CURSUL 12

Răspunderea civilă

Ora 2, min. 23:00

Problema este de interpretare a unor stări de fapt și de făcut distincția dintre

diferitele tipuri de răspundere, pentru că vă spun din capul locului că există o răspundere
civilă.

Din punct de vedere tehnic răspunderea există numai prin speciile sale. Din punct
de vedere juridic, nu există tot felul de răspunderi. Răspunderea politică, ca răspunderea
morală, ca răspunderea etică, ca răspunderea zisă deotologică nu angajează o răspundere
civilă.

Răspunderea în principal și generic poate fi definită ca o sursă generatoare de

obligații, de a da seama de comportamentul pe care l-ai avut. Răspunderea e de fapt un
reper, o limită adusă libertății. În fond poți să faci orice până la un moment dat, când ți se
angajează răspunderea.

Din punct de vedere civil, răspunderea civilă generează o obligație de reparație.

Obligația aceasta de reparație nu este nimic altceva decât o creanță, o creanță-reparație.
Aceasta creanță reparație nu ne interesează în sine pentru că are un regim obișnuit. Adică
odată generată, prestația ei diferă de la caz la caz, dar ascultă de regimul general al
obligațiilor și prin urmare, ea se stinge prin plată, poate să fie novată, pot să existe
subrogații, adică raspunderea generează pur și simplu o creanță care ascultă de dreptul
comun.
Când discuți despre răspundere, discuți despre condițiile concrete pe care trebuie să
le verifici într-o speță pentru a se naște creanța. Deci, răspunderea este înțeleasă ca un izvor
de creanțe și interesează teoria generală a obligațiilor prin elementele juridice care trebuie
să fie verificate. Deci există un montaj juridic, care trebuie în fiecare speță refăcut în
funcție de tipul de răspundere pe care vrei să o angajezi.

Acum, răspunderea este o chestiune care într-o anumită masură e delăsată si nu

interesează foarte mult. Raspunderea tradițională este o chestie nu de legiferat. Eu voi face
referire la textele din codul civil care instituie o răspundere de drept comun. Există si alte
texte decat cele din codul civil, există de pilda legi speciale în materia daunelor nucleare,
există protecția consumatorului etc. Deci exista si un drept special al raspunderii, de care
nu ne ocupăm. O sa facem o teorie generală a răspunderii, asa cum e ea reglementata in
Codul Civil. Dar, trebuie să fiți conștienți că există și alte tipuri de răspundere.

Ideea e sa avem o teorie de bază și să vedem cum reglementează Codul civil

răspunderea. Anterior, din 1865 până în 2011, erau articole de la 998 pana la 1003, șase
articole parcă, care reglementau această problemă a răspunderii. Actualmente sunt zeci de
articole, sunt cel putin 50 dedicate răspunderii, in titlu special - răspunderea civilă si apoi

1
sunt în materie de elemente de identificare sau atribute de identificare a persoanei și sunt
texte speciale de răspundere pentru aproape fiecare tip de contracte reglementate de Codul
Civil. Nu o sa ma refer decât la corpusul de legi care intra sub titulatura de „răspunderea
civilă” in codul civil. O să vedeți că reglementarile nu sunt geniale, unele ar fi putut să
lipsească.

Prin tradiție, răspunderea nu este o chestie care se reglementează. Prin traditie,

răspunderea civilă este o chestie generată de instanta, în sensul că instantele se uită,
constată... . De ce? pentru ca sunt foarte multe elemente de facto care trebuie interpretate și
o sa vedeti că unele elemente juridice sunt elemente nu de jure, ci de facto . De exemplu,
raportul de prepusenie care se defineste ca un raport de putere între persoane, dar raportul
acela de putere poate să se așeze pe drepturi subiective, poate sa nu se așeze pe drepturi
subiective. Rezultă că trebuie să verificați dacă sunt îndeplinite anumite condiții.

Să știți că o să mă refer numai la răspunderea delictuală. Răspunderea contractuală

nu o să ma intereseze acum și niciodata în vecii, vecilor amin pentru că sunt doar niște
aplicatii.

Care e legatura dintre cele doua tipuri de răspunderi - răspunderea civilă

delictuală și răspunderea contractuală?
De lege lata, exista un raport de excludere între răspunderea delictuala și
răspunderea contractuală, în sensul că de ori cate ori faptul ilicit si prejudiciabil constă în
neexecutarea unei obligatii contractuale se va angaja răspunderea contractuală. Consecinta
este ca nu e un drept de optiune, victima neexecutarii contractului nu are un drept de
optiune intre răspunderea contractuală si aia delictuală. Asta este regula necumului
răspunderii.
Prin urmare, daca ai de-a face cu inexecutarea unui contract, creditorul nu are decât
să introduca o actiune in răspundere contractuală. Un asemenea creditor, nu poate nici să
combine regulile de la răspunderea contractuală cu aia delictuala, nu are în subsidiar nici o
actiune in răspundere delictuală, chiar dacă, nu a fost reparat intregul prejudiciu pe calea
răspunderii contractuale, după cum nu poate să le ceară simultan pe amândoua.

De unde rezultă, că practic, într-o situatie, intr-o speta, trebuie sa verificați de unde
apare prejudiciul. Dacă prejudiciul apare din inexecutarea unui contract valid, răspunderea
e contractuală. Răspunderea contractuală se aseamănă ca doua picaturi de apă cu
răspunderea civilă delictuală subiectivă. Sunt aceleasi condiții de îndeplinit, cu mențiunea
că, la răspunderea contractuală culpa se prezuma legal, iar faptul ilicit nu e un delict
oarecare, ci așa cum am spus deja, e inexecutarea unei obligati. Vedeti că contractul trebuie
să fie valid, actul trebuie sa fie contract, raspunderea pentru nu stiu ce retragere
intempestiva a ofertelor, pentru trimiterea acceptarii ofertelor este o răspundere tot
delictuală, răspunderea angajată ca urmare a desfințării unui contract pentru nulitate e

2
delictuală, pentru ca e considerat ca contractul nu a existat. Deci vedeti, trebuie să existe un
contract inexecutabil.

Mai este o deosebire din punct de vedere tehnic, în sensul că, la răspunderea
contractuală prejudiciul trebuie să fie, așa zis, previzibil, la momentul încheierii
contractului.

Cu alte cuvinte, la momentul încheierii contractului, parțile trebuie să-si imagineze

cam care ar fi paguba dacă se întamplă ceva si nu se execută contractul,nu se execută
obligații.

În materie de răspundere civilă delictuală, ideea de previzibilitate nu se leagă de momentul

încheierii vreunui act, căci acest act nu există si nu se leagă nici de momentul producerii
delictului. Pentru că previzibilitatea se leagă eventual de caracterul actual și cert al
prejudiciului. Combinarea celor două reguli, ar avea consecinta ca, întinderea reparației în
materie delictuală ar fi mai mare decât în materie contractuală. Asa ar trebui să fie din
punct de vedere a lege lata, din punct de vedere practic, nu este așa.

Din punct de vedere practic, chiar legea prin interpretare duce la un semn de
egalitate între tipurile de prejudicii, în functie de tipul de răspundere. Deci ori ai
răspundere contractuală, ori ai răspundere delictuala, prejudiciul cam tot așa se calculeaza
in definitiv. Dar totusi, nu trebuie uitată aceasta mare exigență, că altfel se ajunge la niste
aberatii de genul ca un contract de 10 lei, să duca la niste prejudicii de 10000.

Deci, nu se pot combina regulile de la materia răspunderii contractuale, cu regulile

din materia raspunderii delictuale, pentru a se naste o a treia varianta de răspundere. Deci,
acesta este raportul dintre răspunderea contractuală si răspunderea delictuală si vedeti că de
multe ori în speta, se dă impresia că e un contract, contractul ăla e afectat undeva de o
nulitate, ca sa fie o nadă, ca să zici de fapt că e o răspundere contractuală. Răspundere
contractuală care nu există, dacă nu exista contract valid.

Fundamentul răspunderii
Fundamentul răspunderii semnifică care e temeiul pentru care trebuie să răspundă
și să repare prejudiciul persoana care e responsabilă civil ori făptașul direct. De ce să
răspundă? Asta este întrebarea. De ce, totuși, să răspundă? Nu am putea să trăim într-o
lume în care să nu se răspundă? De ce să răspunzi? Ce determină umanitatea? În materie
economică, se vorbește de hazardul moral. Știți chestiunea asta? Deci ăia care fac business
merg pe ideea că trebuie să fie un comportament hazardant sau un comportament
păgubitor, trebuie sancționat și trebuie angajată răspunderea pentru că, altfel, s-ar ajunge la
hazardul moral și hazardul moral nu înseamnă altceva decât să îi obișnuiești pe oameni să
facă orice, ei știind că faptele lor nu o să aibă niciodată consecințe reprobabile și nu vor fi
nici sancționați, nici pedepsiți. Ăsta e hazardul moral. Cu alte cuvinte, plasamentele aiurea,
datul banilor pe fereastră – asta, i-ar ajuta pe oameni să-și vadă destinul în roz, care ar
ridica orice fel de idee de răspundere.

3
 Există o teorie a răspunderii în materie de economie, care se traduce prin chestia
asta, prin hazard moral. E foarte interesant. Hazardul moral, în România de astăzi, este
creșterea, ruperea legăturii între salarii și productivitate. În momentul când statul plătește,
fără niciun fel de suport economic, salarii, îi invită pe oameni să nu se gândească la
valoarea muncii lor. Nu contează nici dacă faceți ceva, nici dacă dormiți pentru că voi, nu
numai că veți primi salariu, veți primi, de luna viitoare, salarii mai mari. Deci ăsta e
hazardul moral. Hazardul moral înseamnă că oamenii nu o să-și asume nimic. Libertatea
are reversul ăsta pentru că, de fapt, răspunderea se acționează când tu intri, prin acțiunea ta,
în zona de interes și de drept a celuilalt. Asta este toată chestiunea.

De ce să răspundă? Primul răspuns este că răspundem din cauza vinovăției, s-a

acționat cu vinovăție și este teoria răspunderii subiective și a culpei. Culpa este cea care
justifică, pur și simplu, răspunderea. Culpa – de vină – în sensul de păcat. Asta era chestia
și asta e și la Dreptul penal, să știți. Adică noi, oricum, suntem păcătoși toți. Suntem
originari răi. Fiind originar răi, înseamnă că suntem tot timpul în culpă. În momentul când
ești în culpă, faci ceva rău și răspunderea e un fel de răscumpărare a relelor. Deci culpa e
legată de păcat, păcatul de rele, și, în ultimă instanță, ca să te absolvi, trebuie să răscumperi
și atunci, răspunderea asta este. Deci în viziune creștină, în viziune morală asta este ideea
de culpă.

Actualmente, culpa nu mai e interpretată așa pentru că:

1. Sentimentul religios e zero

2. Intelectual vorbind, dreptul e separat și tehnic de religie, deci nu se mai aplică

decât un drept laic în Europa.

3. Culpa astăzi este o modalitate de imputare, de facere a unei legături aproape

mecanice între consecințele faptelor și autorul faptelor. Deci este o relație nu atat morala,
cat faptica intre o persoana si consecintele faptelor sale. Asta este culpa

Culpa nu este un repros, nu se mai reproseaza ca in sistemul anterior pentru ca

dreptul este dincolo de bine si de rau. Dreptul nu mai are nimic de a face cu binele/raul.
Răspunderea aceasta are o funcție reparatorie. Ca reparatia e rea, ca e buna, nu mai
conteaza.

Vinovatia este nimic altceva decat un temei de asociere a unor fapte cu persoanele
care săvârșesc faptele respective. Deci acesta este temeiul zis subiectiv. Este temeiul cel
mai vechi si cel mai intuitiv care se exprima tot timpul in sensul ca daca ai gresit, platesti,
despre asta este vorba. „Ai greșit” – exprima culpă, „ai plătit” – e vorba de răspundere. Cin
a greșit? Persoana care e stabilita ca a facut greseala (în sensul și de culpă și de faptă).
Există și temeiuri de natură obiectivă – ne referim la ele după pauză

4
 Ora 3

Ce interesează este că în momentul în care răspunderea este subiectivă culpa

trebuie dovedită. Culpa este considerată un element distinct al răspunderii, distinct de fapt.
Faptul ilicit este un element obiectiv. Latura asta materială, obiectivă a răspunderii civile
este faptul acesta, iar latura subiectivă e vinovăția.

Ideea de reținut este că dacă răspunderea care se bazează pe culpă e o răspundere

subiectivă și răspunderea subiectivă are nevoie de proba culpei. În materie de răspundere
contractuală proba culpei e dispensată, în sensul că se prezumă. Orice inexecutare a unei
obligații de rezultat este culpabilă.

Există însă și răspunderi obiective care nu au nevoie de culpă, care nu au un

element subiectiv și se bazează pe alte rationamente. Aparitia asa-ziselor răspunderi
obiective a fost determinată de elementele de facto care faceau foarte grea definirea culpei,
cu efectul practic că nu se ajungea la reparație, iar situația era complet dezavantajată pt
victimă, adică pentru creditorul reparației. Erau mari probleme când de pildă explodau
instalații, se cauzau tot felul de prejudicii datorită unor acciedente industriale, accidente
care erau datorate unor masinării, a unor lucruri sau pur și simplu unor persoane care
lucrau sub îndrumarea și sub controlul altora și nu se putea face dovada că cineva în mod
culpabil a stricat sau a determinat explozia. Nu se putea face legătura subiectivă intre cel
care conducea activitatea și cei care pur si simplu au produs prejudiciu si pe cale de
consecință dovedirea culpei era imposibilă în practică ceea ce făcea ca spețele să ia o
turnură morală foarte negativă, în sensul că pur și simplu era de neacceptat ca situații care
produceau daune să nu aibă în drept o soluție din punct de vedere al reparației.

Și atunci s-au inventat răspunderiile pe bază de garanție. Garanția in materie de

răspundere nu este garantarea executării unei obligații asa cum am învățat până acum.
Garanția în materie de răspundere este că trebuie să se determine o persoană solvabila
careia să i se pună în sarcină plata reparației, chiar dacă aceasta nu are nici o culpă, nici o
vină în producerea prejudiciului. E vorba de garantarea reparației, garantarea în sensul de
executare a obligației de reparație.

Dacă in materie de răspundere subiectivă făptuitorul este responsabil civilmente

există o identitate de persoane intre vinovat, făpuitor și responsabil, în materie de
răspundere obiectivă care se bazează pe garanții nu există o asemenea identitate în sensul
că cel responsabil civilmente este determinat după alte criterii decat cele subiective și poate
să nu aiba nici o legatură de facto cu prejudiciul, dar ese indicat de lege ca fiind ținut la
reparație. Aici apare defazajul intre responsabil si responsabil civilmente.

În materie de răspundere pentru animale, ex: un câine îi sare la gâtul lui X și îi rupe
costumul Armani vă dați seama că nu se poate discuta să răspundă câinele. Nu se poate
discuta nici în termeni de culpă, în sensul că persoana a respectat legea, câinele a fost legat,
avea botniță, dar câinii sunt imprevizibili, sunt puternici, pur și simplu s-a întâmplat acest
prejudiciu. Responsabil civilmente va fi cel care asigură paza juridică, paza câinelui. Pe
cale de consecință nici măcar nu are o persoană care prin fapta ei (în acest exemplu) să fi
creat un prejudiciu. Prejudiciul a fost creat de un animal. Pe cale de consecință nu poți să

5
discuți deloc despre latura subiectivă, dar în același timp speța scoate în evidență că trebuie
să ai un responsabil, trebuie să ai un garant al reparației pentru prejudiciul cauzat de
animal. Deci aici este dafazarea, în materia asta de răspundere care este bazată pe garanții.

Actualmente se consideră că raspunderile obiective corespund unei garanții. Este

important de reținut pentru că efectul practic este că niciodată dacă răspunderea se bazează
pe ideea de garanție nu se va cere dovada culpei. Deci culpa nu va intra printre elementele
constitutive ale unei răspunderi care se așează pe un fundament de garanție.

Fundamentul de garanție este acceptat 100% de toți, și de leguitor, și de doctrinari.

Au fost luate evident din altă parte, împreună cu teoria riscului care voia să explice că
există un risc care generează pericole, există un risc care se bazează pe o autoritate, există
un risc căruia îi corespunde un profit. Și atunci, cel care obtine profitul, cel care conduce,
cel care creează starea de pericol ar fi ținut să răspundă. S-a renunțat treptat la această idee,
dar dacă vă uitați în Codul civil tot apare termenul de ”risc”. Cert este că în materie de
răspundere riscul nu mai poate fi considerat un temei pentru răspunderea obiectivă.

Și atunci important asta e: dacă ai o răspundere cu culpă, respectiv o răspundere

bazată pe garanție, automat ai nevoie în primul caz de culpă, iar în al doilea caz nu ai
nevoie de nici un fel de culpă. Asta este importanța practică.
În fine, aici mai trebuie sa vorbim despre functia si principiile raspunderii.

Funcția reparatorie a răspunderii

În materie civila raspunderea nu este in principiu o pedeapsa, o sanctiune, functia ei
este de a repara. Consecinta este ca intotdeauna, pentru a se putea vorbi de raspundere,
trebuie sa existe o paguba. Nu exista raspundere fara paguba. Celelalte tipuri de raspunderi
juridice nu tin de paguba. Exista infractiuni de pericol, exista contraventii carora nu li se
cere in mod constitutiv sa fie dublate sau sa aiba consecinta unei pagube. Pur si simplu
paguba nu intra intr-o logica a oricarui tip de raspundere. In mod fundamental paguba este
legata de raspundere pentru ca daca nu exista paguba/prejudiciu/dauna, nu rezulta nici un
fel de raspundere. Deci nu exista raspundere fara paguba.

Rezulta ca functia esentiala a raspunderii este sa repare. Raspunderea nu este o

sanctiune si nici o pedeapsa.
Functia reparatorie are un efect patrimonial pentru ca genereaza in sarcina
responsabilului o creanta in favoarea victimei care este creditorul reparatiei.

Principiile raspunderii
Principiile sunt de reparare integrala si in natura. Este vorba de asa-zisul principiu
restitutio in integrum. Acest principiu se leaga de functia reparatorie si se traduce in ideea
ca functia aceasta trebuie sa actioneze ca sa ii plaseze pe subiectii raspunderii cu o secunda
inainte de a se produce faptul ilicit. Deci restitutio in integrum este o exigenta a raspunderii
care urmeaza sa plaseze victima din punct de vedere patrimonial, prin reparatia pe care ea
o primeste, la momentul de dinainte de a se produce paguba.

6
 Restitutio in integrum nu trebuie interpretat in sensul ca e vorba de vreo restituire,
ci de o restabilire a intregii situatii patrimoniale prin calcularea reparatiei, a daunelor-
interese care sa acopere integral paguba suferita de victima.

Deci functia asta reparatorie determina un principiu de restitutio in integrum si

urmatoarea chestie este ca restitutio asta se face de principiu in natura. In natura inseamna
ca daca lucrul a fost rupt, ciobit trebuie reparat in sensul material al cuvantului. Trebuie
adus in situatia in care a existat inainte de a se produce delictul civil.

Rationamentul este important tehnic deoarece calculul despagubirilor trebuie sa

asigure acoperirea intregii pagube. Daca nu se acopera intreaga paguba produsa prin faptul
ilicit, nu se respecta principiul reparatiei integrale. Iar reparatia integrala se face nu prin
echivalent, ci de principiu se face in natura. Deci dacă ai o mașină „șifonată”, mașina
„șifonată” va trebui să fie „deșifonată” și să arate în urma reparației ca și când nu s-ar fi
întâmplat accidentul. Nu poate să vină debitorul obligației de reparație să spună: „Cât
costă?” „5 Lei” „Uite 5 lei. Eu sunt tip ocupat, n-am timp”. Există instanță pentru tipii
ocupați și care nu înțeleg să ia mașina să o repare.
Dar să presupunem că se distruge complet mașina. O lași pe o stradă, o parchezi și
vine unul de undeva și face niște manevre cu tirul. Și când a ajuns pe mașină, își dă seama
că e un pic mai sus tirul. Asta e. Un Logan roșu care nu mai este. E radiat pentru că a fost
aplatizat. Automat, reparația în natură înseamnă că responsabilul trebuie să îți dea un
Logan de aceeași valoare. Dacă e nou, e simplu. „Domnule, l-am cumpărat alaltăieri, asta e
factura”, de unde rezultă că tu ești obligat în natură. Vedeți, asta este obligația
responsabilului că nu este, în același timp, obligația creditorului să accepte în natură.
Creditorul are o opțiune, în sensul: „Domnule, nu mai îmi trebuie Logan. Dă-mi 1375 de
euro că atâta am dat alaltăieri pe el și o să-mi iau un Volkswagen”.

Deci ideea este că dacă se ajunge la reparația în natură responsabilul trebuie să dea
în natură bunul. Și în exemplul nostru era Logan. Întrebarea mea este: tehnic, cum se face
asta? Vine la dumneavoastră proprietarul Loganului și responsabilul. De obicei într-o
asemenea speță e vorba de comitenți. Vine comitentul și spune „De acord”. Nu e neapărată
nevoie să ajungă la judecăți. Răspunderea nu înseamnă neapărat executare judiciară și
angajarea unui proces. Nu. Pur și simplu, oamenii se înțeleg. Acuma așa este. Trebuie
reparat prejudiciul, prejudiciul se repară în natură, părțile cad de acord la valoarea
prejudiciului, fac un document, scriu toată povestea și se ajunge la chestia: „Cum îi iau eu
Loganul și îi dau lui ăsta?”, că vă dați seama, nu sunt mere, că dacă ar fi mere, ar fi foarte
simplu. Suni la ușă „Ți-am adus o tonă de mere”. Cu Loganul nu merge așa pentru că
comitentul nu produce Logan și, chiar dacă ar produce, ar trebui să se întâmple ceva. Cum
credeți că se întâmplă sau care ar fi soluția? Ce i-ați spune? Cum se repară? Deci efectiv,
nu povești. În natură, în cazul ăsta.

Bunul e un Logan roșu înmatriculat pe Ilfov, plătit întreg, tot, oamenii se înțeleg,
deci nu e nevoie să îi trimiteți la judecată. Și-au dat seama că orice judecată presupune să
vă plătească pe dumneavoastră că o să fiți avocați... De ce să mai plătească avocați? Dar
pur și simplu mă întreabă: „Cum fac chestia asta? Eu sunt de acord”. Dar ideea nu e să îi

7
dau 8300 că întrebarea nu e cum să îi plătesc 8370 euro. Aia se plătește fie prin virament,
fie iei plasa de un leu o umpli și o duci. Cum se face plata în situația asta?
Colegă: se dau banii...

Profesor: Nu banii. De ce să îmi dați mie banii, să mă duc eu să stau la coadă să

cumpăr ceva? Nu să mă puneți pe mine să fac ceva că așa, următorul pas e în felul următor:
Îmi dați banii, păi nu mai pot să fac deosebirea dintre reparația în natură și (...). Reparația
în natură, dacă e stabilită, trebuie să depindă de faptul debitorului, nu că creditorul ia banii
și își cumpără. Aia nu e executare.
Coleg: ar trebui asigurătorul să despăgubească...
Profesor: nu e vorba de asigurător. E altă speță.
Coleg: îi cumperi o mașină
Profesor: Cum îi cumperi o mașină?

În primă fază te duci tu responsabil și îi cumperi mașină? Păi ce? Cum? Deci tu ești
Ion și cumperi o mașină. După aceea mergi la Gheorghe care e victima ta? E clar că trebuie
să fie o cumpărare că dacă nu e o cumpărare de Logan e un furt de Logan. E cert asta.

Plata înseamnă executarea voluntară a ce? A oricărei obligații indiferent de natura,

de prestație etc. Deci actul o să fie in toate cazurile unul de plată. Așadar se aplică regimul
comun al obligațiilor. Deci va fi o chestiune de plată. Din punct de vedere practic nu există
decât două variante:

1) Fie debitorul cumpără pe numele lui mașina și o transferă juridic printr-un act
de plată (nu vânzare-cumpărare) creditorului. Dreptul real se va transmite și o
sa devină proprietar victima prejudiciului
2) Cealaltă variantă care ar putea fi? Care să fie asemănătoare cu aceasta și să nu i
se dea bani.
Coleg: donație
Profesor: Nu. De ce aveți nevoie de donație, de contract, când există actul
plății? Plata este un contract, un act, nu e un fapt. Asta văd că nu înțelegeți. Nu
avem nevoie de donație, avem nevoie de înțelegerea vânzătorului să facă actele
cu debitorul obligației de reparație pe numele creditorului reparației, adică a
victimei. Lucru care din punct de vedere practic nu se va realiza pentru că
automat se va cere o dovadă.

Acestea ar fi variantele. E de subliniat aici că funcția reparatorie, principiile care

guvernează răspunderea și indiferent dacă există sau nu contrarietate (pentru că trebuie să
existe în definitiv contrarietate între creditor și debitorul reparației) nu exclude ideea de
plată, ci o include și automat răspunderea nu duce la proces/ acțiune în justiție. Acțiunea în
justiție dublează răspunderea ca tip de executare silită a creanței. „Dom’le ăla nu
recunoaște nimic, nu vrea nimic” și atunci e ca un debitor normal, ca un debitor contractual
care nu vrea să execute. Nu numai că nu vrea să execute, nu recunoaște că ar avea de plătit
ceva. Atunci acționezi în justiție și ai o acțiune în justiție.

8
 Ideea este ca funcția reparatorie să nu o legați exclusiv de acțiunea în răspundere,
de acțiunea în responsabilitate, de acțiunea în justiție. O asemenea acțiune există atunci
când părțile raportului de răspundere nu se înțeleg. Dacă ele se înțeleg în legătură cu
obligația de reparație, funcția reparatorie se desăvârșește prin plată.

Specii de răspundere
Codul civil aranjează diferitele specii de răspundere. Vom vedea că există tot felul
de excepții de la funcția reparatorie când răspunderea se comportă (uneori) ca o sancțiune
unde nu mai este vorba de o reparație, ci de estimație, un fel de compensație. Cu alte
cuvinte atunci când prejudiciul e de o anumită natură și e un prejudiciu material, incorporal
sau moral atunci se pune problema de evaluare, nu de măsurare a prejudiciului. Spre
exemplu, atunci când îl jignești pe unul automat se va pune problema cât valorează
prejudiciul, iar chestia asta nefiind cântăribilă automat nu poți să mai ajungi la ideea ca
este o reparație.

Spuneam că există o structură care e dată de Codul Civil pentru că există mai multe
tipuri de răspundere:

Există o răspundere subiectivă care e directă și e pentru fapta proprie. Aici are
importanță că responsabilul civil e făptuitorul. Răspunderea e directă pentru că se
angajează patrimoniul său, iar temeiul răspunderii e subiectiv. Toate acele elemente sunt
sinonime, dar vedeți că din punct de vedere tehnic, ele definesc structura răspunderii. Deci
răspunderea directă pentru fapta proprie sau subiectivă este una și aceeași specie.
Culpa trebuie să fie dovedită și este un element cât se poate de distinct față de fapt.

Al doilea aspect este că această răspundere directă ar putea să fie considerată (mai
mult din punct de vedere istoric) ca un fel de drept comun, în sensul că se angajează de
câte ori se poate dovedi culpa. Uneori nu este operantă pentru că fapta culpabilă nu
aparține direct sau nemijlocit făptuitorului, ci este săvârșită prin intermediul unor instalații,
mașini, lucruri sau cu ajutorul animalelor. Contactul nemaifiind direct între făptuitor și
victimă, nu se mai pune problema de o răspundere directă.
Ideea este însă că, dacă păstrăm aliniamentele de care am povestit și înțelegem că
culpa e un fel de temei al oricărui tip de răspundere generic vorbind, automat răspunderea
subiectivă ar trebui să fie un drept comun. Ceea ce înseamnă ca celelalte răspunderi sunt
speciale. Fiind speciale, ar trebui ca elementele lor să fie interpretate strict, lucru care nu se
întâmplă însă din punct de vedere practic tot timpul. Dar ce se întâmplă strict este că, dacă
e vorba de altă răspundere decât subiectivă trebuie reținută ideea că doar legea poate să
inventeze alte tipuri de răspundere obiectivă, indirectă. De aici tragem un al doilea
argument cum că răspunderea de drept comun ar trebui să fie subiectivă. Cu alte cuvinte,
părțile nu pot să se înțeleagă sau nu pot să existe contracte care să aibă efecte în sensul de a
genera tipuri de răspundere altele decât cele reglementate de lege.

9
 Potrivit schemei din Codul civil, avem în al doilea rând răspunderea pentru fapta
altuia. Acestea sunt răspunderi mediate, în sensul că responsabilul civilmente nu este
făptuitorul, făptuitorul fiind o persoana pentru care primul e ținut de lege să răspundă.

Codul civil vorbește de răspunderea comitenților și răspunderea părinților.

Acestea sunt singurele răspunderi pentru fapta altuia, nu mai există altele.

E o răspundere indirectă pentru că nu se bazează, în principiu, pe un contact între

activitatea celui responsabil și victimă. Contacul este asigurat de fapta săvârșită de
persoana pentru care se răspunde. Deci avem responsabil, făptuitor și victimă, iar raportul
juridic va fi între victimă și responsabil, deși raportul faptic este între victimă și persoana
pentru care se răspunde. De exemplu 2 copii de 12 ani se joacă în curtea școlii în timpul
orei de sport și unul îl lovește cu pumnii pe celălalt. Dacă este angajată răspunderea, ai o
victimă, ai o pagubă și ai un responsabil – părinții . Este o chestie intermediată această
răspundere și e important să reținem că are alte elemente pe care o să le vedem.

Există de asemenea și o răspundere pentru lucruri care de fapt există pentru

lucruri însuflețite și neînusflețite – lucruri propriu-zise și animale.

Răspunderea pentru animale nu este decât o formă de răspundere pentru lucruri

pentru că din punct de vedere civil, animalele sunt lucruri. Totuși, de lege lata, se face
distincție între răspunderea pentru lucruri și răspunderea pentru animale. Fundamentul veți
vedea că este paza, care este o direcție de control și supraveghere pe care cineva o exercită
asupra bunului și acest cineva este responsabilul. Ar fi absolut aberant să condamnăm
câinii la închisoare.

Ideea este că de data asta între responsabil și victimă este fie un animal, fie un lucru
care creează legătura materială/faptică între prejudiciu și fapta păgubitoare. Deci există
această intermediere pentru lucruri.

Mai există aici (la răspunderea pentru lucruri) două răspunderi speciale și de obicei
fac spețele încât să combin toate acestea ca să nu vă prindeți la examen foarte repede. E
vorba de răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului și actio de effusis
et dejectis. Le vom vedea, sunt niște răspunderi obiective, care nu se bazează pe ideea de
pază.
A studia răspunderea nu înseamnă decât a studia de fapt elementele constitutive
pentru că fundamental trebuie să reținem că victima are un drept de opțiune între oricare
dintre aceste răspunderi. Victima nu are drept de opțiune între răspunderea contractuală și
cea delictuală pentru că regula non cumului o oprește, dar victima nu are decât să aleagă să
facă dovada că câinele a fost ațâțat să muște, deci e vorba de intenția, culpa gravă a
„instigatorului” sau pur și simplu victima va merge pe ideea de pază și răspunderea va fi
obiectivă. Deci, din punct de vedere practic, victima va alege calea pe care o consideră cea
mai ușoară de dovedit. E un fel de oportunism juridic și Codul civil pur și simplu se
bazează pe ideea că totul este reglementat ca să ajute victima.

Săptămâna viitoare vom vedea condițiile de dovedit, de cumulat pentru a vorbi de

răspundere.

10