Tine mai mult. Într-un cuvânt, Iisuse,
partea mea în viaţă să fie umilinţa, căci unde este umilinţa, acolo eşti
Tu, Stăpâne al meu!

SFÂRŞIT, ŞI LUI DUMNEZEU LAUDĂ!

Iată-mă, cu purtarea de grijă a Proniei Cereşti, ajunsă la

capătul povestirii mele.
Găsindu-mă aici, mintea, inima, şi toate simţurile mele, mă
părăsesc şi-şi iau zborul spre Creatorul lor, Dumnezeu, pentru a-i
înapoia fusul recunoştinţei pe care am tras firul iubirii Sale, din
caierul de milă, ţinut în mână de mâna iubitoare a Maicii

310
Preacurate, Fecioara Maria. În clipa când fiinţa mea spirituală s-a
înfăţişat înaintea Părintelui Ceresc, predându-i fusul, l-am rugat
să-mi dea vopseaua cea mai frumoasă ce se găseşte în tezaurul
smereniei, cu care să pot zugrăvi minunatul chip al Blândului Iisus
în inima mea, pentru a nu avea loc duşmanul de veacuri, satana,
cu duhurile lui rele. Aştept cu încredere mijlocirea hotărâtoare a lui
Dumnezeu. Un miros minunat ce mă îmbăta, se simţea de o calitate
căreia nu i se poate găsi un nume! Venea de la Iisus, Izvorul cel
dătător de viaţă. Apoi, am venit să aşez toate dorurile mele,
pentru a le lumina cu lumina Sa dumnezeiască, să-I dau inima şi
toate simţurile mele, de a le preface după a Sa voie, şi privindu-L cu
nesaţ, I-am şoptit încetişor aşa:
- Ai voit, Iisuse, ca răstignirea Ta să fie icoana sub care trebuie
să îngropi toate fărădelegile noastre. Ai voit, Iisuse, ca frumosul şi
dumnezeiescul chip să fie pălmuit şi chinuit, iar trăsăturile feţei
Tale divine, să fie însângerate pentru înfrumuseţarea şi luminarea
noastră. Ai voit, Iisuse, ca ochii Tăi, care cuprind cerul şi pământul,
să fie înecaţi în lacrimi de sânge, pentru a noastră spălare de
păcate. Ai voit, Iisuse, să primeşti pe buzele Tale, adăparea cu oţet
şi fiere, ca dulceaţa îngerilor să ne-o dai nouă, celor nemulţumitori
şi cu năravuri de fiare. Ai voit, Iisuse, să-Ţi fie mâinile sfâşiate,
primind trestia ca un sceptru de batjocură, ca să dai oamenilor
scutul nădejdii şi sceptrul biruinţei asupra păcatelor. Ai voit, Iisuse,
să-Ţi fie picioarele străpunse de piroane, ca sângele prelins din ele
să fie Sfântul Tău Trup sfâşiat de loviturile bicelor, şi de greutatea
Crucii, ca pe noi să ne scapi de răutatea iadului. Glasul Tău, Iisuse,
care gemea şi suspina, nu gemea de durerea ce-o simţeai, cât
suspina după neamul omenesc!
Şi, o, Împărate al îngerilor, Te-ai ridicat pe cruce ca pe un
tron, ca astfel, pe toţi oamenii să-i faci fii ai împărăţiei Tale.
Dar ce vom spune, şi cum vom spune, Iisuse, de cununa de
spini, care-Ţi încununează dumnezeiasca frunte?! O, Iisuse blând,
dar despre rănile şi sângele ce curgea prin ele, cine poate grăi,
decât că Tu ai voit să-Ţi faci mantie de purpură împărătească, cu a
cărui frumuseţe să ne luminezi şi să ne înfrumuseţezi pe noi, Iisuse
scump, când Te vom privi şi nu ne vom mai sătura de frumuseţea
Ta, Bunule?! Atunci, va fi veşnicia ca o clipă! Ah, Iisuse, din jertfa
Ta curge întruna iubirea Ta, care ne cuprinde, şi ne schimbă, din

311
oameni păcătoşi în oameni virtuoşi, din oameni ai păcatului, în
oameni ai jertfei, din diavoli, în îngeri!
O, Iisuse, am şi eu o dorinţă: să vii şi în inima mea şi a obştei
mele, ori să Te răstigneşti, ori să tronezi, cum vrei Tu, numai să vii,
căci fără Tine eu pier!
Căzând acum la poala Maicii Preacurate, n-am putut să-i
mulţumesc, că era prea puţin! Am privit-o, încărcându-mi sufletul
cu razele iubirii ce cad mereu peste toţi care cu nesaţ sorb
frumuseţile Sale divine, şi se lasă să fie milostiviţi de focul
dumnezeirii Sale. Şi când mi-am văzut sufletul pierdut în cutele
mantiei Sale înstelate, mi-am adus aminte de acele fiinţe care m-au
îndemnat a începe acest lucru, şi, în taină, am rugat-o să le rânduie
ce crede că li-i de folos, pentru strecurarea trupului prin golurile
acestei vieţi, şi pentru împodobirea sufletului, spre a fi gata a intra
la nunta Împăratului Ceresc.
Apoi, am rugat-o pe Doamna Cerească, să mai prilejuiască, de
va fi cu voia Sa, astfel de lucruri, ca nu cumva diavolul să se
folosească de lenevirea mea, ca de-o portiţă deschisă gândurilor
necurate şi dorinţelor mele. Că ştiu că Doamna mea are putere
întocmai cu vrerea, ca o Născătoare de Dumnezeu. Stăpâna, cu
privire blândă îmi zice: Luptă-te cu curaj, şi să nu te supui
gândurilor, ci numai Fiului meu, căci aşa vei birui pe ispititorul!
- Şi, închinându-mă sfinţilor strămoşi, Patriarhilor,
Proorocilor, Apostolilor, Evangheliştilor, Mucenicilor,
Mărturisitorilor, Pustnicilor, Cuvioşilor şi Drepţilor, le-am aşternut
lacrimi de iubire şi preţuire, pe lespedea inimii mele, rugându-i
să-mi dea câte un strop de binecuvântare şi câte o scânteie de
încurajare, ca, aprinzându-mi-se sufletul, să clocotească inima în
dorul după cer, ajutându-mă cu această mijlocire la Tronul Sfintei
Treimi.
Se simte un miros ca de iasomie. Nu poate fi decât din lumea
veşniciei. Şi, cine oare, se mai coboară, oare, în astfel de miros de
taină?!
Oare mai este cineva care poate să încovoaie dreptatea
Cerului, topind-o în şuvoaie de binecuvântare?! Ah, o, Ioan
Evanghelistul, părintele iubirii, care s-a rezemat pe pieptul Domnului
Hristos. El vine să vadă ce poate să culeagă de la cei ce s-au predat
pentru a fi fii de Împărat. Inima îmi bate, şi mă străduiesc să presar
în cale buchete de mărgăritar, să le adune, să le ducă la

312
Împărăteasa, de cunună. Mirosul lor curat să fie pentru alinat
inima Măicuţii Preacurate. Şi, te rog, Părinte bun, fă să pătrundă
culoarea lor neatinsă la Maica nevinovată, ca prin Ea să căpătăm
milă, har şi loc în cer. Şi, prin Tine să săltăm, şi să-Ţi predăm
lacrimile calde de recunoştinţă.
În chip deosebit, am căutat pe Sfântul Vasile, al cărui nume
l-am purtat de la botezul din pruncie, până la celalalt, rânduit mie,
pentru a mă închina, şi a mulţumi, căci rugăciunile lui mi-au ajutat
să fiu fiica Împăratului.
- Alături de acest sfânt părinte, pe care se sprijină credinţa
noastră, la aceeaşi treaptă de aleasă preţuire, am pe Sfântul Ioan
Gură de Aur, care ne parfumează sufletele noastre cu cel mai
sublim parfum, acela al Sfintei Liturghii zilnice, prin care noi putem
sta în preajma lui Iisus Euharistic. Cum să-i mulţumesc acestui
Sfânt Părinte, care aşa de mult ne cheamă la masa Împăratului?!
Nu i se pot găsi cuvinte de recunoştinţă, decât să-l rugăm de a ne
ajuta ca mereu să putem lua fagurul nemuririi, arătându-i prin
aceasta cea mai sinceră supunere şi laudă.
Iată, îmi iese în cale Marea Muceniţă Veronica, sfânta milei,
arătându-mi năframa iubirii. În faţa acestei sfinte am avut mai mult
curaj, de la aceia care au binevoit să-mi dea numele de a i-l purta,
din clipa predării mele totale cerului. Am rugat-o să-mi fie şi mai
departe povăţuitoare, arătându-mi frumuseţile iubirii lui Iisus,
picurând în inima mea o lacrimă din râvna şi iubirea pe care le-a
avut pentru Domnul pe drumul Crucii.
O, Sfântă Veronica, tu, comoara sufletului meu, te rog, fiindcă
ştiu că ai multă îndrăzneală către Domnul, fii mijlocitoare pentru
sufletul meu ca să nu se rupă nici de vânt, nici de furtună. Ştiu că
Domnul te iubeşte şi te ascultă. De aceea, te şi rog, prea sfânta mea
iubită.
Şi acum, îmi ridic ochii spre icoana Sfintei Mare Muceniţe
Ecaterina, ce o am în camera mea de lucru, pentru a-i mulţumi, că
a binevoit să i se audă de către mai multe maici inima, bătându-i-se
ca la un om viu. Ea mi-a fost şi sfătuitoare la această lucrare pe
care am săvârşit-o din clipa când am început-o. Şi acum?! Dacă mă
aşezam să scriu fără a cere ajutorul de sus, printr-o scurtă
rugăciune, ea îmi atrăgea atenţia, lăsând să se audă o lovitură în
geamul de la icoana ei. Şi de îndată, mă ridicam în picioare, zicând:

313
„Îţi mulţumesc, sfânta mea preaiubită, că mi-arăţi că eşti cu adevărat
vie, şi îmi porţi de grijă”. Şi aşa legam firul minţii cu cerul.
O, Iisuse, toate aceste faceri de bine numai Ţie şi Maicii Tale
Preasfinte se datoresc.
Primeşte acest dar din darurile împărăţiei Tale, ca pe o jertfă
curată, şi fă ca aceste rânduri să fie de folos sufletesc celor ce vor
citi, şi acum, şi atunci când vor avea parte de lumina tiparului,
pentru a se preamări numele Sfintei Treimi şi a Maicii Milei!

AMIN!
13 noiembrie 1953,
Praznicul Sfântului Ioan Gură de Aur.

314
Cuprins
CUVÂNT ÎNAINTE .................................................................................. 2
COPILĂRIA LÂNGĂ MAMA ..................................................................... 3
MOARE MAMA ...................................................................................... 8
DUPĂ MOARTEA MAMEI ....................................................................... 9
ÎNTRERUP ŞCOALA ............................................................................. 10
BUCURII DIN COPILĂRIE .................................................................... 10
CUM AM AFLAT DESPRE TATĂL MEU ................................................. 13
MÂNGÂIETOAREA MEA ....................................................................... 16
DESCULŢĂ PRIN GER ......................................................................... 16
UN VIS MINUNAT ÎN ABURII MARŢOLICĂI........................................... 17
FUGA DE LA BĂDIA PETRICĂ .............................................................. 20
ÎN CASA LUI MOŞ IONICĂ ................................................................... 20
ZORII BUCURIEI ................................................................................. 22
PE MÂINI STRĂINE .............................................................................. 22
TETEA MĂ SCAPĂ DIN MÂINI STRĂINE ............................................... 23
PAZA POSTULUI .................................................................................. 23
PLATA PĂCATULUI .............................................................................. 24
CEL RĂU NU DOARME ........................................................................ 25
ISPITITORUL STĂRUIE PE LÂNGĂ MINE.............................................. 27
COPACUL - BUNUL MEU DUHOVNIC .................................................. 28
BABA ILEANA ...................................................................................... 30
OASTEA DOMNULUI ........................................................................... 31
ÎNCERCĂRI PENTRU DRAGOSTEA DE BISERICĂ ................................ 32
CHEMAREA FĂCUTĂ DE CER PRIN SFINTELE VEDENII ..................... 33
DUPĂ PRIMA ÎNTÂLNIRE CU IISUS...................................................... 35
CEL RĂU IARĂŞI SE TULBURĂ ............................................................ 35
DOCTORII ÎŞI SPUN CUVÂNTUL .......................................................... 36
JANDARMUL ISPITIT ........................................................................... 38
BUNII MEI OCROTITORI ...................................................................... 41
ALTĂ CURSĂ ÎNTINSĂ ......................................................................... 42
STRIGĂ VICLEANUL ............................................................................ 42
S-O ARDEM ÎN FOC ............................................................................ 43
CE-MI VINE ÎN MINTE ......................................................................... 43
DOMNUL ÎNCREDINŢEAZĂ PE AI MEI ................................................. 45
ÎN CHILIUŢA MEA DE LA SAT .............................................................. 48
LA CEI MARI AI ŢĂRII .......................................................................... 51
SUNTEŢI ARESTAŢI, SPUNE PĂRINTELE ............................................. 56
TÂNGUIREA SATANEI.......................................................................... 61
AMINTIRI FERICITE ............................................................................. 62
PE DRUMUL CHEMĂRII ...................................................................... 63
ÎNCEPE MĂNĂSTIREA CU DOUĂ MII LEI ............................................. 68

315
COMITETUL ŞOVĂIE ........................................................................... 70
UN DOR ÎMPLINIT ............................................................................... 70
CU PANTAHUZA .................................................................................. 71
DOAMNA MARE CU SUFLET MIC ........................................................ 75
PENTRU CĂSUŢA NOASTRĂ ................................................................ 78
AVEA GRIJĂ CERUL ............................................................................ 80
BĂNUŢUL VĂDUVEI ............................................................................ 81
MINTEA SUS ....................................................................................... 82
AMINTIRILE GURGUETEI .................................................................... 83
PORNIM LA LUCRUL DOMNULUI ........................................................ 85
VIAŢA DIN BORDEI ............................................................................. 88
ÎNCEPUTUL NEVOINŢELOR CĂLUGĂREŞTI ........................................ 90
PĂRINTELE VISARION ......................................................................... 95
SĂRMANUL PROPRIETAR ÎMBUIBAT ................................................... 97
PLATA DIN VISTIERIA MILOSTENIEI ................................................... 99
CUNOAŞTEREA TATĂLUI MEU TRUPESC .......................................... 101
CĂLUGĂRIA MEA .............................................................................. 109
CUM SĂ-MI PRIND CAMILAFCA......................................................... 112
MILA ŞI CANONUL ............................................................................ 112
PREASFINŢITUL LUCIAN MĂ BINECUVINTEAZĂ ............................... 113
SFINŢIREA BISERICUŢII MICI (PARACLISUL) .................................... 114
PÂINEA SFÂNTULUI SPIRIDON .......................................................... 114
MOMENTE DE IAD ............................................................................ 116
ADUCEREA OSEMINTELOR MAMEI .................................................. 123
LA PARASTASUL MAMEI ................................................................... 125
HAINA AURITĂ PRIN MILOSTENIE ..................................................... 125
CUVIOASA PARASCHEVA PRIMEŞTE DRAGOSTEA NOASTRĂ! .......... 127
ÎNCEPEM BISERICA MARE ............................................................... 130
CUNOAŞTEREA CTITORULUI CHERCEA ........................................... 131
ISPITELE VIN, DAR ZIDURILE CRESC ............................................... 138
PICTAREA BISERICII MARI ................................................................ 144
SFINŢIREA BISERICII MARI ............................................................... 149
GRIJA MAMEI CEREŞTI .................................................................... 151
DE VORBĂ CU UN SECTAR ............................................................... 152
VISUL JUDECĂŢII ............................................................................. 156
RĂMÂNEM ÎN ACEST LOC CHIAR CU PREŢUL VIEŢII ........................ 157
GENERALUL BINEVOITOR ................................................................ 158
PRIN CATACOMBA NOASTRĂ ............................................................ 162
GÂND DE RĂPIRE ............................................................................. 166
VIN RUŞII .......................................................................................... 167
CALUL SCĂPAT DE SFÂNTUL MINA .................................................. 170
AŞA-I CÂND JUDECI PĂTIMAŞ! ......................................................... 173
MĂ ROADE GÂNDUL ŞCOLII ............................................................. 179
REIAU FIRUL ŞCOLII, ÎNTRERUPT LA MOARTEA MAMEI .................. 182
PRIMELE LECŢII ŞI EXAMENE .......................................................... 186
BUCURIA FAMILIEI ROTARU DIN TECUCI ........................................ 187
316
MILOSTENIA ADUCE RECUNOŞTINŢĂ .............................................. 194
ŞOAPTELE SATANEI.......................................................................... 196
LA EXAMENE ÎN BRĂILA ................................................................... 198
PLEACĂ UN GRUP DE FETE LA MICLĂUŞENI ................................... 203
PĂRINTELE GHERASIM ..................................................................... 205
PĂRINTELE IOAN .............................................................................. 206
BUCURII DE NEUITAT ....................................................................... 209
TERMIN LICEUL ................................................................................ 212
BACALAUREATUL ............................................................................. 215
DARUL RĂSPLĂTIT DE DOMNUL ....................................................... 215
MINUNEA UNTDELEMNULUI SPORIT ................................................ 217
O UNELTIRE DIAVOLEASCĂ ............................................................. 219
MINUNEA MOAŞTELOR SFÂNTULUI MINA ........................................ 225
MAI APROAPE DE DOMNUL .............................................................. 230
BISERICA VEŞNIC DESCHISĂ ŞI PSALTIREA NEADORMITĂ! ............ 232
PLÂNSUL MAICII DOMNULUI ............................................................ 237
PLÂNSUL PREACURATEI NE-A APRINS DE SFÂNTA LITURGHIE ....... 239
TOATE LA SFÂNTA LITURGHIE ......................................................... 243
SFĂTUIRE PENTRU ÎMPĂRTĂŞANIE DEASĂ ...................................... 246
AM AJUNS ZILNIC LA POTIR! ............................................................ 250
RĂSPUNSUL CERESC PENTRU PLÂNSUL PREACURATEI .................. 255
DE VORBĂ CU DOI STILIŞTI ............................................................. 256
DRAGOSTEA BIRUIE SMINTEALA ..................................................... 260
CONVORBIRI CU MAICILE CATOLICE ............................................... 262
HRAMURILE LA NOI .......................................................................... 270
BOUL DĂRUIT ................................................................................... 274
PRĂZNUIREA SFINTEI VERONICA (12 IULIE)..................................... 275
VICLEANUL E GRIJULIU PENTRU GOSPODĂRIE .............................. 282
VITREGIA MAI MARILOR BISERICEŞTI ............................................. 284
BUCURII COPLEŞITOARE… .............................................................. 292
SECETA ŞI MILA ............................................................................... 294
O CONVERTIRE LA HRISTOS ............................................................ 296
LA STÂNA NOASTRĂ.......................................................................... 301
FLORI RUPTE DE STĂPÂNĂ DIN OBŞTEA NOASTRĂ ......................... 304
RECUNOŞTINŢĂ DE LA NECUVÂNTĂTOARE ..................................... 307
ANIMALE BINECUVÂNTATE .............................................................. 309
SFÂRŞIT, ŞI LUI DUMNEZEU LAUDĂ! ............................................... 310

317