Cursul 2 – Clasificarea obligațiilor

Exista doua criterii pentru a determina dacă in discuție, respectiv in speță, este sau nu
o obligație civilă, obligație propriu-zis juridică, care poate sa fie executată silit:
1. Prima dată vă uitați la patrimonialitatea ei, la încărcătura ei patrimonială care
trebuie sa fie intrinsecă, deci natura ei să fie patrimonială, nu in consecință sa fie
patrimonială. Poate să fie o obligație sau o îndatorire nepatrimoniala, care să nu fie
civilă și consecințele să fie de natură pur și simplu patrimonială. Pe noi ne
interesează pur și simplu obiectul prestației așa cum a fost stabilit la momentul
nașterii obligației, nu sa fie survenită și sa nu fie incidente elementele patrimoniale.
Deci prima data te uiți la patrimonialitate, nu-i patrimonial, nu are încărcătura
materială, nu este economică, nu se poate exprima in definitiv in bani respectiva
obligație, ajungi la concluzia ca nu este obligație civilă. Poate sa fie altceva decât o
obligație civilă.
2. Există patrimonialitate, dar, din punct de vedere tehnic, trebuie sa fie analizată
cauza. E vorba despre cauza raportului de obligație, de intenția părților și in
intenția partilor trebuie sa existe o motivație juridică, in sensul ca debitorul sa fie
obligat sa plătească, creditorul sa aibă intenția sa tragă la plată, la răspundere in
condițiile in care debitorul nu va plăti de bunavoie. Dacă lipsește acest element,
degeaba exista patrimonialitate, ca in definitiv nu este obligație civilă, este altceva.
V-am dat exemplul ca am căzut cu toții plasa când părinții ne-au promis tot felul de
bunuri in schimbul unor prestații mai bune sau mai interesante la școala. Faptul ca
tata îți promite și tu la rândul tău te obligi sa-i cumperi ceva, nu este o obligație
civilă pentru ca este lipsită de cauza. Prima chestiune corespunde pur și simplu
pentru ca e obligație in momentul in care tu ii spui copilului ca ii cumperi un
device, este evident ca obligația ta este patrimonială, dar intenția nu este juridică.

Exista și o cale prescurtata spre concluzia daca obligația este într-adevăr civilă: sa
va uitați pur și simplu la sursa, și asta când ați avea mai multe surse care ar genera cel
puțin teoretic obligațiile, sa nu creeze cel puțin impresia ca generează, dar in fond sa nu
genereze. O sa ajungem la surse și o sa vedeți: când avem act juridic, trebuie sa ne uitam la
cauza actului juridic și dacă cauza e juridică, pur și simplu și obligația va fi juridică pentru
ca actul e definit prin obligație, actul este o manifestare de voința sau acordul de voința
care duce la crearea de obligații. Dacă actul nu este capabil sa genereze obligații,
îndatoririle pe care le-a generat acel act nu pot sa fie obligații civile. Deci exista și forma
aceasta prescurtata: sa te uiți la sursa efectivă. Dar nu merge întotdeauna pentru ca, o sa
vedeți, exista așa-zisele obligații legale, delictuale. Dar întotdeauna sursa este importantă;
practic sursa unei obligații determina regimul probatoriu.

!Atentie! Mijloacele de plata admise pentru proba sursei sunt de fapt mijloace de dovada
pentru obligație. Cum dovedești actul, așa dovedești obligatia generată de act. Cum probezi
faptul juridic licit/ilicit, așa probezi și obligația care este generată de faptul respectiv.

Obligații pecuniare / Obligații în natură / Obligații de valoare

Obligațiile pecuniare sunt obligații banesti, adică obligații a cărei prestație înseamnă a
da o suma de bani. Deci când te duci și plătești la Vodafone abonamentul, tu, in calitate de
client, dai o suma, este prestația ta de debitor al serviciului, este întodeauna stabilită in
bani, nu ne interesează ce fel de moneda este. Deci obligația pecuniara = obligație
bănească.
Obligația este pecuniara dacă la momentul in care s-a născut e stabilită in moneda,
căci o obligație poate sa fie pecuniara inițial, și după acel moment datorită unor mijloace,
întâmplări, cauze sau voinței părților raportului de obligație, obligația se poate
transforma in altceva. Deci judeci dacă o obligație este pecuniara dacă la momentul ei ea
a fost exprimata in lei. Exemplu: chiria pe care o datorează chiriașul locatorului este pur
și simplu o datorie pecuniara, este un debit pecunitar, este o obligație pecuniara,
întotdeauna este stabilită in moneda; nu ma interesează care este moneda, dar trebuie sa
fie o moneda care sa circule. Dacă tu stabilesti o moneda care nu circula niciunde, nu
este raport juridic pentru ca intenția este sa nu te angajezi juridic. Trebuie sa te gândești
exact la momentul la care s-a născut raportul de obligație. Obligațiile care nu sunt
stabilite la momentul nașterii lor in bani, nu sunt exprimate in bani, sunt in natura, de
unde rezulta ca natura este orice altceva decât bani. Practic așa trebuie sa țineți minte: ce
nu este bani, este natură. Și natura aia poate sa fie in orice.
Obligațiile de a face și de a nu face se traduc in obligație in natura. La obligațiile de
a nu face ceva, de a nu desfășura o anumită activitate(de a nu cânta, de a nu sari coarda
șamd), obligațiile de a da(de a construi, de a tăia un porc șamd) acestea sunt toate
obligații a căror prestație este determinata de un anumit comportament pe care debitorul
specializat trebuie sa îl aibă.
 Fiți atenți, in definitiv, per ansamblu, totul este pecuniar, valoric, dar din punct de vedere al
obligației si al prestației originare, adică născute la momentul obligatiei, nu este vorba niciodată
(pentru obligațiile in natura) de bani. Obligațiile in natura pot sa fie de a da, de a face, de a nu
face; cel mai simplu este sa le excluzi pur și simplu și sa te concentrezi pe obligațiile pecuniare,
pe obligațiile in bani. Datorită specificului generic al obligației civile, banii constituie numitorul
comun cel mai mic al oricărui tip de obligație, de unde rezulta ca și obligația in natura, la un
moment dat, și mai ales din punct de vedere tehnic la momentul in care nu este executata, se
poate transforma într-un echivalent bănesc. Aceasta transformare in echivalent bănesc tine de
executarea prin echivalent și face ca obligația inițial născuta in natura sa se transforme in una
pecuniara. Este vorba de așa-zisa executare indirecta care modifica obiectul obligației,
transforma prestația. De ce este așa? Pentru ca obligațiile de a face, care sunt stabilite in natura,
nu pot sa fie executate silit, ori forțat in natura pentru ca ele ar presupune o constrângere a
persoanei debitului ceea ce este inacceptabil, și atunci de fapt se realizează o transformare, o
echivalare a obligației in natura intr-o suma de bani, și suma aceasta de bani este executata
direct din patrimoniul debitorului. Exista o posibilitate tehnica, ca orice obligație in natura sa fie
echivalata la un moment dat ca o obligație pecuniara. De obicei aceasta echivalare se face la
executarea silită. Bineînțeles ca pentru obligațiile facultative, pentru obligațiile voluntare părțile
sunt libere sa stabilească modificarea obiectului, și pe cale de consecință poate sa survină o
transformare a obligației dintr-una exprimata in natura in una exprimata in bani.
Analiza:
1. Va uitați la momentul in care s-a născut obligația.
2. Dacă la acel moment este vorba de bani. Dacă este vorba de bani, atunci
obligația este pecuniara.

Exista și obligații așa zise de valoare care nu sunt neaparat obligații civile, sunt niște obligații
care sunt practicate in special între comercianți sau raportat la comercianți, care sunt stabilite in
natura și plătite in bani, in sensul ca se stabilește un echivalent al unui produs, a unui lucru in
natura, și la momentul scadentei nu se da lucrul, ci se plătește valoarea lucrului la momentul
scadentei. Este ca și cum ai stabili un etalon, stabilesti ca debitorul are de plătit in 01.01.2025
echivalentul a unei tone de aur. Tona de aur costa acum X, in 2025 nu știm cât costa. Este o
modalitate de indexare a obligațiilor, ceea ce ar trebui sa ii asigure creditorului o stabilitate și o
obligație plătită la nivelul la care el și-a imaginat, și-a dorit la momentul încheierii contractului.
Aceste obligații, după cum spuneam, nu sunt neaparat civile, exista niște mecanisme civile de
evitare a impreviziunii in contract, inclusiv in codul civil la:
 Art.1272- Conținutul contractului
„(1) Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la
toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le
dau contractului, după natura lui.
(2) Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres.”
De fapt, obligațiile de valoare sunt între cele 2 obligații, in natura și pecuniare.

Obligațiile pecuniare au evident foarte multe avantaje:

1. Sunt întodeauna niște obligații de rezultat pentru ca niciodată debitorul nu poate spune
ca el nu poate face rost de bani, dar nu este de vreun mijloc ca el sa depună niște eforturi.
2. Exista așa zisul principiu al nominalismului monetar in sensul ca atâta timp cât e
stabilită o valoare in cifre, atât timp cât exista obligația se plătește cifra respectiva in bani.
Deci dacă stabilesti astăzi ca debitorul are de plătit in 2025 o suma de 100 lei, el trebuie sa
plătească 100 lei. O sa spuneti ca asta e foarte bine pentru debitor, pentru ca debitorul știe,
in definitiv e bine și pentru creditor pentu ca da senzația de stabilitate, de previziune, știi
exact ce rata ai de plătit pana in 2030 pentru ca leul este identic cu sine, deci
nominalismul monetar este un principiu al dreptului civil care spune ca leul este tot
timpul egal cu sine, având aceeași valoare. Nominalismul însă are o contrapondere pentru
ca nu tine cont de puterea reala de cumpărare a banilor. Puterea reala de cumpărare poate
sa facă ca astăzi 100 lei sa aibă o valoare, adică sa se poată schimba anumite mărfuri,
produse pe 100 lei, iar in 2025 sa se schimbe mai puține sau mai multe și automat și
nominalismul, și dinamica economică joaca fie in favoarea creditorului, fie in favoarea
debitorului. Dacă e vorba de inflație întotdeauna va juca in favoarea debitorului, nominal
va fi ținut de 100 lei, dar in 2025 s-ar putea ca 100 lei sa fie 1€. Deflația va juca in
favoarea creditorului pentru ca el va lua 100 lei, dar care in 2025 pot sa reprezinte 100€.
Întodeauna exista o parte care ar câștiga sau ar pierde, nu exista mecanisme care sa asigure
o egalitate completa, exista o tendința de a asigura un echilibru, exista un principiu de
reechilibru, dar nimeni nu poate sa-l garanteze.
Nominalismul se leagă de obligațiile pecuniare. Face abstracție pur și simplu de
realitatea economică și explica de ce debitorul este legat la valoarea nominală a obligației,
in timp ce celelalte obligații, care sunt stabilite in natura, nu au de a face cu nominalismul.
Dacă debitorul se obliga sa livreze in 2025 3000 de capete de ovine, asta depinde de
valoarea care se va stabili probabil in toamna lui 2024, nu in 2019, când încheie contractul.
Fluctuația o va simți din plin fiecare dintre părțile raportului juridic de obligație. Și exista
așa zisele modalități de a lega părțile prin intermediari, prin așa zisele obligatii de valoare.
*Obligațiile comerciale sunt obligațiile între profesioniști. Codul a spus ca exista un
regim unitar de obligatii, dar a păstrat diferențele între obligatii, care erau atunci când
exista codul civil comercial.
Există așa-zisele modalități de a lega oarecum, părțile fiind oarecum intermediate
prin așa-zisele obligații de valoare. Când s-a adoptat, CC s-a făcut de niște oameni de
știință care au făcut diferența dintre dreptul civil și dreptul comercial. Deci este pur și
simplu contravenție, dacă nu chiar infracțiune să spui societăți comerciale, se zice societăți.
Ele sunt comerciale, cooperative sunt asociații, sunt contracte de societate care sunt civile
și așa mai departe. Deci au venit niște oameni de știință care au spus nu, noi facem legea în
așa fel încât să existe un singur tip de obligații și în obligațiile alea să existe tot dreptul
privat.

Obligațiile comerciale sunt mai ales între profesioniști, că așa se exprimă CC:
obligații între profesioniști. și ce a făcut codul acesta, a spus că nu mai există un regim,
există un regim unitar, dar au păstrat diferențele între obligații, care erau atunci când exista
CC comercial. Exemplul veșnic de obligații este că vinzi o casă, vinzi o bicicletă, te duci
în piață, alea sunt raporturi. Raporturilea astea cu agricultorii erau teoretic și practic scoase
din raza de acțiune a raportului juridic comerical și atunci trebuia să faci deosebirea asta
între obligațiile civile și comerciale. Vreau să vă atrag atenția că, atunci când spun de fapt
obligație comercială, CC se exprimă în obligații stabilite între profesioniști. Aceste
obligații comerciale / între profesioniști au un regim care derogă de la dreptul civil. De
aceea în materie de raporturi comerciale se aplică obligațiile de valoare. Acolo sunt acele
clauze care urmează să asigure tot timpul o reglare a obligațiilor în funcție de inflație, de
ansamblul economic sau de mijloacele economice. Asemenea obligații despre care
discutăm se deosebesc fundamental de obligațiile în viitor, de obligațiile comerciale de tip
bursier și așa mai departe care sunt obligații cu obiect determinat în viitor și obligații care
nu au nimic de a face cu logica civilă. Mai există și o singură branșă în dreptul românesc
care face deosebire, deși v-am spus că nu există deosebire între obligație și creanță.

În materie fiscală se face diferența între obligația de a te declara plătitor de taxe și

impozite și creanța care e de fapt obligația de a plăti aceste taxe și impozite.
Obligațiile convenționale și cele care nu sunt convenționale
Obligațiile convenționale, pe astea le numesc de fapt obligații voluntare. Se
înțelege prin ele obligațiile generate de actul jurdic și în special de contract. Sunt
obligațiile care sunt generate de voința părților. Voința e o stare de fapt care este pusă într-
o anumită împrejurare generează raporturi juridice.
Regula este că contractul este sursa tipică de obligație și v-am dat exemplu de
contract de închiriere, de locațiune, vânzare etc. Pe cale de excepție actul unilateral
generează o obligație. Există în CC reglementată o singură sursă, deci formal sau nominal,
sursă unilaterală de obligații. E vorba de promisiunea publică de recompensă, care în
viziunea CC este un act unilateral care generează obligații. Prima dată trebuie reținut:
1. E vorba de sursă care generează obligații, nu de sursă care generează raporturi
juridice. Nu mă refer că actul unilateral în general nu e apt să genereze efecte
juridice. Declarația de recunoaștere de paternitate, testamentul etc. generează.
Generează raporturi juridice, dar nu neapărat obligații. Pe noi ne interesează
obligațiile aici. Acele unilaterale sunt voințe unilaterale care ar trebui să genereze
cum obligație? Aici automat dacă știi ce e raportul de obligație îți ridici mari semne
de întrebare, cum să genereze o manifestare unilaterală de voință o obligație? Adică
eu spun că dumneavoastră sunteți debitorii mei, cum să fie/ sanchi. Păi așa am
ajunge toți debitorii și cedatorii altcuiva, am ajunge la haos. Nu ar fi neapărat haos,
dar am râde unii de alții și am spune, păi nu ești și tu debitorul nostru pentru aceeași
sumă? Mai învățăm și despre compensație și în următoarea secundă s-a compensat
tot. Gândiți-vă cum ar fi dacă pe baza unei manifestări de voință unul și-ar imagina
că ar fi debitorul celuilalt. Aceasta pleacă de la faptul că o obligație este de fapt o
limitare a libertății economice. Pentru că dacă tu ai 100 și vine creditorul și îți
spune să îi dai 10 că-i datorezi și tu îi dai și după momentul plății tu ai 90. Deci
orice obligațiE este un pasiv patrimonial, orice obligație plătită duce la scădere.
Orice obligație lato sensu este o restrângere pentru că poți să faci orice mai puțin
comportamentul acela datorat creditorului. În momentul în care tu te obligi să nu
deschizi fereastrA, să nu vinzi Coca-Cola, îți limitezi libertatea. Cum se poate
imagina să îți limitezi tu libertatea la comanda altuia. Asta se numește dictatură, că
unul îți dictează. Actul unilateral este unul nedeductibil. Legea spune că
promisiunea aia publică de recompensă e un act unilateral, în sensul că cel care a
găsit bunul devine pur și simplu creditorul celui care a făcut anunțul de
 recompensă. și să fie așA e unicul exemplu în care actul unilateral ar genera
obligatii.
2. Actul acesta este reglementat, deci nu este act nenumit de generare a obligației.
Regula este că aceste obligații voluntare sunt generate de contracte. Întrebarea se
pune a doua dată. Trebuie să știți că mai există și alte obligații care nu sunt neapărat
voluntare. Sunt și care sunt generate de pacte juridice, fapte care pot fi licite sau
ilicite. Dacă sunt fapte ilicite toată problema se traduce în materie de răspundere
civilă. Victima unui prejudiciu, din creditorul reparației daunei suferite. Aceasta
este toată teoria răspunderii.
Există și fapte juridice licite: gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză sunt
așa-zisele cvasicontracte sau fapte juridice licite care generează raporturi de creanță
de restituire. O să le analizăm, înseamnă că de fiecare dată există câte o lege și
există chiar legea. Întrebarea nu este chiar fundamental dacă faptele licite sau ilicite
generează obligații, răspunderea este da, altfel nu ar exista răspunderea sau
cvasicontractele. Se poate răspunde afirmativ la întrebarea dacă legea în sine poate
să fie sursă concretă? Ai o lege și legea aia te obligă să plătești ceva. Părerea mea
este că nu poate să existe lege care să existe în sine de la sine obligația. Obligațiile
fiscale nu ar fi chiar cele reieșite din legea fiscală? De fapt acelea sunt obligații
pecuniare, sunt niște creanțe super speciale care au un alt regim inclusiv de
prescripție, dar nu ne ocupăm de el. La fel e și cu pensia alimentară, spun că nu aș
fi plătit dacă legea nu m-ar fi obligat. Legea spune că ești contribuabil, că ești
obligat la întreținere, că există obligația legală, nu e din contract, nu e
convențională. La aceste obligații legale este logic că există o lege, dar mai există
ceva și acel ceva în incidență cu legea creează obligația, niciodată legea în sine.
Este faptul că ești în anumite raporturi de rudenie, că desfășori anumite activități
etc. există un fapt care acționează, care justifică apariția obligației. Respectivul fapt
generează obligația.
Atunci mereu ai ajunge la concluzia că obligația e reglementată de contract, care e
reglementat de lege, atunci obligațiile contractului sunt de fapt obligații legale.
În statele comuniste este o astfel de tendință de a spune că legea e cea mai tare,
legea îți dă voie să faci anumite activități. Pe când în restul societăților raportul este
invers.
Diferențele între obligațiile voluntare și cele legale nu se concretizează în regimul
lor juridic oricare ar fi sursa concretă a obligației, obligația are aceleași regim. Nu
 te interesează neapărat de unde izvorăște o obligație pentru că regulile pe care e
vom analiza vor fi aceleași. Ne interesează la regimul juridic al sursei. Obligația o
analizezi nediferențiat, fără să ți cont de unde izvorăște.
Când discuți despre contract și condițiile sale de validitate sunt complet diferite de
condițiile de validitate / angajare a răspunderii. La răspunderea civilă condițiile sunt
diferite față de sursele care se bazează pe fapte licite. Când pui în discuție sursa obligației
nu te concentrezi pe regimul ei (e identic pentru orice tip de obligație), ci te concentrezi pe
condițiile de validitate ale sursei și de fapt asta este teoria obligației. după vei analiza
modalitățile de dinamizare sau de stingere care sunt identice oricare ar fi obligația în sine și
oricare ar fi sursa ei și după se analizează punctul 2 care sunt de fapt sursele care fac ca
aceasta să se nască.
Dacă este obligația convențională, va fi necesară o punere în întârziere a debitorului, în
schimb la cele în materie delictuală nu se pune în discuție răspunderea.

Obligații care au legătură cu lucrurile și care nu au legătură cu lucrurile

Lucruri în sensul de bunuri, învățate la drepturi reale. Obligațiile care au legătură
cu bunurile le consider ad rem, numai ele pot să întemeieze obligații de dar, de a da. Aceste
obligații au nevoie de bunuri pentru că ele suportă drepturi reale.
Aceste obligații nu trebuie confundate cu cele scriptae in rem, nici cu cele propter
rem. Acestea două sunt considerate ceva între drepturi reale și creanțe. Nu sunt nici nici.
Cele propter rem sunt cele care se impun stăpânitorului bunului, să facă ceva tocmai că
stăpânește acel bun. Nu este vorba despre o creanță pentru că el trebuie să facă anumite
lucruri pe care legea le stabilește și de obicei în interesul tuturor sau unor anumite categorii
de persoane. Obligațiile propter rem nu au un debitor singular și determinat, iar conținutul
sau prestația este stabilită întotdeauna de lege nu sunt obligații propriu-zise.
Cele scriptae in rem sunt considerate că sunt un fel de creanțe care pot să fie
executate sau supuse la executare și altor persoane decât debitorului lor original, primitiv.
Ne spune ca are un grad mai mare de opozabilitate . Ideea este ca, aceste obligatii de obicei
izvorasc din acte carora legea le asigura o opozabilitate mai larga prin indeplinirea
anumitor formalitati si daca _ acestor formalitati , creantele trebuie sa fie executate si de
persoanele care nu au participat initial la generarea obligatiilor, adica la incheierea
contractului.Si un exemplu clasic este ca un contract de inchiriere se executa intre locator
si locatar, intre proprietar, sa spunem, si chirias. In momentul in care proprietarul insa
vinde bunul, dobanditorul bunului tinut de creanta la care era tinut initial locatorul . Si asta
este considerat scriptae in rem, adica e scrisa in bun obligatia.
Revenind al creanță, la creanța scriptae in rem este evident că cel care a cumpărat
bunul închiriat nu a fost parte la contractul de închiriere, dar dacă sunt îndeplinite anumite
condiții arătate de lege, iar aceste condiții se referă în special la opozabilitatea contractului
care generează creanța ad rem el va fi ținut ( acest dobânditor al bunului ) exact cum era
ținut autorul contractului de închiriere, fostul proprietar, să respecte dreptul locativ al
chiriașului. Este de fapt o creanță care ajunge să fie executată de un terț. El execută datorită
naturii nu a obligației în fond, ci a regulilor aplicate sursei care este contractului respectiv.
Aceste obligații ad rem nu sunt mai opozabile sau mai puțin opozabile.
E vorba de relativitatea platii pentru ca obligatia, ca raport, poate sa fie opusa, daca
opozabilitatea se intelege ca o chestie generica de respect. Da, si ganditi-va, un debitor are
de platit pe A, B, C, D si intra in faliment. A, B, C, D trebuie sa respecte creantele pe care
creditorul asta in faliment le are fata de X pentru ca pur si simplu trebuie tinut cont de ele.
Asta-i toata chestia, dar nu inseamna ca X trebuie sa ii plateasca lui A. Deci, cand spun ca
e vorba de opozabilitate absoluta, cand e opozabilitate erga omnes in general, este vorba de
respect, de existenta. Va ganditi la faptul ca mergeti pe strada si sunt stâlpișorii aia, care-s
in mijlocul drumului ca sa ce? Sa nu parcheze cetățenii. Deci ala ti-e opozabil caci, daca
nu-l bagi in seama, ce se intampla? Dai in el. Asta e respect, deci iti cere Consiliul Local
respect, sa ii respecti pe pietoni, nu sa vii tu cu fadroma sa parchezi acolo. Si tu ca pieton
trebuie sa ai acelasi respect ca daca nu, te va durea. Dar respectul asta e ceva asa foarte
generic, foarte general si consecintele, daca sunt consecinte, nu sunt datorita
inopozabilitatii, ci datorita altor lucruri.
Deci daca spuneti ca opozabilitate = respect, atunci orice este opozabil general.
Orice este absolut opozabil. Orice este opozabil erga omnes. Pe mine mă cheama
Vasilescu, e o chestie opozabila tuturor ca mă cheama Vasilescu. Putea sa mă cheme
oricum, si Giculescu, n-are niciun fel de importanta pentru nimeni, dar respect. In
momentul in care va puneti toti si va intreb cum va cheama si toti o sa spuneti „Paul
Vasilescu, Paul Vasilescu” așa la infinit 100 de oameni, atunci o sa fie o problema juridica
pentru voi. Respectul asta e o chestie pasiva. In momentul in care incalci intr-adevar o
norma, se pune problema unui efect. Dar efectul nu este direct al opozabilitatii, si efectul
indirect nu este inopozabilitate, ci e incalcarea unei norme care ar trebui sa fie ocrotita
indirect de aceasta opozabilitate. Deci ca realitate, ca raport social, orice creanta este
opozabila ca si orice drept real pentru ca trebuie sa ții cont de el, sa-l respecti.
 Creanta se spune ca e opozabila relativ atunci cand se pune problema pur si
simplu de executare. Atunci executarea (plata) este relativa pentru simplul motiv ca nu se
poate cere decat de la anumite persoane.
Exista si obligatii care nu se leaga de bunuri. V-am dat eu exemplu: sa canti la
ceva, sa mesteresti ceva, sa repari ceva. Esti Ronaldo si joci, este o prestatie pe care tu o
executi. Vrei sa mergi, esti funambular, mergi pe sarma. Te opreste Boc, iti da 10 lei si iti
spune „Mergi!”, este o prestatie, este o obligatie intuitu personae care nu este intuitu rei, nu
se refera la un bun.
In general, obligatiile de a face si de a nu face nu se leaga neaparat de bunuri deci
sunt mai distanțate. Obligatiile de a da trebuie sa aiba legatura cu bunurile. Care-i
importanta? Importanta nu este la nivel de opozabilitate, ci ca, daca ai obligatii de a da,
care-s legate de obligatiile ad rem, regimul juridic al bunului (si in special regimul
proprietatii) poate sa influenteze regimul obligatiei. Poate sa-l influenteze prin sisteme de
publicitate, prin sisteme de plata, prin restrictii. De obicei, restrictiile dreptului real sunt
imprumutate indirect de restrictiile raportului de obligatie.
Ai un drept de proprietate asupra unei arme. Ai o arma, in momentul in care vrei s-
o vinzi, adica sa generezi o obligatie de a da, de a stramuta dreptul de proprietate, datorita
acestui drept de proprietate special, care poarta asupra bunului, ai un regim special care-ti
influenteaza dreptul de creanta si, drept consecinta, trebuie sa obtii o sumedenie de avize
de natura administrativa ca sa poti pur si simplu sa-i instrainezi arma. Deci obligatia de a
da nu se poate naste pur si simplu numai din vointa ta, ci are nevoie de o sumedenie de
accesorii. Aceste accesorii sunt generate, vedeti, de regimul juridic al proprietatii.

Ultima chestie se leaga de obligatiile sinalagmatice si unilaterale. In fond, ati

invatat ca exista contracte sinalagmatice/ bilaterale si contracte unilaterale.
Dati-mi exemplu de contract unilateral: donatia. Nu confundam contractul
unilateral cu actul unilateral, contractul unilateral e contractul ca orice contract care are 2
parti, dar numai una dintre parti este debitor, cealalta fiind creditor. Acesta este raportul de
fapt, raportul unilateral.
Raportul este sinalagmatic atunci cand, in cadrul aceleiasi surse, se genereaza
pentru fiecare parte si drepturi si obligatii. Este si creditor si debitor, deci e un fel de
interferenta. Exemplu cel mai obisnuit este de contract sinalagmatic ca, daca va ganditi la
vanzator, el e creditorul pretului in mod traditional si debitorul obligatiei de a da. Deci,
vedeti, ideea este ca ca contractele astea sinalagmatice subliniaza ca, in fond, cauza
juridica e unica pentru fiecare in parte, ca ea se gaseasca pe o pozitie complet diferita
raportat la celalalt, in acelasi timp. Adica, cauza juridica sinalagmatica „do ut des” in
exemplul asta, face ca si obligatiile sa fie sinalagmatice. De obicei are importanta practica
chestia asta pentru ca daca obligatiile sunt sinalagmatice, ele trebuie sa fie executate in
acelasi timp. Daca nu pot sa fie executate in acelasi timp, cel care poate sa execute si vede
ca celalalt nu executa obligatia corelativa are dreptul sa blocheze propria executare si asta
se numeste „exceptia de neexecutare a contractului”. Deci exceptia asta de blocare prin
neexecutarea propriei obligatii pentru ca celalalt cocontractant nu-si executa propria
obligatie este un efect specific acestor contracte. De negasit daca obligatia este unilaterala.

Complexitatea obligațiilor
Ultima clasificare care, in fond, tine de substanta asta, se leaga de asa-zisa
complexitate a obligatiilor. Obligatia este simpla daca un subiect tine pe alt subiect, un
creditor care tine un debitor pentru o prestatie simpla in sensul ca... si exemplul vesnic era
ca: B era obligat catre A pentru suma de bani, tipicul de obligatie simpla. Un singur debitor
este tinut de un singur creditor, deci nu exista pluralitate de subiecti, raportul juridic e
simplu, subiectiv vorbind. Iar prestatia lor, obiectul, este de asemenea simpla, o singura
prestatie (sa dai un bun sau sa faci ceva, sa tai un porc).
Exista insa elemente care transforma pur si simplu raportul in asa-zis raport de
obligatie complexa ori cu pluralitate. Si pluralitatatile pot fi fie obiective-si am pluralitati
de obiecte, fie pluralitati de subiecte si atunci sunt obligatii plurale subiective. Toate
constituie in definitiv exceptii de la regula ca o obligatie este simpla.
Regula e ca obligatiile sunt simple, exceptia o sa o vedeti, mai ales la pluralitate de
subiect (acolo e foarte important ca se fac si grile si e important si practic). Regula este, de
asemenea, divizibilitatea ori lipsa de solidaritate, dar regula este ca totul este simplu. Daca
obligatia este complexa, trebuie sa reiasă de undeva. Trebuie sa vina de undeva aceasta
idee, pentru ca asa din eter nu ajungem la concluzia ca obligatia este complexa.
Situatia este in functie de cum se leaga obiectele juridic si avem: 3 tipuri mari de
obligatii:
1. Obligatiile conjunctive
Ideea este ca conjunctiv se refera la conjunctia „si” si obligatia e conjunctiva ori
multipla de obiecte cand debitorul trebuie sa dea mai multe obiecte, adica e o prestatie
multipla la care debitorul e tinut s-o savarseasca si, in functie de elementele de fapt, fie in
acelasi timp, fie succesiv. Foarte multe obligatii sunt conjunctive. Astea-s opusul clar al
obligatiilor simple pentru ca debitorul trebuie sa faca o sumedenie de actiuni, actiuni
izvorate din aceeasi sursa. Ganditi-va daca va cumparati un obiect nou. Debitorul care este
tinut de obligatia de a da, de obicei un profesionist, care e obligat sa stramute dreptul de
proprietate catre tine, care achizitionezi bunul respectiv, este obligat si sa dea si dupa aceea
este obligat si sa faca. Si de obicei sa faca ce? Sa predea bunul, sa-i asigure service-ul, sa-i
asigure reparatia in cazul in care te duci, sa-i asigure garantie, sa-i asigure post garanție si,
si, si, si, si.
E totusi un „hocus-pocus” pentru ca, din punct de vedere tehnic, fiecare obligatie
poate sa fie izolata si sa fie privita ca o obligatie simpla. „Hocus-pocus” se refera la faptul
ca oricare dintre obligatiile neexecutate din sirul de obligatii conjunctive poate sa justifice
desfiintarea contractului pe motiv de neexecutare, deci obligatiile sunt totusi legate, dar
daca le-ai izola, ele sunt obligatii simple. Au un rost in ansamblul contractual in special.
Unele obligatii conjunctive, toate obligatiile conjunctive sau toate obligatiile care
formeaza continutul obligatiilor conjunctive, sunt pur si simplu obligatii considerate
principale, nu accesorii. Importanta practica este ca debitorul se libereaza executand toate
obligatiile de dupa „si”. Deci e o conjunctie aici, astia ar trebuie sa reprezinte, din punct de
vedere al pluralitatii, regula. Deci ai acea regula generala ca obligatiile sunt simple, dupa
aceea ai o regula mai mica care se aplica daca obligatiile au pluralitate de obiect si atunci
in mod normal, ar trebui ca obligatiile sa fie conjunctive si exceptiile sunt obligatiile
alternative, respectiv facultative.
2. Obligatiile alternative
Obligatiile alternative au logica unui sir „sau, sau, sau”. Obligatiile alternative sunt
obligatii cu pluralitate de prestatie ori de obiect, in care toate obiectele sau prestatiile sunt
considerate principale, debitorul putandu-se libera executand doar una singura dintre ele –
sau una, sau alta. Dau un vițel sau doi miei sau 5000 de lei - „sau,sau”, nu „si,si”. Nu
trebuie sa dai doi miei, un vițel si 5000 de lei. Dai 5000 de lei, s-a stins.
Observam ca:
1. toate obligatiile, toate obiectele sunt principale;
2. nu se cumuleaza;
3. executarea oricareia dintre ele duce la stingerea in ansamblu a obligatiei.
Asemenea obligatie are importanta practica din punct de vedere al riscului de
executare si este o modalitate de garantare pentru ca creditorul sa obtina ceva, ceea ce el
doreste de la debitor in natura in special, si nu in echivalent. Or, generic, sa se reduca riscul
de neplata pentru ca in momentul in care creditorul are 7 variante de bunuri pe care sa le
primeasca e foarte greu teoretic sau practic mai degraba, sa consideri ca toate bunurile vor
disparea. Deci, de fapt, se creeaza un fel de garantie.
As pune in paranteza „garantie” pentru ca la momentul cand vorbim despre garantii
o sa va explic ca exista doua viziuni asupra garantiilor. Este o viziune foarte stricta la care
tin si care transforma efectiv obligatia din chirografara in altceva si aia este garantie.
3. Obligatii facultative
Faptul ca tu ai o obligatie alternativa, conjunctiva sau facultativa, aia nu inseamna
ca obligatia nu este chirografara. Obligatiile sunt chirografare sau in principiu, regula este
ca ele continua sa fie chirografare. Diferenta este ca, sau elementul in plus este ca, la
obligatiile acestea alternative, ai o pluralitate de obiecte. Regula in materie de executare
este ca daca prestatiile devin imposibil de executat, obligatia se stinge. Asta este o regula
pe care trebuie sa o retinem. O sa revin la un moment dat la ea, deci obligatia imposibil
fortuit de executat duce la stingerea sa.

Imposibilitatea fortuita de executare

Ce e imposibilitatea fortuita de executare? O imposibilitate fortuita de executare e
o imposibilitate generata de o cauza straina care exclude culpa debitorului, deci daca
prestatia dispare datorita unui caz de forta majora sau unui caz fortuit, lucruri care exclud
culpa; debitorul va fi, in principiu, liberat de executare. Asemenea obligatii cu pluralitate
vor sa evite aplicatia acestei reguli, deci, pe de-o parte, in principiu, riscul e diminuat, dar,
mai specific, aceste obligatii lupta impotriva imposibilitatii fortuite de executare. De ce? In
momentul in care ai o alternanta de obiecte, este foarte putin probabil ca, din punct de
vedere practic, sa dispara toate obiectele fara culpa debitorului si automat, debitorul va fi
tinut sa faca ceva. Si atunci, in momentul in care debitorul, ca o sa puteti intreba „daca
debitorul prin culpa sa distruge bunul care trebuia sa faca plata?” El va trebui sa plateasca
prin echivalent, daca nu mai poate sa procure respectiva prestatie.
O sa revin asupra acestei reguli care spune „imposibilitate fortuita de executare”.
Fortuita inseamna nu fortata, ci intamplatoare; o imprejurare intamplatoare, un accident
care survine si nu are nimic de-a face cu campul de activitate ori, mai ales cu culpa
debitorului; va ganditi la un tsunami, la o ploaie exceptionala, la un minus 300 de grade
afara s.a.m.d., deci la lucruri pe care nu le poate dirija, controla si care nu pot sa fie
depasite de debitor. Deci din punctul asta de vedere, legea si spune foarte clar in materie de
obligatii alternative la articolul 1467 ca se stinge obligatia pentru partile care sunt
imposibil de executat fortuit, dar am vrut sa subliniez acest lucru.
 Art. 1467 NCC- Pluralitatea de prestatii
„Dispozitiile acestei sectiuni se aplica in mod corespunzator in cazul in care obligatia
alternativa are ca obiect mai mult de doua prestatii principale.”
A doua chestiune care trebuie tinuta minte si care e reglementata de lege este „Cine
face alegerea de executare?” pentru ca am spus ca, de fapt, nu se datoreaza toate prestatiile,
ci numai una dintre prestatii. In momentul in care exista mai multe prestatii si numai una se
executa, automat se ridica intrebarea „cine va alege?”. Regula este ca, debitorul, daca nu se
spune altfel, va fi cel in drept sa aleaga ce executa, deci debitorul, in exemplul pe care vi l-
am dat, la scadenta va da 5000 de lei si se va stinge obligatia fara ca creditorul sa ii spuna
„pai stii, eu voiam sa imi dai un vițel”. Aia e obligatia alternativa, iar din punctul meu de
vedere, eu am facut alegerea pentru ca eu sunt indreptatit sa o fac.
Alegerea prestației se face de către debitor, ca regulă, excepția fiind ca părtile să convină
că creditorul să facă alegerea. Din acest punct de vedere, alegerea prestației nu este decât o
aplicație a regulii generale că totul se interpretează în favoarea debitorului. Aceasta este
determinată de obiectul prestației așa cum a fost stabilită la momentul nașterii creanței.
Debitorul nu se află în posibilitatea de a alege ceva da sau a plăti părți din prestația sa– nu
are drept de opțiune.
art. 1462 - Alegerea prestaţiei
„(1) Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia revine debitorului, cu excepţia
cazului în care este acordată în mod expres creditorului.
(2) Dacă partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îşi exprimă opţiunea în termenul
care îi este acordat în acest scop, alegerea prestaţiei va aparţine celeilalte părţi.”
Nici creditorul nu poate cere fragmentare – principiul indivizibilitătii plătii.
Alegerea este hotărâtă la momentul nașterii obligației. – aici avem definiția obligației.
Debitorul nu poate alege să dea o echivalentă, sau să plătească părți din fiecare prestație –
un miel și 2500 de lei – nu are drept de opțiune. Important de menționat este că prestația se
determină la momentul nașterii raportului și nu ulterior nașterii obligației – nu îi poate
reveni unei părți executarea în mod discreționar. Debitorul nu poate plăti după bunul
plac. Important de reținut aici sunt două reguli: dacă alegerea este lăsată la voința
debitorului, trebuie să se respecte anumie reguli (art. 1464: Ce se Întâmplă dacă debitorul
trebuie să facă alegerea? trebuie să execute integral una dintre prestații, la alegerea sa.).
Dacă în același caz ambele prestații devin imposibil de executat, imposibilitatea fiind
cauzată de culpa debitorului, acesta trebuie să plătească valoarea pretatiei care i-a devenit
ultima imposibil de executat (conform legii, art. 1464(2)).
 Art. 1464 - Alegerea prestaţiei de către debitor
„(1) Debitorul care are alegerea prestaţiei este obligat, atunci când una dintre prestaţii a
devenit imposibil de executat chiar din culpa sa, să execute cealaltă prestaţie.
(2) Dacă, în acelaşi caz, ambele prestaţii devin imposibil de executat, iar imposibilitatea
cu privire la una dintre prestaţii este cauzată de culpa debitorului, acesta este ţinut să
plătească valoarea prestaţiei care a devenit ultima imposibil de executat.”
Exemplu: ai două prestații: una dispare din culpa debitorului, iar alta din pricina
unui caz fortuit – textul de lege spune că se plătește valoarea ultimei prestații disparute. În
acest caz texul de lege estea ambigua în exprimare, intrucat nu i se poate imputa ce a pierit
dintr-un caz fortuit, și nu din culpa lui, obligația transformându-se în echivalent – nu este
ultima – regulile fiind: regulă imposibilității obligației și executării prin echivalent a
obligației.
În altă ordine de idei, echivalentul prestației în lei trebuie să fie cvasiidentic. Când
este vorba despre obligații principale, nu poate exista diferență la echivalent. Creditorul are
dreptul de a allege complet discreționar: poate spune că debitorul îi datorează 5000 de lei,
dar legea ține cont dacă un obiect a dispărut fortuit, dacă creditorul a distrus din culpă unul
dintre obiecte, prestații sau debitorul a făcut acest lucru. Conform regulii, dacă creditorul
distruge una dintre obligații și face prestația imposibil de executat, el are opțiunea să îl
despăgubească pe debitor, fie să îl ierte de datorie. La distrugerea bunului altuia, trebuie
reparat – obligația creditorului de a repara. După ce ajunge la nivelul anterior faptului ilicit
se poate exercita dreptul de opțiune sau pentru a o evita, intervine iertarea de datorie.
Textul poate fi folosit ca probă în definitive pentru faptul că obiectele datorate sunt
echivalente valorii – cvasiegale. Prestațiile pe care le generează o obligație alternativă sunt
echivalente.
Mai există o obligație facultativă – care are o singură prestație ca obiect principal,
doar că debitorului I se recunoaște posiblitatea in solutionem la o altă prestație. Aceasta din
urmă trebuie să fie determinată – este o facilitate pentru debitor față de cealalta.
Obligațiile alternative au o pluralitate de obiecte, iar aceasta face ca toate prestațiile
să fie principale, în schimb cea facultativa nu are decât o prestație. În al doilea rând,
observăm că obligațiile alternative prezintă dreptul de alegere și al creditorului, la cea
facultativă aparține numai debitorului. Efectul generic al imposibilității fortuite de
executare, în materie de obligații facultative, duce la desființarea raportului de obligație ca
și când aceasta din urmă ar fi simplă. Acestea sunt mai puțin frecvente în cazurile practice
întrucât este o înlesnire la plată – se produc efecte ca și când ar fi simplă.
 Mai frecvente sunt cele cu pluralitate de subiecti – mai multi creditori tin un
debitor, sau mai multi debitori tin un creditor – mereu pe o parte se afla mai multi subiecti.
Aceasta vizeaza subiectii activi sau pasivi. Nu pot exista mai multi debitori si mai multi
creditori in acelasi timp. Regula în materie civilă: obligatiile sunt divizibile și simple, de
unde rezultă că excepția este obligatia solidară ca si cea indivizibilă.

Obligatii solidare si indivizibile

1. Obligatii in solidum(deberi)=datorat integral:
Obligatiile astea in solidum, erau de fapt obligatii solidare care nu erau reglementate si
care nu trebuiau sa existe. Astazi eu am descoperit vreo 2-3, nu-s sigur ca sunt si astea. De
ce? Deoarece Codul cum le-a prins pe astea, cum le-a „omorat”, le-a facut imediat obligatii
solidare. Nu a mai lasat sa pluteasca obligatia in solidum. Obligatia dintre soti –devine
solidara; obligatia dintre parinti de a intretine minorii-devine obligatie solidara. De unde
rezulta ca exceptia este aratata in lege. De atunci obligatia in solidum a picat intr-un fel de
desuetudine, dar asta nu inseamna ca nu exista cazuri in care s-ar putea sa fie vorba de
astfel de obligatii.
2. Obligatii solidare:
Sunt de doua feluri:
A.Obligatii cu solidaritate pasiva:mai multi debitori sunt tinuti de un singur creditor
(codebitori- creditor).
B.Obligatii cu solidaritate activa: mai multi creditori țin acelasi debitori (debitor-
cocreditori).
O sa ma refer la primul caz pentru ca e foarte frecvent practic, dar pe langa asta o sa
spun ca toate regulile de la solidaritatea pasiva le aplicati invers la cea activa.
A. Solidaritatea pasiva:
Ai un raport juridic de obligatii in care ai un creditor care tine 2 / mai multi debitrori
(codebitori/codatornici), care sunt obligati toți la aceeasi obligatie, iar creditorul poate să
ceara fiecaruia toată obligatia la plata. „Toti pentru unul, unul pentru toți”.
Exemplu: Creditorul (C) are 3 debitori (D1, D2, D3) - C are un apartament și ia 3
chiriasi si spune chiriasilor „voi sunteti solidari tinuti la plata chiriei de 90”. De unde
rezulta că C poate să-l execute pe fiecare dintre D1, D2, D3 pentru toată suma de 90.
Fiecare dintre debitori este ținut să plăteasca tot, fără să ridice vreun beneficiu de diviziune
(exceptie de diviziune).
 Daca in speța mea C spunea „ D1 plăteste 30, D2 plateste 30, D3 plateste 30”, obligatia
nu era solidară, era divizibilă/conjunctă- se împarte la câți creditori există, fiecare e ținut
doar de partea sa din obligație.

Regula în materie civilă: Obligatia este divizibila.

Excepția în materie civilă: obligația solidara.
Regula în materie comercială (exploatare de întreprinderi de profesioniști) :
obligașiile sunt solidare. APARE LA GRILE !!

Toate raporturile si prestatiile obligationale ale codebitorilor către creditor să fie

„focalizate” de interes, de cauza juridică. Toți acesti debitori sunt debitori principali,
animați de aceeași cauză juridică. În momentul in care un debitor nu e principal, el va fi un
garant (poate fi tinut si el solidar). Ideea de retinut este ca toti debitorii sunt principali,
animati de aceeasi cauză.
În exemplul meu sunt animati de cauza de a plati chiria. Daca cei de aici iau un
credit de la bancă și se obliga solidar fata de banca, cauza juridica va fi restituirea
creditului. Deci pentru fiecare, oricum te-ai uita, exista un raport de obligatii care e animat
de cauza juridica a următorului. De aceea, d.p.d.v. al creditorului, obligația apare ca și
când ar fi una. Cauza juridica este un element intelectual care face ca solidaritatea
(pasiva/activa) sa fie o exceptie de la regula divizibilității.
Solidaritatea pasivă civilă trebuie să reiasă din ceva: care e originea solidarității?
Originea nu poate să fie decât un contract, ca în exemplul meu, sau legea.
Un contract prin care creditorul, având mai mulți debitori, consideră că e în
avantajul lui să îl țină pe fiecare pentru tot. Solidaritatea se prezintă ca un fel de garanție,
deoarece cu cât ai mai multi debitori, cu atât se poate imagina că plata va fi mai lesne
achitata. Dacă unul a dat în faliment, te îndrepți după celălalt și îl execuți pentru tot. În
exemplul pe care l-am dat cu chiria, nu e niciun beneficiu pentru locator să spună că
obligatia este divizibila. Pentru că, în caz de neplată, el trebuie să-si divizeze urmărirea.
Adică creditorul trebuie să urmărească pe fiecare chiriaș în parte pentru partea din datorie,
care este în exemplu 30 – 30 – 30. Rezultă că, practic, este divizibila obligația de a plati
chiria. Creditorul va face 3 acțiuni ca sa isi recupereze chiria neplatită. De unde rezultă că
solidaritatea pasivă funcționează în beneficiul creditorului. El are un interes să aiba
mai multi debitori si sa fie solidar ținuți.
 Legea uneori reglementează solidaritatea: obligația de întreținere pecuniara a
părinților față de copii; există în materie de mandat o solidaritate între comandanti sau
comandatari in functie de situatie. Trebuie să rețineți că solidaritatea trebuie să fie indicată
de ceva, fie un act juridic, fie un act normativ, altfel obligația este divizibil și se împarte
după numărul debitorilor.

1. Trebuie să împărțim toata chestiunea în raporturi dintre creditori și codebitori, și dupa în

raporturile dintre codebitori.
2. Ce se întâmplă înainte de plată, în timpul plății, și după plată.

- Înainte de plată:
Înainte de plată și în raporturile dintre creditor si debitor , raportul fundamental al
solidarității pasive este că creditorul poate să ceară oricărui codebitor plata întregii datorii.
În momentul în care a plătit întreaga datorie, obligația se stinge și creditorul va ieși din joc.
O să înceapă un alt joc: al subrogatiei.
Legea spune că codebitorul urmărit nu are un drept de a ridica excepții de diviziune. A
fost luat din materie de fideiusiune(garantie personala), unde fideiusorul, în anumite
condiții, nu poate să ridice excepția de diviziune. Asta înseamnă că la solidaritate nu se
poate ca debitorul să-i ceară creditorului divizarea plății ori divizarea obiectului platii sau
chiar al obligatiei, dupa numarul de debitori, pentru ca s-ar frânge caracterul de
solidaritate.

- În timpul plății:
În al doilea rând legea reglementează o sumedenie de excepții, care pot să fie opuse în
timpul plății, pentru a bloca. Legea la art 1448, face o diferență între excepțiile
generale/comune, personale și pur personale ale debitorului, care pot să fie opuse
creditorului.
Art. 1448 - Excepţii şi apărări contra creditorului comun:
” (1) Debitorul solidar poate să opună creditorului toate mijloacele de apărare care îi
sunt personale, precum şi pe cele care sunt comune tuturor codebitorilor. El nu poate însă
folosi mijloacele de apărare care sunt pur personale altui codebitor.”
Excepțiile generale sunt acele excepții care profită tuturor, putând să fie ridicate de
oricare dintre debitori. Exemplu: prescriptia extinctiva- s-a prescris dreptul la acțiune
pentru toți, toți vor beneficia.
 Ce vreau să vă spun e că această clasificare este relativă, acest lucru fiind arătat de un
text de lege. Art. 1449 la alineatul 1 arată că prescripția este o excepție generală/ comună,
iar la alineatul 2 devine una personală.
Art. 1449 C. Civ: Prescripția:
”(1) Suspendarea şi întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produc
efecte şi faţă de ceilalţi codebitori.
(2) Întreruperea prescripţiei faţă de un moştenitor al debitorului solidar nu produce efecte
faţă de ceilalţi codebitori decât pentru partea acelui moştenitor, chiar dacă este vorba
despre o creanţă ipotecară.”
Excepțiile astea nu sunt altceva decât mijloace de apărare care pot să profite în
funcție de specificul lor, unui debitor sau tuturor debitorilor. Aceste excepții se bazează în
special pe niște elemente exterioare raportului obligațional. Prescripția vine din exterior,
acționeaza pentru ca asa este legea. Daca legea nu ar fi asa, nu s-ar prescrie nimic.
Prescripția, dacă e prescrisă pentru unul dintre codebitori, va fi prescrisa pentru toți
dintre codebitori. Alineatul (2) spune că, dacă codebitorul moare, automat moștenitorii lui
pot să ridice excepția prescripției numai în raporturile lor cu creditorul. Am ajuns de la
prescripția extinctivă ca mijloc generic de la alin (1) (exceptie generala), la o excepție pur
personală, părerea mea, legată de raporturile dintre moștenitorii codebitorului și creditor.
Are o explicație prin faptul că moartea codebitorului stinge solidaritatea. Aceste excepții
sunt doar teoretic denumite generale, personale și pur personale; pentru că în practică
limitele dintre ele pot să fie schimbate.
În cazul excepțiilor suntem la raporturile dintre creditor si debitor in momentul în
care se cere plata. În definitiv spuneam că nu nominalismul reglementarii ne intereseaza, ci
rațiunea. Alături de prescripție există și alte elemente care pot să fie indicate, ridicate, alte
excepții sau alte situații de natură fix tehnică, care au scopul să faca o singură chestie:
debitorul să nu plătească. Atunci Legea reglementează diferite aspecte cum ar fi:
confuziune, compensația, remiterea de datorie, remiterea de solidaritate și care sunt
efectele lor. O să explicăm confuziunea și compensația la momentul la care vom învăța
despre ele. Ne vom concentra pe celelalte două chestiuni, care seamana.

Remiterea de solidaritate:
În raporturile dintre un codebitor și creditor se poate întâmpla o remitere de
solidaritate. Această remitere de solidaritate trebuie deosebită de remiterea de datorie.
Remiterea de solidaritate este situația în care creditorul renunță, cel puțin raportat la un
codebitor, la beneficiul solidarității. În raporturile dintre aceștia obligatia va fi simplă/
divizibilă. În exemplul nostru, creditorul îi spune lui D1 " te eliberez de solidaritate".
Debitorul trebuie sa fie de acord. De acolo automat D1 devine debitor pt o obligatie
divizibilă.

Care e obligația de împărțit? Obligația totală se împarte între codebitori potrivit

actului sau situației juridice. Dacă actul sau situația juridică nu spune cum, este o
prezumție de împărțeală egală. În exemplul nostru nu scrie niciunde nimic, împarțim la
3. Atunci remiterea de solidaritate are ca efect că raporturile dintre D1 si C, vor fi raporturi
obligationale simple de 30. Iar C îi va ține pe D2 și D3 în continuare ca și codebitori
solidari pentru o obligatie de 60. Mereu când pleacă unul, pleacă cu partea din datorie.
Asta arată că, de fapt, obligația asta la solidaritate e un "fuior" de obligatii simple și
divizibile trecute prin aceeasi "lentila"- cauza juridica- care le focalizeaza către creditor.
Uneori se spune că remiterea de solidaritate distruge solidaritatea. E o exprimare
generală. În generic e valabil ce spun? În exemplul pe care l-am dat, nu e valabil pentru că
remiterea de solidaritate are un efect relativ si cuprinde subiecti care au consimțit, în
exemplul nostru fiind între C si D1. Nu se extinde remiterea de solidaritate la ceilalți
codebitori. Efectul este de diminuare a obiectului prestației cu partea de obligație devenită
simplă (D1).
Nu se extinde remiterea de solidaritate la ceilalti codebitori. Efectul este de
diminuare a obiectului prestatiei cu partea de obligatie devenita simpla. Dar daca spun asa
“Remiterea de solidaritate poate desfiinta întru totul solidaritatea.” as avea dreptate? – da.
Fiti atenti, intotdeauna asta e smecheria: la solidaritate ai nevoie de doi. Dar efectele se pot
distorsiona daca ai numai doi. De unde rezulta ca: remiterea de solidaritate e o exceptie
generala daca sunt si profita tuturor codebitorilor (daca sunt doi codebitori) si e o
exceptie personala daca sunt trei sau mai multi. Deci vedeti relativitatea termenilor:
trebuie sa va ganditi cati mai raman ca daca mai raman aia vor ramane solidari. Asta e
remiterea sau renuntarea la solidaritate
Renuntarea la solidaritate nu stinge obligatia, stinge modalitatea obligatiei si o
transforma pentru cel putin un fost codebitor intr-o obligatie simpla si divizibila.

Remiterea de datorie
Remiterea de datorie este stingerea datoriei, nu numai a solidaritatii, ca efect al
acordului incheiat intre cel putin un codebitor si creditor.
 Iertarea de datorie inseamna ca (iertarea de datorie e un contract) creditorul in
acord cu debitorul renunta la datorie, deci in exemplul nostru poate fi o iertare de datorie
pentru toti spunandu-le lui D1, D2 “ Daca voi sunteti de acord, eu sunt de acord sa va iert
de datorie.”. V-am dat exemplul asta pentru ca trebuie sa fie un acord. Remiterea de
datorie, desi ii spune remitere, nu este un act unilateral, este un acord, un contract prin care
creditorul si debitorul renunta sa se plateasca datoria; se stinge datoria fara plata pentru ca
creditorul pur si simplu l-a iertat pe debitor de plata.
Remiterea de datorie poate sa fie totala si sa priveasca intreaga datorie si sa-i
libereze pe toti codebitorii, aceasta fiind regula potrivit remiterii ( o sa vedeti ca la
remiterea de datorie exista regula ca, daca nu se spune nimic, e totala si prin exceptie e
partiala). Remiterea de datorie poate sa fie si partiala, in sensul ca va exista o intelegere
intre creditor si doar unul dintre codebitori si il iarta pe acesta de datorie cu efectul ca
ceilalti codebitori sunt tinuti sa plateasca tot, mai putin partea celui iertat. Ce observam
aici? Ca din punctul de vedere al celorlalti doi care raman in joc, remiterea de datorie
produce acelasi efect aproape ca remiterea de solidaritate pentru ca unul iese si altii raman.
Din punct de vedere substantial conteaza la ce s-au gandit si ce au facut partile, problema
ca numitorul comun din toate cazurile este ca, daca se face o remitere de datorie numai
pentru o singura persoana debitoare, numai pentru un codebitor, partea acestuia se scade si
de scadere profita cei care au ramas.
Poate sa fie remitere de solidaritate de asemenea totala, insa e o ipoteza mai mult
teoretica.
Ce trebuie sa retinem:
1. se poate renunta la solidaritate, obligatia ramanand in cuantum identic cu ceea ce
era inainte;
2. se poate renunta la datorie integral sau partial. Si cand se renunta la datorie, se
stinge si solidaritatea si cel putin o parte din datorie. Cand este remitere totala, se
stinge datoria si automat se stinge si solidaritatea pentru ca nu poti sa ai o
solidaritate fara datorie.
Ideea e sa nu le incurcati si sa scadeti intotdeauna ce este de scazut. Iertarea poate sa
priveasca fie obligatia, fie solidaritatea.
! Nu confundati remiterea de datorie cu solidaritatea.
! Intotdeauna se scade partea celui care e iertat.
Asta este situatia raportului intre creditori si debitori la nivel de plata, incidente la
plata.
 - După ce s-a plătit
Ce se intampla dupa ce s-a platit? Ipoteza: pur si simplu unul dintre debitori, asa
cum spune legea, plateste tot. Prima observatie este ca plata stinge obligatia. Codul civil
spune ca stinge obligatia si libereaza pe debitor, stingand obligatia se stinge solidaritatea.
Cel care plateste se numeste solvens, cel care primeste se numeste accipiens. Deci
codebitorul solvens nu beneficiaza in urma platii de solidaritate, solidaritatea nu se
mentine, plata (ca si moartea) distruge solidaritatea. Plata are acelasi efect ca si moartea
codebitorului, stinge solidaritatea. Ramane obligatia, dar stinge solidaritatea, ii stinge
aceasta modalitate, de unde rezulta ca: daca D1 a platit 90, el nu se va putea indrepta
impotriva lui D2 respectiv D3 pentru tot, nu poate sa-i ceara fiecaruia tot. Totul in cazul
asta ramane 90-30 pentru ca o parte din datorie a fost a lui D1; D1 a platit de fapt (lasand
la o parte solidaritatea) toata datoria lui, care era de 30, si a platit si pentru ceilalti doi, de
unde rezulta ca el se poate indrepta impotriva lui D2 si D3 numai pentru rest, adica pentru
ceea ce nu îi incumba lui propriu-zis: adica 60. Pentru aceste 60 de unitati, platitorul este
un caz de subrogatie personala prin plata. Dar subrogatie personala prin plata se scade
partea, dar nu beneficiezi de solidaritate, obligatia devine obisnuita divizibila, de unde
inseamna ca debitorul solvens D1 va trebui sa-si divida urmaririle: va trebui sa ceara 30
lui D2, 30 lui D3, un dezavantaj major. Asta e situatia dpdv al platii.
Fiti atenti: in momentul cand s-a platit o obligatie, obligatia aia cum a fost s-a si
stins si iarasi trebuie sa aplicam regula, iar regula nu este solidaritatea, ci lipsa solidaritatii,
de unde rezulta ca D1 nu poate sa beneficieze de solidaritate decat daca, eventual, D2, D3
au spus “vom ramane si noi solidari dupa”, fiind defapt o exceptie. Practic revenirea la
regula dupa momentul platii face ca D1 sa-si divida urmarirea si sa-i urmareasca distinct pe
fiecare-n parte, pe D2 si D3.

Raporturi dintre codebitori

Codul civil reglementeaza tot felul de amanunte in legatura cu raporturile dintre
debitori. Anterior, aceste raporturi erau considerate raporturi secundare ale solidaritatii si
se bazau pe faptul ca fiecare debitor raportat la creditor ii reprezinta pe ceilalti codebitori.
Regula de astazi este : tot ce obtine unul dintre debitori in raport cu creditorul si profita
celorlalti codebitori, este valid si deci tot ce face unul dintre codebitori ca sa subtieze
datoria e valid, inclusiv daca obtine hotarari judecatoresti care-i sunt favorabile. Invers, ce
face un codebitor in raporturile cu creditorul si inrautateste situatia patrimoniala a
celorlalti, nu sunt opozabile; inclusiv despre hotararile judecatoresti legea spune ca nu au
autoritate de lucru judecat fata de ceilalti codebitori. De unde rezulta ca am putea retine ca:
- codebitorii se reprezinta intre ei raportat la creditor daca actiunile si actele lor
profita si celorlalti codebitori, iar acest profit inseamna in primul rand diminuarea
obligatiei de platit;
- Daca obligatia ar deveni mai oneroasa din cauza unuia dintre codebitori, lucrul
acesta nu ar fi opozabil celorlalti codebitori.
Legea ne spune cat se poate de clar ca toti acesti codebitori sunt debitori principali.
art. 1459 (Solidaritatea contractată în interesul unui codebitor: “ Dacă obligaţia
solidară este contractată în interesul exclusiv al unuia dintre codebitori sau rezultă din
fapta unuia dintre ei, acesta este ţinut singur de întreaga datorie faţă de ceilalţi codebitori,
care, în acest caz, sunt consideraţi, în raport cu acesta, fideiusor”) arata ca toti
codebitorii sunt principali si arata ca toti sunt animati de acelasi interes. Asa se face
diferenta intre fiseiusor, care nu-i debitor principal, ci debitor garant si ceilalti.

Încetarea solidarității
1. Plata – daca se plateste obligatia, solidaritatea se stinge;
2. Moartea duce la stingerea obligatiilor solidare, in sensul ca aceasta solidaritate
nu supravietuieste mortii codebitorului. Daca ai doi codebitori, in mod cert daca moare
unul, se va stinge solidaritatea. Daca ai trei si unul dintre codebitori moare, partea din
obligatie care s-ar transmite mostenitorilor sai e divizibila, impartindu-se regulilor de la
succesiune, deci acei mostenitori ai lui D1 nu vor fi solidari cu D2 si D3, dar D2 si D3
continua solidaritatea.
3. Renuntarea la solidaritate
Aici cu moartea este o chestiune. Ca sa se evite efectul acesta distructiv, in toate
contractele se scrie ca obligatia e solidara si indivizibila. Regula e ca indivizibilitatea nu
implica solidaritate si solidaritatea nu implica indivizibilitate, dar indivizibilitatea sau
obligatiile indivizibile nu dispar sau nu devin conjuncte ca urmare a mortii. Deci moartea
nu este o cauza de incetare a indivizibilitatii obligationale, este o cauza de incetare doar a
solidaritatii obligationale. Atunci cand tu, creditor, vrei sa-i tii pe toti mostenitorii ca si
cand ar fi solidari, ii faci si solidari si indivizibili, lucrul asta trebuind sa-l spui in contract.

Obligatiile solidare:
1. se explica pe cauză, un element intelectual;
 2. nu exista raport de angajare juridica sau analogie intre solidaritate si
indivizibilitate. Obligatia poate sa fie indivizibila fara sa fie solidara, poate sa
fie solidara fara sa fie indivizibila si poate sa fie solidara si indivizibila.
Indivizibilitatea se deduce ori din lege, ori din contract, dar nu din natura solidara a
obligatiei.
Obligatiile divizibile
Spuneam de la inceput ca obligatiile sunt divizibile impartindu-se la nr. de
persoane. Obligatiile sunt divizibile pentru ca in principiu obligatiile sunt simple in sensul
ca vei avea atatea obligatii cati debitori sunt. Ca sa fie o exceptie si toti debitorii sa fie
tinuti impreuna fata de creditor raportat la aceeasi prestatie trebuie sa fie o exceptie si
exceptia asta sa reiasa fie din lege, fie din contract.
Același lucru și la indivizibilitate, numai că indivizibilitatea se referă la prestație în
care se combină două lucruri : odată ai subiectiv mai mulți subiecți, mai mulți debitori de
exemplu, dar din punct de vedere obiectiv trebuie ca prestația să se preteze la împărțire. Și
atunci obligația este indivizibilă, cand prestația nu se pretează la împărțire, deși sunt mai
mulți debitori, și oricare dintre debitorii indivizibili poate să fie ținut să plătească tot dintr-
odată.
Dacă la solidaritate elementul care explica raportul de obligație solidară era o
cauză, cauza obligației, aici este vorba de natura prestației înțeleasă în sine în sensul că în
mod natural, în mod fizic nu poți să împarți obiectul sau în mod intelectual în sensul că
parțile nu vor să împartă și asta e deja distincție între două tipuri de indivizibilitate. Ai o
indivizibilitate naturală, care e determinată de caracteristicile fizice ale obiectului ( ai un
cal și o obligație de a face, de a preda calul, deci nu poți să divizezi obligația, că asta ar
însemna să tai calul), deci obligația de a face, de a preda un bun care prin natura lui e
indivizibil, face ca obligația să devină indivizibilă și se vorbește de obligație indivizibilă
natural, adică obiectul prestatiei nu poate să fie tăiat bucată, pentru că dacă îl tai bucată
ajungi la altceva, nu mai e obiectul respectiv. Din punctul acesta de vedere există o regulă
absolută: obligațiile de a nu face sunt în mod natural indivizibile.
De ce sunt indivizibile obligațiile de a nu face? Pentru că în momentul în care vrei
să faci ceva, vrei să îl divizi, de fapt tu ai încălcat-o. Obligațiile de a nu face nu pot fi
executate decât cum? Indivizibil. Deci în mod natural când spui că o obligație e
indivizibilă natural, te uiți la obiectul ei, la prestația ei și dacă obligația e de a nu face,
întotdeauna e indivizibilă natural.
 Intelectual este ce vor mușchii părților, adică mușchii lor intelectuali, prin acord,
prin contract, subiecții raportului pot să considere că, deși natural indivizibilă, ei
considerată intelectual că e divizibilă obligația. Obligațiile de a da sunt cel mai bun
exemplu: ele sunt divizibile oricând intelectual, și asta se leagă de coproprietate.
Coproprietatea arată că e divizibilă proprietatea, de unde rezultă că e divizibilă și obligația
de a da și părțile pot să o considere indivizibilă.
Ce urmărește de fapt în indivizibilitate creditorul? Vrea ca în secunda pe care el o
hotărăște sau pe care o hotărăște cu ceilalți creditori, el să devină în integralitatea sa
proprietar al bunului. Putem să păstrăm exemplul respectiv în care C e creditor și
cumpărătorii (D1, D2, D3) vor să cumpere dreptul de proprietate asupra unui cal, fiecare
avand 1/3, 1/3, 1/3. Obligația de a da se poate executa în felul următor: divizat. Și dacă
legea ne spune altfel, obligația asta e de fapt divizabilă și D1 va da 1/3 astăzi, și dă și D2
prin act juridic 1/3, iar ultima treime o dă D3, de unde rezultă că de abia la ultima scadență
(sau ca efect al ultimei parți) creditorul obligației de a da a obținut în ansamblul său
proprietatea asupra calului - la momentul în care D3 a facut plata, deci la ultima fază. De
unde rezultă că practic s-ar putea creditorului să nu îi convină așa de mult să întindă
executarea și să vrea ca la primul moment de executare toți trei să își execute obligația în
același timp. Deci vedeți, este o chestie intelectuală. Este evident că e obligație de a face,
de a-i da calul, aia e și rămâne natural indivizibilă, în sensul că te-ai obligat tu, debitor, nu
la cârnați de cal, ci la cal viu, nu la cal mort și tranșat.
Deci asta este obligația, regula este că e divizibilă, excepția este că e indivizibilă.
Indivizibilitatea aia poate să se justifice pe două chestii.
O obligație interesează pentru că e platită și regula la plată nu este divizibilitatea,
ci indivizibilitatea. Deci dacă te uiți la obligație regula este să se impartă în subiecți. Dacă
te uiți la plată, iar plata înseamnă executarea obligației, plata este indivizibilă și asta
înseamnă că creditorul are dreptul să ceară și să obțină în același timp nu fracțiuni din
prestație, ci întreaga prestație, la momentul scadenței. Deci la Vodafone te duci să plătești,
ai o obligație să plătești 100 lei, abonamentul, obligația aia ar fi divizibilă că e obligație de
a da, dar obligația asta nu te interesează la plată sau din punct de vedere al plății că-i
divizibilă pentru că plata e indivizibilă, de unde rezultă că tu nu poți să le spui la cei de la
ghișeu în felul următor : obligația asta e divizibilă, de unde rezultă că plata e divizibilă,
deci eu astăzi îți dau 1 leu și mâine 2 lei, adică tu ce faci? Începi să împarți obligațiile de
prestat.
 O plată rămâne indivizibiliă indiferent de natura obligației, două reguli diferite
care lucrează pe paliere diferite. Dacă discuți despre plată, iar plata înseamnă executarea
unei obligații, inseamnă că principiul care guvernează plata este indivizibilitatea plății la
ideea că nu poți să divizezi prestația la momentul în care îl plătești pe creditor, asta e
regula plății.
În timp ce regula la obligații este ca ele să fie divizibile. Deci solidaritatea și
indivizibilitatea nu se presupun unele pe altele.
Care e regula la obligații? Că e divizibilă, deci înseamnă că a plăti prin echivalent e
altă obligatie de a plăti în natură, de unde rezultă că altă obligație revine la regulă. De
fiecare dată când se stinge obligația se revine la regulă. Deci tu ai executat obligația
indivizibilă, obligația de restituire e o altă obligație decât aia indivizibilă. Deci nu ne
interesează neapărat natura , ne interesează dacă e o nouă obligatie. Dacă e o nouă
obligatie aplici regulile.
Obligația de a executa prin echivalent este mereu o obligație pecuniară. Restituirea
prin echivalent se poate face și prin natură și acolo lucrurile pot deveni mai complicate și
nu automat rezultă că natura obligației poate să fie indivizibilă, deși regula este divizibilă.
În momentul în care te uiți la obligațiile indivizibile, vezi că nu merg toate regulile
de la solidaritate. Ce nu merge de la solidaritate? Odată nu merge așa zisul mandat
reciproc, tacit între cei ținuți, acela nu merge. Nu merge datorită naturii obligației ideea ca
de fiecare dată practic vorbim unu sa execută pentru ceilalți. Poate să fie indivizibilă
obligația, dar poate D1 nu are calul, trebuie să țineti cont de elementele practice de natura
obiectului prestatiei care sunt bagate în sistemul acesta de obligații indivizibile. La
obligațiile solidare nu este așa pentru simplul motiv că ele sunt o creație strict intelectuală,
e vorba de o cauză și atunci pur și simplu se poate face ca unul dintre codebitori să
plătească tot pentru toți.